Peștele se dezosează crud!

luni, 23 octombrie, 2017 la 12:37 pm

Îmi pare rău, băieți… Îmi pare rău să vă stric petrecerea, dar vă provoc să lăsați peștele cu oase pe farfurie pentru cherhanale și alte localuri fără pretenții, cu mușamale și prețuri mici. Dacă-mi ceri peste cinci euro pe o porție de pește și nu ești o tavernă pe malul vreunei mări, nu vreau să găsesc niciun os pe farfuria mea. Oricât aș fi de indulgent, nu pot să mănânc oase. Prefer, însă, să plătesc pentru lipsa lor.

fish fillets

Orice bucătar de pe planeta asta ar trebui să fie conștient de un lucru: peștele se dezosează mult mai bine și mai ușor când e crud. Poate că povestea asta cu ospătarul care-ți hăcuiește la masă vietatea deja gătită a funcționat cu succes acum vreo patruzeci de ani. Poate că unii au considerat pe-atunci treaba asta un ritual nobil sau poate chiar spectaculos. Nu contest (deși mi-e greu) dibăcia ospătarilor în a decupa cu grijă bucățile comestibile, pentru a le păstra forma naturală și pentru a nu-mi transforma mâncarea în firimituri. Nu contest nici capacitatea lor de a identifica absolut TOATE oasele dintr-un pește ce urmează să-mi fie pus sub nas ca lipsit de orice fel de pericol. Nu le contest, dar de prea multe ori se întâmplă exact ceea ce zic eu aici că nu contest.

Dezosarea peștelui crud este tehnică de nivel de bază pentru orice bucătar căruia i se permite să pună mâna pe el. Nu e neapărat nevoie să știe să-l gătească, poate că asta are nevoie de ceva mai multă experiență, poate că tocmai a ști să-l dezoseze corect îl va apropia de momentul la care va avea voie să-l și gătească. Ideal ar fi ca astea să meargă mână în mână, dar azi sunt dispus la concesii. Face parte din abecedarul bucătăriei și din lucrurile elementare care fac o bucătărie să funcționeze (dacă vinde și pește).

Când peștele e deja gătit, oasele nu se mai evidențiază la fel de ușor în interiorul cărnii. În cele mai multe cazuri, atât culorile cât și consistența pot lesne păcăli ochiul, știm deja asta din episoadele deloc plăcute de acasă, pentru unii – motivul principal pentru care evită să cumpere și să gătească pește. Frica de oase ține oaspeții departe de pește.

filetting fish

Repetitivitatea tehnicilor de dezosare ajută un bucătar să știe pe dinafară, după o vreme, unde să taie, unde să pipăie și de unde să tragă pentru a fi sigur că în urma lui nu rămâne absolut niciun os. În definitiv, din punct de vedere culinar, peștii sunt de doar fouă feluri: rotunzi și plați. Toți peștii din fiecare categorie, indiferent de mărime, au oasele dispuse identic. Uneori pot fi mai multe, alteori mai puține, uneori mai lungi sau mai groase, alteori mai subțiri sau mai scurte, dar sunt de fiecare dată în aceleași locuri.

Peștele preparat și vândut dezosat este, automat, mai scump. Manopera și pierderile (un alt detaliu la fel de important ca lipsa oaselor în stăpânirea tehnicii de dezosare) trebuie să se regăsească în prețul final al farfuriei. Peștele dezosat este infinit mai versatil decât cel servit întreg, atât ca tehnici de preparare, cât și ca aspect. Un filet poate fi prăjit, fript, preparat în cuptor, marinat, sigilat cu lampa, preparat la abur, afumat, imersat în baia de apă, îmbrăcat în diverse tipuri de cruste, umplut, rulat, tăiat în diverse forme… După oricare din aceste modalități de preparare, extragerea oaselor ori ar fi imposibilă, ori ar distruge forma sau ideea preparatului. Un pește întreg, cu oase, parcă nu-ți oferă chiar la fel de multe opțiuni, nu-i așa?

ballotine

Din punctul de vedere al profitabilității, afacerea corect gestionată nu cumpără pește deja dezosat, ci se asigură că oamenii din bucătărie se bucură și știu ce să facă atunci când peștele vine de la furnizor întreg și aproape viu. Dar asta după ce le-a cumpărat foarfece, cuțite și clești/pensete. Dacă bucătarii le cer, înseamnă că intenționează să le folosească. Dacă și le aduc de acasă înainte să le fie cumpărate, e semn clar că nouă, managerilor sau ownerilor, ceva ne scapă flagrant. Nu vreau să mă înțelegeți greșit, apreciez un pește întreg la momentul, în locul și la prețul potrivit, însă m-aș bucura să aud din ce în ce mai rar prin restaurante „vi l-am dezosat, dar să fiți dumneavoastră atent, că sigur au mai scăpat câteva”.

Gault & Millau în România

luni, 23 octombrie, 2017 la 10:08 am

Gault & Millau este un ghid al restaurantelor, creat în 1965 în Franța, purtând numele  celor doi critici care l-au fondat. Restaurantele verificate de evaluatorii GM primesc între 1 și 20 de puncte, criteriile verificate vizând atât calitatea preparatelor, cât și serviciul, atmosfera generală a locului și prețurile. În timp ce restaurantele ce nu depășesc zece puncte de obicei nu apar în edițiile anuale ale ghidului tipărit, cele aflate în vârful clasamentului primesc între una și cinci „bonete” (toques), corespondent al stelelor Michelin sau al rozetelor acordate de Automobile Association în Marea Britanie. GM nu percepe taxe pentru apariția restaurantelor în ghid (tipărit, website și aplicație pentru dispozitive mobile), veniturile provenind, în primul rând, din publicitatea vândută pe cele trei canale și din vânzarea efectivă a ghidului tipărit.

gault millau

Biroul Gault & Millau din România este fondat de omul de afaceri francez de origine română stabilit la Bruxelles, Alexandre Almăjeanu. Este cunoscut, în primul rând, pentru numeroasele sale investiții în proiecte online, fie în nume propriu, fie prin intermediul unor fonduri de investiții. Probabil două dintre cele mai sonore branduri online în care este implicat în .ro sunt Metropotam și eRepublik. Îl regăsim, însă, pe Almăjeanu, atât ca acționar în compania de branding Brandient (11% prin fondul de investiții Pontux Euxinus Venture în 2014), cât și ca producător de film: Roundabout American (2012, regizat de Boris Wexler) sau Fall Away (2011, regizat de Julian Grant). În prezent, Alexandre Almăjeanu este implicat financiar sau/și operațional într-un număr impresionant de proiecte, dar este și lector la Sciences Pro, cea mai importantă universitate franceză în domeniul științelor sociale.

alexandre almajeanu

Gault & Millau România va lucra cu un număr restrâns de evaluatori anonimi și, spun oficialii, foarte „low-profile”, care în perioada următoare, până în primăvara anului viitor, când urmează să apară prima ediție românească a ghidului tipărit, au de vizitat aproximativ două sute de restaurante, bistrouri și alte puncte de lucru. Dincolo de evaluarea și clasificarea în sine, GM anunță că una dintre intențiile sale majore pe plan local este de a sprijini și de a influența în mod pozitiv zestrea culinară și utilizarea ingredientelor de proveniență locală. În mare, cel puțin la nivel declarativ, diferența față de copetitorii internaționali ai GM nu pare să fie foarte vizibilă. În afară de, poate, faptul că GM a decis să se orienteze către România și ceilalți nu.

Revin, însă, cu un subiect pe care nu am considerat că e cazul să-l aprofundez în timpul evenimentului oficial organizat de GM la București săptămâna trecută. Am pus atunci o întrebare despre criteriile de selecție ce stau la baza creării echipei de evaluatori, întrucât mi se pare un aspect elementar. E normal să selectezi pentru treaba asta oameni obișnuiți, cu un simț foarte dezvoltat al gustului, cu experiență vastă, construită în timp, ajutată de călătorii pe cât mai multe meridiane ale aromelor. Dar, pentru că toate astea pot fi oricând foarte ușor influențabile de factori de moment sau de situații de un subiectivism firesc, mi-aș dori ca, în spatele evaluatorilor, să existe un elementar training tehnic. Și, când spun „tehnic”, cu siguranță nu mă refer la utilajele sau fluxurile de lucru ale unei bucătării profesionale, ci la cunoștințe măcar bazice despre tehnici de preparare.

food critic

Un evaluator trebuie să poată înțelege de ce o legumă este tăiată într-un anumit fel pentru un preparat și altfel pentru altă farfurie. Trebuie să poată face diferența dintre un sos cumpărat și unul făcut în casă, dintre o bucată de carne fiartă și apoi doar rumenită și una gătită încet, în cuptor. Trebuie să aibă capacitatea de a identifica nivelul de experiență al unui bucătar și proveniența ingredientelor din ceea ce i se servește pe farfurie, să poată pune degetul pe bucătăria în care se muncește și pe aceea în care se lucrează în grabă, fără interes pentru rezultatul final. Să știe când are în față UN SOS și când i se servește Gran Cucina. Lista exemplelor este interminabilă. Tocmai de aceea, despre mulți dintre evaluatorii competiției GM se știe că provin din industria restaurantelor sau din domenii conexe. Că, dincolo de o boltă palatină antrenată, dețin cunoștințe profunde despre exploatarea corectă a ingredientelor în restaurație. Privilegiul de a mă situa permanent de ambele părți ale subiectului, de a fi și bucătar, și client obiectiv, nu-mi dă voie să nu insist pe această temă.

Nu pot decât să felicit și să mă bucur pentru deschiderea biroului Gault & Millau în România, restaurantele și bucătarii din România au nevoie de motivația competitivității reale. Mai mult, o altă intenție declarată a GM este de a ușura și de a influența în mod pozitiv interacțiunea bucătarilor români cu colegii lor din lumea civilizată, fapt ce nu poate fi decât de bun augur.

 

#metoo

joi, 19 octombrie, 2017 la 4:53 pm

La noi în clasă, în școala generală, nu s-a practicat „mameleala”. Auzisem despre „sportul” ăsta de la fratele meu mai mare și de la cei din clasele paralele. Cu precădere iarna, când cuierul din fundul clasei era aglomerat de haine groase, fetele cu sâni deja proeminenți erau înghesuite la grămadă, printre paltoane și cojoace, iar în învălmășeala respectivă până și cel mai pirpiriu băiat din clasă reușea să pună mâna pe câte o parte moale cu care avea să-și populeze fanteziile solitare până la următoarea partidă. Cred că fetele ar fi putut oricând să iasă din jocul ăsta și multe dintre ele aveau grijă să fie în cu totul altă parte când el părea să înceapă. Despre celelalte, băieții spuneau că „stau”, deci se simțeau de-a dreptul încurajați.

no means no

În școala generală am fost tot timpul îndrăgostit. De Cristina, de Anca, de Alina. De toate în același timp. Apoi mi-a picat cu tronc Lala, de la B. Era înaltă, îi crescuseră deja sânii, avea buze cărnoase și ochi puțin oblici. Băieții din cealaltă clasă ziceau că „stă” destul de ușor, dar parcă nu asta mă interesa pe mine foarte tare. Ba chiar eram oarecum dezamăgit să aflu că Lala, căreia eu i-aș fi adus flori și pe care aș fi alintat-o cu poezele, dădea dovadă de așa apucături frivole. Într-o pauză, la cișmeaua din curtea școlii, s-a aplecat să bea apă. M-am apropiat prin spatele ei și i-am tăiat sarafanul de școlăriță cu o lamă de ras, din cele pe care le foloseam la corecturile din caiet.

Din fericire, i-m tăiat doar sarafanul, dar ani de zile m-a urmărit mustrarea potențialului dezastruos al gestului meu. Bravadă în fața celorlalți băieți, dorința de a fi băgat în seamă sau remarcat, o doză de răzbunare față de lipsa ei de interes pentru mine și față de ceea ce șușoteau colegii despre ea… Poate câte puțin din toate.

La un moment dat, în liceu, făcusem o obsesie pentru o angajată de la „punctul termic” din cartier. Avea ceva sordid în mers și în gesturi, se îmbrăca mulat și decoltat chiar dacă-și petrecea toată ziua aproape singură, printre robineții și țevile groase, care pompau apă caldă și rece în apartamentele din zonă. Într-o zi, singur acasă, am sunat la punctul termic și i-am spus că e o problemă la o țeavă, că nu știu ce să-i fac și că am nevoie de ajutor. A venit și am condus-o în baie, să-i arăt „problema”. Era prima oară când mă aflam atât de aproape de ea și o clipă am crezut că o să leșin de la mirosul greu, de transpirație, care o înconjura. M-a întrebat care era baiul, am bâiguit că poate mi s-a părut, s-a uitat ciudat și a plecat.

Abia din facultate lucrurile au devenit cu adevărat simple. Două priviri pe sub sprâncene, ieșit cu gașca la băut și deja lucrurile se așezau de la sine. E drept, de multe ori lipsite de farmecul ritualului de vânătoare, însă în mintea mea aveam mereu de recuperat, de prelungit lista. Cine să mai pună problema hărțuielii când uneori nici nu știam cum ajunsesem prin căminul de la Drept sau de la Teatru, iar când plecam acasă se întâmpla să nu mă mai asculte picioarele pentru că atinseseră pământul doar sporadic vreme de două zile? Cine pe cine să acuze când seara începea într-o formulă și, până a doua zi, combinațiile se schimbau ca imaginile dintr-un caleidoscop?

I said no

Pe vremea primelor programe de instant messaging (ICQ, MSN, Yahoo) cred că TOTUL era despre vorbe în doi peri și ritualuri de împerechere la distanțe mai mici sau mai mari. Un ID de Messegner era mult mai confortabil decât un număr de telefon, mai ales în cazul colegelor de serviciu măritate sau cu alte „obligații” și cred că majoritatea am avut acel ID special, pentru „activități extrașcolare”. Era riscant să abordezi o colegă pur și simplu, în văzul și auzul celorlalți. Oamenii bârfesc, sunt invidioși, își imaginează lucruri. Dar, mai ales când aveai norocul să lucrezi într-o hardughie de clădire gen Casa Presei, plină de firide, cotloane și magazii prin care nu trece nimeni cu zilele, două mesaje pe „contul special” de messenger reușeau să-ți asigure o pauză de prânz activă și, de ce nu, mult mai sănătoasă decât un covrig cu sana.

Când cealaltă parte implicată spune NU răspicat într-o astfel de situație, normal e ca lucrurile să se oprească acolo. Dacă nu-l spune, flirtul poate să continue și să ducă până unde jocul e acceptat de ambii actori implicați. Dar NU poate să apară chiar și în mijlocul unui furtunos act sexual aparent acceptat și încurajat de ambii (sau mai mulți, dacă e cazul) parteneri. NU poate să apară oricând. atât de-o parte cât și de cealaltă. NU este bariera clară la care orice intenție, gest, act, remarcă ar trebui să se oprească. Inclusiv într-un cuplu deja existent, cu certificat sau nu.

Am încălcat vreodată aceste limite? Poate. Am utilizat vreodată forța fizică pentru a convinge pe cineva să-mi accepte avansurile? Niciodată. Am folosit alte tactici de convingere, speculând poate raportul de forțe intelectual sau emoțional în favoarea mea? Cu siguranță. A funcționat? Uneori, foarte rar și nu pentru mult timp. Pentru că orice nu se îndeplinește firesc, cursiv, poate cu efort dar nu ținând morțiș să modificăm sau să ignorăm factori evident potrivnici dezideratului respectiv, înseamnă că nu trebuie să se întâmple. O matematică foarte simplă, pe care am deslușit-o destul de târziu, zic eu.

Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm foarte concret și să încercăm să ne răspundem cât mai sincer dacă, în ce moment și în ce fel am încălcat limitele flirtului nevinovat. De ambele părți ale subiectului. Nu mă refer aici la agresiunile stradale din partea necunoscuților, despre astea știm că fac parte din zona criminalității și a patologicului. Nu. Mă refer la cazuri străvezii, gen chiloțăreli de companie, în care poate el s-a făcut că nu aude acel  „nu” sau poate ea l-a rostit prea suav pentru a fi băgat de seamă. Mă gândesc la cazuri de hărțuire reclamate la multă vreme după team-building-ul la care toți ne-am îmbătat atât de tare, încât a doua zi chiar nu ne puteam uita unii la alții. Sau la situații în care tu însăți ai considerat că-ți poți asigura o mărire de salariu sau o promovare interdepartamentală dacă uiți să spui la timp acel „nu” ferm și hotărât. În definitiv, e destul de atrăgător, pare poate mai puternic decât e, mulțumită poziției în organigramă, dar oricum în ultimele luni ai rupt tastatura la birou până la unsprezece noaptea și numai de viață socială n-ai avut timp…

Cred că hărțuiala începe cu adevărat abia după primul NU răspicat, dar mai cred și că adevăratele victime tăcute sunt doar cele împovărate de rușine (acest rahat anacronic inoculat cu strășnicie de ortodocși și habotnici) sau șantaj. În rest, sunt multe nuanțe.

 

Raionul care știe despre pește

joi, 12 octombrie, 2017 la 2:10 pm

Da, probabil că o să spuneți că sunt ultimul cunoscut al vostru care a descoperit Raionul de pește (Piața Dorobanți, Calea Dorobanți 184, București 011703). Știu locul ăsta de mai mulți ani, iar în ultima vreme nu aud decât lucruri bune despre ei. Am fost reticent după ce, prin 2014, când locuiam în zonă, ceva pur și simplu nu m-a atras la locul ăsta. Ieri am ajuns la prânz și am priceput de ce lumea îi apreciază.

raionul de peste

Bucătărie complet deschisă, vitrină de gheață cu multe lighioane proaspete chiar sub nasul mesenilor, mese și tejghele de bar într-o combinație foarte socială, foarte caldă, ceva din atmosfera informală a locurilor similare de prin marile piețe ale lumii civilizate. Un amestec foarte atrăgător de birocrați, expați, antreprenori, ceva pițiponceli aferente zonei, în care n-am găsit nimic strident ori în vreun fel supărător.

Am văzut oameni cu privire ageră în bucătăria care clocotește molcom, fără să țipe nici ea în vreun fel. Am ajuns la Raion la o oră la care, fără rezervare, părea să nu avem șansă să găsim vreun loc, era pur și simplu plin. Am stat la câteva palme distanță de plita pe care una dintre supe stătea la cald și la aceeași distanță de stația mică și ordonată pe care se montau o parte din farfuriile care ieșeau în sală. Am stat față în față cu câțiva dintre oamenii care pun lucrurile în mișcare în bucătăria lor și m-am simțit foarte bine, le-am sesizat atitudinea profesional-jovială, fără sprâncene arcuite superior și fără nemulțumirile atât de prezente în stomacul atâtor bucătării din lumea asta. Din ce am reușit eu să surprind printre îmbucături și dialogul purtat cu însoțitorul meu, am avut senzația unei echipe foarte interesant construite și dezvoltate.

Mi-a plăcut ospătărița ușor goth, cu fes (cu moț) pe cap, dar și cea minionă, pe care aș fi văzut-o lejer în orice birou de agenție, bancă sau companie de consultanță. Amândouă, însă, încunjurate în gesturi și atitudine de acel „sunt aici dacă tu ai nevoie de ceva” neostentativ, nesubliniat, poate insesizabil pentru ochi mai puțin antrenați în „people watching”.

raionul de peste

Am luat supă de pește și fructe de mare. Am văzut de unde, cum și în ce avea să-mi fie pusă pe masă înainte ca asta să se întâmple. Apoi am avut primul semn că oamenii ăștia pur și simplu știu să gătească peștele și vietățile din universul său: prima bucată de filet pe care am pescuit-o cu lingura din bol a avut consistență, o fermitate plăcut surprinzătoare, care m-a ajutat s-o pot pricepe în răstimpul în care mi-a zăbovit pe limbă. Înțelegeți ce vreau să zic? Nu s-a dezintegrat nici în supă, nici în călătoria din lingură, nici după ce a ajuns la destinație. Oamenii ăștia știu că peștele nu trebuie fiert, ci onorat în supe la temperatură blândă, să se pătrundă lent, controlabil, fără a-i distruge consistența și aromele naturale. La fel m-am bucurat și de creveții și de bucățelele de calamar sau de caracatiță pe care le-am mai găsit acolo. Dacă echilibrul gustului finisat al supei ar fi fost pe măsura tehnicii de gătire, probabil că aș fi lăcrimat de emoție și de admirație. Dar, cine știe, poate am avut eu puțin ghinion.

Tot la recomandarea amicului cu care am mâncat, am luat tocana de pește, care poate fi comandată și în varianta de jumătate de porție. Din nou foarte corect gătite toate ingredientele, dar de data asta și un sos roșu absolut la locul lui. Ponderat în arome din toate direcțiile, destul de atent strecurat de grăsime, viu, vesel, proaspăt. Fără a vorbi despre un meniu prea exhaustiv, abia aștept să mă întorc la Raionul de pește pentru alte preparate care m-au tentat.

rsionul de pește

Motivele pentru care vă recomand să nu ocoliți locul ăsta:

  • Numărul locurilor în care poți mânca pește bun în București (înțeleg că ei îl importă singuri sau lucrează cu un importator care îi aprovizionează de câteva ori pe săptămână) este foarte foarte mic. Din propria experiență, în afară de Fish House, descoperit în vara asta, e al doilea resaturant / bistro cu specialitatea asta pe care l-aș recomanda oricând;
  • Vitrina de gheață era ieri, miercuri, la prânz, plină de o mulțime de argumente în fața cărora nu prea ai cum să te ții bățos. Poți alege pește de mai multe feluri, caracatiță, calamar, creveți, de multe ori homar și altele pe care oamenii le gătesc după ce le-au luat de pe gheața din fața ta.
  • Am văzut multe farfurii mai mult decât apetisante care plecau în sală de sub nasul nostru, e imposibil să nu găsești ceva care să te atragă.
  • Despre oamenii de-acolo v-am zis și mi se par un argument solid pentru întreaga experiență.
  • Ownerul e mai tot timpul acolo, iar eu chiar sunt sensibil la genul ăsta de abordare.
  • E un loc drăguț, prietenos, care-ți inspiră viață bună și, parcă, o ieșire scurtă din România.
  • Nu e ieftin, dar nici exorbitant. Mi s-au părut a avea prețuri care onorează ingredientele de bună calitate, nivelul de pregătire al echipei din bucătărie și din față, în strânsă conexiune cu locul în care se află și publicul pe care-l vizează. Verificați prețurile înainte, ca să știți ce și cum.

Mulțumesc pentru masă, sper să ne revedem curând.

Vești bune de la Horeca School

vineri, 6 octombrie, 2017 la 10:34 am

Nu e oficial, dar surse foarte credibile din interior spun că, în curând, la Horeca School modulele de practică vor fi internalizate, deci nu se vor mai desfășura în restaurante, ca până acum. Pentru asta, într-unul dintre sediile școlii vor fi date în folosința studenților un număr de aproximativ 30 (da, treizeci!) de stații de lucru individuale, compuse din banc de lucru, plită și cuptor.

horeca school

Mi se pare mai mult decât minunat că, în sfârșit, studenții „culinariști” vor avea ocazia să lucreze și să aprofundeze tehnicile predate în modulele demo chiar sub îndrumarea formatorilor care le predau respectivele metode și că evaluarea activității practice se va putea desfășura după tipicul școlilor de bucătari din lumea civilizată. Acum mai mult timp scriam cu tristețe despre starea de fapt a învățământului culinar din România și mă bucur că schimbările, pe care eu unul chiar le așteptam, încep să se întâmple.

În ciuda faptului că între mine și proprietarul Horeca School nu pot spune că există o legătură de simpatie pură, nu pot decât să aplaud inițiativa. În noile condiții tehnice probabil că, dacă ar fi nevoie, m-aș oferi să predau pro bono într-o astfel de școală. Bun.

Să mergeți la Oradea, la MEATic!

joi, 5 octombrie, 2017 la 10:57 am

A trecut deja o lună de când, în vizită la prieteni dragi fiind, în Oradea, am reușit să calc pragul, de două ori în vreo șase zile, locului în care Adi își meșteșugărește magia culinară alături de echipa sa. Mă gândesc că meniul de toamnă, la care lucra deja când l-am găsit acolo, e pe masă de ceva timp și mai că mi-aș face drum din nou în celălalt capăt al țării ca să-mi las urechile să fluture de bucurie prin el.

meatic

Nu știu cum arăta Oradea culinară înainte de MEATic, dar sunt convins că acum e mult mai bogată. Casă primitoare, dar și suficient de „smart”, meniu concis și creat pe principii clare de proximitate și sezonalitate a ingredientelor, farfurii mai mult decât arătoase, cărnuri afumate și gătite îndelung, la focuri blânde,  legume cuceritor puse în valoare… De multă vreme nu mai avusesem bucuria să intru într-un restaurant din al cărui meniu să-mi doresc să gust…tot! La MEATic s-a întâmplat și, în ciuda faptului că aici am ales să nu vă spun mare lucru despre preparate (Adrian și echipa cu care lucrează schimbă meniul tot la vreo trei luni, deci azi sigur veți găsi cu totul altceva decât ce am gustat eu acum o lună), fiecare porție a fost și despre gust, și despre aspect, și despre descoperire, și despre reîntâlnire, și despre tehnică, și despre ingredient onorat cum se cuvine, ba chiar și despre farfuriile sau platourile în sine, ca piese „de inventar”.

Îmi doresc tare mult ca Oradea să-și înțeleagă, să-și susțină și să-și onoreze redobânditul Hădean, să-i recomande bucatele și să se bucure împreună cu el că pot scrie împreună o pagină tare mândră a restaurației contemporane cu rădăcini foarte pământene. Succes, MEATic! Succes, Oradea! Faceți o echipă bună și deja mi-e dor de voi.

 

Dragă Miruna Ioani

joi, 5 octombrie, 2017 la 9:57 am

Mă tot codesc de câteva săptămâni să-ți adresez aceste rânduri. Știi cum e, în societatea asta care a adoptat cu fervoare corectitudinea politică înainte de a fi învățat să se spele bine pe picioare  și în care orice opinie contrară convingerii unui grup e lesne considerată atac personal și agresiune, probabil că rândurile ce urmează nu vor face decât să mă reconfirme ca demn reprezentant al „heitărimii” contemporane. N-ar fi nimic nou, „bucuroși le-om duce toate…”.

Uite, când nu-mi mușc limba și nu stau cu teamă că voi pieri intoxicat cu propriul venin, mă bucur sincer că, în misiunea pe care am ales s-o împlinesc acum zece ani, sunt cine știu că sunt și nimic altceva. Un bucătar mai inspirat decât alții, mai puțin experimentat decât mulți, mai norocos decât o grămadă, mai puțin truditor decât o mare parte, diferit și unic în felul meu, dar cu siguranță în fiecare zi pregătit să învăț ceva nou, să încerc ceva nemaiîncercat de mine, bazându-mă pe ceea ce știu deja. Știi tu, vorba aceea cam umflată despre a fi în fiecare zi „o versiune mai bună a propriei persoane”. Asta mie mi se pare foarte relaxant. Starea asta în care concurez doar cu mine, în care nu am nimic de demonstrat nimănui și care mă ajută să respir fără frici și resentimente pentru mine e viață bună, în care pot să fiu calm și vesel lângă ai mei.

relaxed

Te-ai supărat tare când ți-am atras atenția, în plin sezon cu mazăre proaspătă pe toate tarabele din toate piețele, că poate părinții pentru care poți fi un exemplu bun ar trebui să știe că mazărea congelată, cu care ai decis să faci o demonstrație în beneficiul unui brand care te-a plătit pentru asta, poate fi o soluție mai degrabă iarna. E drept, demonstrația respectivă nu te avea în centrul ei ca stomatolog, ci doar ca mamă vizibilă și relevantă pentru alte mame. E firesc să nu adopți chiar cele mai corecte strategii atunci când nu stăpânești dar activezi în domenii în care ești doar pasager, ca nutriția sau bucătăria. Sunt sigur că n-ai recomanda niciodată o pastă de dinți sau o clinică dentară decât dacă ai fi ferm convinsă că recomandările respective sunt cu adevărat cele mai bune pentru aceia care te apreciază. Sau…

Cu siguranță că nu e nici asta treaba mea, dar să știi că m-am bucurat foarte tare să te revăd, după mulți ani, la un eveniment în care un bucătar celebru pe-aici ne invitase să ne demonstreze calitățile unei mașinării electrice de gătit. M-am bucurat să-l văd și pe băiețelul tău foarte mic (nu cred că avea un an la momentul acela, nu?) dar mi-a și părut rău să-mi dau seama că, poate, fusesei cumva obligată de situație să-l aduci acolo, să-i schimbi programul lui obișnuit de bebeluș pentru ca tu să fii prezentă la acea demonstrație. Dar stai… Tu erai acolo doar pentru networking, pentru vizibilitate, pentru a putea scrie mai apoi despre micul event doar pentru că, poate, agenția organizatoare ar fi apreciat să-și știe numele noului produs citit de aceia care-ți urmăresc postările… Nu, sigur nu e treaba mea, dar sigur merită? Sunt și eu tată, am petrecut foarte mult timp cu fetița mea cât a fost bebeluș, mi-am cam organizat tot programul în funcție de rutina ei pe vremea aceea, încă o mai fac în multe situații. Era musai, mă întreb?

unhappy baby

Când am vorbit despre pârdalnica de mazăre, astă-vară, ai insinuat că, poate, aș fi invidios pe faptul că tu ești plătită de branduri a să spui oamenilor că ar fi bine să le utilizeze. Lucrez și eu cu câteva astfel de branduri, dar în cazul meu e ceva mai simplu. Chiar nu sunt obligat să spun că un congelat e oricând mai ușor de folosit decât niște boabe proaspete (apropo, mazărea despre care-ți ziceam vara trecută era deja scoasă din teci, de trecut rapid prin apă rece și de gătit în maximum 15 minute, detalii pentru mămici ocupate…), iar dacă un potențial client vrea asta de la mine e un semn bun că eu nu trebuie să lucrez cu el. Dar nu cred că despre invidie poate fi vorba aici. Cred că, mai degrabă, poate fi vorba despre ce scria Andrei acum ceva timp. Să știi că, în răutatea mea, eu cred că articolul ăsta îți era adresat. Bănuiesc că din ceea ce a scris și Cetin ți-ai dat seama că nu poate fi vorba decât de tine, nu?

E normal să-ți dorești vizibilitate, e normal să construiești relevanță, să te bucuri când vezi că aceia care te citesc țin cont de părerile tale și te consideră un specialist în ceva. Desigur, e important să te simți și tu suficient de specialist în treaba respectivă, adică să te…specializezi informându-te și documentându-te continuu în legătură cu acel subiect, poate chiar să faci ceva cursuri care să te țină în actualitatea domeniului. Uite, eu cred că ai fi putut fi un excelent blogger stomatolog. Între stilul tău și simpatia pe care te pricepi s-o atragi din partea cititorilor și domeniul în care e demonstrabil că te-ai specializat cred sincer că ar fi fost un „mariaj” minunat. M-am gândit la asta când am citit textul acesta al lui Radu.  Să știi că eu cred că și el s-a gândit (și) la tine când a scris asta. Ba chiar și Bogdana cred că a avut în minte ceva scris de tine când a pus în pagină articolu ăsta frumos. Tu ce crezi?

relevance

Probabil că una dintre cele mai periculoase concluzii pe care le-ai putea trage după toate astea ar fi să ne consideri pe toți niște nenorociți care-ți vor răul, niște invidioși pe succesul tău etc. probabil că și mai grav ar fi să folosești cele scrise aici pentru a poza în victimă în fața cititorilor tăi sau, mai rău, în rândurile oamenilor din agenții care te plătesc să scrii de bine despre un produs sau altul. Concluzia mea, poate inutilă, e că ai un capital foarte bun, simpatia pe care o atragi natural din partea celor care te urmăresc. Uite, eu nu reușesc să fiu simpatic oricât m-aș chinui. Nu sunt în stare „să fac frumos”, să par o micuță balenă roz într-un dud cu poame coapte. Bine că am alte meșteșuguri cu care pot să pun o pâine pe masă. Ei bine, dacă tot acel capital de simpatie ar putea deveni voce sinceră și atât de puternică prin propria personalitate încât n-ar mai avea nevoie să emită teorii unilaterale doar de dragul de a încasa niște facturi (cu valori micuțe, e drept, dar importante), probabil că ai începe să faci pași hotărâți către relaxarea aceea despre care-ți povesteam la început.

 

Să-i stârpim pe străini!

luni, 7 august, 2017 la 10:29 am

…sau „cum să le băgăm străinilor pe gât ciolan cu fasole la 40 de grade Celsius”

Gata, știu! Hahaaaaa! Știu foarte bine cum putem să devenim cea mai importantă forță de pe planetă și poate chiar și cum să rămânem singura nație de pe „mărgica albastră”! Putem reuși asta cu ajutorul atributului cu care ne mândrim cel mai tare când cineva ne cere să spunem repede cele mai importante calități ale neatârnatului popor român: ospitalitatea! Și mai cu seamă ospitalitatea culinară, flic-flac-urile naționaliste din farfuriile băgate sub nasul străinilor.

Nu o dată am văzut cum Facebook servește nehotărâților sau neștiutorilor drept tribună și sursă de recomandări pentru eterna situație „Îmi vin niște străini în vizită…unde ar fi bine să mergem să mâncăm?”. Se cască larg gurile infernului, un vortex de lavă încinsă se ridică în vălătuci din străfundurile conștiinței naționale a băgăului la maț și, printre bolostânci funinginite rostogolinde și șerpi de foc ce urlă râgâit, încep să curgă valurile zoite ale recomandărilor, aburii grei ai patriotismului indigest.

„Ciuuuooooleeeeaaaaaaancuuuufaaasuoooooooleeeeeeeeaaaaghhhhh!”

„Zaaaaaaaaghhhhrrrrrrmaaaaaaaaaleeeeeeeghhhhhhhhhhh!”

„Giuuuuoooooorbăhhhhhhhhdeeeeeebuuuuuuuuurdăăăăăăăăhhhhhhh!”

„Tuuuooooghiiiiduurăăăăăăghhhhhcuuzuoooosdăăăăbuuuuulighoooon!”

„Bhaaaaaaaaaabhaaaaaaaaaanaaaaaaaajjjjjjjiiiiiiiii!”

Indiferent de anotimp, de originea călătorului, de eventualele lui preferințe, de legătura lui cu mâncarea în general, străinul trebuie MUSAI ospătat cu cazmaua, în stil neaoș, căci sigur se va bucura de unicitatea și plenitudinea a ceea ce e tradițional românesc, deci mirabil și inegalabil. Când eram în Brazil, un român din România ne recomanda prin Skype să lăsăm dracului fasoanele și toate porcăriile marine pe care le găteam acolo și să ne apucăm serios de niște ciorbe românești, că ciorbe ca ale noastre nu are nimeni și că abia atunci brazilienii vor descoperi cu adevărat bucuria de a trăi. N-am prea găsit burtă, deci am rămas la homari.

Locurile unde trebuie MUSAI duși străinii, mama lor de nenorociți, sunt, de cele mai multe ori, pe măsura preparatelor-stindard: capcane turistice cu ospătari care tocmai s-au lăsat ori urmează să se apuce de taximetrie, ingrediente cu termen de garanție incert, amprente decorative mai mult sau mai puțin soioase, program artistic în pairing cu restul scenariului. Să simtă, mama lui de străin păgân, cum neatârnații au știu să transforme jalea în cântec și voie bună. Bălăceanca!!! Și dacă tot am zis că „pairing”, ar fi un sacrilegiu să nu-i ardem mațele înainte de masă cu o țuică de proveniență mai mult sau mai puțin dubioasă și să-i demonstrăm, mațele lui de infidel, că „vinul negru”, „de buturugă”, „căpșunica”, „puterea ursului” sau „sânje de taur” fac pipi cu boltă pe toate maimuțărelile de vinuri de pe absolut toate meridianele paralele (muc!) de pe suprafața și din jurul Terrei.

Oare putem noi (ca oameni) să renunțăm vreodată la tot acest inutil balet cu rinoceri, înțelegând într-un final că nu tot ceea ce nouă ni se pare sublim este neapărat și pe placul ființelor de prin alte culturi? Cât de…contemporan ar fi să ne raportăm la situațiile de genul ăsta ca și cum chiar ne-ar interesa cât de memorabil ar fi pentru ACEA PERSOANĂ decizia noastră de gazde și nu cât pseudo-patriotism putem NOI să îndesăm pe gâtul celor care ne vizitează?

Ar fi urât și prea subiectiv să vă spun numele localurilor la care am ajuns să mă dereglez când aud despre încă niște străini vărsați printre ciolane și făsui, tot ce pot este să încerc cât mai des locuri noi pe care să am curajul să le recomand altora când primesc întrebări despre așa ceva. Sunt puține, cel puțin deocamdată, iar uneori ajung să dau mai departe nume care, deși pentru mine sunt sub standard (calitatea ingredientelor, calitatea tehnicilor de preparare, lista de vinuri, serviciile etc.), știu că pentru alții ar reprezenta o experiență mai mult decât ok. Oamenii vor să mănânce, vor ceva în concordanță cu anotimpul, cu obiceiurile lor alimentare și cu starea de moment. Ciolanul cu fasole e bun de-ți clămpăne diafragma-n suflet dacă e făcut cum trebuie, din ce trebuie. Dar zău că nu e nici panaceu și nici elixir al tinereții veșnice. Nu e nici măcar o piatră de hotar a istoriei culinare a tuturor timpurilor. Are și el rostul lui.

 

El Sobrino de Botin, cel mai vechi restaurant din lume

luni, 24 iulie, 2017 la 10:17 am

Cel puțin așa zice Guinness Book referindu-se la acele restaurante deschise acum sute de ani și încă funcționale. La 1725 spune povestea că a fost fondat locul ăsta, modificat și reorganizat de mai multe ori în cei 292 de ani de existență. Nu insist pe istorie, puteți să o citiți din nenumărate surse pe care vi le oferă Rețeaua, dar subliniez doar că Botin e un nume franțuzesc. Coincidență! Proveniența numelui corespunde, incredibil!, cu naționalitatea fondatorului. Altfel, în bucătăria de la Botin se pare că a lucrat, prin 1756, Francisco de Goya (văr de departe al lui Călin) înainte să devină pictor. Hemingway era un obișnuit al locului pe vremea când locuia la Madrid și chiar pomenește despre Botin în primul său roman de succes, The Sun Also Rises (Fiesta). Mențiuni despre restaurant mai apar și la Graham Greene, Frederick Forsyth etc.

Bun. „Cel mai vechi” nu înseamnă neapărat „cel mai bun”, dar m-am bucurat de ocazia de a-i călca pragul. Pentru că TOT ce înseamnă locul ăsta este despre istorie. De la locul unde este plasat, același de la înființare, până la veselă, atmosferă și aerul pe care-l respiri în interior. Fațada și colțul de stradă de pe Cuchilleros 17 mi-au adus aminte de anii petrecuți prin decorurile de la Buftea. E drept, luminile stradale din zonă ajută mult la proiecția clădirii în conștiința trecătorilor, dar din secunda în care am tras de mânerul ușii de la intrare am pășit într-o altă lume.

el sobrino de botin madrid

Am făcut rezervarea sâmbătă pe la prânz, pentru seară. Prin telefon. Au avut loc abia la 11:30 PM, cu o jumătate de oră înainte de închidere. Asta înseamnă că iau comenzi până la miezul nopții, urmând să închidă după plecare ultimilor oaspeți. Trebuie să fac aici o mică paranteză de of și jale, ca să vă spun că, la fel ca în multe alte țări civilizate, restaurantele din Madrid au peste zi două segmente orare de funcționare. De pe la 13:30 până pe la 16:00 pentru prânz („comida”) și de la 20:30 până la miezul nopții pentru cină. Asta oferă timp inestimabil de valoros pentru prep și mise-en-place, cheia cea mai grea a succesului oricărui restaurant de pe planeta asta.

…și deschid ușa… Ușă înadins lăsată ușor cu vopseaua scorojită, patinată neostentativ, mâner autentic vechi. Primul miros pe care l-am simțit în micul hol de la intrare a fost pur și simplu greu. Un fel de sublimat de abur de cărnuri fierte, în condițiile în care oricum înăuntru era mai rece ca afară. Nu era un miros descompus, ci parcă unul adunat, construit, sedimentat și impregnat până și în podeaua de ciment, Am confirmat rezervarea și am fost invitat într-un salon subteran, coborând pe o scară de fier, printr-un tunel de piatră cu finisaje aspre, aproape naturale.

botin underground

Catacombe în toată regula. Ca să ajung la scară, am trecut printr-un mic spațiu ce probabil servește drept birou personalului de primire. În stânga am zărit bucătăria. Arhaică, aglomerată, înțesată de tigăi și oale enorme. Ospătari bătrâni, ajutoare ceva mai tinere, toți bărbați, sacouri albe și papion negru. Un alb gălbui, influențat poate de luminile ușor chioare de prin tuneluri. Am primit o masă în colțul din fund al salonului subteran. Lângă una din scările ce duc la pivniță. Sigur că totul face parte dintr-un scenariu asumat, dar tot scriptul mi s-a părut foarte autentic. Ospătar bătrân, cu engleză funcțională la el. Lucru destul de rar prin Madrid, indiferent de vârsta interlocutorilor. Meniu în engleză. Masă de americani nemulțumiți și miștocari în fața mea. Un cuplu vorbitor de engleză în stânga. Întregul tunel – plin.

cellar botin

Am cerut „sângereta” casei (cârnații/caltaboșii gătiți cu sânge de porc sunt o obișnuință în mai toate restaurantele specific spaniole), supa de usturoi servită cu ou și una dintre specialitățile locului, porcușorul de lapte la cuptor. Am conchis cu ospătarul că astea ar fi ok cu un pahar de vin roșu și am primit un Salceda Rioja Reserva 2009, ca vin al casei. Vin bun, matur dar vivace, pe note și culori smochinoase. Morcilla a fost delicioasă, probabil cea mai bună pe care am gustat-o până acum la Madrid. Controlat de cremoasă, cât să nu-ți scoată ochii prin limbă cu exagerări despre ingredientul principal din care e făcută, echilibrat asezonată și drămuită din cantitatea de orez. La temperatură perfectă și cu membrana ușor crocantă, foarte atrăgătoare din toate punctele de vedere.

morcilla botin

Am trecut apoi la supă. Nu mă așteptam la nimic cunoscut, așa că puteam primi orice. A venit într-un vas de ceramică grosieră, care pentru mine e un semn bun când vine vorba mai ales de supe și ciorbe. Ador supele fierbinți, care rămân fierbinți până la ultima lingură. Iar ceramica e perfectă pentru asta. Supa de usturoi de la Botin e un arhaism destul de riscant pentru oaspetele obișnuit. Felii groase de usturoi rumenite probabil în cuptor, în cantitate mare. Poate rumenite puțin dincolo de punctul în care usturoiul începe să devină mai puțin prietenos. Supă de bază de vită, minunat făcută în casă după toate semnalmentele.

garlic soup botin

Probabil că usturoiul e împreunat mai întâi cu stock-ul, după care în castron ajung o cantitate considerabilă de pâine uscată și un ou de găină. Câteva minute pe vreo plită sau în vreun cuptor fără flăcări de sus și cam pe-aici ți-e drumul, către masă. Albușul parțial coagulat nu e chiar preferatul tuturor, nu știu dacă așa trebuia să fie. Probabil că un ou cu albușul complet gătit ar fi fost și mai bizar în supa asta care chiar nu este despre standarde înalte sau bolte palatine pretențioase. Am mâncat-o. Am mâncat și oul. Probabil că aș face-o. Memorabilă sigur este.

Cu porcușorul am avut, însă, dubii. Adică în fața farfuriei mi-am adus aminte că Botin este, printre altele, un „tourist trap” și că specialitatea casei, comunicată cât se poate de impetuos și cu poveste corectă (despre originea purceilor și despre frecvența cu care bucătăria se aprovizionează cu ei) vinde de rupe. Am indetificat o spată, cu tot cu o parte din coaste. Crăpată longitudinal, cu cei trei cartofi și sosul limpede pe care le puteți vedea în imagine. N-am fost niciodată un mare fan al putcelului de lapte. Probabil ceva ancore din copilărie, când uneori mai dădeam peste câte o bucată de vier, episoade cu urmări și amprente teribil de neplăcute și greu de șters din memorie, îmi aduc în nările minții acel miros inconfundabil de fiecare dată când am de-a face cu purcel de lapte. Dar nu asta a fost problema. Prima impresia a trecut și am tecut la fapte.

suckling pig botin

Poate nu știți, pielea porcului de lapte e greu de numit „șorici”. E un strat subțire, aproape fără pori, care la cuptor se transformă într-o foiță ușor crocantă ce se topește imediat în gură sau când găsește vreo urmă de sos. Sub el am descoperit carnea rozalie, aproape corect asezonată, dar…elastică și destul de viguros atașată de oase. Știți ce încerc să spun? Nu am identificat consistența aceea foarte personală a porcului gătit în cuptor, la temperatură nu foarte înaltă și într-un timp destul de generos. Nu mă așteptam să primesc o farfurie de pulled pork, dar contrastul dintre consistența pielii și cea a cărnii (plus a ligamentelor) mi s-a părut cel puțin o intrigă. Cartofii – probabil fierți în supă de carne. Sosul – mai degrabă un stock puțin redus.

Ospătatrul a insistat să mă convingă că friptura e coaptă cinci ore în cuptor. Era, de fapt, ajutorul, care chiar părea impresionat de un asemenea răstimp de coacere. Poate sous vide, porcușorul întreg, mi-am spus cu sarcasm. Am rămas la părerea mea inițială, că porcușorii sunt pur și simplu fierți în apă cu sare și, probabil, ceva legume întregi, apoi trecuți rapid prin cuptorul la temperatură înaltă, cât să rumenească pielea și să-i definitiveze consistența oricum facilitată de sarea de la fierbere. Sigur că pot să greșesc, dar asta a fost opinia mea în fața farfuriei.

N-am plecat dezamăgit. Pentru că nu am venit la Botin cu niciun fel de așteptări culinare. Ieșisem din apartamentul airbnb mai degrabă ca să văd un loc interesant decât să descopăr niște farfurii surprinzătoare. Și chiar asta a fost experiența mea. Prețurile de la Botin nu sunt foarte mici, dar sunt departe de restaurantele de lux ale Madridului. Pentru ceea ce am primit, nota de plată a fost puțin sub 50 de euro și vă dau informația asta doar în ideea în care vă bate gândul să treceți pe-acolo. Mi-ar fi plăcut să văd toate saloanele, însă era prea târziu să-i mai deranjez cu o întrebare despre un posibil tur. Nu mergeți dacă nu vă simțiți bine în spații destul de înghesuite, sub pământ, în care aerul e destul de umed și ușor muced. Am auzit oaspeți strănutând minute în șir. Dar na…aproape 300 de ani de istorie…

Dimineți cu BEANZ: Bliss

sâmbătă, 22 iulie, 2017 la 12:59 am

Înainte de a vă povesti despre un mic dejun englezesc absolut bazic, dar mai mult decât atrăgător în compania unei cești de cafea cu un amestec de-a dreptul cosmopolit și contradictoriu, dați-mi voie să vă aduc aminte că și însemnarea asta are un scop precis. În sensul că vă invit să vă bucurați și voi de savorile BeanZ procurându-vă, înainte de toate, aparatul care face aproape instantaneu legătura dintre munca deloc ușoară a unor oameni care cultivă cafea la mii de kilometri depărtare de voi și picăturile de savoare ce vă rotunjesc diminețile. Folosind codul BEANZCOPOLOVICI la comanda online, beneficiați de 100 de lei reducere la oricare dintre aparate.

Acum haideți să vă spun despre Bliss. Este al treilea tip de cafea din pachetul recurent pe care-l comand lunar pentru studioul culinar și sala de cursuri în care partenera mea și cu mine ne desfășurăm activitatea fiindu-ne foarte greu să-i spunem „birou”. L-am ales pentru că m-a intrigat amestecul din care e compus: sută la sută Arabica, din India, Guatemala, Papua Noua Guinee și Brazilia. Adică boabe de cafea venite din patru direcții distincte ale lumii ajung în cana cu care îmi primesc uneori cursanții sau aștept să se coacă ceva în cuptor? Păi doar gândul ăsta ar fi fost suficient cât să mă convingă s-o beau singur, fără să mai dau nimănui din ea. Lăsând gluma, Bliss îmi pargumează ușor bolta palatină cu arome de cacao și nuci coapte, iar propunerea culinară de azi nu mi se pare deloc în contradicție cu ce știe să/mi spună cafeaua asta.

beanz mic dejun englezesc

Mic dejun englezesc (bazic)

Ingrediente (pentru două porții de sâmbătă dimineața)

  • Ouă – 4 buc.
  • Cârnați proaspeți, subțiri – 6 buc.
  • Fasole albă boabe, gătită în sos de roșii – 4 linguri
  • Bacon – 4 felii subțiri, fără șorici
  • Roșii coapte – 2 buc.
  • Ciuperci mari – 2 buc.
  • Pâine bună – 3 felii subțiri

Metodă:

  • Sunt absolut sigur că nu te vei apuca de preparat fasolea încă din seara precedentă, așa cum ar trebui, deci mă fac că nu văd că vei alege exact acea conservă care-ți place și pe care tu o consideri bună. Pune-o la încălzit într-o cratiță mică și verifică dacă-i mai trebuie ceva. O poți aduce la viață cu puțin cimbru proaspăt și pulpa unei roșii bune, tăiată cubulețe și adăugată în cratiță. Ține-o aproape.
  • Cârnați proaspeți subțiri găsești cam peste tot, dar sunt destul de lungi, parcă prea lungi pentru misiunea de astăzi. Poți să-i „sugrumi” la mijloc, să-i răsucești și să obții dimensiunea dorită. Rumenește-i încet, într-un strop de ulei vegetal, pe toate părțile. Ca să nu pocnească și să stropească în procesul ăsta, înțeapă-i ușor, din loc în loc, cu o furculiță. Când sunt gata, ține-i calzi.
  • În aceeași tigaie în care ai pregătit cârnații, pune feliile de bacon într-un singur strat și, pe foc mic, prăjește-le până devin ușor crocante. Pune-le lângă cârnați.
  • Tot aici ar fi bine să prăjești și ouăle. Desigur, dacă ți se pare că sun prea multe ingrediente prăjite în povestea asta, poți să le poșezi. Aaaa, nu! Nu-ți spun aici care sunt regulile unui ou poșat corect. Sunt enervant? Păi cine-a-nceput? Dacă le prăjești, ai grijă să se întrâmple într-o tigaie nonaderentă, în maximum două lingurișe de ulei, la foc mic, lent, domol. Astfel încât albuul să se gătească integral și gălbenușul să rămână frumos și moale. Îl preferi tare? Cred că știi mai bine decât mine ce ai de făcut pentru asta. Și hai să-ți mai dau un pont amical: nu mai pune sare pe gălbenușuri. Darea gătește, coagulează, de-aia apar acele pete neplăcute pe frumuseșe de gălbenușuri moi.
  • Cât timp de prăjesc toate cele, încinge un grătar și frige aprig roiile și ciupercile tăiate pe jumătate. Cât să rămână frumos marcate de barele grătarului, c doar nu vrei să le gătești și pe-astea până-n suflet. Tot aici poți să prăjești rapid și feliile de pâine. Ar fi minunat să alegi o pâine bună, cu maia, de secară sau măcar din făină spelta, ceva bun. Dacă mai văd feliile acelea de toast gata tăiat, din pungi de plastic, cu consistență și aspect de spumă poliuretanică, mă întristez pe termen nelimitat.

Cam așa. Pune-le pe toate frumos pe câte o farfurie pentru fiecare, Nu devasta jardiniera de pe balcon ca să înlocuiești panseluțele mele din poză, că astea chiar sunt comestibile, crescute special pentru scopul ăsta. Sau, mai bine, știi ce? Beți-vă cafeaua în pat și căutați un mic dejun perfect, în oraș. Poftim? E aproape imposibil să găsești un mic dejun englezesc în București? Ahm… Uite, la asta chiar nu mă gândisem…