Anul trecut, cam tot pe vremea asta, vă povesteam în De Gustibus despre porţia anuală de friganele / French Toast. Nu ştiu de ce le fac într-una dintre primele zile ale anului. Sigur, nu le repet în timpul anului pentru că sînt, totuşi, o extravaganţă calorică demnă de…evitat. Cheful de ele în zilele libere de după anul nou este, probabil, îmboldit de „ceva dulce, cald, dar nu prea complicat şi să nu semene cu nimic din ce tocmai mi-a trecut pe sub nas în ultima săptămînă”. Ha? Mda, e posibil să mai existe şi alte motive… De anul ăsta, doar poza. La specificaţiile tehnice n-am schimbat nimic. Doar un praf de scorţişoară în lapte ar fi amănuntul nou. Şi foarte puţin ulei pentru prăjit. Teflonul e tata lor.

Îmi pare rău că vă stric petrecerea, dragi napolacţi şi copylefteri trendinişti tunşi cu ciobul, dar „oala veche a bunicii, cu smalţul sărit”, nu poate fi nici pe departe un îndemn la incursiuni nostalgice în trecut, deoarece e toxică, bre! Oala cu samalţul sărit, la care face referire spotul la smîntîna cu leuştean (!?), este ultimul recipient în care cineva ar putea să-şi dorească să gătească ceva. Chiar n-aveţi în echipa aia nici un medicinist reconvertit?

Dacă am da ascultare eresului care zice că anul arată după chipul şi configuraţia primei lui zile, probabil că am avea răspunsul la întrebarea „de ce ne merge atît de prost?”. România începe anul cu exuberanţă, dar numai pentru cîteva ore şi alea în timpul nopţii. Pentru că în prima zi dormim. Inaugurăm anul cu greaţă şi revoluţii intestinale. Cinstim intrarea în noul segment al existenţei cu multă ceaţă în creier, tote rezoluţiile ultimelor zile din anul precedent plutesc într-un ocean de maioneză care miroase a trăscău.

Prima zi este dedicată vomitivelor uşoare şi zacerii, primul proiect al anului este reconstituirea filmului nopţii anterioare. Este primul „dacă doriţi să revedeţi selecţiuni din programul de Revelion”, în care încercăm să ne aducem aminte cît mai exact momentul în care am pierdut socoteala sticlelor. Este şi primul pretext pentru eufemismul naţional „termină, n-aveam cum să fiu atît de beat…” Ăsta este combustibilul personalizat al lui „las’ că vedem noi cum o scoatem la capăt”.

Vouă, celorlalţi, vă doresc un 2009 al moderaţiei în toate. Şi al utilizării la maximum a resurselor cu margine de profit cît mai mare. Puteţi începe cu propriul creier. Uite, eu pe 1 ianuarie am făcut pîine :)

Încă un Revelion jenant pe cam toate canalele TV româneşti. Văd că antenele au făcut pachet special pentru manelista Carmen Şerban şi probabil că mulţi alţi amărîţi de-ăştia vor suferi de ubicuitate catodică „în noaptea dintre ani”. Nimic nou, în fond şi la urma urmelor gunoiul de peste an trebuie încununat cu varieteuri de hazna în noaptea cu cele mai multe ocluzii intestinale româneşti. Partea proastă este că, pe 1 ianuarie, majoritatea rigolelor canalelor de televiziune vor raporta, din nou, audienţe istorice. Îmi e cu neputinţă să accept că încă se mai uită atîta lume la televizor de Revelion. Încă mai am coşmaruri de pe vremea pluguşoarelor cu Petre Sălcudeanu, cu anul nou sub formă de puradel cu eşarfă… Şi coşmaruri mai noi, cu sticle de spumant aruncate în capul poporului votant.

Hai că anul ăsta parcă s-a mai potolit demenţa SMS-urilor template, idioate, cu rimă, cu vers alb, cu „să-ntorci banii cu lopata”, cu „Madona drept vecină”, cu „fie ca…”, cu „pruncul”, cu „ieslea” şi toată pleiada aberantă de vorbe goale. Şuvoiul ăsta venea anii trecuţi în primul rînd de la oameni cu care nu vorbisei şi nu te intersectasei în ultimele douăsprezece luni. Pe mulţi nici măcar nu-i aveai în agendă şi, culmea, ei ştiau asta. Pentru că se şi semnau la sfîrşit. Un lucru bun, pentru că altfel ai fi tentat să „call sender” şi să dai peste indivizi pe care sigur n-aveai chef să-i auzi.

Singurul SMS de Crăciun pe care încă mi-l amintesc rîzînd era ceva cu „mîna mea uşoară, fină, peste fruntea ta cretină…” Era un fel de compilaţie cu caracter mic viral, de la Ceauşescu şi Druţă. Şi mai ţin minte că într-un an i-am umplut pe toţi de spume cu „Paşte Fericit” pe 24 decembrie. Îmi plac rău SMS-urile „de familie”. Desigur, tu îl ştii doar pe sender, dar te pomeneşti felicitat şi de soţul/soţia/gagica/amantul/cougar/sugar daddy, pe care sigur nu-l/n-o cunoşti neam. La sfîrşitul mesajului te pomeneai cu „Adişor & Eulampia”. Aveam o bucurie sadică să-i întreb cu prima ocazie „Mulţumesc pentru SMS, da’ cine-i Eulampia? Iubita mea. A, I see… Da’ ea de ce mi-a urat alea-alea?”

Dar anul ăsta, cum ziceam, parcă s-au mai liniştit. Sau poate m-a ocolit pe mine lumea. Sau poate am mai selectat calitativ oamenii din jur.

Vouă vi se întîmplă să citiţi prostia sau răutatea pe feţele oamenilor pe lîngă care treceţi pe stradă sau pe care-i vedeţi în jur? Cînd eram copil, o auzeam deseori pe sor’mea spunînd despre cîte cineva că „are stigmatul prostiei întipărit pe faţă”. Ce bine-ar fi să poţi vedea asta la toţi proştii… Numai că mulţi proşti sînt deghizaţi, te păcălesc cu cîte o sclipire a ochilor sau cu vreo grimasă cît de cît expresivă, pe unii îi păcălesc cu hainele pe care le poartă, cu funcţiile pe care le ocupă sau cu averile pe care le posedă.

Tot cînd eram mic mi se întîmpla să adorm întrebîndu-mă ce face exact în acea clipă un om pe care-l văzusem în timpul zilei sau cu mai multă vreme înainte. Mi se întîmplă şi acum să-mi aduc aminte figurile oamenilor din cartierul în care am copilărit, babele de pe la cozi sau securiştii pensionari care se ocupau de ordinea cozii, vînzătoare sau simpli mitocani trecători. Da, sînt dintre aceia care se zgîiesc la oameni şi care i-ar fotografia pe toţi. Aş fi un mare colecţionar de portrete bune dacă aş avea timp doar pentru asta.

Pentru că e vreme de găteli aprige şi pentru că în ultimele zile poveştile mele bucătăreşti par a fi din ce în ce mai în drumul gospodinilor, am modificat puţin lista preparatelor adunate în secţiunea gustoasă a blogului. Am adăugat şi un thumbnail pentru majoritatea articolelor, dar deocamdată linkurile sînt tot pe titluri. Şi ca să vă fie şi mai uşor, în perioada asta voi avea şi un fel de banner, cel din stinga, care trimite direct în „De Gustibus”. Poza e de la Crăciunul ăsta, la o partidă de cîrnaţi de vreo zece feluri cu onor cumnaţii dinspre Doamna. Sujuc-ii arăbeşti au fost de departe vedeta momentului. Sper să vă fie de folos toate aceste modificări.

Aproape că-mi vine să mă reped la gîtul părinţilor care împing placizi cărucioare în care copiii molfăie merdenele, biscuiţi, pufuleţi, ciocolată şi alte mizerii menite să le ţină gura ocupată şi atenţia concentrată. Pe moment. Pe termen lung, bănuiesc că observă toată lumea rezultatele acestui program nutritiv de îndobitocire a naţiei. Ăştia sînt rude cu mamele care-şi ţin plozii pe genunchi, pe locul mortului, fraţi buni cu imbecilii care trec strada pe unde vor muşchii lor, tîrîndu-şi copiii de mînă şi veri primari cu ăia care-i cară prin cîrciumi şi mai au şi pretenţia să stea „frumos” la masă cu orele, în fum de ţigară, zgomot şi bancuri fără perdea.

Vă urăsc, bre, vă urăsc sincer. Pentru că alimentaţia sănătoasă vi se pare un moft şi pentru că un copil de doi-trei ani care nu mănîncă sarmale şi salam vi se pare o problemă de proastă creştere. Faceţi copii ca să-i ucideţi lent, încă din primii ani de viaţă. Aşa cum vi se rupe de ce bagă în gură, vă interesează prea puţin pe unde va trece strada cînd îl veţi trimite pentru prima oară singur să cumpere pîine. Vă plîngeţi că n-aveţi bani să-i creşteţi „după standarde”, dar pe cuvîntul meu de onoare că morcovii costă mai puţin decît şunca presată sau parizerul. „Să nu poftească copilul” e un cretinism pe care părinţii voştri, ultima generaţie în opinci, vi l-au inocluat la rîndul lor. Copilul pofteşte la ce a mai mîncat şi cu altă ocazie, boilor!

…accounţii şi coafezele de la „creaţie” ar trebui să se abţină de la a face spoturi TV cu ele. Altfel ajung să le pună subtitrare din română în română, ca în cazul spotului curent cu Geta Voinea. O fi Getuţa fruntaşă pe ramură în stilismul bucureştean, o fi ea omniprezentă pe la toate emisiunile cu tirfe deghizate, de ambe sexe, o tunde ea prompterizde şi cohorte de piţipoance cu pretenţii de casă mare, da’ mama frizeriţelor se esprimă cu greutate şi prestează oral cu dicţie de sifon răsuflat. În consecinţă, are nevoie de traducere, astfel încît la prima vedere ai senzaţia că e vreo lucrătură nouă cu Osvaldo Laporc. Jenibil, parol. Altfel…she’s a nice MILF.

Pentru că oaspeţii care-ţi trec pragul merită întotdeauna surprize plăcute. Şi pentru că în jurul bucatelor se ţes mici planuri şi idei mari. Şi pentru că Jamie Oliver e băiat bun. Şi pentru că nu mîncatul în sine, ci mai degrabă construcţia creativă stă la baza bucătăritului. Şi pentru că lucrurile simple par de multe ori mai savante decît sînt. Pentru detalii, clic foto.