Taste Learners selecționează furnizori

luni, 20 iunie, 2016 la 10:45 am

Au trecut aproximativ șase luni de la inaugurarea studioului culinar Taste Learners, spațiul din București pe care l-am dedicat exclusiv experiențelor și interacțiunilor de natură culinară oferite atât grupurilor private și corporate interesate de noi descoperiri în universul gustului, cât și celor care au dorit să afle tehnici și metode noi, utile în propriile bucătării sau în acelea în care lucrează. Într-o ordine generată de numărul proiectelor dar și de nivelul lor de bugetare, topul celor mai importante tipuri de activități desfășurate până acum la Taste Learners arată astfel:

  • Demonstrații, ateliere și exerciții de echipă cu grupuri predefinite din diverse companii cu alt domeniu de activitate decât cel culinar. Clienții Taste Learners au ales fie o experiență culinară de degustare, fie una activă, implicându-se direct în prepararea unuia sau mai multor feluri incluse în meniu. Am avut proiecte în care lucrul în echipă și înțelegerea mecanismelor de lucru ale unei bucătării au reprezentat elementul – cheie al activității, dar au fost aproape la fel de multe situațiile în care clienții noștri au ales să descopere, să vadă un bucătar în timpul activității, într-o formulă relaxată, ce a lăsat loc discuțiilor detaliate despre tehnici și ingrediente.
  • Activități de producție vizuală și ateliere realizate în beneficiul mai multor branduri importante de pe nișa culinară, dar și de pe niște colaterale. Filmări, demonstrații și ateliere susținute de mine, inițiatorul proiectului Taste Learners, dar și de bucătari invitați sau endorseri tradiționali ai brandurilor cu care colaborăm.
  • Demonstrații și ateliere dedicate publicului larg, compus atât din amatori, cât și din profesioniști în domeniul culinar. Organizate după o tematică generoasă, aducând pe masa de lucru subiecte de interes pentru mai multe categorii de bucătari, studioul a găzduit în câteva rânduri până la 30 de participanți.

Vă spun toate astea pentru a putea concluziona că ne adresăm unui public activ și conștient în ceea ce privește calitatea preparării și a ingredientelor prezente în alimentația sa, fie că vorbim despre consumul zilnic, fie că ne referim la ocaziile speciale, dedicate experiențelor noi și descoperirilor.

furnizori Taste Learners

De aceea, am decis ca până la finalul anului 2016 să construim o rețea de furnizori permanenți ai studioului Taste Learners, în majoritate locali și pe cât posibil certificați ca producători de mâncare curată. Vreau să lucrez doar cu acei producători care îmi vor putea arăta fără niciun motiv de teamă unde și cum trăiesc animalele pe care le cresc și în ce condiții sunt ele sacrificate și depozitate, cum produc lactatele, de unde aduc peștele, cum lucrează pământul din grădini sau cu ce stropesc fructele din pomi.

În consecință, selectăm producători – furnizori permanenți pentru următoarele categorii de ingrediente:

  • Păsări de curte – pui, găină, cocoș, rață, gâscă, curcan, bibilică, prepeliță
  • Ouă – găină, rață, gâscă, prepeliță.
  • Carne de porc, oaie/miel, capră/ied, iepure, organe, produse derivate
  • Lactate – lapte proaspăt, unt, smântână, diverse tipuri de brânză și produse derivate
  • Legume, plante aromatice și fructe proaspete și/sau deshidratate/conservate, în funcție de sezonalitate
  • Făinuri diverse (grâu, porumb, orez, cartof, hrișcă, secară etc.) cu certificare.
  • Miere, cacao, cafea, vanilie, fructe oleaginoase crude, mirodenii uscate, extracte naturale etc.
  • Vânat, pește și fructe de mare proaspete sau congelate în condiții verificabile și certificate.

Nu garantez și nu sunt interesat de volume mari, dar putem asigura viitorii noștri furnizori de câteva avantaje.

  • Plăți la achiziție și la termene rezonabile
  • Promovarea produselor către un public relevant și, în timp, creșterea volumelor comandate
  • Prezentări detaliate ale produselor și furnizorilor în mediul online
  • O secțiune dedicată acestor furnizori pe site-ul Taste Learners.
  • Lobby permanent și recomandări de achiziție în rândul altor parteneri cu activitate relevantă în domeniul culinar.

Pentru propuneri, detalii, sugestii și orice altceva credeți că am uitat să menționez, vă invit să lăsați un comentariu. Chiar dacă nu sunteți un producător, cultivator sau distribuitor de ingrediente de tipul celor menționate mai sus și doar știți unul și vrei să faceți o recomandare, nu ezitați să mă contactați. Pentru contact, vă învit să folosiți:

  • adresa mea de mail – copolovici at gmail punct com
  • pagina publică de pe Facebook – Viorel Copolovici
  • pagina publică de pe Facebook a studioului culinar – Taste Learners
  • dacă ne cunoaștem, pe contul personal de pe Facebook sau la telefon

 

Taste Learners – „Crocant / cremos”, cu Manuela Paraschivescu

vineri, 22 ianuarie, 2016 la 10:42 am

Am întâlnit-o pe Manuela Paraschivescu anul trecut, chiar de ziua mea. M-a vizitat în devălmășia pachetelor cu parchet, a scaunelor încă nedesfăcute din folii de plastic și a prafului de rumeguș din ceea ce urma să devină Taste Learners Culinary Studio. A fost o discuție lungă, în care am avut timp să comparăm metodele de învățare complet diferite ale școlilor culinare pe care le-am urmat fiecare (Manuela s-a format la Ferrandi și a făcut stagii de pregătire la Le Grand Vefour și la Thoumieux) dar ne-am bucurat să descoperim că vorbim aceeași limbă și că vibrăm direct proporțional la aceleași minuni și fericiri mici.manuela1

În lumea culinară profesionistă, dominată covârșitor de bărbați (și nu e nimic sexist în afirmația asta, bucătăria de restaurant și de hotel e lucru greu, solicitant și de multe ori animalic), e seducător de-a dreptul să descoperi câte o floare rară, delicată în esențe, cu asperități și muchii ascuțite de însăși natura uneori contondentă a meseriei ăsteia. Asta mi-a transmis Dna. Paraschivescu de la prima noastră discuție. Un bucătar educat, articulat, vorbitor de limbi străine, capabil să întoarcă pe toate fețele o vacă întreagă sau un camion de pește, dar oricând fericită să se topească în poezia voluptuoasă a unei creme de vanilie.

Nu-i de mirare că, pe fondul acestei structuri personale contrastante, atunci când i-am propus să creeze un atelier demonstrativ la Taste Learners, Manuela mi-a șoptit în mailul pe care l-am primit după câteva săptămâni: „…crocant/cremos…”. Ce consecvență mai bine susținută între impresia personală a unei prime întrevederi și rezultatul unui prim exercițiu creativ în demersul educativ culinar?

În sâmbăta lui 30 ianuarie, brânza de capră îmbrățișează fructele caramelizate, somonul se lasă protejat tandru de un „papillote” crocant, iar ciocolată „dublă” cu cireșe se insinuează leneș în aluatul cupcake-urilor. Sunteți invitați la acest festin al texturilor și aromelor contrastante, dar și al poveștilor și al tehnicilor stăpânite cu energie bună de un om alături de care aș duce oricând, pe brațe, pe creier și pe limbă, orice fel de sindrofie gustoasă.

Taste Learners – atelier pâte brisée pe 23 ianuarie

luni, 11 ianuarie, 2016 la 12:16 pm

Făină, unt, sare sau zahăr, ou și apă rece. Sau doar ou. Sau doar apă rece. Pare simplu și, pe bună dreptate, aluatul fraged devine joacă de copii după ce ajungi să-i stăpânești cu adevărat tehnica de preparare. Dar înainte de asta, dacă te uiți mai atent la detaliile metodei tehnice și treci prin primele încercări eșuate, ai mari șanse să te lași păgubaș înainte de vreme. Un aluat de quiche sau tarte trebuie să se topească în gură, nu să fie crocant, iar asta poți obține doar după ce ai aflat cum, practic, tipul ăsta de aluat e frământat foarte puțin spre deloc, nu e flexibil sau elastic. Și, dacă nu e flexibil, cum reușesc să-l așez în tavă fără să crape? Cum îl coc astfel încât să nu rămână umed și greu după ce pun umplutura lichidă în el? Cum pot să sper că o să-i pot face vreodată o margine aspectuoasă, așa cum am văzut la alții? Cum? Cum? Cum???

quiche

Ador quiche-urile, sunt îndrăgostit de tartele sărate în care poți să pui aproape orice, mă bucur de o felie frumoasă de coajă sfărâmicioasă, umplută cu cremă și fructe proaspete., îmi plac elementele decorative dulci sau sărate care mă ajută să dau farfuriilor înălțime și o textură suplimentară pe lângă cele din planul orizontal. Pentru toate astea și multe altele, aluatul ăsta e cheia multor finaluri fericite în bucătărie și pe masă.

Vă invit să trecem împreună prin toate cele câteva puncte-cheie ale unui aluat sfărâmicios reușit și să ne bucurăm împreună de consistența lui spectaculoasă pe 23 ianuarie, în atelierul demonstrativ cu degustare pe care vi-l propun la Taste Learners. Voi încerca să vă arăt tot ce trebuie să știți despre acest subiect, atât în varianta lui sărată cât și în cea dulce. La finalul atelierului vom stabili împreună dacă merită să ne întâlnim și într-un atelier practic pe aceeași temă, în care fiecare participant îți va lucra, va coace și va duce acasă propriile creații. Deocamdată, pe 23, sunt pregătit să vă răspund la toate întrebările și să vă arăt pas cu pas tot ce aveți de făcut.

Cheesecake de Crăciun

miercuri, 9 decembrie, 2015 la 12:41 pm

Unii dintre voi îl știți și l-ați gustat, alții doar au auzit de el. Am făcut primul meu New York Cheesecake pe vremea când găteam într-o bucătărie de apartament și povesteam pe un blog specializat tot ce se întâmpla acolo. Primii care au gustat din el au fost Anca, partenerea mea de viață în acei ani, și colegii mei de birou de-atunci: Dorin, Tudor, Maria și Bob. Asta era acum vreo șase ani.

Când l-am introdus în meniul de la Kopel’s, i-am spus „The Uhmmm…” pentru că asta fusese reacția lui Dorin la prima linguriță. Rețeta e aproximativ aceeași de la prima încercare și rămân nazist cu regulile ei fundamentale: copt de trei ori, răcit între coaceri, neatins în frigider 24-48 de ore înainte de a-l tăia. Și funcționează. L-am făcut și în Brazilia, cu topping de maracuja (tata lu’ passion fruit, cum ar veni), l-am făcut chiar și deasupra Cercului Polar, în Norvegia, pe o insulă din Arhipelagul Lofoten (la Anca și la Alex) unde era să deschid un restaurant. Noroc că era cam frig.

Am bucătărie nouă, așa că m-am gândit să încep noua potecă încheind anul 2015 cu o propunere pe care e posibil să o fi ghicit deja. M-am gândit că v-ați bucura să aveți în zilele următoare, pe masă, o fărâmă din priceperea mea în bucătărie. Fac exact 20 de tăvi de cheesecake cu topping de fructe de pădure, pe care le puteți rezerva și comanda până pe exact 19 decembrie, la ora 19:00. Fiecare tartă rotundă reprezintă douăsprezece porții mari sau șaisprezece mai mici și costă 260 de lei în varianta cu topping preparat din fructe de pădure și 320 de lei în varianta cu fructe de pădure proaspete (din păcate, nefiind în sezon, sunt foarte scumpe). Imaginea de mai jos este o sugestie, nereprezentând fidel produsul final comandat.

cheesecake copolovici

Cum procedăm:

  • Până pe 19 decembrie, ora 19:00, îmi trimiteți un mesaj la copolovici @ gmail.com, cu subiectul „cheesecake”. Mesajul trebuie să conțină: numărul de tăvi pe care doriți să-l rezervați, datele de facturare și ziua preferată pentru ridicare (23 sau 24 decembrie).
  • Eu vă răspund cu detaliile privind plata online, singura modalitate prin care vă puteți asigura rezervarea fermă, vă trimit atașat factura și detaliile privind ridicarea produselor.
  • Veți putea ridica tartele în zilele de 23 și 24 decembrie din București (aria Sectorului 1), de la adresa pe care o veți primi în corespondența de confirmare și facturare, în funcție de programarea făcută.
  • Nu voi suplimenta numărul prestabilit de 20 de tăvi, iar prioritatea listei de așteptare va ține cont doar de ordinea sosirii comenzilor și de confirmarea plății online.
  • Pentru orice eventualitate, vă aduc aminte că prăjitura conține: biscuiți, unt, cremă de brânză, zahăr, ouă, smântână fermentată, coajă și suc de lime și lămâie, sare, vanilie, fructe de pădure

Pentru orice neclaritate (dar nu pentru comenzi), îmi puteți lăsa un comentariu. Spor!

 

 

Taste Learners în casă nouă

luni, 7 decembrie, 2015 la 10:11 am

După absolvirea Le Cordon Bleu și întoarcerea de la Londra, am avut două luni pline. Un proiect de consultanță la Pitești, o serie de training-uri culinare cu o echipă de ingineri de chimie alimentară la Sibiu, o cină cu un grup corporate de 25 de persoane în București, o alta cu board-ul unuia dintre cei mai importanți producători de bere la Gura Siriului, un eveniment măricel cu Asociația „Berarii României” la Palatul Parlamentului, câteva proiecte private și, peste toate, întrebarea stăruitoare din toate părțile: „Vei mai organiza ateliere culinare? Când reiei cursurile?”

Am realizat că, pe termen mediu, activitatea mea va fi mult diversificată. Lângă experiența spectaculoasă a procesului de învățare prin care tocmai am trecut, aveam nevoie de o bază tehnică și un spațiu care să mă ajute „să joc” la un alt nivel pe o piață abundentă în oportunități tocmai prin prisma lipsurilor ei de toate felurile. Știam sigur că nu vreau un alt restaurant în care să petrec șaisprezece-optsprezece ore pe zi și care, în felul acesta, să-mi limiteze drastic opțiunile profesionale și viața în general.

taste learners

Așa că am optat pentru un spațiu multifuncțional, care să-mi permită o arie mult mai mare de proiecte diverse, toate în domeniul culinar. Taste Learners reprezintă, de luna aceasta, o nouă formulă. Alături de Küppersbusch România, am creat un punct de întâlnire al versatilității capacităților mele actuale cu tehnica de înalt nivel în domeniul bucătăriilor de lux. Aproximativ o sută de metri pătrați, într-o clădire nouă de birouri în București, la câteva minute de Piața Victoriei, utilați complet și amenajați exact în sprijinul versatilității despre care vă spuneam. Casa cea nouă îmi permite în primul rând să gătesc mai mult, mai bine și mai divers decât într-o bucătărie obișnuită, de spațiu locuibil, dar la Taste Learners se vor întâmpla de-acum mult mai multe:

  • Ateliere demonstrative open cu degustare, pe teme predefinite (ingrediente, tehnici, bucătării etnice, cofetărie, preparate speciale etc.) pe care le voi susține atât eu cât și bucătari și cofetari formatori rezidenți ai proiectului Taste Learners sau invitați speciali din România și din afara granițelor. Specialiștii culinari români și străini capabili să împărtășească din propria experiență, foștii mei colegi de la Londra sau formatorii mei din școală vor putea deveni lesne mentorii acelora care doresc să fie mai buni în bucătărie. La acest tip de ateliere putem primi până la aproximativ 30 de participanți.
  • Ateliere practice urmărind aceeași tematică amintită mai sus, cu până la zece participanți pentru început, capacitate pe care intenționăm să o extindem pe termen mediu. Asta înseamnă că fiecare dintre cursanți va beneficia de spațiul său de lucru, plită dedicată și set de ustensile pentru execuția preparatelor din curs.
  • Sesiuni culinare live pentru grupuri predefinite (practice, demonstrative sau doar degustări) dedicate atât companiilor în căutare de activități pentru programele lor de resurse umane, cât și inițiatorilor privați ce doresc să-și ofere noi experiențe. Valențele de spațiu experiențial culinar fac din Taste Learners o potențială gazdă pentru interacțiuni de foarte multe feluri, având în centru gustul și gastronomia în general.
  • Demonstrații tehnice și degustări organizate de producători sau distribuitori de ingrediente și aparatură, pentru publicurile lor predefinite – bucătari, antreprenori, jurnaliști, grupuri de referință etc.
  • Filmări și ședințe foto cu subiect culinar (filme de prezentare, producții publicitare, producție de conținut pentru televiziune și online etc.). Bucătăria propriu-zisă beneficiază de un spațiu generos pentru amplasarea aparaturii aferente unor astfel de activități și pentru filmări în mișcare, iar spațiul de lucru – dotările tehnice și mobilierul – sunt mai mult decât foto/telegenice.

Pe 19 decembrie punem la cale o zi cu patru demonstrații pe teme complementare, cu durata de două ore, susținute de patru invitați diferiți. Pe scurt, demonstrațiile vor fi despre piese și tăieturi din carne de vită și porc dedicate preparatelor speciale, bomboane de ciocolată preparate acasă, utilizarea tehnicii „sous vide” la tine în bucătărie, fără aparatură sofisticată și un preparat spectaculos dintr-o pasăre întreagă, mai mult decât potrivit pentru o masă de sărbători în familie. Voi comunica detaliile în scurt timp pe tastelearners.ro, dar e bine să știți că avem acum posibilitatea de a găzdui aproximativ 30 de participanți pentru fiecare dintre sesiuni. Veți avea opțiunea de a participa la oricare dintre ele, dar pregătim și o formulă de preț redus dacă intenționați să petreceți întreaga zi alături de noi. Toate la timpul lor.

Deocamdată nu vă arăt poze, încă lucrăm la amenajare și prefer să vedeți ceva când vom fi gata cu această primă etapă.

 

Două luni cu Edna

vineri, 4 decembrie, 2015 la 12:47 pm

„O să ți se schimbe complet viața!”… „O să vezi ce greu o să fie!”… „E frumos, dar e foarte complicat să ai un copil…” Simplu sigur nu e, dar parcă bucuria și dragostea și emoția mi se par mai puternice decât eventualele greutăți sau modificări care au apărut în viața noastră de când suntem cu Edna, fetița noastră așteptată calm, cu convingerea că va veni atunci când va decide ea să ne aleagă să-i fim părinți și să ne continuăm drumul împreună. Ca atunci când am plecat singur în Brazilia și ca în cazul tuturor întâmplărilor importante din viața noastră din ultimii trei ani, am așteptat fără să așteptăm, ne-am pregătit fără liste de priorități sau puncte de bifat. Am așteptat bucurându-ne de așteptare, știind că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor decide ele să se întâmple.

Edna nu a decis să vină în viața noastră nici ca să ne completeze, nici ca să ne întregească, nici ca să ne împlinească dorințele sau nevoile emoționale. Avem o fetiță normală (chiar dacă seamănă foarte mult cu tac’su), care descoperă și se descoperă la fel ca orice alt copil. Sunt foarte puține lucrurile pe care le pot spune despre ea în comparație cu tot ceea ce reușește ea să genereze în jurul ei, în dinamica vieții noastre. Știți și voi, probabil, că zilele unui bebeluș nu sunt neapărat un roman de aventuri, o sursă de povești cu isprăvi care să te țină cu sufletul la gură. Dar e cu adevărat remarcabil felul în care existența ei intervine în reacțiile și deciziile noastre. Sau ale motanului :)

Remușcările mele. Vin de pe un drum lung pe care tendința de auto-pedepsire și auto-descalificare a reprezentat pentru mine un mod de viață călduț și reconfortant, în care amestecul dintre clamarea incapacităților și victimizare m-a ajutat (credeam eu) mereu să par suficient de „obiectiv” și cât mai drastic (deci conform știutelor principii „sănătoase”) cu mine însumi, „lucid” în autoevaluare. Alis este aceea cu somnul puțin și foarte fragmentat în ultimele două luni. Pentru că așa e firesc să se întâmple lucrurile cu un copil foarte mic, hrănit la cerere, fără biberon. Nu pot decât să preiau parțial din nevoile Ednei în timpul zilei sau cel mult dimineața, devreme, la ora la care nu mai are nevoie nici de mâncare și nici de somn, ci doar de o plimbare prin casă, pe umăr, de unde privește totul cu ochi mari și curiozitate pisicească.

M-am simțit oarecum vinovat și insuficient de activ în primă fază, până am realizat că, dacă m-aș trezi și eu peste noapte la fel de des, am fi doi oameni obosiți și nedormiți, nu doar unul. Știți cum e să te crezi vinovat în conștiința celuilalt și, de fapt, să nu fie nici gând de așa ceva? Să te așezi pe poziție defensivă pentru ceva ce doar tu crezi că altcineva gândește despre tine? Cred că e unul dintre cei mai mari generatori de neînțelegeri și discuții inutile în contradictoriu. Din fericire, ne intră ușor-ușor în reflex o regulă pe care ne-am stabilit-o cu câteva săptămâni în urmă: atunci când ne trezim să-i reproșăm ceva celuilalt, să ne aducem aminte că, de fapt, nu încercăm să identificăm sau să evidențiem un vinovat și că reacția nu este un atac personal. Și funcționează. Și asta e soră bună cu o altă regulă mai veche, conform căreia nu avem niciodată voie să fim amândoi ofticați „unul pe celălalt” în același timp.

Fără teamă, dar cu precauție. Când am văzut-o prima dată pe Edna înecându-se cu lapte, m-am speriat teribil. Era prima dată pentru mine, căci Alis a ridicat-o vertical, a bătut-o ușor pe spate și a așteptat-o să-și recapete suflul. Pentru ele nu era prima oară. Eu înțepenisem și n-am putut decât s-o admir pe iubita mea pentru luciditatea cu care a reacționat. Probabil că aș fi făcut la fel dacă eram în situația ei, dar din exterior, ca o primă experiență, toată treaba a arătat aproape înfricoșător.

Edna crește normal, e aproape alta în fiecare zi, se dezvoltă vizibil. E foarte curioasă, din ce în ce mai vocală în afara sesiunilor de proteste sau revendicări, mănâncă strașnic, țipă voinicește și ia vertiginos în greutate. Desigur, în cele două luni de când ne cunoaștem au fost o mulțime de momente în care ne-am pus problema dacă un aspect sau altul sunt normale, dacă o anumită reacție poate avea la bază o problemă sau dacă așa era firesc să fie. Dar mă bucur că, până acum, am reușit să nu ne alarmăm niciodată, să nu intrăm în vreo panică și să întrebăm pediatrul dacă reacțiile sau simptomele „suspecte” sunt ok.

Edna stă câte două sau trei ore în parc, la aer, de la trei-patru săptămâni. Doarme atât de profund când dă cu nasul de aerul de-afară, încât o zi fără plimbare ni se pare o mare pierdere pentru ea. Îmbrăcată și protejată cum trebuie, ieșirile noastre sunt deja parte din rutina zilnică. Ieșim cu ea mai mult pe rând, astfel încât să ne putem face și alte treburi, dar plimbările în trei sunt cu adevărat o delectare, fiind și formula noastră de socializare din ultimul timp. Ne dăm întâlnire în parc cu alți prieteni cu copii sau cu oameni pe care n/am mai reușit să-i vedem în ultima vreme. Și funcționează.

Cel puțin deocamdată, fetița noastră e un copil liniștit, cu nevoi normale, pe care încercăm să le îndeplinim firesc. Știm că plânsul este, deocamdată, principala ei formulă de exprimare, așa că reușim să nu paralizăm atunci când el se prelungește sau se amplifică. A fost un episod destul de interesant pentru mine acum mai multă vreme, când, în mijlocul Herăstrăului fiind doar eu cu ea, Edna a decis să se trezească brusc și să plângă strașnic vreo zece minute (ZECE minute, când îți urlă pruncul, durează o veșnicie!) fără ca eu să-i pot oferi altceva decât câteva vorbe și o alee mai accidentată, de la vibrațiile căreia s-a liniștit într-un târziu. O, da, e genul acela de moment în care ți-ai dori, ca tată, să-ți crească brusc un sân cu lapte!

Yoda, băiatul nostru cel mare și înțelept. N-am renunțat la fiul nostru frumos și blănos nici pe perioada sarcinii, nici după venirea Ednei. Motanul nostru habar n-are cum arată o pisică (la cât era de rătutit când a venit la noi, nici nu cred că-și mai aduce aminte cum arătau mama și frații lui) și cred că felinele din viața lui suntem chiar noi. Eu oricum dialoghez cu el într-un limbaj al noastru, deci cu atât mai plauzibilă mi se pare varianta asta. Yoda nu a ieșit niciodată din casă, e vaccinat și deparazitat cu sfințenie, mănâncă doar ce ne-au recomandat veterinarii și e foarte foarte curat. Am avut și noroc pe toată durata sarcinii de un medic destupat la creier, care s-a asigurat că nu ne bate vreun gând să-l dăm. Și nu, nu ne bătea deloc.

Ei bine, de unde noi ne tot făceam scenarii despre cum o să vină Yoda să vadă ce și cum după sosirea Ednei acasă (da, motanul este de o curiozitate apoteotică), băiatul nostru cel înțelept a decis să nu intervină aproape deloc în toată această nouă aventură. A avut o perioadă în care ar fi făcut orice ca să aibă acces în zonele între timp restricționate (camera Ednei și dormitorul nostru), dar ne-am dat curând seama că interesul lui erau doar jucăriile micuțe care apăruseră între timp. Din momentul în care a primit una dintre ele, strădania și interesul lui s-au estompat. A adulmecat de vreo două ori fetița până acum, dar cu sfială și păstrând distanța. În rest – nimic.

Încercăm să nu-l neglijăm, ne jucăm cu el când avem cum, avem grijă să nu-i lipsească apa și mâncarea, din fericire are în continuare mult spațiu de alergat, cățărat, stat la soare și claunit după pofta inimii, așa că nu pare deloc marcat de noua noastră formulă de viață. Își găsește singur pretexte de joacă și mă bucur că, după sterilizarea oarecum prematură, înainte de un an, nici nu s-a îngrășat, nici nu i-a dispărut pofta de hârjoneală. E un motan mare, care se crede încă mic și se comportă în consecință. Așteptăm vremea când Edna (care l-a urmărit până acum o singură dată cu privirea) va deveni, probabil, o mașină de apucat, scărmănat, chiuit și flocăit. Vom fi pe-aproape, ca să le facem interacțiunile mai puțin contondente.

Poate e prematur să spun asta, dar mă obișnuiesc treptat să trăiesc în prezent, deci o spun fără teamă: am un copil mic și mă simt minunat, nu împovărat, preocupat suplimentar, agasat, îngrijorat, modificat drastic față de etapa anterioară. Mă bucur să văd la fiecare pas transformările copilului meu, să observ că i-au mai crescut genele de la o zi la alta sau că-și ține singură capul înainte de termenul obișnuit, să o aud scoțînd sunete noi și din ce în ce mai articulate, să mă topesc de plăcere la mocuțele pe care le face când îi dăm să miroasă anason, cimbru sau alte arome… Sunt recunoscător că am activități care nu mă obligă să fiu opt-zece ore pe zi departe de copilul meu, într-o postură nefirească, pe care s-o accept doar presat de niște credite sau alte „trebuie” și că mama lui își poate organiza activitățile cu aceeași flexibilitate, astfel încât să ne putem mișca în jurul Ednei cât mai comod și util pentru ea. Mai vedem ce-o mai fi :)

 

Cârnați, fasole etc.

miercuri, 25 noiembrie, 2015 la 2:40 am

Pfuuuu…Tre’ să comstat cu tristețe o treabă: consumul excesiv de poze cu mâncare făcute cu telefonul dăunează grav relației stabile cu un aparat foto în adevăratul sens al cuvântului. Sunt pur și simplu dezamăgit de ce poze am fost nevoit să aleg pentru a ilustra textul ăsta, întrucât ajung la concluzia că-mi trebuie vreo lună de poze ca să încep să-mi recuperez bruma de îndemânare. Asta este, mai bune n-am și, oricum, motivul pentru care scriu asta e cu totul altul.

fasole carnati

Mă tot bat gânduri, de ceva vreme, despre cum ar putea arăta, ca tehnică de preparare și montaj pe farfurie, în formule cât de cât contemporane, preparatele preistorice și foarte populare care îi fac pe români să tremure de bucurie și, într-un acces necontrolat de patriotism, să le atribuie cocarda de „tradițional românești”. Mă întreb cum am putea să le facem mai congruente cu vremurile actuale, cu oamenii din prezent, cu felul în care se mănâncă în alte părți, cu stilul de viață și cu bucuriile estetice ale zilelor noastre. În fond, dacă tot avem fixații gastronomice, măcar să încercăm să le facem cu un dram suplimentar de stil…

fasole carnati

Poate e o prostie, dar cred că măcar străinii ar putea înțelege despre noi ceva mai mult și mai bine dacă am încerca să ne arătăm iscusința și ca tehnică și calitate pe farfurie, nu numai prin cantitățile pentru care, trebuie să recunoaștem, suntem proverbiali printre oaspeții de peste hotare.  Am încercat astăzi ceva. Am convingerea că n-am făcut decât un pas sau doi pe o alee lăturalnică și că sigur m-am întors repede din drum. Ca atunci când visezi că mergi sau că te miști. Tu în vis ești în ditamai viteza, când de fapt în pat nici n-ai tresărit.

În fine. Am făcut cârnați cu fasole, murături și sos de hrean. Un cârnat cât de cât decent, o fasole normală, niște murături din supermarket și hrean proaspăt. Nu m/am cramponat prea mult de nivelul ingredientelor pentru că ele pot fi oricând de orice altă calitate. Pentru mine a fost important să pun pe farfurie ce și cum îmi umbla prin cap de vreo două zile.

  • Cârnații – i-am tăiat în bucăți egale, fără capete și i-am poșat vreo 45 de minute (scufundat integral în lichid cu temperatura de aproximativ 65C) în cabernet sauvignon cu o bucată de scorțișoară. Asta cu scorțișoara în cârnați mi-a sfredelit creierul dinspre Marius, care a făcut anul ăsta niște cârnați tare buni, în care a pus și așa ceva. I-am scos, i-am tăiat, i-am lăsat să se scurgă și să se răcească, apoi i-am rumenit în foarte foarte puțin ulei, în tigaie.
  • Fasolea – am lăsat-o în apă să se umfle peste noapte, am curățat-o de coji, am fiert-o la foc mic, cu ceapă, dafin, cimbru și o bucățică de afumătură până s-a înmuiat bine. AM strecurat tot, am dat deoparte ierburile și am făcut totul pastă cu blenderul. Apoi am presat-o prin sita de făină, ca să fie extracremoasă.
  • Murăturile – le-am scurs de zeama din borcan, le-am tăiat în fâșii simetrice. Am făcut niște inele de șuncă afumată (felii de șuncă legate cu sfoară alimentară pe forma unor cuttere de inox, la cuptor o oră și ceva, la 150C) în care am montat fâșiile de murături pe farfurie.
  • Sosul de hrean – am curățat și am ras o bucățică de hrean, am tăiat-o bucățele, am pus bucățile în vasul pentru blender împreună cu un strop de sare, unul de oțet picant, piper și smântână grasă, am transformat totul în spumă cu blenderul și am trecut totul prin sita pentru făină.

fasole carnati

Nu sunt vreun maestru în platinguri, nu înțeleg nici acum de ce am ales să scutur așchiile acelea de bacon uscat peste una dintre variantele de montaj sau de ce nu mi s-a părut de la început redundant și inutil să am de două ori bacon pe farfurie Putem complica la nesfârșit, cu elemente mai mult sau mai puțin moderniste, ambele variante din imagini, dar pentru mine un luru e sigur: m-aș uita altfel la o farfurie de cârnat cu fasole în care un cârnățoi întreg sau doi stau înfipți sau copleșiți de o mare de fasole zămârcoasă, în care alternanța texturilor e în schema moale-molicel-supos-molcuț și lângă care trebuie să fie neapărat și un codru de pâine „d’aia bună”, ca să știu precis de ce îmi bubuie și stomacul, și tâmplele în fix sece minute după.

Nu știu, zău, ce ziceți voi de gândurile astea ale mele (și nu-s numai ale mele, din ce mai văd și mai aud) dar cred că o să mai fac niște pași în direcția asta.

 

Despre meniurile scrise prost

luni, 23 noiembrie, 2015 la 12:33 pm

Meniul este probabil cea mai importantă parte componentă a identității de marcă a unui restaurant. Poți să ai un nume banal, poți să ai un logo neinspirat, poți chiar să nici nu ai un site sau o carte de vizită a restaurantului dacă tipul tău de public nu necesită neapărat aceste elemente de comunicare. Ba mai mult, poți chiar să nu ai deloc un meniu scris dacă abordarea ta și felul în care se întâmplă lucrurile în restaurantul tău îți permit un gest de asemenea curaj. Dar, dacă ai hotărât să-l ai, e capital să fie scris corect, să fie inteligibil, să vorbească răspicat despre conținutul farfuriilor și despre prețurile lor.

Ce înseamnă pentru mine un meniu „scris prost”:

  • cu greșeli de editare și/sau de ortografie
  • cu variante greșite sau furculisioniste în limbi străine aproximative
  • cu înflorituri idioate sau clișee care nu-mi trezesc interesul pentru farfurii, dar îmi pot stârni râsul via cinism etc.

Care sunt mesajele pe care mi le transmite mie un astfel de meniu:

  • Un meniu care conține greșeli (hai să zicem…mai mult de două-trei) de ortografie în limba română mă face să mă gândesc imediat la capacitatea de înțelegere a respectivului business din partea antreprenorului său. Cum arată, din punctul meu de vedere, modul de abordare al respectivului proprietar de business care a acceptat ca acel meniu să fie prezent pe mese în formula respectivă? E o persoană care nu dă prea multă importanță detaliilor, care bagatelizează aspecte precum limba maternă sau importanța meniului în relația cu oaspeții săi. De aici, mă gândesc automat la cât de atent este dincolo de paginile tipărite, în alegerea și managementul personalului sau a surselor de achiziții. Mă gândesc dacă știe cum arată interiorul frigiderelor lui sau unghiile celor care gătesc în bucătărie. Și, pentru că sunt un „vizual”, nu cred că vreți să merg mai departe cu  filmul ăsta pentru că, de cele mai multe ori, mie reușesc să-mi stric pofta de mâncare.

Bonus la treaba asta, în denumirea greșită și descrierea preparatelor, un gând special se îndreaptă și către bucătarul/bucătarii care, teoretic, au generat lista respectivă. Mă puteți cataloga și clasifica la ce nivel de cârcoteală doriți voi, dar nu pot avea încredere în capacitatea de execuție a unui culinarian care nu cunoaște și nici nu-și dă interesul să identifice denumirea corectă a preparatelor pe care le propune pentru meniul localului în care lucrează. Desigur, din păcate numărul restaurantelor românești în care bucătarii sunt aceia care generează meniul este în continuare minuscul, deciziile în acest sens fiind în continuare la patron și, vai nouă, la prietenii sau rudele acestuia. Dar asta e cu totul altă poveste.

  • Un meniu „bilingv” scris cu piciorul stâng îmi adaugă o perspectivă nouă la ceea ce am descris în paragraful anterior. Pentru că, deloc surprinzător, de cele mai multe ori un meniu scris prost în limba română conține și o variantă deplorabilă măcar în engleză. Cineva acolo nu doar că nu stăpânește bine limba respectivă, dar nici nu are suficientă…inspirație să ceară ajutorul (plătit!) unei persoane avizate în această direcție. Când nu știi și soliciți servicii cuiva despre care nu știi sigur că știe, premisele catastrofei sunt acolo, „la un clic distanță”, cum zbiară unul dintre clișeele contemporane. Cine e vinovat pentru „romanian crap” sau „smalls of ship”? Numai și numai proprietarul business-ului. Desigur, „mâna criminală” poate fi vreun ospătar mai ager, vreun manager cu liceul la seral sau frecvență redusă, vreo nepoată care pe ruta Hârlău-Florența a trebuit să se descurce să ceară un pachet de gume în duty free sau vreun verișor care a învățat limba engleză din World Of Warcraft. Deși e mult mai bun în limba orcilor.

  • Categoria „floricele, zorzoane și alte manele”, în care fiecare ingredient e „tăvălit”, „alergat”, „dezmierdat”, „cocolit”, „alintat”, „mozdrogolit” sau „ciufulit șăgalnic”… Nu-mi spuneți că n-o știți, e ca o ciumă bubonică în continuă expansiune. De fiecare dată când văd un astfel de meniu (și văd destul de des, că nu prea merg de multe ori în același loc) simt acolo o mână durdulie dar gingașă, de nevastă sau fiică de patron, de ființă sensibilă care și-a adus contribuția „creativă” la desăvârșirea stilistică a investiției. E, de obicei, coroborată cu mici elemente de decor ce trădează apetitul pentru „să fie ceva frumos”: un tablouaș aici, un mileuț acolo, o față de masă cu fantezii, o floricică pe șervețel…

În subsidiar, descopăr doar fuga de realitatea tristă a preparatelor, jena de a exprima în cuvinte lipsa de orizont și concepție în alcătuirea meniului. E, probabil, nasol să scrii „piept de pui cu cartofi” sau „cârnați cu fasole”. De ce? Pentru că de-astea fac și alte sute de locuri care vând mâncare gătită în orașul tău. Și (ghici ce?) le fac la fel, cu ingrediente din aceleași surse, preparate de bucătari de același nivel profesional. Vorbim despre genul de proprietari de business care, deși nu oferă nimic diferit de restul pieței, au senzația că împopoțonarea asta stridentă e, de fapt, marele lor diferențiator. Și mai e ceva, care ar fi chiar îmbucurător dacă n-ar fi la fel de trist: ei știu că nu pun pe farfurie CÂRNATUL, FASOLEA, PASĂREA sau chiar CARTOFII care, în simplitatea lor, sunt cu adevărat memorabile, explozive, extraordinare prin sursa lor de proveniență, gustul desăvârșit în bucătărie și aspectul magnetizant. Ei știu că sunt mediocri, dar fie cred că oaspeții sunt mult mai proști decât ei, fie sunt la a treia generație de pantofi negri cu ciucurei și șosetă albă, de PNA.

Meniul este broșura ta de prezentare, pliantul tău cu servicii și promisiuni ce trebuie susținute practic, cel mai important mijloc de comunicare între restaurant și clienți. Când el e greșit și anapoda, dați-mi voie să fiu cel puțin circumspect la fiecare detaliu al experienței, să devin mult mai atent la cine mă servește, cum mi se vorbește, cum arată locul, ce e pe farfurie și în pahare etc. etc. etc. Nota Bene, nu am vorbit aici despre meniurile cu 80 de preparate, trei tipuri de bucătărie și tot ce presupun ele dincolo de ușile bucătăriei. M-am concentrat aici doar pe formă și asta doar din punctul de vedere al clientului. Căci durerile sunt, ca de obicei, în concepție și conținut.

PS: Pentru a semnala eventualele greșeli de dactilografie din acest text, vă rugăm să vă adresați ospătarului. Muțumim.

 

Sănătatea în bucate

luni, 23 noiembrie, 2015 la 9:15 am

Mi se întâmplă rar spre deloc să-mi placă de mine în poze sau în imagini filmate. Cu siguranță nu sunt vreun telegenic și probabil că ăsta e unul dintre motivele (e drept, secundare) pentru care nu prea mă mai dau în vânt după ideea de a-mi pune farfuriile în video. Dar de data asta mi-a plăcut foarte foarte mult tot ce s-a întâmplat în platoul de filmare de la „Sănătatea în bucate”. Pentru că Marius Tudosiei conduce lucrurile cu aceeași relaxare de acum câțiva ani, când s-a apucat de treaba asta.

copolovici tudosiei

Cu siguranță s-a schimbat ceva și în felul în care abordez eu contentul culinar în fața camerelor de filmare. Cred că sunt mai puțin demonstrativ, că mă zbat mai puțin să fiu un entertainer și că baletul meu culinar în lumina reflectoarelor e, în sfârșit, mai natural și mai puțin ostentativ. Mă bucur tare mult de invitația lui Marius și de ce a ieșit până la urmă. Preparatele îmi sunt familiare din școală, unul dintre ele a reprezentat interpretarea mea liberă asupra unui aperitiv în examenul de absolvire, dar cred că dezvolt o relație din ce în ce mai stabilă în bucătărie cu prepelițele, bibilicile și, în general, orice pasăre care are potențialul de a ne mai îndepărta de inexpresivul și din ce în ce mai banalul pui de combinat.

Să vă uitați și acum, dar să vă uitați și la alte episoade ale aventurii lui Tudosiei, că merită și sunt frumoase tare.

Are tata o fetiță

vineri, 16 octombrie, 2015 la 10:12 am

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu tată. De fapt, o lungă perioadă de timp mi-am dorit să nu fiu. Întâi pentru că am fost forțat să cred despre copii că sunt o pacoste. Mai apoi pentru că m-am ascuns în spatele ideii că eu n-aș putea crea un copil normal. După asta mi-am zis că, dacă e să se întâmple, o să văd eu cum o să mă descurc. Dar Universul a vrut cu mine și, din fericire, nu m-a lăsat să am un copil înainte de a mă vindeca măcar în parte de urâciunile și spaimele trecutului. Nu mi-a permis să aduc pe lume un nou vehicul al angoaselor și traumelor predate din generație în generație. Fetița mea s-a născut după ce mama ei și cu mine am renăscut, după ce m-am împăcat cu mine, după ce mi-am încheiat cu adevărat studiile, după ce am învățat să nu-mi mai fie frică și să mă bucur în fiecare clipă că sunt viu.

Când eram mic, auzeam despre mine că sunt „un lipicios”. Și asta nu neapărat pentru că aveam degetele mereu murdare de ceva resturi de prin borcane cu dulceață în care dădeam iama complet ilegal și inadmisibil, deci automat pedepsit „regulamentar” cu picioare în cap și blesteme vârtoase. Mă lipeam ușor de oameni, până la un punct am fost chiar foarte prietenos și bucuros să mă fac plăcut și preferat, iar copiii mai mici și bebelușii stăteau cuminți în preajma mea, se lăsau ținuți în brațe, gângureau și-mi zâmbeau.

Îmi plăceau copilașii. intram ușor în jocul fetelor și păstoream câte un brotăcel de prin vecini, mă simțeam responsabil și valoros pentru „lipiciul” meu. Îi împingeam cu căruciorul sau îi plimbam de mână prin iarba din fața blocului, îi căram în brațe cum puteam dacă deveneau plângăcioși sau mi se părea mie, în creierul meu de cinci-șase ani, că au nevoie de protecție sau grijă suplimentară. Protecție. Cred că ăsta era motorul meu în simpatia de-atunci pentru bebeluși. Mi se păreau mici, drăguți și buni de protejat. Poate din același motiv am căutat mai târziu femei care inspirau nevoie de protecție, care aveau nevoie de ajutor sau îmi stimulau instinctele paterne de salvator neînstare să se salveze pe el însuși.

Apoi am fost obligat să-mi domolesc brusc interesul și simpatia pentru copilașii vecinilor. „Termină cu apucăturile astea de doică proastă! Ce cauți să împingi cărucioarele împuțiților ălora? Ce ești tu, Mariana lui Pătruț, cretina cartierului?”. E drept, Mariana de la parter vorbea împleticit, mergea împleticit și părea prea mare fizic pentru comportamentul ei foarte copilăros, dar mie îmi era oarecum simpatică. Poate pentru că uneori chiar se chinuia să mă scoată din mâinile lui frate-su, al doilea coșmar contondent al copilăriei mele. Copiii erau, așadar, niște „jegoși”, mamele lor erau majoritatea „curve” și/sau „țoape”, tații lor erau fie „bețivi”, fie „curvari”, fie „nespălați”, iar eu urma să devin „handicapat ca Mariana” dacă mai continuam să mă joc „de-a tata” cu plozii lor.

Convins fiind că noi, copiii, suntem toți niște „poveri agățate” de gâtul maturilor, dar și pentru că începusem de foarte devreme să-mi exersez potențialul de șantaj sentimental atât de mult practicat în casa în care am crescut, a doua etapă a poziționării mele față de paternitate a fost repulsia. „Eu nu mă voi căsători niciodată și nu voi face copii”, spuneam uneori pentru că deveneam din ce în ce mai sigur că existența copiilor aduce doar motive de mâhnire și furie maturilor, alteori doar încercând să mai stăvilesc pentru scurt timp pumnii, picioarele și scuipații pe care-i primeam pentru că, de exemplu, pescuisem doar carnea din mâncarea de fasole verde pe care o aveam în frigider pentru toată săptămâna.

Cred că a mai existat un motiv solid al dezgustului meu timpuriu pentru paternitate. De la cinci și până aproape de optsprezece ani, am avut în proximitate un model absolut distorsionat al ceea ce se chema „tată”. Ajungea la noi aproape de fiecare dată băut bine sau își completa „litrajul” cu licorile care nu lipseau niciodată din casă, în așteptarea lui. Era adulat și ridicat în slăvi astăzi, când aflam că urmează să ne viziteze, dar repudiat și blestemat gros peste o săptămână, din cauza absenței prelungite, cu treburi, cu propria familie, cu băutura sau cu alte femei. Așa cum am mai scris, era un individ interesant, dar găunos pe multe ramuri. Și nici măcar nu pot spune că problemele lui de caracter au fost acelea care m-au influențat în respingerea ideii de paternitate, ci felul în care prezența sau absența lui influențau în mod frecvent atmosfera din casa în care m-am născut. Individul nu mințea, de exemplu. Ci doar hiperboliza până la ridicol sau făcea beat promisiuni pe care le uita la trezie. Ori un astfel de tată chiar nu-mi doream să fiu și pe vremea aia credeam că pot fi doar ceea ce spun și fac cei din jurul meu.

Pasul următor, în perioada de „glorie” a traiului călduț și împăciuitor-admirativ dimpreună cu furia și disprețul profund pentru mine, tot și toate, a fost „mi-e frică să fac un copil, poate ieși doar un cretin sau un geniu”. A fost felul meu rudimentar de a recunoaște că n-aș fi în stare să cresc un copil, să-l educ, să-l iubesc, să simt că mi-aș da viața pentru el. Pentru că aș fi dat-o mai lesne pentru mine și ceea ce mi se părea mie că aș demonstra cu asta. Ajunsesem chiar să mă bucur la gândul că aș putea fi steril, deși câteva întâmplări din trecutul meu ar fi putut contrazice ipoteza asta. Acum pot spune că norocul meu proverbial m-a ajutat să nu am un copil înainte de a fi convins că pot, că sunt în stare să încep procesul ăsta convins că n-o să-i fac niciun rău, voit sau întâmplător.

Ar fi trebuit să plec la Londra din decembrie anul trecut, urmând să încep școala din ianuarie. Diverse motive pur practice au făcut ca planul ăsta să nu funcționeze. În a doua jumătate a lui ianuarie am rezolvat respectivele inconveniente și am plătit taxele școlare pentru perioada martie – septembrie. La o săptămână după asta, am aflat că vom avea un copil. În primele trei luni, cele mai dificile pentru Alis, deși doresc tuturor femeilor din lume o sarcină cel puțin la fel de ușoară ca a ei, am fost în România, iar Edna noastră a decis să vină la doar două săptămâni după ce am absolvit școala. Uneori glumim și ne gândim că, în afară de cadoul de a fi aleși ca părinți de copilul nostru, el a venit cu un alt cadou, acela reprezentat de școala pe care am absolvit-o.

Sincronicități? Coincidențe? Potriveli? Habar n-am. Cert este că mă uit la ea, îi țin capul în palmă, mă prinde și mă strânge de câte un deget, zâmbește în somn sau gâdilată de câte-o lacrimă fericită de-a noastră și îmi dau seama în fiecare clipă că, în sfârșit, liniștea din noi are acum și un chip. Că tot ceea ce știm și tot ceea ce alegem să trăim curge acum firesc într-o persoană nouă, care nu va trebui să se trezească dintr-un coșmar ca să priceapă despre ce e viața cu adevărat. Mi-e greu să cred că am  dat viață unui suflet tânăr, dar sunt convins că, indiferent de vârstă, sufletul ăsta n-a venit să rezolve nimic din anterior, ci să construiască pentru mai departe, pe o fundație pe care, din fericire, noi am reușit s-o consolidăm.