Propunerea pentru joi, a treia. Prînzul din caserolă ţine cont, printre altele, de apetitul nostru firesc pentru diversitate. Dacă marţi au fost paste şi miercuri a fost piept de pui, joi e cu viţel. Făptura asta are nevoie de ceva mai multă atenţie dacă vreţi să se firgă cum trebuie, dar tot aproximativ 35 de minute au ieşit cu totul. Puteţi vedea împărţirea timpului în deja celebrul timeline care nu va lipsi de la finalul niciunei propuneri. În afară de preparare, în subsolul fiecărui articol din această serie veţi găsi întotdeauna mai multe sugestii sau mici secrete care sper să vă fie utile. Pentru detalii, clic foto.

Miercuri, frig, ridică-te şi umblă printre mitocani!

Pe Mircea Stănescu l-am văzut o singură dată „live”, într-o vreme în care cred că era fericit. În 1997, pe la sfîrşit de ianuarie, pe aeroportul din Bangkok (un alt nume care mă duce cu gîndul la predestinări paroxistice), cu fratello, dinspre Singapore, după o cursă „deluxe” cu Singapore Airilines şi opt ore de escală între avioane, pregătindu-ne sufleteşte pentru un drum lung şi obositor cu Tarom.

Şi nu se anunţă bine deschiderea porţilor, că apare un grup vesel şi numeros, a cărui componenţă o ţin minte ca acum. Sorin Roşca Stănescu, aka Naşu’, aka Sereseu’, aka Ciripoi. Mircea Stănescu şi doamna, pe atunci Oana Cuzino (dacă acum consideraţi că femeia asta arată bine, încercaţi să v-o imaginaţi acum aproape fix 11 ani). Fiica lui SRS, însoţită de cugetătorul-arhitect-poet-muzicant Păsărică, un artist de a cărui ubicuitate boemă m-am lovit ani de zile prin majoritatea crîşmelor şi hrubelor „studenţeşti”. Din grup mai făceau parte Dinu Patriciu, Cornel Nistorescu şi, bănuiesc, vreo doi divertişi care păreau cumva adiacenţi. Veneau in corpore de la Pataya, staţiunea thailandeză care în anii ’90 a reprezentat marea atracţie de iarnă pentru mai mulţi afacerişi si şefi de ziare din România.

A doua propunere din seria începută ieri a durat fix 40 de minute (cu tot cu spălat vasele) şi costă aproximativ 7.50 RON / porţie. Conţine foarte puţine grăsimi, aproape toate ingredientele sînt pregătite pe grătar, însă am păstrat acolo şi ceva proaspăt, să crănţăne între dinţi la vremea prînzului de la serviciu. Pentru detalii, clic foto.

Pentru cei care ştiu ce înseamnă să stai cu chirie în toate cartierele Bucureştiului, pentru cei care şi-au cîştigat banu’ şi fericirea fără ajutorul babacilor şi fără Land Rover (B-07-EBA) la scară, pentru ăia care ştiu să-şi ia viaţa la şuturi în gură cînd ea vrea să le-o tragă pe partea opusă, pentru toţi ăia care şi-au luat ţepe de la binevoitori care au uitat să dea un telefon la momentul oportun, pentru ăia care au muncit ca să-şi plimbe alţii piţipoancele pe la băi de nămol în Maldive, pentru toţi ăia care preţuiesc prietenii adevăraţi, băutura după care nu te doare capu’ şi femeile statornice, pentru ăia cărora le place să rîdă sănătos, pentru toţi despre care am turuit eu pînă acilea şi pentru mulţi alţii e textul ăsta.

Da, am început chiar de astăzi poveştile prînzului din caserolă. La finalul fiecărei propuneri veţi găsi şi calculul aproximat pentru timp şi costuri. Cu socoteala caloriilor vă las pe voi să vă bateţi capul, eu n-am fost niciodată bun la aşa ceva. Pentru detalii, clic foto.

Scriam duminica trecută despre cît de simplu, de reconfortant şi de eficient este, de fapt, gătitul acasă. Ceea ce pentru unii poate părea o povară sau o tevatură nedorită, pentru alţii este o adevărată distracţie li un mod de a se destinde. De astăzi încep să-mi pun din nou, în fiecare seară, întrebarea cheie: ce manînc mîine la prînz? Varianta mai lungă a întrebării are o completare care multora dintre voi sînt sigur că vă vine în cap destul de des, la ora prînzului: ce manînc azi? am epuizat majoritatea variantelor de catering, m-am plictisit de tot ce am cehmat pînă acum prin telefon, nu mai vreau shaorma de la colţ, nu mai vreau nici meniurile stereotipe ale celor cîteva restaurante din zonă, nu mai vreau sanvişuri, covrigi, merdenele sau fast food. Vreau să mănînc ceva bun, diferit în fiecare zi, cît de cît sănătos şi nu foarte scump.

De astăzi voi încerca să vă ofer variantele mele pentru un prînz care să vă facă puţin mai fericiţi şi mai mulţumiţi de voi înşivă. Şi nu sînt deloc vorbe mari. Dacă mănînci bine, eşti satisfăcut şi conciliant. Dacă manînci ce ai gătit tu însuţi şi-ţi place, te simţi creativ şi priceput. Mîndru că n-ai mîncat cine ştie ce porcărie de pe stradă, bucuros că ştii exact ce ai mîncat şi fericit că ţi-ai oferit ţie sau chiar şi colegilor de birou un deliciu în mijlocul unei zile de lucru.

Nu ştiu dacă voi reuşi să mă ţin de treaba asta chiar în fiecare seară, dar voi căuta variante rapide pentru că nici voi nu vreţi să staţi prea mult în bucătărie, seară de seară. Altfel vom găsi mai multe inconveniente decît avantaje în acest exerciţiu care ar trebui să rămînă o ocupaţie plăcută pentru cît mai multă vreme, nu? Atenţie: pentru că blogul conţine deja o secţiune gastronomică, propunerile mele pentru „Prînzul din caserolă” vor fi detaliate acolo. În pagina principală voi pune doar trimiterile către însemnările complete. Şi, ca să le găsiţi mai uşor, le voi înscrie pe toate sub tag-ul „pranzul din caserola„. De prisos să vă amintesc că voi fi bucuros să răspund oricărei întrebări despre ingrediente, metode sau orice altceva v-ar putea ajuta. Sîntem gata? Baftă!

Din nou pe la TV despre ameninţările venite dinspre neprotejarea mărcilor naţionale, despre străini care produc deja sub nume şi branduri care ar trebui să fie doar româneşti. Printre cadre, un sincron halucinant cu Lucia Romanescu, directorul Oficiului National al Produselor Traditionale si Ecologice, adică o instituţie implicată în chiar procesul de protejare a brandurilor locale. Ce cotcodăceşte ea doct? „Sub o forma sau alta sunt piratate salamul de Sibiu, telemeaua de vaca, exista producatori greci care comercializeaza pe piata romaneasca telemea de vaca, branza de burduf , de vaci.”

Aşa, şi? Cu ce mă încălzeşte pe mine faptul că o individă din interiorul sistemului se lamentează observînd o problemă pe care el, sistemul, ar fi trebuit s-o prevină şi s-o evite? Ştirea pune elegant problema în cîrca producătorilor, care nu întreprind demersuri în direcţia asta. Vorbim despre mărci naţionale? Al căror patent ar trebui să se afle în proprietatea unor fermieri? Ce spui, Franţ?

Dar dacă tocmai voi, funţionari băşinoşi încremeniţi în timp şi plătiţi degeaba din taxe, impozite şi amenzi, v-aţi ocupa ca aceste mărci să fie o proprietate naţională, pentru a căror utilizare producătorii ar trebui să plătească o taxă care să nu-i îndoaie neapărat? Dar dacă aceleaşi organisme ar şi reglementa şi verifica respectarea reţetelor şi a normelor de producţie? Eh? E complicat? E complicat să şi protejaţi bunuri naţionale, să faceţi şi nişte bănuţi, să vă şi asiguraţi că salamul pentru care acum doar lăcrimaţi fonf nu are 500 de gusturi şi 800 de reţete? E complicat, bă, că pentru asta e nevoie de interes, de creier şi de un pic de efort.

Treabă serioasă orezul, chiar dacă pe la noi îl ştim mai degrabă terciuit în pilaf sau în lapte ori ca ingredient secundar prin borşuri sau tocături. Chinezii au ştiut să găsească o întrebuinţare gustoasă chiar şi orezului „de ieri” sau chiar celui „de alaltăieri”. Nimic trecut de termenul de valabilitate, garantez. Pentru detalii, clic foto.

O poveste care s-ar scrie mult mai bine în arome. Dar cum deocamdată nu putem face şi blogging olfactiv, mă rezum la cîteva cuvinte cheie: ghimbir, usturoi, sos de soia şi miere. Pentru detalii, clic foto.