Nu mai auzisem de mult una atît de bună, dar în seara asta am revăzut cu bucurie masochistă un film greu.

Original: „Mrs. Meir sais to the Knesset…”

Traducere: „Aşa cum i-a spus primarul lui Knesset…”

Munich, Steven Spielberg, 2005

Mulţi avem pe birou poze înrămate, cu diverşi membri ai familiei, nu? Le ţinem acolo ca să ştim pentru cine muncim sau memoria cui nu vrem s-o umplem de stropi atunci cînd ne vine să tocăm mărunt vreun dobitoc. Le ţinem cu faţa către noi, ca să le zîmbim în gînd, ca să-i vedem pe cei din poze, nu? Aseară mă uitam la o ştire de interes naţional despre cum a trecut Boc pe la primărie a doua zi de Crăciun. Pe birou, poze multe. Toate întoarse cu faţa către exterior, ca şi cum reverberatorul băsescian s-ar fi baricadat în spatele lor, mic şi neajutorat, de eventualele primejdii venite dinspre camerele de luat vederi.  Ca şi cum Boc şi-ar fi plantat acele poze special pentru ochii vizitatorilor, nicidecum pentru hrănirea propriilor puseuri duioase.

Un alt subiect deosebit de captivant pentru reporterul contemporan „de politic” sînt ţestoasele aceluiaşi distins căţel Samurache. În ultima vreme aproape că nu e ştire cu Boc în care să nu se dezbată problema celor doi chelonieni. Piticul mimează preocuparea, îngrijorarea, întîrziind anunţarea unei decizii despre soarta lor şi prelungind astfel discuţiile pe marginea destinului celor două. Le-am văzut tot în ştirea de aseară, bălăcindu-se plictisite în cîţiva centimetri de apă de la robinet. În acvariul lor nu exista nici măcar o pietricică, nici măcar o plantă de plastic, un fir de nisip sau măcar semnele unei zile în care secretara o fi petrecut şi ea Crăciunul în familie şi n-a apucat să le schimbe apa.

Am avut şi eu o ţestoasă de-asta semi-amfibie. Cînd uitam să-i iau garizi uscaţi de la magazin, molfăia la vegetaţia de plastic pe care i-o „plantasem” în acvariu întru sănătatea ei psihică. Socoteala era simplă: dacă murea de foame sau de indigestie, măcar să nu moară de plictiseală. Ceea ce, în cazul broscuţelor lui Patrocle, mi se pare iminent.

Probabil că e megatare să stai „la casă”. Uneori mă-mpunge tentaţia, muşcă din mine pofta de spaţii predefinite după bunul plac, de ziduri ridicate după traiectoria soarelui, de o bucăţică de curte, de grădină cu ierburi parfumate si rădăcini bogate, de nucul MEU, de hamacul MEU, de mansarda MEA. Pe de altă parte, apar inconvenientele. O casă, adică întreţinere generală la costuri şi eforturi mai mari decît „la bloc”. Adică mutat la căţiva kilometri de oraş, adică la două-trei ore de trafic zilnic în plus, adică trăind de multe ori senzaţia izolării, adică opţiuni reduse la cam tot ce înseamnă socializare, cumpărături uzuale. Adică acceptarea poziţiei celui care „stă departe”.

În Corbeanca sînt multe case standard. Pînă şi mizeria de uşă de intrare, din profile de plastic sau aluminiu cu termopan sau oglindă, e aceeaşi în cazul celor care au cumpărat coşmelii de-a gata. Treci pe străduţele betonate dintre rîndurile de case şi-i vezi pe carcalaci lăfăiţi pe canapele, in living. Mulţi alţii şi-au impus propriul proiect, l-au convins pe Ţînţăreanu că principiile lui „urbanistice” nu sînt valabile chiar în cazul tuturor. Unele dintre astea arată chiar bine, proiectate cu gust, finisate la fel. Altele îţi rup ochiul şi te fac să te întrebi de ce n-au rămas proprietarii lor la bloc.

Iarna, la Corbeanca (şi probabil în mai toate „suburbiile” bucureştilor) e concurs. Cît mai multe beculeţe, de cît mai multe culori, cu cît mai multe variante de sclipicire controlată electronic. Cît mai mulţi Moşi-infractori căţăraţi pe sub streşini, cît mai multe alegorii cu alţi moşi, figurine de ipsos şi chiar animale împăiate. Perdele de becuri, ţurţuri picurători, ghirlande în zeci de culori… Ca-n filme, frăţiile voastre! Ca-n filmele cu americani tîmpiţi, aflaţi într-o permanentă competiţie a maimultului urît şi fără rost. Anul viitor probabil că se vor vinde bine dioramele cu scena ieslei. Icoanele cu leduri par să cadă din topul manelelor vizuale de sezon.

PS: Apropo de titlul însemnării, rog ţoapele care au translatat barbarismul de periferie „stilat” în limba română contemporană pentru a defini astfel o manifestare a stilului să şi-l bage adînc şi cu barbarie acolo unde sînt ele cel mai puţin „stilate”. Indiferent de sex, chiar dacă ţoapele sînt  par defective de masculin.

Un Crăciun în care mulţi ne-am dorit un strop de zăpadă şi care ne-a tratat nonşalant cu soare sticlos, cer albastru şi tonuri de amurg prelungit. Cu toate astea, pe la cinci pm, la Corbeanca s-a făcut că ninge vreo 20 de minute. În stînga, ora 12:26. În dreapte, ora 17:00.

Întăi ne-a ameninţat pe Twitter că în două ore îi înfăptuieşte. După două ore a mai cerut un răgay de o oră. Ăînă la urmă, a scăpat basma curată. Iată dovada! Poate ne şopteşte cevaşi despre ingrediente.

Doi-zece-doi! Se-aude? Mai tare-n fund? Maşiniştii, decorul natural la cadru! Şi terminaţi cu tabelele-alea, că vi le bag pe gît! Colindătorii cu tradiţiile să se pregătească de repetiţie. Hruşcă, ia-ţi leru’şi treci mai în spate, anu’ ăsta eşti doar decor! Aşa. E toată lumea gata? Domnu’ Boc, poftiţi sus pe cutiuţă şi daţi drumu’ la playback. Merge megheseu’!

PS: Crăciun liniştit şi înţelept, oriunde v-aţi afla.

Ei bine, al treilea şi ultimul spot (deocamdată) din seria „resigilatelor”. De data asta şi mai simplu, pe înţelesul tuturor. Da, ştiu, voi v-aţi prins de la primul…

Înainte de orice impresie papilară, o explozie de culori şi de texturi. Faptul că în drumurile mele zilnice a apărut o măcelărie arăbească nu poate fi decît o altă interacţiune culinară fericită. În povestea pozei de mai jos, o marinată destul de inteligentă, un wok cu ardei de două culori şi mult pătrunjel acrişor, că pe-afară bîntuie viruşi muţi şi o doză-şoc de vitamina C nu strică niciodată. Pentru detalii, clic foto.

Nu că ar fi vreo mare surpriză. În fond, dacă pînă şi Monopoly poate, de ce ar fi mai prejos aceia care se ocupă de bannerele Travian? Vechea şi imbecila poveste cu „e pe net, nu e musai să fie scris corect”, precursor legitim pentru „e pe net, nu e credibil”, „e pe net, deci e moca” etc. etc. etc.

O treabă faină cu scrisul pe termen lung, des, pe subiecte momentane, este că uneori reciteşti şi nici măcar nu îţi aminteşti pasaje, fraze, stări de-atunci. Uneori e plăcut. Mi se întîmplă din cănd în cînd să mă trezesc noaptea şi să scriu. Alea sînt însemnările pe care le recunosc cel mai greu ca fiind scrise de mine dacă le revăd după cîteva luni. Acesta ar fi un exemplu.

Azi dimineaţă m-am întîlnit cu o doamnă care lucrează în Buftea. Unul dintre oamenii dragi, cu care am lucrat frumos, cu care am avut dialog constructiv şi care mi-a acceptat hachiţele pentru că, de fiecare dată, rezultatul interacţiunilor noastre a fost unul bun. Pentru noi şi pentru Buftea. Azi dimineaţă mi s-a pus un mare nod în gît. I-am luat obrajii în palme, minunîndu-mă că o văd, că vorbeşte, că şi ea se bucură să mă vadă.

I-am spus că e frumoasă pentru că aşa era. Şi pentru că venea înspre mine dintr-o parte foarte bună a vieţii mele. Şi ea mi-a zis că arăt bine. Normal, eram nebărbierit. Şi cînd m-a întrebat dacă sînt bine, am simţit că o face cu intensitate, că vrea să ştie, că îi pasă.