Asta o să mă fac într-o zi. Spectacolul lumii de pe un aeroport (chiar așa mic, înghesuit, ponosit și pâclos cum e Otopeniul la Sosiri) este pur și simplu fabulos. Cu un Uber absolut admirabil așteptând după mine (de comun acord) aproape o oră în parcare, cu vreo zece curse întârziate și ajunse aproape toate în același timp, cu puhoi de lume așteptând dincoace de ușile glisante, cu așteptări prelungite la preluarea bagajelor dincolo de ele, mi-am preluat niște prieteni noaptea trecută, ca să-i duc cu grijă la hotel și să mă asigur că sunt ok. Am avut, astfel, o grămadă de timp să-mi exercit darul nativ al zgâitului la oameni și am făcut o adevărată baie de emoții, reacții și frimituri sociale.

E drept, regăsirile clasice, cu îmbrățișări și pupături, au reprezentat un procent important al interacțiunilor la care am fost martor, însă nu sunt convins că au fost majoritare. Un adevărat carusel ce replică absolut remarcabil societatea de mult dincolo de aeroport.

• Părinții reveniți de la muncă sau din vacanță, regăsindu-și copiii bucuroși de reîntâlnire.
• Familia tânără, stabilită pe-afară, care vine în vizită la părinții transformați în bunici zgomotoși și nerăbdători să-și pupe nepoții care, în general, habar n-au cine sunt.
• Familia separată, cu fetița care iese pe poartă și aleargă să-și îmbrățișeze tatăl căreia mama abia catadicsește să-i arunce o privire oricum scârbită.
• Portrete – robot clasice ale tipurilor de lucrători români în străinătate: IT-iștii distrați și plictisiți, coafezele, dansatoarele exotice, șmenarii familiști (dacă-i ratezi, poți să-i identifici lesne după personajele care-i așteaptă cu coatele pe bară, ștergându-și din când în când, grijulii, cu salivă, urmele de praf sau noroi de pe rama albă a „adidasului”).
• Copiii reveniți din tabără sau de la vreun concurs internațional, de obicei urâței, cu sârme-n gură și foarte apropiați și lipicioși unii cu alții.
• Copilul de magnat, bronzat strașnic, cu căutătură dezgustată, care aproape-și aruncă mânerul valizei în palma șoferului – gardă de corp de peste 50 de ani, cu alură de recuperator ucrainean pensionat.
• Scriitoarea care se miră în gura mare de mulțimea oamenilor din sala de așteptare.
• Moldoveanul exasperat, cărându-și în brațe valiza pe jumătate desfăcută, din care se ițesc bulendre, înjurând conceptual România în ansamblul ei.
• Femei ce nu mai sunt tinere, îmbrăcate ridicol de adolescentin, cu multă piele lăsată, lăsată la vedere.
• Sastisitul sexagenar ce evită să strângă mâna întinsă de „bun venit!” pentru că, ce convenabil, târăște în fiecare mână câte o valijoară pe roți.
• Micuțele cu bot de rățușcă și musai ceva foarte sclipitor în vestimentație, pășind grațios cu papuci îmblăniți și, după caz, cu alt purtător de blăniță în cușca de voiaj.
• Străinii ușor de identificat după ten, privire, călcătură și direcție precisă.
• Băiețelul chinuit cu trandafirul în mână, postat cât mai aproape de ușile glisante.
• Duioșii arși de dor, cuibăriți în brațe fremătătoare, care uită și de oboseală, și de bagaje când au ajuns, în sfârșit…

Vă zic, eu când n-oi mai putea să fac altceva, direct la aeroport mă opresc. Nici bilet n-o să-mi trebuiască.

Nu prea am prieteni bucătari. Nici online, nici offline. În ciuda faptului că practicăm aceeași meserie, suntem destul de diferiți. E drept, parcursul meu prin lumea asta e unul cu totul atipic față de cel al majorității și ne intersectăm destul de rar. Mulți dintre ei mă cred un ciudat și un inabordabil, pe mulți dintre ei îi consider departe de ceea eu obișnuiesc să apreciez la oamenii pe care îmi place să-i am aproape. Am mai scris pe-aici că lucrez destul de rar cu alți bucătari și că, atunci când o fac, decid eu cui fac o propunere în acest sens. Iar celor cărora le fac, de obicei, aceste propuneri, sunt foarte puțini.

Lunea trecută am avut bucuria să găzduiesc în studioul meu culinar o primă întâmplare foarte promițătoare. MicroGreens, primul și cel mai important producător autohton de microplante cu aplicații în gastronomie din România, a organizat un workshop în care mai mulți bucătari din București au creat preparate în care plăntuțele au un rol mai mult decât decorativ, rol mai degrabă atribuit îndeobște de publicul mai puțin avizat. Lăstarii aromatici și florile comestibile devin, în exercițiul propus de MicroGreens, ingredient activ, cu drepturi egale cu ale celorlalte elemente de pe o farfurie sau chiar unic ingredient de compoziție dacă ne gândim la salate, de exemplu. Ce am făcut cu ele, veți vedea în perioada următoare în imaginile și articolele pe care vi le vor propune ei.

Altceva am de zis. De pe la zece dimineața și până pe la șase seara, energia atelierului meu s-a îmbogățit cu vibrația celor care au luat parte la experimentul MicroGreens. M-am bucurat să mă aflu printre oameni care și-au împărtășit unii altora inspirație, colegialitate, energie bună, umor… Oameni care poate în alte condiții s-au certat ori și-au aruncat priviri piezișe, au făcut parte din „tabere” care mai apoi s-au rupt, au concurat sau sunt în continuare în competiție unii cu ceilalți s-au subscris pasiunii și propriei misiuni și au fost parte dintr-o zi care, cel puțin pentru mine, va rămâne memorabilă.

Am redescoperit pe viu un om de știință, un munte de inspirație și un spectacol molecular aproape taciturn în persoana lui Ciprian Nicolescu. M-am bucurat să-l revăd lucrând pe Mehrzad Moghazehi, să-i apreciez umorul copilăros și tușele orientale personale care-i personalizează farfuriile. Am avut ocazia să-l văd pentru prima oară pe Dan Bogatu, cel mai important fruit carver român, îmbinând arome și texturi sărate cu spectaculozitatea fructului care lui îi este mai mult decât familiar, pepenele. Am fost martorul unui exercițiu de creativitate unic, pe tema dată (abia aștept să-i vedeți compoziția), al unui om către care de multe ori m-am uitat cu suspiciune doar pentru că anturajul care părea să-l definească într-o perioadă știam sigur că e destul de dubios. Te rog să mă ierți, Johnny Șușală.

Pe Vasile Nicolae, acum chef-partner la Lulu’s Bistro, l-am tot întâlnit în ultimul timp, ba chiar am avut marea bucurie să se ocupe recent de un eveniment al familiei mele extinse. Voiam să-i zic de-atunci, dar interacțiunea din timpul atelierului creativ mi-a amintit că-i admir necondiționat seriozitatea în timpul actului culinar și bunătatea autentică pe care o transmite prin toți porii. Cu aceeași ocazie i-am întâlnit pe (temutul) Mihai Irimia, (angelicul) Cristian Șerb și (pedantul) Alexandru Cârțu, fiecare cu contribuții interesante la subiectul propus de MicroGreens.

Concluzia nu e una nouă, ci mai degrabă una recurentă pentru mine în ultimii ani: e minunat când ai revelații despre oameni și când descoperi că, atât ei cât și modul tău de a privi în jur, sunt materie în perpetuă schimbare, diamant în continuu proces de șlefuire.

Mulți dintre amicii mei consideră că sunt prea dur în evaluarea locurilor în care merg să mănânc, de cele mai multe ori cu intenția clară de a verifica meniuri și restaurante în care nu am mai fost niciodată. Prefer să mă transform în cobai în primul rând sperând să găsesc de fiecare dată lucruri bune de recomandat altora și, în al doilea rând, pentru că rar se întâmplă să găsesc locuri în care țin neapărat să mă întorc. Dacă mă întorc, o fac fie pentru că mi-a plăcut foarte mult, fie pentru că simțisem potențial în farfurie și vreau să văd dacă lucrurile s-au îmbunătățit față de vizita anterioară. Am pierdut obiceiul prost „de pe vremuri”, când ieșeam din casă croit să mă enervez, convins că n-o să-mi placă nimic, pregătit să reproșez și să muștruluiesc. Am învățat că un asemenea demers nu e util nimănui, iar între timp am decis că starea mea de spirit e mult mai valoroasă decât eventualele lecții pe care le-aș putea servi altora.

N-am cum să fiu un reviewer obișnuit pentru că nu am cum să fiu un client obișnuit. Mai mult decât probabil am mâncat mai mult decât un procent considerabil de clienți de restaurante, sigur am gătit ceva mai mult decât majoritatea lor covârșitoare și legătura mea cu bucătăria, ingredientele, tehnicile culinare etc. îmi generează din start alte premise de evaluare decât ale unui oaspete obișnuit. Da, cunosc și îmbrățișez structura grilelor de evaluare folosite de sisteme de clasificare ca British Automobile Association sau Michelin și, oricât de pompoase ori elitiste li s-ar părea unora astfel de evaluări, nu trebuie să uităm că ele, de fapt, verifică detalii și aspecte bazice: tehnici de tăiere și preparare, calitatea și proveniența ingredientelor, structura generală a preparatelor, regulile simple ale serviciului și așa mai departe.

Dat fiind faptul că, da, industria românească de profil sângerează și acuză dureri de toate felurile și la absolut toate capitolele care o compun, mi se pare cu atât mai util să mă uit la rădăcinile fiecărui preparat, la minimele cerințe tehnice, metodice și de achiziție ce vorbesc despre fiecare farfurie. Ceea ce pentru un client obișnuit este un morcov tăiat în bucăți, pentru mine și pentru alții ca mine este o sursă de informație despre un întreg lanț al detaliilor: nivelul de carieră al bucătarului, nivelul de studiu sau tipologia pregătirii lui profesionale, de aici informații despre nivelul de salarizare din bucătăria respectivă sau despre felul în care ownerii abordează business-ul respectiv, despre sistemul lor de valori și așa mai departe.

Nu generalizez, dar o urmă de coajă pe o bucățică de legumă, forma distinctă a produsului congelat versus a celui proaspăt sau dimensiunea unei bucăți de carne sunt detalii care, în timp ce pentru consumatorul obișnuit nu reprezintă nimic sau nu sunt sesizabile, pentru noi pot genera un întreg univers de informații. De curând, am mâncat de prânz într-un loc recomandat de cineva a cărui opinie contează pentru mine. În momentul în care în supa cu fructe de mare (altfel gustoasă și cu personalitate) am găsit nisip (nu l-am căutat, mi-a crănțănit între dinți fără să-l fi invitat eu), mi-am dat seama că ar fi putut proveni doar de la midii (erau câteva în supă). Iată raționamentul generat de acest detaliu.

Midiile de crescătorie cresc pe funii, nu conțin niciodată nisip – De aici deduc că ar putea fi midii sălbatice (yey!) – Dar dacă au nisip, înseamnă că nu sunt culese, ci pescuite industrial, cu năvod tractat de traul (midiile vii stau deschise pe fundul apei, când vine năvodul, se închid brusc și, nefiind specia care da! tușește și scoate nisipul înainte de a se închide, nisipul rămâne înăuntru până se deschid iar, în procesul de gătire (meh…) – Midii sălbatice e destul de greu să aduci vii în România, deci omul care girează acest business e chiar interesat de calitate și experiență (yey!) – Dar, dacă omul care coordonează mersul bucătăriei ar fi avut suficientă atenție și și-ar fi dat destul interesul, ar fi avut grijă să decanteze nisipul înainte de a folosi supa de la midii în preparatul final (meh…) – Midiile sălbatice sunt mult mai gustoase și mai scumpe decât cele de crescătorie – Deciziile de achiziție sunt în favoarea calității superioare (yey!). Astea erau foarte corect gătite, supa mi-a plăcut ca echilibru al culorii, gustului și consistenței, ce păcat că mi-a trosnit nisipul în dinți (yeymeh…).

Și alt exemplu, din același loc. Un risotto cu fructe de mare gustos (yey!), făcut cu o supă destul de dezechilibrată în arome (meh…), nefinisat cu o cantitate suficientă de unt (meh…) și gătit dintr-un orez destul de banal și ieftin, cu bob lung și sigur nepotrivit pentru un risotto corect (meh…). Am rugat ospătarul să întrebe în bucătărie despre tipul (nu marca) de orez folosit. Mi s-a spus că e Carnaroli (eu nu cred că era Carnaroli) și, împreună cu răspunsul, a mai venit o completare: „Bucătarul a zis că nu e chiar cel mai bun orez pentru risotto, că nu e chiar tipul ăla foarte bun…am uitat cum i-a spus…” ” Vialone nano?” „Așa, da! Ăsta! A zis că nu e la fel de bun ca ăla, dar că e totuși destul de bun…”. Carnaroli, Arborio și Vialone Nano sunt cele trei tipuri de orez considerate optime pentru un risotto corect și, cel puțin pentru mine, toate trei sunt ok, nu am neapărat un preferat printre ele. Dar ăla din farfurie nu avea semnalmentele niciunuia.

Simplul fapt că bucătarul a ținut să facă mențiunea comparativă între cele două tipuri, parcă scuzându-se că un oaspete s-a prins că e ceva nelalocul lui, mi-a spus că omul știe că risotto-ul lui nu e perfect, că are hibe, că poate fi lesne „demascat” de un client care știe câte ceva despre mâncare. Gestul ăsta mi-a transmis nesiguranță din partea lui, mi-a spus că face unele compromisuri pentru că marea majoritate a clienților chiar nu știu multe despre ce primesc în farfurie, dar și că undeva, în conștiința lui, există teama că, măcar din când în când, poate apărea cineva care descoperă micile lui improvizații. Asta m-a lăsat cu un sentiment amestecat, ar aici n-am vrut să vă spun nici despre sentimentele mele, nici despre un anumit local.

M-aș bucura doar să înțelegeți că restaurantele (și nu numai ele) ar trebui să trăiască din feedback obiectiv. Cu cât feedback-ul e mai avizat, cu atât e mai valoros. Cu cât e generat mai cuviincios, mai sincer și mai deschis, cu atât e mai constructiv. Vai bucătarilor și ownerilor de localuri care decid să considere că feedbackul venit de la toți clienții obișnuiți e generat de necunoaștere și răutate, iar cel venit din partea avizaților – de invidie și înfumurare.

Prima dată am scris-o aici, acum vreo nouă ani. Apoi am mutat-o pe blogul culinar separat, făcut prin 2009, Prânzul din Caserolă. Știu că ar mai putea fi pe ceva site-uri pentru femei, cu care partajam content pe vremuri. Hai să fie aici din nou, concis și ușor de găsit, căci tot mă întrebați de ea de câteva ori pe lună. Da, este cheesecake-ul ACELA, pe care l-am luat cu mine peste tot pe unde am umblat și pe care încă îl fac destul de des. Parcă prea des :)

Ingrediente pentru 12 porții:

Crustă:

• biscuiți digestivi – aprox. 300g
• unt – 50g

Stratul principal:

• brânză Philadelphia full fat – 1kg
• zahăr pudră – 5 linguri
• coajă și suc de la un lime
• coajă și suc de la o lămâie
• semințele de la un baton de vanilie sau trei plicuri de zahăr vanilat
• smântână fermentată grasă – 3-5 linguri (opțional)
• ouă – 5 buc.

Ultimul strat:

• smântână fermentată grasă – 3 linguri
• zahăr pudră – 3 linguri

Topping:

• fructe de pădure proaspete sau congelate.

Metodă:

• Sfărâm biscuiții în piuă sau în blender, în funcție de cât de granulat sau fin îmi doresc rezultatul final.
• Încălzesc untul într-o tigaie încăpătoare, adaug biscuiții mărunțiți și amestec bine. De cele mai multe ori aleg să fac treaba asta cu mâna, pentru a mă asigura că untul e foarte bine încorporat.
• Așez pesmetul de biscuiți cu unt pe fundul unei tăvi rotunde cu fund detașabil (dimensiune clasică) presând bine și încercând să obțin un strat uniform.
• Coc crusta în cuptorul preîncălzit la 170 de grade Celsius aprox. 12 minute, până se rumenește ușor. Scot tava și las blatul să se răcească.
• Într-un vas mare, omogenizez crema de brânză, zahărul, vanilia, smântâna (dacă o folosesc), sucul și coaja de lime și de lămâie. Ar fi ideal ca brânza și smântâna să fie la temperatura camerei când le puneți în vas, pentru a se amesteca mai ușor. Consistența finală trebuie să fie cremoasă și fără cocoloașe.
• Adaug pe rând ouăle (ideal ar fi să le bateți foarte puțin anterior, într-un castron separat, cât să spargeți gălbenușurile și să le amestecați puțin cu albușul) și le încorporez în compoziție. Amestec de fiecare dată cu o spatulă mai mare sau cu mâna, niciodată cu telul sau cu mixerul. Cu cele din urmă încorporați aer care, în timpul coacerii, va da preparatului consistență buretoasă. Acest cheesecake este unul cremos.
• Torn compoziția în tavă, peste crusta de biscuiți răcită. Coc în cuptorul preîncălzit la 170 de grade Celsius, fără ventilație, cu căldură de sus și de jos, timp de aproximativ o oră. La final, copoziția poate să tremure foarte puțin în centru dacă scuturați ușor tava.
• Răcesc complet preparatul, la temperatura camerei.
• Amestec smântâna și zahărul pentru ultimul strat. Acesta va acoperi orice eventuală crăpătură apărută în timpul procesului de răcire și va uniformiza suprafața preparatului. O întind pe toată suprafața prăjiturii, cu o spatulă plată. Va avea și o culoare contrastantă față de stratul anterior. Coc timp de 15 minute în același cuptor, la aceeași temperatură.
• Răcesc din nou complet preparatul la temperatura camerei, după care pun tava între două farfurii mari și o las în frigider neatinsă pentru minimum 36 de ore, măcar 48 de ore pentru o structură corectă, iar pe placul meu – cel puțin 72 de ore.
• Poate fi decorat cu fructe proaspete sau cu fructe congelate transformate în coulis. Pentru asta, pun fructele congelate într-o cratiță cu fund gros, adug puțin zahăr, puțină apă sau vin roșu, le aștept să se dezghețe complet, le lichefiez în blender, reglez gustul din zahăr, suc de lămâie sau diverse tipuri de alcool, apoi dau totul prin strecurătoare și păstrez la rece.

Note finale:

• Biscuiții. Când am început să-l fac, foloseam exclusiv biscuiți integrali din șase cereale de la Missura. Nu i-am mai găsit de mulți ani în România, așa că folosesc ceea ce mi se pare cât de cât asemănător. E important să nu conțină pepite de ciocolată, fructe uscate, cereale zdrobite etc. și să aibă o structură densă, sfărâmicioasă.
• Philadelphia. Nu vă recomand să o înlocuiți cu nimic altceva. Uneori am impresia că New York Cheesecake a fost creat doar pentru că există Philadelphia.
• Amestecul. Repet, spatulă sau mână. Orice unealtă care adaugă volum (aer) compoziției va modifica structura finală a preparatului.
• Răbdarea. Atât la copt, cât și la răcit și, MAI ALES, la maturarea în frigider, răbdarea voastră reprezintă mai mult de jumătate din șansele de succes ale acestui preparat.
• Variațiuni. Da, în toate cele trei straturi pot apărea variațiuni de ingrediente și modificări care ar putea ieși spectaculos. E bine, însă, să faceți varianta de bază de mai multe ori înainte de a experimenta.
• Varianta rece. Dacă scoateți ouăle din ecuație, poate ieși minunat și fără gelatină, eventual în niște borcane cu închidere ermetică. E o variantă mai rapidă, e ok, dar nu se compară cu asta.
• Prea multe calorii. Aveți dreptate. Nu-l faceți. Mâncați o salată.

Sunt câteva  motive bine reprezentate mulțumită cărora ultimii doi-trei ani au fost pentru mine lipsiți de stres și de îngrijorări, de presiunile acelea sub care mi-am petrecut mult din „viața anterioară”. Poate că unii le-ar numi, exagerat, filosofie de viață. Mă bucur că le-am lăsat să lucreze cu mine și că, în timp, mi-au devenit flux firesc de atitudini și reacții.

Nu negociez niciodată. Asta i-ar putea face pe unii să creadă că refuz să ajustez prețuri sau să mă încadrez în bugetele pe care clienții mei le au la dispoziție, condiționând astfel participarea mea într-un proiect sau altul. Nu, nici pe departe. Mi se cer oferte de preț, le fac de fiecare dată după aceleași calcule și de fiecare dată adaptez prețul la foarte multe variabile: tipul proiectului, compoziția echipei cu care voi lucra, nivelul de piață al clientului, complexitatea preparatelor sau nivelul de preț al ingredientelor și multe altele. După ofertă, proiectul se întâmplă sau nu se întâmplă, dar foarte rar s-a întâmplat să nu trecem de momentul discuției financiare. Pur și simplu lipsește partea aia atât de neplăcută în care eu ar trebui să ciuntesc de ici și de colo, asta ducând natural către nemulțumiri de toate felurile, de ambele părți.

Nu vând nimic. Mi-a luat foarte mult timp să învăț că, atunci când ai lucruri bune de oferit altora la un preț considerabil, cel mai bine e să le cumpere ei, nu să le vinzi tu. În anii mei de Marketing și mai ales în cei de PR, m-am chinuit să-i conving pe alții cât de bune erau tot felul de chestii. Nu prea reușeam, deși multe dintre ele erau chiar bune. În plus, treburile trebuia să se întâmple de pe azi pe mâine, acum, repede, cu intervenții, amiciții slinoase și ciorbe pe la jurnaliști. Când eram la Antena 3, un mare clasic al ciorbițelor de PR mi-a zis „…știi care-i treaba? Sigur că voi ați intrat primii [în emisie] cu atacul de la Madrid și probabil că veți mai avea multe momente de-astea. Numai că, dacă pe Realitatea în secunda aia erau două marmote care făceau sex și audiența înregistrată de ei a fost dublă față de a voastră, eu n-am cum să scriu despre marea voastră realizare.”

În afară de ce scriu pe Facebook sau pe blog și de ceea ce devine public din ce fac, nu m-am promovat în niciun fel în ultimii ani. Nu am prezentări template, nu am un video de prezentare pentru studioul culinar, nu fac propuneri active către agenții sau branduri, ci doar răspund la cererile lor de ofertă. Tot ce întreprind este fie răspuns la cererile din piață, fie proiect individual autofinanțat pe care urmează să-l vând doar dacă, așa cum ziceam, vor dori alții să-l cumpere. Nu e motivul cel mai important pentru care aleg să las recomandările să lucreze pentru mine, dar sunt absolut convins că, atunci când m-aș duce eu cu o propunere către potențialii clienți, trebuie să fiu pregătit să o implementez fie pe bani puțini, fie pe gratis. Și asta nu e neapărat un lucru rău, dar e important săștim despre ce vorbim și ce ne dorim de fapt.

Mai bine nu mă bag decât să iasă prost. La fiecare început de relație ce poate deveni un contract, există semne clare care-mi spun dacă va fi sau nu va fi bine pe durata colaborării cu un client nou. Detalii firești din modul de abordare, din atitudine, din rigurozitatea unui răspuns pe mail, din scurte discuții telefonice, din felul în care sunt alese resursele ce vor participa la proiect. Multe semne și detalii din care pot să prevăd dacă implementarea va fi anevoioasă, dacă proiectul se va prelungi dincolo de timpul alocat inițial, dacă vor apărea pe parcurs motive de nemulțumire din fața cărora va fi prea târziu să mă mai retrag, dacă banii vor veni la timp sau vor întârzia și va fi nevoie să dau telefoane, să scriu mesaje și să exercit presiuni pentru ca plata să se facă până la urmă. Au fost foarte rare situațiile de acest fel în ultimul timp, iar ele s-au întâmplat doar penytru că le-am dat eu ocazia, ignorând semnele clare.

Se întâmplă doar ce trebuie să se întâmple. Nu mă mai agit, mai ales pe dinăuntru, trăgând de lucruri să se întâmple neapărat. Dacă un proiect vrea să se transforme în realitatea, așa va fi. Dacă un proiect nu e menit să devină experiență plăcută pentru toate părțile implicate și din toate punctele de vedere, se va împiedica pe drum și se va opri în mod natural. Și asta, de cele mai multe ori, pentru că un altul era destinat respectivului segment de timp. Am avut nenumărate situații care mi-au demonstrat că ordinea și prioritatea e a lucrurilor și nu aceea pe care o decidem noi de multe ori în mod arbitrar. Mai degrabă nu se întâmplă treburi în care nu suntem neapărat congruenți cu principiile implicate sau nu avem deplină chimie cu oamenii cu care urmează să lucrăm. Insistând și trăgând lucrurile de păr, pe parcursul implementării nu vor întârzia să apară acele motive clare pentru care nu ar fi trebuit să mă bag în treaba respectivă.

Nu endorsez nimic din ceea ce nu utilizez. Zice un principiu cinic „fiecare individ are un preț”. Aș mai adăuga „…iar unele prețuri există doar pentru a fi refuzate.” Nu pot să iau bani de la oricine. N-am cum să fiu azi curator de „mâncare curată” și teuton în slujba producătorului local, iar mâine să turui public despre binefacerile supermarketurilor și despre supercalitatea ingredientelor obținute industrial. Mai ales de când există Edna și pentru că Alis e într-un business cu impact mare asupra oamenilor, am fi putut lesne să luăm bani de pe la tot felul de chestii „bune” pentru copii, să le povestim celorlalți că, de fapt, iaurturile cu zahăr și piureurile la borcan sunt chiar superioare altor variante de mâncare pentru copii etc. Cred că, și dacă mi s-ar întuneca brusc mințile și n-aș refuza din start, semnele despre care povesteam mai devreme ar avea grijă să se arate și să-mi spună că nu e bine ce fac. În cel mai rău caz, probabil că Universul m-ar ajuta să calc strâmb și să-mi rup un picior dacă ceața de pe creier nu mi-ar permite să văd că nu merg în direcția bună :)

Probabil că ar mai fi câteva. Țin foarte mult la timpul pe care-l petrec cu Edna și cu Alis, în măsura în care calendarele noastre sincronizate reușesc să păstreze bucăți de zile pentru asta măcar din când în când. Mă ocup în continuare singur de achizițiile ingredientelor cu care lucrez și e foarte bine că e așa. Sunt mai mult decât fericit să colecționez oameni-resursă și clienți pe termen lung, cu care să-mi placă să lucrez de fiecare dată. Sunt mai multe sincronicități în care eu cred foarte mult și pe care poate că alții le consideră niște mofturi. Dar, când trag linie, mie-mi sunt bune toate astea.

Sunt foarte multe lucruri despre care nu v-am scris în ultima vreme. Făcând ordine prin telefon, mi-am dat seama că sunt acolo sute de poze care se pot transforma în tot atâtea postări pe blog, cu rețete și detalii pe care am realizat că le țin minte chiar și fără să le fi notat undeva în timpul lucrului. Poate că o să încep să le detaliez aici în perioada următoare.

Pe lângă materiale exclusiv culinare, am ratat să vă povestesc despre alte multe proiecte adiacente gătitului meu de zi cu zi. Printre ele, un curs pe care l-am filmat la începutul anului și pe care l-am încărcat pe platforma de learning Udemy.com. E drept, un motiv important pentru care nu am scris despre el este că, fiind în engleză, l-am direcționat exclusiv către piața internațională, mi s-a părut absurd să-l promovez aici, unde scriu doar în românește.

Essential Cooking Skills – Key Techniques, Part 1 este o serie de 18 clipuri în care împărtășesc lucruri simplu, cred eu utile în primul rând celor care vor să ia bucătătria ceva mai în serios și acceptă că, fără un fundament tehnic exersat îndelung, nu pot ajunge foarte departe. Cursul e despre tăiat legume, despre supe de bază, câteva sosuri, ouă și alte câteva nimicuri utile pentru unii. L-am intenționat ca pe un test. Am vrut în primul rând să văd dacă pot să-l fac. Am vrut să testez platforma și să văd cum funcționează în condițiile în care eu nu am un public relevant de limbă engleză, deci am cedat toate demersurile de marketing și vânzări către administratorii Udemy.

Am lucrat cu Petru Ivu și Vlad Munteanu, au fost două zile destul de aprige de filmări în studioul meu culinar, Taste Learners, și parcă mai bine de o săptămână de montaj. Eu zic că n-a ieșit deloc rău pentru un prim set, sunt destul de multe bâlbe și mici greșeli tehnice pentru care am decis că e mai bine să nu-mi dau (prea multe) capete-n gură, ci să le evit la următorul set. Care set probabil că va mai aștepta măcar câteva luni de zile, cât se mai întâmplă niște „magie Udemy” :) Nu vă recomand să-l achiziționați, dar dacă aveți prieteni străini, vorbitori de engleză și interesați de subiect, îl puteți recomanda la rândul vostru.

Da, Sherlock, evident că încercăm să aranjăm totul pe farfurie într-o manieră estetică, uneori poate chiar cu potențial de artă, pentru că primul contact al oaspetelui cu mâncarea este cel vizual. Sigur că alegem culori și forme plăcute pe care încercăm să le așezăm în formule apetisante pentru a stârni curiozitatea și dorința celui servit față de farfuria pe care i-o așezăm dinainte. De prisos să adaug că o facem și pentru că așa ne exprimăm, așa transmite primele mesaje despre ceea ce am pregătit și despre noi, ca bucătari. Poate că avem o problemă când intenția principală este să ne punem în primul rând pe noi în farfurie, ingredientele devenind doar purtătorii noștri de mesaj, dar asta e deja o discuție lungă, ce trece mult de marginile plitei și de ușile batante ale bucătăriei.

Altceva încerc să vă zic. Am auzit de curând și o aud de multă vreme, de la mulți oameni care gătesc și mănâncă: „Important e să iasă mâncarea bună, plating-ul standardizat e un moft.” Sunt mai multe motive pentru care eu nu am aceeași părere.

• Mâncarea de cantină e bună dacă, la fel ca orice altă mâncare făcută în oricare alt loc, e gătită de oameni care (a) lucrează cu ingrediente bune, (b) stăpânesc tehnicile culinare și (c) au papilele și bolta palatină educate. Dacă sunt bune, piure-ul întins de trei ori cu muchia lingurii și chiftelele cu sau fără sos, așezate în cele trei șanțuri lăsate de lingură mă vor hrăni și îmi vor lăsa o impresie memorabilă de lungă durată. Despre acea cantină. La restaurant mă aștept să văd altceva pe farfurie pentru că bucătarii din restaurant, chiar dacă nu le sunt superiori celor de la cantină (și de multe ori chiar nu le sunt), trebuie să știe că oaspeții lor au inclusiv așteptări estetice din partea farfuriilor pe care le-au cerut la masă.

Clienții fideli se atașează de felul în care arată farfuria. Anumite ingrediente trebuie ținute departe de altele, pentru a nu le modifica gustul și consistența. Există ingrediente principale și ingrediente secundare, iar așezarea lor pe farfurie are sau ar trebui să aibă o logică, argumente clare pentru care au fost puse așa. Există preparate în care inensitatea sau contrastele de aromă și consistență sunt construite cu precizie, iar plating-ul este pur și simplu dictat de respectivul edificiu, este parte indisolubilă a experienței oferite pe farfurie. Ar fi halucinant să servești la aceeași masă un preparat identic, dar montat în cinci feluri diferite, nu credeți?

• Industria restaurantelor înseamnă flux mare de personal. Peste tot în lume, nu doar în România, unde bucătarii aleg să-și schimbe bucătăria de lucru pentru doar o sută de lei în plus la salariu. Oamenii vin și pleacă. Cred că în Londra sunt în fiecare zi cel puțin 200-300 de locuri de muncă disponibile în restaurante. Pe toate tipurile de poziții. Un angajat nou are nevoie să se raporteze și să se urce din mers în fluxurile și circuitele după care funcționează bucătăria în care a intrat. Pentru ca asta să se întâmple cât mai rapid, existența unei „biblii” a respectivei bucătării este de o importanță covârșitoare. Gramajele, metodele și fotografiile rețetelor din meniu îi ușurează adaptarea la regulile și standardele respectivei bucătării. Va primi și indicații în timpul lucrului, desigur, dar pe fugă înveți de multe ori greșit.
• Într-o bucătărie nu poți lăsa toate deciziile la dispoziția de moment a fiecărui membru al brigăzii. E chiar periculos. Brigada nu e despre democrație. Lucrurile funcționează foarte mult după puterea exemplului. Iar dacă un bucătar de rang superior alege să facă un plating „la inspirație” de fiecare dată când execută același preparat, și cei aflați în siajul lui vor considera că pot face la fel.

Poate că aspectul respectivei farfurii, în execuția respectivului superior, arată superb de fiecare dată, deși nu sunt neapărat convins de asta. Dar asta nu e o regulă pe care o poți aplica fiecărui membru al echipei care are ocazia „să monteze” preparate pe farfurii. Un tuille așezat în sos se va transforma în mocirlă până ce farfuria ajunge pe masă. Poate că, în grabă sau din lipsă de experiență, nu toți oamenii din brigadă știu asta. E doar un exemplu. Esteticul și frumosul sunt dezolant de subiective, așa cum știm toți. Și din cauza asta suntem obligați să decidem și să apelăm la un standard.

Suntem diferiți. Nu avem toți ochi de artist. Nu suntem mai puțin bucătari dacă palatul nostru e un aparat de înaltă fiabilitate, dar avem delicatețea manuală a unui rinocer în depresie. Suntem foarte puțin bucătari dacă farfuriile noastre arată ca o galerie de artă, dar preparatele de pe ele sunt de neatins. Când le ai pe amândouă, faci tu standardul. Când nu le ai, îl respecți pe cel stabilit de alții. Ești câștigător în ambele situații.

Știți cum e când te duci la culcare cu întrebarea „ce le fac eu main course pentru sâmbătă?” și a doua zi, până ajungi în piață, îți lucrează mintea singură și știi deja ce ai de cumpărat? A…nu știți? Ia să încercați, merge și în domenii mai savante. Cam așa s-a născut plăcinta asta despre care vă zic repede, căci nici nu e mult de zis.

Ingrediente pentru 16 porții decente, o tavă de cuptor:

• somon proaspăt – aprox. 1.5 kg (dezosat, fără piele)
• butterfish afumat – aprox. 400g (dezosat, fără piele)
• Ceapă verde – 3 legături
• Usturoi verde – 2 legături
• Lemongrass – un fir proaspăt sau o linguriță de pulbere uscată
• fenicul proaspăt – 1/2 bulb
• foi de plăcintă – 1 pachet
• unt topit pentru uns foile
• piper proaspăt măcinat, sare

Garnitură opțională:

• avocado copt bine – 3 buc.
• zeama de la un lime
• smântână lichidă – 50 ml.
• sare, piper

M-am apucat mai întâi de bibilit peștele, am scos cu cleștele special oasele mediene din file-urile cumpărate de la pescărie (ei le lasă acolo doar pentru bucuria noastră de a exersa operațiunea asta, nu pentru că nu știu să le scoată, la fel ca majoritatea bucătarilor din oraș) și am dat jos pielea de pe somon și de pe butterfish. Apoi le-am tăiat pe amândouă cuburi cât de cât egale.

Într-un strop de unt, am călit câteva minute întâi feniculul tăiat fin, apoi ceapa și usturoiul curățate, spălate și tăiate egal. Am folosit lemongrass granulat, dar dacă aș fi folosit proaspăt, l-aș fi tăiat în bucăți de vreo 2 cm pe care le-aș fi zdrobit cu partea boantă a cuțitului, le-aș fi călit în aceeași compoziție și le-aș fi scos după ce aș fi oprit procesul de gătire. Am pus foarte puțină sare și puțin piper.

Am lăsat compoziția aromatică să se răcească, apoi am amestecat-o bine cu peștele tăiat.

Am pus totul într-o pungă ziplock pe care am închis-o după ce am scos mare parte din aer din ea (e și mai bine dacă avem o mașină de vidat) și pe care am pus-o în frigider până a doua zi. Am uns câte două foi de plăcintă cu unt topit, am acoperit fundul tăvii, apoi am pus amestecul cu pește într-un singur strat peste foi. Am acoperit cu alte foi (tot strat dublu) unse cu unt topit. A stat în cuptor 20 de minute la 170 de grade Celsius cu căldură de sus și de jos, apoi alte zece minute cu ventilație și căldură doar de sus, ca să se rumenească.

Pentru garnitură, la care m-am hotărât cu o jumătate de oră înainte să se așeze oaspeții la masă, am pus toate ingredientele în cana blenderului și le-am transformat într-o cremă foarte fină. Data viitoare când o voi face, cu siguranță o voi construi în două etaje, căci merită din plin, urmând să scot 20 de porții dintr-o singură tavă.

Hai că m-am pus pe scris. Nu știu cât mă ține, dar important e că am chef. Sunt în cap după alunele de pădure. Când eram copil, le furam din curtea creșei de la capătul străzii (creșa în care am rezistat vreo două săptămâni, până m-am umplut de păduchi), din alunișul care-și întoindea crengile peste gardul din fundul proprietății lui Vlăsceanu, unul dintre cei mai temuți și bătăuși profesori de matematică din Pitești. Le furam și cu frică de Vlăsceanu, care uneori stătea pitit pe după pomi ca să ne prindă asupra faptului, dar și de ciobănescul lui german, o huidumă de câine pe care îl lăsa liber special pentru noi. Niciun pericol nu era suficient de puternic pentru a-mi înfrâna pofta și amorul necondiționat pentru alunele crude, cu frunze roșcate, pe care pe vremea aia habar n-aveam că unii le prăjesc.

Mousse. Tehnică. Echilibristică de temperaturi și consistențe. Dar simplu, totuși. Aceeași tehnică și pentru sărat, și pentru dulce. Parcă prea des cu ciocolată, parcă insuficient exploatată o metodă care, odată stăpânită, îți deschide un întreg univers.

Ingrediente:

• Alune de pădure crude sau coapte, dar nesărate – 350g pentru compoziție + 50g pentru ornat
• Smântână pentru frișcă – 200 ml pentru pasta de alune + 600 ml pentru cremă + 1,000 ml pentru foldingul final
• Gălbenușuri – 8 bucăți
• Zahăr tos – 6 linguri
• Ciocolată rasă pentru ornat

Paisprezece pahare de Martini mi-au ieșit săptămâna trecută din cantitățile de mai sus, adică exact câți oaspeți am avut la prânz în cele două zile ale weekendului trecut. Am început cu alunele, pe care le-am pus la hidratat direct în cana blenderului, cu 200 ml de smântână lichidă și puțină apă. Cred că le-am lăsat vreo două ore, cât mi-am văzut de alte treburi. Apoi le-am măcinat îndelung, pe treapta maximă a blenderului cu cană, până am obținut o pastă destul de groasă și de fină. Cu cât lăsați mai mult alunele la hidratat, cu atât mai mari sunt șansele să obțineți o pastă mai fină.

Am separat apoi gălbenușurile și le-am „albit” împreună cu zahărul, până ce acesta s-a topit complet.

Cât m-am ocupat de gălbenușuri, am încălzit (fără să fierb) 600 ml de smântână pentru frișcă. Amestecând permanent cu telul, am turnat smântâna caldă peste gălbenușurile cu zahăr. Încet, în fir continuu, amestecând și temperând lichidul cald astfel încât gălbenușurile să nu se gătească, iar compoziția să devină omogenă. Compoziție pe care am mutat-o în vasul (cu fund gros) în care încălzisem smântâna și în care, amestecând frecvent, am adus crema la temperatura de 70 – 72 de grade Celsius.

Dacă nu aveți un termometru pentru treaba asta, stați cuminți pe flacără mică sau treapta 3-4 a unei plite vitro sau cu inducție. La temperatura respectivă, gălbenușurile sunt gătite, înlăturând riscurile eventualei contaminări cu salmonella. Crema ar trebui să „îmbrace” o lingură pe care o scufundați în vas. Să curgă, dar să îmbrace lingura cu un strat opac, în care un deget trecut dintr-o parte în alta ar trebui să lase o urmă care să reziste măcar o secundă.

Am lăsat crema să se răcească, apoi am amestecat-o bine cu pasta de alune de pădure. Între timp, am bătut restul de 1 litru de smântână până a devenit suficient de fermă. Am amestecat bine o treime din frișcă în crema cu gălbenușuri și alune. Am încorporat restul de frișcă în compoziția finală prin metoda „folding”-ului, mișcând spatula circular, vertical, dinspre fundul vasului către suprafață. Știu că știți cum se face, știu că în engleză e mult mai ușor de explicat, dar zic să fie pe înțelesul tuturor. Mișcările sunt destul de blânde, cât să nu sperie frișca, dar să se și distribuie omogen în cremă.

Am pus apoi mousse-ul, cu lingura, în paharele de Martini și le-am lăsat în frigider peste noapte. Le-am ornat cu restul de alune, prăjite și tocate la cuțit, și cu ciocolată rasă. Aș vrea s-o repet în condițiile în care aș lăsa alunele mai mult timp la hidratat, nu pot spune că am fost foarte încântat de textura finală. Însă aroma a fost acolo, alunele de pădure fiind mari iubitoare de lapte și de ciocolată, după cum probabil ați aflat de multă vreme :)

Pe Gabriel Corbu l-am cunoscut anul trecut, prin Cosmin Dragomir. E doctor în agronomie, unii l-ar numi „specialist în sex cu plantele”, în sensul că ultraspecializarea lui se referă la încrucișarea de soiuri tropicale, rezistente la o grămadă de dăunători perverși, cu soiuri locale, mai plăpânde și mai ușor de sedus și distrus de către larvele și gândacii pofticioși. Anul trecut ne-am bucurat să ne întâlnim și am plănuit să lucrăm împreună, urmând ca farfuriile mele să profite de sezonalitatea și de savoarea unor legume și fructe crescute corect, din semințe locale, ajutate de magia lui de doctor nebun. N-a fost să fie, proprietarul pământului pe care Gabriel și fratele lui munciseră jumătate de an și începuseră să construiască un proiect cinstit și mai mult decât necesar pentru gastronomia zonei a decis brusc să-și mărească lacul aflat pe aceeași proprietate. A decis unilateral să dezafecteze brusc o mare parte din ferma cu minuni.

Dar anul ăsta Ecokult e din nou pe treaba ei. O fermă în care soiurile locale se bucură de tot ajutorul posibil pentru a nu avea nevoie de pesticide, căci despre îngrășăminte chimice sau hidroponie nici nu ai cum să vorbești cu Gabriel. Așa că săptămâna trecută am avut bucuria să pun în farfurie frunze și ridichi ce fuseseră culese cu doar câteva ore înainte să ajungă la mine. Frunze și ridichi cu pământ pe ele, cu viață și o forță incredibilă răbufnind prin nervurile și miezul lor.

În poza asta e o salată de frunze, ridichi, trei feluri de brânză, un sos vinnaigrette și niște roșii. Pe roșii le-am lăsat special la urmă pentru că, deși sunt foarte gustoase și proaspete, vin din Grecia și parcă mi-e puțin jenă cu originea lor. Dar nu e sezon de roșii, trebuia să mă descurc cuva. Sunt unsprezece ingrediente pe farfuria asta și încă trei în dressing. Nu e cea mai arătoasă farfurie pe care am construit-o vreodată, însă sper doar că nu am știrbit prea tare frumusețea magică a celor puse pe ea.

Haideți să vă zic:

• Spanac australian foarte tânăr, cu frunze micuțe și groase, aromă puternică…abia aștept să-l încerc la maturitate, blanșat rapid, păstrând cât pot de mult din consistența asta cărnoasă, pulsând de viață;
• Muștar roșu – frunze mari, cu nervuri groase, cu gust aprig, ducând cu gândul la hrean și la cărnuri rasolite în joacă sau gătite chibzuit, ore lungi, în cuptoare sau bazine cu apă la temperaturi blânde.
• Mangold de două culori (sau Swiss chard), cu gust reavăn și pământiu, dar tot viu și cântător. Mi-a spus doctorul că ăsta e o sfeclă care nu face bulb, o specie sălbatică mult ameliorată și din ce în ce mai mult folosită prin bucătăriile Europei.
• Copii de salată „căpățână”, verde pal, untos-crocante și parcă anume intrate în horă ca să îmblânzească țâfna muștarului sau a ridichilor ce urmează.
• Trei feluri de ridichi – roșii, roz și albe, pipărate de pământul din care abia ieșiseră, unele pătate, altele noduroase, n-ar fi trecut de preselecții la Miss Ridiche 2017, dar în salata mea au scris puțină istorie.
• Brânză am pus de trei feluri: proaspătă (dar scursă), ușor untoasă (dar suficient de fermă) de oaie și de capră, dar și o bucățică gălbuie, buretoasă, cu aromă ceva mai profundă, de brânză maturată în peșteră.
• Nu puteam interveni prea impulsiv între toate cele povestite deja, așa că m-am strunit către un dressing simplu, un vinaigrette care, curat sincronicitate, s-a adunat și el din trei direcții deloc întâmplătoare: ulei artizanal de floarea-soarelui de la Șomcuta Mare, sucul unei lămâi culese de Doru dintr-un pom din Sicilia și muștar de la Ianos Bacsi. Serios, pe-asta chiar n-am premeditat-o, așa a vrut Universul.
• Cum ziceam, roșii bune-bune, pe vrej, de prin Grecia, luate de la piață. Nici nu știu dacă să-mi fie rușine sau nu, dar au fost bune și au adus blândețea lor acolo unde era nevoie de ea.

Asta a fost. Dar abia începe. Eu anul ăsta, ca și anul trecut și ca mai în toți ultimii ani, am să fiu mereu în căutare de culori și consistențe cu gust bun, dar mai ales cinstit, pe farfuriile pe care îmi voi picta prezentul foarte continuu. Gabriel și Mihai, arhanghelii de la Ecokult, asta așteaptă – gătitori de lucruri bune, pentru care condițiile de cultivare și gustul legumelor sunt mai importante decât prețul sau aparenta perfecțiune exterioară. I-am rugat să-mi trimită mereu în avans lista cu ce vor avea disponibil în viitorul apropiat, căci în felul ăsta mai ușor mă voi putea gândi cum aș putea să le pun mai bine în valoare pe fiecare.