#metoo

La noi în clasă, în școala generală, nu s-a practicat „mameleala”. Auzisem despre „sportul” ăsta de la fratele meu mai mare și de la cei din clasele paralele. Cu precădere iarna, când cuierul din fundul clasei era aglomerat de haine groase, fetele cu sâni deja proeminenți erau înghesuite la grămadă, printre paltoane și cojoace, iar în învălmășeala respectivă până și cel mai pirpiriu băiat din clasă reușea să pună mâna pe câte o parte moale cu care avea să-și populeze fanteziile solitare până la următoarea partidă. Cred că fetele ar fi putut oricând să iasă din jocul ăsta și multe dintre ele aveau grijă să fie în cu totul altă parte când el părea să înceapă. Despre celelalte, băieții spuneau că „stau”, deci se simțeau de-a dreptul încurajați.

În școala generală am fost tot timpul îndrăgostit. De Cristina, de Anca, de Alina. De toate în același timp. Apoi mi-a picat cu tronc Lala, de la B. Era înaltă, îi crescuseră deja sânii, avea buze cărnoase și ochi puțin oblici. Băieții din cealaltă clasă ziceau că „stă” destul de ușor, dar parcă nu asta mă interesa pe mine foarte tare. Ba chiar eram oarecum dezamăgit să aflu că Lala, căreia eu i-aș fi adus flori și pe care aș fi alintat-o cu poezele, dădea dovadă de așa apucături frivole. Într-o pauză, la cișmeaua din curtea școlii, s-a aplecat să bea apă. M-am apropiat prin spatele ei și i-am tăiat sarafanul de școlăriță cu o lamă de ras, din cele pe care le foloseam la corecturile din caiet.

Din fericire, i-m tăiat doar sarafanul, dar ani de zile m-a urmărit mustrarea potențialului dezastruos al gestului meu. Bravadă în fața celorlalți băieți, dorința de a fi băgat în seamă sau remarcat, o doză de răzbunare față de lipsa ei de interes pentru mine și față de ceea ce șușoteau colegii despre ea… Poate câte puțin din toate.

La un moment dat, în liceu, făcusem o obsesie pentru o angajată de la „punctul termic” din cartier. Avea ceva sordid în mers și în gesturi, se îmbrăca mulat și decoltat chiar dacă-și petrecea toată ziua aproape singură, printre robineții și țevile groase, care pompau apă caldă și rece în apartamentele din zonă. Într-o zi, singur acasă, am sunat la punctul termic și i-am spus că e o problemă la o țeavă, că nu știu ce să-i fac și că am nevoie de ajutor. A venit și am condus-o în baie, să-i arăt „problema”. Era prima oară când mă aflam atât de aproape de ea și o clipă am crezut că o să leșin de la mirosul greu, de transpirație, care o înconjura. M-a întrebat care era baiul, am bâiguit că poate mi s-a părut, s-a uitat ciudat și a plecat.

Abia din facultate lucrurile au devenit cu adevărat simple. Două priviri pe sub sprâncene, ieșit cu gașca la băut și deja lucrurile se așezau de la sine. E drept, de multe ori lipsite de farmecul ritualului de vânătoare, însă în mintea mea aveam mereu de recuperat, de prelungit lista. Cine să mai pună problema hărțuielii când uneori nici nu știam cum ajunsesem prin căminul de la Drept sau de la Teatru, iar când plecam acasă se întâmpla să nu mă mai asculte picioarele pentru că atinseseră pământul doar sporadic vreme de două zile? Cine pe cine să acuze când seara începea într-o formulă și, până a doua zi, combinațiile se schimbau ca imaginile dintr-un caleidoscop?

Pe vremea primelor programe de instant messaging (ICQ, MSN, Yahoo) cred că TOTUL era despre vorbe în doi peri și ritualuri de împerechere la distanțe mai mici sau mai mari. Un ID de Messegner era mult mai confortabil decât un număr de telefon, mai ales în cazul colegelor de serviciu măritate sau cu alte „obligații” și cred că majoritatea am avut acel ID special, pentru „activități extrașcolare”. Era riscant să abordezi o colegă pur și simplu, în văzul și auzul celorlalți. Oamenii bârfesc, sunt invidioși, își imaginează lucruri. Dar, mai ales când aveai norocul să lucrezi într-o hardughie de clădire gen Casa Presei, plină de firide, cotloane și magazii prin care nu trece nimeni cu zilele, două mesaje pe „contul special” de messenger reușeau să-ți asigure o pauză de prânz activă și, de ce nu, mult mai sănătoasă decât un covrig cu sana.

Când cealaltă parte implicată spune NU răspicat într-o astfel de situație, normal e ca lucrurile să se oprească acolo. Dacă nu-l spune, flirtul poate să continue și să ducă până unde jocul e acceptat de ambii actori implicați. Dar NU poate să apară chiar și în mijlocul unui furtunos act sexual aparent acceptat și încurajat de ambii (sau mai mulți, dacă e cazul) parteneri. NU poate să apară oricând. atât de-o parte cât și de cealaltă. NU este bariera clară la care orice intenție, gest, act, remarcă ar trebui să se oprească. Inclusiv într-un cuplu deja existent, cu certificat sau nu.

Am încălcat vreodată aceste limite? Poate. Am utilizat vreodată forța fizică pentru a convinge pe cineva să-mi accepte avansurile? Niciodată. Am folosit alte tactici de convingere, speculând poate raportul de forțe intelectual sau emoțional în favoarea mea? Cu siguranță. A funcționat? Uneori, foarte rar și nu pentru mult timp. Pentru că orice nu se îndeplinește firesc, cursiv, poate cu efort dar nu ținând morțiș să modificăm sau să ignorăm factori evident potrivnici dezideratului respectiv, înseamnă că nu trebuie să se întâmple. O matematică foarte simplă, pe care am deslușit-o destul de târziu, zic eu.

Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm foarte concret și să încercăm să ne răspundem cât mai sincer dacă, în ce moment și în ce fel am încălcat limitele flirtului nevinovat. De ambele părți ale subiectului. Nu mă refer aici la agresiunile stradale din partea necunoscuților, despre astea știm că fac parte din zona criminalității și a patologicului. Nu. Mă refer la cazuri străvezii, gen chiloțăreli de companie, în care poate el s-a făcut că nu aude acel  „nu” sau poate ea l-a rostit prea suav pentru a fi băgat de seamă. Mă gândesc la cazuri de hărțuire reclamate la multă vreme după team-building-ul la care toți ne-am îmbătat atât de tare, încât a doua zi chiar nu ne puteam uita unii la alții. Sau la situații în care tu însăți ai considerat că-ți poți asigura o mărire de salariu sau o promovare interdepartamentală dacă uiți să spui la timp acel „nu” ferm și hotărât. În definitiv, e destul de atrăgător, pare poate mai puternic decât e, mulțumită poziției în organigramă, dar oricum în ultimele luni ai rupt tastatura la birou până la unsprezece noaptea și numai de viață socială n-ai avut timp…

Cred că hărțuiala începe cu adevărat abia după primul NU răspicat, dar mai cred și că adevăratele victime tăcute sunt doar cele împovărate de rușine (acest rahat anacronic inoculat cu strășnicie de ortodocși și habotnici) sau șantaj. În rest, sunt multe nuanțe.