Posturi cu tagurile: "femei"

La noi în clasă, în școala generală, nu s-a practicat „mameleala”. Auzisem despre „sportul” ăsta de la fratele meu mai mare și de la cei din clasele paralele. Cu precădere iarna, când cuierul din fundul clasei era aglomerat de haine groase, fetele cu sâni deja proeminenți erau înghesuite la grămadă, printre paltoane și cojoace, iar în învălmășeala respectivă până și cel mai pirpiriu băiat din clasă reușea să pună mâna pe câte o parte moale cu care avea să-și populeze fanteziile solitare până la următoarea partidă. Cred că fetele ar fi putut oricând să iasă din jocul ăsta și multe dintre ele aveau grijă să fie în cu totul altă parte când el părea să înceapă. Despre celelalte, băieții spuneau că „stau”, deci se simțeau de-a dreptul încurajați.

În școala generală am fost tot timpul îndrăgostit. De Cristina, de Anca, de Alina. De toate în același timp. Apoi mi-a picat cu tronc Lala, de la B. Era înaltă, îi crescuseră deja sânii, avea buze cărnoase și ochi puțin oblici. Băieții din cealaltă clasă ziceau că „stă” destul de ușor, dar parcă nu asta mă interesa pe mine foarte tare. Ba chiar eram oarecum dezamăgit să aflu că Lala, căreia eu i-aș fi adus flori și pe care aș fi alintat-o cu poezele, dădea dovadă de așa apucături frivole. Într-o pauză, la cișmeaua din curtea școlii, s-a aplecat să bea apă. M-am apropiat prin spatele ei și i-am tăiat sarafanul de școlăriță cu o lamă de ras, din cele pe care le foloseam la corecturile din caiet.

Din fericire, i-m tăiat doar sarafanul, dar ani de zile m-a urmărit mustrarea potențialului dezastruos al gestului meu. Bravadă în fața celorlalți băieți, dorința de a fi băgat în seamă sau remarcat, o doză de răzbunare față de lipsa ei de interes pentru mine și față de ceea ce șușoteau colegii despre ea… Poate câte puțin din toate.

La un moment dat, în liceu, făcusem o obsesie pentru o angajată de la „punctul termic” din cartier. Avea ceva sordid în mers și în gesturi, se îmbrăca mulat și decoltat chiar dacă-și petrecea toată ziua aproape singură, printre robineții și țevile groase, care pompau apă caldă și rece în apartamentele din zonă. Într-o zi, singur acasă, am sunat la punctul termic și i-am spus că e o problemă la o țeavă, că nu știu ce să-i fac și că am nevoie de ajutor. A venit și am condus-o în baie, să-i arăt „problema”. Era prima oară când mă aflam atât de aproape de ea și o clipă am crezut că o să leșin de la mirosul greu, de transpirație, care o înconjura. M-a întrebat care era baiul, am bâiguit că poate mi s-a părut, s-a uitat ciudat și a plecat.

Abia din facultate lucrurile au devenit cu adevărat simple. Două priviri pe sub sprâncene, ieșit cu gașca la băut și deja lucrurile se așezau de la sine. E drept, de multe ori lipsite de farmecul ritualului de vânătoare, însă în mintea mea aveam mereu de recuperat, de prelungit lista. Cine să mai pună problema hărțuielii când uneori nici nu știam cum ajunsesem prin căminul de la Drept sau de la Teatru, iar când plecam acasă se întâmpla să nu mă mai asculte picioarele pentru că atinseseră pământul doar sporadic vreme de două zile? Cine pe cine să acuze când seara începea într-o formulă și, până a doua zi, combinațiile se schimbau ca imaginile dintr-un caleidoscop?

Pe vremea primelor programe de instant messaging (ICQ, MSN, Yahoo) cred că TOTUL era despre vorbe în doi peri și ritualuri de împerechere la distanțe mai mici sau mai mari. Un ID de Messegner era mult mai confortabil decât un număr de telefon, mai ales în cazul colegelor de serviciu măritate sau cu alte „obligații” și cred că majoritatea am avut acel ID special, pentru „activități extrașcolare”. Era riscant să abordezi o colegă pur și simplu, în văzul și auzul celorlalți. Oamenii bârfesc, sunt invidioși, își imaginează lucruri. Dar, mai ales când aveai norocul să lucrezi într-o hardughie de clădire gen Casa Presei, plină de firide, cotloane și magazii prin care nu trece nimeni cu zilele, două mesaje pe „contul special” de messenger reușeau să-ți asigure o pauză de prânz activă și, de ce nu, mult mai sănătoasă decât un covrig cu sana.

Când cealaltă parte implicată spune NU răspicat într-o astfel de situație, normal e ca lucrurile să se oprească acolo. Dacă nu-l spune, flirtul poate să continue și să ducă până unde jocul e acceptat de ambii actori implicați. Dar NU poate să apară chiar și în mijlocul unui furtunos act sexual aparent acceptat și încurajat de ambii (sau mai mulți, dacă e cazul) parteneri. NU poate să apară oricând. atât de-o parte cât și de cealaltă. NU este bariera clară la care orice intenție, gest, act, remarcă ar trebui să se oprească. Inclusiv într-un cuplu deja existent, cu certificat sau nu.

Am încălcat vreodată aceste limite? Poate. Am utilizat vreodată forța fizică pentru a convinge pe cineva să-mi accepte avansurile? Niciodată. Am folosit alte tactici de convingere, speculând poate raportul de forțe intelectual sau emoțional în favoarea mea? Cu siguranță. A funcționat? Uneori, foarte rar și nu pentru mult timp. Pentru că orice nu se îndeplinește firesc, cursiv, poate cu efort dar nu ținând morțiș să modificăm sau să ignorăm factori evident potrivnici dezideratului respectiv, înseamnă că nu trebuie să se întâmple. O matematică foarte simplă, pe care am deslușit-o destul de târziu, zic eu.

Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm foarte concret și să încercăm să ne răspundem cât mai sincer dacă, în ce moment și în ce fel am încălcat limitele flirtului nevinovat. De ambele părți ale subiectului. Nu mă refer aici la agresiunile stradale din partea necunoscuților, despre astea știm că fac parte din zona criminalității și a patologicului. Nu. Mă refer la cazuri străvezii, gen chiloțăreli de companie, în care poate el s-a făcut că nu aude acel  „nu” sau poate ea l-a rostit prea suav pentru a fi băgat de seamă. Mă gândesc la cazuri de hărțuire reclamate la multă vreme după team-building-ul la care toți ne-am îmbătat atât de tare, încât a doua zi chiar nu ne puteam uita unii la alții. Sau la situații în care tu însăți ai considerat că-ți poți asigura o mărire de salariu sau o promovare interdepartamentală dacă uiți să spui la timp acel „nu” ferm și hotărât. În definitiv, e destul de atrăgător, pare poate mai puternic decât e, mulțumită poziției în organigramă, dar oricum în ultimele luni ai rupt tastatura la birou până la unsprezece noaptea și numai de viață socială n-ai avut timp…

Cred că hărțuiala începe cu adevărat abia după primul NU răspicat, dar mai cred și că adevăratele victime tăcute sunt doar cele împovărate de rușine (acest rahat anacronic inoculat cu strășnicie de ortodocși și habotnici) sau șantaj. În rest, sunt multe nuanțe.

Ok, recunosc: stelele mi se par una dintre cele mai kitchoase alegeri când vine vorba de tatuaje. E ca şi cum ai pretinde că le-ai atins deja, că ai pus aspiraţiile fix pe pielicică şi că ele de-acum vor străluci orbitor în locul tău, pentru tine. Îmi sună a colan de aur cu pandantiv Mercedes, scuturat pe ritmuri de manele. Pe de altă parte, mai ştim că tatuajul lombar e considerat ştampilă pentru „fetiţe”. Asigură o „vedere” incitantă de/pe la spate şi, dacă e mai complex, îi dă omului ceva de făcut în timpul cu pricina.

Azi am găsit superlativul: trei steluţe mititele şi jucăuşe, fix între rinichiuţi. Şi, desigur, piedestalul lor cu greu ar fi primit o jumătate de stea, mai mult pentru participare, la vreo competiţie de gen. Ziceţi voi, că eu aş mai zice, dar nu vreau să-mi şuiesc feng-ul.

Pradă bună azi la plajă pentru obiectivul meu :) O văzusem în ultimele zile prin oraş, îmbrăcată, dar azi mi-a trecut făşneţ pe sub lentila care moţăia plictisită de atâţa copilaşi construind castele de nisip, cu valuri spărgându-se în fundal. Cu siguranţă arată mult mai bine îmbrăcată, dar zic că pentru o după-amiază lniştită de miercuri nu e rău deloc :)

Pentru că Cetin are mici nelămuriri întemeiate în legătură cu miturile despre femeile braziliene, chiar dacă n-oi fi eu expert în localnice, hai să dau o mână de ajutor.

Despre pilozităţi. Ştim sigur că „epilarea braziliană” s-a cam inventat aici. Adică inghinal ca-n palmă şi anal ca-n gaura cheii. Sub treizeci de ani nu prea vezi tuleie pe la subţioară. Fetele cam merg pe la salon săptămânal pentru procedee complete. Braziliencele, în majoritate, gustă din plăcerile carnale de timpuriu, probabil că media de vârstă pentru începerea vieţii sexuale pendulează undeva între 13 şi 16 ani. Asta pentu că se dezvoltă fizic foarte devreme şi soarele arde tare. Ceea ce nu e neapărat un lucru bun, căci până de curând mă întrebam de ce văd atâţia copii frumoşi cu mame atât de urâte. Sexul timpuriu şi cachaca în exces urâţesc şi consumă repede. Şi mi-e teamă de generalizări, ştiu o fată de 22 de ani care are trei copiii şi care arată de înţepeneşti, probabl că va fi atrăgătoare şi dincolo de 30, dar cu siguranţă e un caz rar. Pe de altă parte, înclin să dau dreptate mitului privind preferinţele masculilor brazilieni pentru păr pubian şi „naturel” în general. În segmentul „hardcore”, dincolo de zonele comerciale şi turistice, la ţară cu precădere, obiceiul cu inghinalul nu se bucură de prea mare succes.

Un lucru e cert: braziliencele fac măcar două-trei duşuri pe zi. Plus băile în ocean, dacă-l au. Am îmbrăţişat brazilience în toate momentele zilei: dimineaţa, după jogging, la distracţie cu dans, după o tură de muncă în bucătărie sau în căldură etc. N-am simţit niciodată nici măcar cel mai fin iz suspect.

Dinspre partea cu sexul anal, mi-e teamă că o să-i dezamăgesc pe fantezişti. Treaba asta e atât de personală şi subiectivă, încât înclin să cred nu e un sport practicat mai abitir decât prin alte părţi. Brazilienii sunt un popor foarte amestecat ca origini. Europoizii au rădăcini portugheze, italieneşti, spaniole sau franţuzeşti. În ordinea asta ca procentaj al populaţiei. Negroizii sunt în majoritate cu bunici şi străbunici africani. Oricât aş lăsa să vorbească aptitudinile fizice superioare ale celor cu pielea închisă la culoare, mi-e greu să extapolez asta automat şi la performanţele musculare şi de apetit ale anusului. Dacă mai pun la socoteală şi că brazilienii posesori de penis nu sunt chiar cei mai fini cunoscători ai tehnicilor cavalereşti amoroase, e posibil ca multe răspunsuri ale superbelor brazilience să fie identice cu ale minunatelor românce: „Am încercat de curiozitate, dar nu mi-a plăcut. M-a durut.” Apăi să nu-i blastămi că ne strică ploile, mama lor de brute?

Dspre „femei uşoare”… Ce ştiu eu din cercetările efectuate până în prezent? Că localnicele din zonele turistice sunt atât de plictisite de clişeul ăsta, încât nici măcar nu se mai sinchisesc să privească lateral. Dacă au ele chef, ies la pescuit ştiind că vor avea parte de o captură indiferent de situaţie. Că localnicele din zonele neturistice sunt atât de hămesite după prospături încât le este imposibil să refuze tot ce arată cât de cât a bărbat care nu pare localnic. O categorie distinctă pare cea a albelor celibatare din zona Sao Paolo, care cam dau kilometrajul peste cap dacă scapă în concediu la ocean. În rest, „abundenţa de sex” poate fi susţinută de două teorii destul de credibile: 1. clima şi educaţia sănătoasă le permit fetelor să se simtă libere şi să-şi urmeze instinctele mai mult decât în alte culturi; 2. orice societate care conţine un număr mare de familii sărace încurajează automat sexul pe bani, aspect de care Brazilia cu siguranţă că nu duce lipsă.

Băieţi, în orice femeie potrivită există o braziliancă nedescoperită. E misiunea voastră să o găsiţi şi să vă bucuraţi de asta ;)

Isteria dietelor, prejudecăţile de natură socială şi influenţele malefice ale industriei de fashion and beauty împing femeile pline la o eroare fundamentală de marketing.

Trebuie să recunoaştem că există pe planetă mii de femei trupeşe foarte frumoase, ale căror dimensiuni nu sunt cauzate de probleme de sănătate şi care, la rândul lor, nu generează maladii metabolice sau conexe supraponderalităţii. Atenţie, mă refer la femile cărora le stă bine la o greutate peste medie şi care sunt sănătoase-tun (sic!).

Cauzele despre care aminteam în prima frază le împing la strădanii prelungite şi eforturi de multe ori chinuitoare de a scădea în greutate şi în circumferinţe. Care este, de fapt, ţinta lor? Aceea de a deveni parte din mainstream renunţând la avantajul unei poziţionări clare (femeie cu forme pline) şi la privilegiile incontestabile de segmentare a publicului „consumator” nişat în dreptul lor.

În consecinţă, ele ţintesc să devină parte din societatea „uniformă”, în care există şanse să placă unui număr mai mare de potenţiali parteneri, dar în care şi concurenţa este mult mai mare, devenind mai puţin remarcabile în marea de femei „average”. Mai mult, renunţă la un public potenţial care, spre deosebire de mainstream, prezintă o particularitate avantajoasă: preferă femeile cu forme rubensiene.

În cazul bărbaţilor graşi, această teorie nu stă în picioare. Punct. :)

Cred că plaja este unul dintre cele mai îmbietoare locuri de făcut poze. Lumina, vântul, contrastele, spaţiul deschis, culorile naturale de piele expusă la soare, murdărită de nisip, stropită cu apă de mare… Prin obiectiv, vezi totul pînă în detaliu, furi cute şi gesturi fără să se sinchisească nimeni.

Nu chiar pe post de playmate, da’ pe treabă, cu plămîni puternici, cum se cere la Sport. Foto: Adrian Stoicoviciu. Mai multe, în curînd, pe situl Playboy România.

Utilizarea telefonului mobil în stil walkie-talkie, sau cum să vorbim la telefon cînd nu-l putem duce la ureche din cauza ramelor de la ochelarii de soare. Toate astea, desigur, în trafic, în maşina de culoare alb 13 cocalar, de „prinţesă”.

N-a fost un hit. Am primit-o prin vara lui 2000, de la Ioana Grindean, pe un CD „scris”. Nu trecuse încă pe la nici o casă de producţie, Ioana mi-a zis doar „vedeţi şi voi dacă merge dată la voi, i-am promis lui Dan că încerc să-l ajut”. N-a intrat în heavy rotation la Total, dar am fost primii care am difuzat-o vreme de cîteva săptămîni. Are opt ani şi e perfect valabilă. Şi o să mai fie preţ de cîteva mii de ani, pînă o veni altă specie de animale să facă regulile pe planetă.

Despre Chalkida, orasul ce leaga continentul de Evia altfel decit cu feribotul, probabil ca voi scrie cite ceva intr-una din zilele viitoare. Deocamdata, o pitipoanca veritabila, surprinsa intr-un navalnic si smotocitor shopping spree. Da, m-a vazut, dar m-a vazut cam tirziu…