Posturi cu tagurile: "pranzul din caserola"

Antonio Eduard este unul dintre cei 2,100 de membri ai comunităţii Prânzul din Caserolă de pe Facebook. Azi am schimbat câteva vorbe şi mi-a destăinuit că „… ti-ai merita si unele injuraturi atunci cand imi pui stomacul pe jar cu cate o minunatie… Odata am scris o poezie despre sarmale si m-a injurat multa lume…”

Iată mostra de „neorealism gastronomic” în faţa căreia eu nu mai am absolut nimic de zis:

„te iubesc

distinsa doamna

coborata dintre timpuri,

prin aromele de toamna.

Iti ador mireasma sacra

si savoarea-ti epocala,

izul drag de varza acra…

silueta de vestala…

Te pastrez vesnic in minte.

Te iubesc

sarma fierbinte…”

PS: Unde mai pui că sensibilul consumator din imagine se ocupă în general de treburi la fel de gingaşe: garduri electrice.

Azi mi-am adus aminte de Cornel Nistorescu. Nu în sensul în care şi-au adus aminte de el o grămadă de oameni în ultima vreme, ci într-un registru mai umoristic. Prin ’98-’99, când Radio Total stătea bine merci pe locul trei sau patru în topul audienţelor din Bucureşti, iar eu săpam primele mele tranşee de piarist, Cornel Nistorescu încă era acţionar acolo. Era jupân şi la Evenimentul Zilei, treabă aparent destul de confortabilă pentru radio, care din când în când beneficia de PR în ziar.

Problema şefilor de-atunci ai staţiei era, însă, majoră: măcar una dintre vocile Radio Total trebuia expusă cumva pe prima pagină a EVZ, dimpreună cu posesorul său. Ca să penetreze piarul mai adânc şi mai cu vână, împotriva şacalilor care ne furau frecvent şunca din…AUDIMAS, Radio Contact şi Pro FM. La auzul cutezantei dorinţe, Nistorescu a replicat mucalito-funebru: „Pă prima pagină? Poate când o muri vreunul dintre voi…” :)

Azi Cornel Nistorescu nu mai e la EVZ, eu nu prea mai fac PR pentru alţii şi nici dacă aş muri n-aş ajunge pe prima pagină. Dar  la ziar tot m-au dat :) Despre Soup Nights şi „bucătarul” Viorel Copolovici, în Evenimentul Zilei.

Cine sunt Maria şi Virgil ştiţi doar câţiva dintre voi, cei care veniţi mai des pe-aici. Pentru cei care nu ştiu cine sunt ei, ar fi irelevant să le explic. Aşa cum ei înşişi sunt nişte irelevanţi, în general :) Numai că de data asta le-am dechis pofta de experiment. Au făcut şi ei plăcinta despre care tomai v-am povestit. Oarecum în paralel cu mine, doar că, desigur, ei au făcut poze mai frumoase, dar le-a luat şi mai mult timp toată treaba. Diferenţe mici la ingredinente, cum ar fi înlocuirea peştelui afumat cu un file proaspăt de pangasius. Şi da, ei n-au dat ardeiul pe răzătoare, ca mine, deci a lor n-a ieşit iute ca pentru Talpa Iadului, ca a mea. Câteva imagini, mai jos. Bravo, băi, irelevanţilor! Să mai comitem şi să le facem şi altora poftă de acţiune.

Ieri vă lansam (şi îmi lansam şi mie în acelaşi timp) o provocare: o plăcintă simplă şi tentantă, pe care Jamie Oliver o are la el pe site de prin toamna anului trecut. O propunere care sigur multora nu le prea aduce a plăcintă atâta vreme cât din filmuleţ lipsesc foile, coca şi ceea ce mai ştiu ei că este indispensabil unei plăcinte. „Acoperişul” din cartofi este unul dintre cele mai folosite moduri de a acoperi o plăcintă de prin (toate) părţile Regatului Unit. Foaia de piure închide cu mult succes umpluturi de carne tocată, organe, peşte, legume şi orice le mai trec elor să strecoare în ceea ce ei numesc în mod obişnuit „pie”. Multe imagini mai jos, text puţinel, căci nu m-am abătut prea mult de la varianta lui Jamie. Cheers, chef!

Via Jamie. Bun. Hai să revenim puţin la ce scriam în primele articole care povesteau despre motivele din care am pornit povestea „prânzului din caserolă”. Gătitul acasă e distractiv, e relaxant, e mai sigur decât mâncarea gata preparată, e creativ şi mai e şi rewarding. De-asta mi-a plăcut azi plăcinta cu peşte a lui Jamie. Poate că aceia care-l urmăresc de mai multă vreme (ca mine) vor spune că omul e cam plictisit / obosit / neprietenos în filmarea asta, dar plăcinta cu pricina merită un pic de scandal. În plus, aşa cum veţi vedea, e foarte simplă, e o joacă de copii până şi pentru cei care nu au intrat niciodată în bucătărie.

Aşa că vă provoc rapid la plăcintă cu peşte. Vedeţi ingredientele în filmul original, decideţi singurei asupra cantităţilor şi mâine o comitem. Fiecare la el în bucătărie. Facem poze, scriem două-trei rânduri despre ce şi cum am făcut (în definitiv, plecăm toţi de la varianta lui Jamie, dar avem libertatea de a improviza pe parcurs) şi punem care pe unde poate, pe blogul propriu sau aici dacă n-aveţi. Important e să trimiteţi toate cele pe mail, în timp util.

Nu vă promit vreun premiu, nu mă voi întrista nici măcar dacă nu voi fi reuşit să conving pe nimeni să încerce plăcinta asta la el în bucătărie. Eu oricum o fac. :)

Am încercat o combinaţie ceva mai uscată pentru o mână de tagliatelle „bio”, colorate frumos şi aţâţîtor cu pastă de legume fierte, încă d epe vremea când erau doar cocă. Sosul de azi nu e nici pe departe un sos în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o pastă destul de densă, dominată de gustul plin de personalitate al fileurilor de anşoa şi de vigoarea ardeiului iute.

INGREDIENTE. Pentru o porţie: 200 de grame tagliatelle fierte, patru fileuri de anşoa, trei căţei de usturoi, o legătură mică de ştevie, trei lingriţe de ulei de măsline, o jumătate de linguriţă de unt, o linguriţă de ardei iute tocat.

Sînt din ce în ce mai convins că românii urăsc pieptul de pui, altfel decît şniţel. Aud la tot pasul: e uscat, n-are nici un gust, e prea slab, n-are şi el acolo, măcar un pic de grăsime, e fad, alunecă greu pe gît. Mă bate gîndul să scriu minimum o sută de variante în care poţi pregăti un piept de pui. Pentru că e sănătos şi pentru că ăsta e marele lui avantaj: poţi să-l pregăteşti în sute de variante. Mai ales atunci cînd, dintr-un motiv mai mult sau mai puţin plăcut, ai hotărît să te desparţi de ceafa de porc pentru tot restul vieţii :) Despre asta e vorba mai jos, în Rulada Hunyad, inspirată de Iosif Balays, Executive-ul de la „Floare de Soare”.

INGREDIENTE. Pentru patru porţii: un piept de pui întreg, 100 g de orez, o jumătate de cutie mică de mazăre, un sfert de cutie de boabe de porumb, o jumătate de ardei gras, cîteva frunze de ştevie, susan, un ou, două clătite mari.

Spuneam în preview-urile de vineri că săptămîna asta ne jucăm pe mai multe continente culinare, graţie unei colecţii de reţete propuse de cîţiva bucătari din marile restaurante ale bucureştilor. Prima dintre porpuneri este Vitello Tonnato, venită din partea lui Bernd Kirsch, de la Radisson Sas Hotel. Un sos de ton peste o friptură fragedă, de viţel? La prima strigare poate părea o combinaţie de-a dreptul eretică, dar amestecul celor două arome şi consistenţe se dovedeşte, pînă la final, o inginerie foarte deşteaptă.

INGREDIENTE. Pentru patru porţii: muşchi de viţel – 400 g, o cutie de ton (file) în ulei, patru file-uri de anşoa, cîteva măsline, vin alb, zeamă de lămîie, două gălbenuşuri sare, piper, rozmarin, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline, capere.

De data asta n-am mai făcut piaţa. După cîteva ture săptămînale consecutive, constat că în congelator nu prea mai e loc de „resturi” din săptămînile trecute, aşa că am decis să mă mişc în funcţie de ele. Săptămîna asta e un fel de periplu internaţional, printre propunerile „de suflet” ale cîtorva bucătari străini din restaurante bucureştene „haute cuisine”. Ne ajută „Secrete de chef – Ca la carte”, o colecţie care chiar asta conţine: 25 de bucătari şi cîteva dintre reţetele lor favorite. Vom vorbi pe îndelete săptămîna viitoare, despre fiecare în parte.

VITELLO TONNATO

• Respectînd în mare parte regulile lui Bernd Kirsch, de la Radisson Sas, exceptînd faptul că varianta lui conţine antricot. Viţel la cuptor, în sos rece, de ton. Pentru patru porţii: muşchi de viţel – 400 g, o cutie de ton (file) în ulei, patru file-uri de anşoa, cîteva măsline, vin alb, zeamă de lămîie, patru gălbenuşuri sare, piper, rozmarin, ulei de floarea soarelui, ulei de măsline, capere.

E varză proaspătă pe toate drumurile, corect. Dar ce faci cu un rest de varză murată, în stare perfectă, pe care parcă nu l-ai arunca doar pentru că i-a trecut sezonul? Îi găseşti un pretext pe măsura potrivelii şi a unui „adio” scurt, fără lacrimi, adresat iernii care eşti sigur că nu se mai întoarce cîteva luni bune. Inima de porc, văduvită de grăsimea evidentă, nu face nazuri la o frigare foarte simplă şi rapidă. Asta, desigur, pentru cei ce nu strîmbă din năsucurile sensibile cînd aud de mîncare bună, făcută din măruntaie.

INGREDIENTE. Pentru două porţii: o inimă de porc, 400 g varză murată, sare, piper, ulei de măsline, ardei iute.