Posturi cu tagurile: "societate"

La noi în clasă, în școala generală, nu s-a practicat „mameleala”. Auzisem despre „sportul” ăsta de la fratele meu mai mare și de la cei din clasele paralele. Cu precădere iarna, când cuierul din fundul clasei era aglomerat de haine groase, fetele cu sâni deja proeminenți erau înghesuite la grămadă, printre paltoane și cojoace, iar în învălmășeala respectivă până și cel mai pirpiriu băiat din clasă reușea să pună mâna pe câte o parte moale cu care avea să-și populeze fanteziile solitare până la următoarea partidă. Cred că fetele ar fi putut oricând să iasă din jocul ăsta și multe dintre ele aveau grijă să fie în cu totul altă parte când el părea să înceapă. Despre celelalte, băieții spuneau că „stau”, deci se simțeau de-a dreptul încurajați.

În școala generală am fost tot timpul îndrăgostit. De Cristina, de Anca, de Alina. De toate în același timp. Apoi mi-a picat cu tronc Lala, de la B. Era înaltă, îi crescuseră deja sânii, avea buze cărnoase și ochi puțin oblici. Băieții din cealaltă clasă ziceau că „stă” destul de ușor, dar parcă nu asta mă interesa pe mine foarte tare. Ba chiar eram oarecum dezamăgit să aflu că Lala, căreia eu i-aș fi adus flori și pe care aș fi alintat-o cu poezele, dădea dovadă de așa apucături frivole. Într-o pauză, la cișmeaua din curtea școlii, s-a aplecat să bea apă. M-am apropiat prin spatele ei și i-am tăiat sarafanul de școlăriță cu o lamă de ras, din cele pe care le foloseam la corecturile din caiet.

Din fericire, i-m tăiat doar sarafanul, dar ani de zile m-a urmărit mustrarea potențialului dezastruos al gestului meu. Bravadă în fața celorlalți băieți, dorința de a fi băgat în seamă sau remarcat, o doză de răzbunare față de lipsa ei de interes pentru mine și față de ceea ce șușoteau colegii despre ea… Poate câte puțin din toate.

La un moment dat, în liceu, făcusem o obsesie pentru o angajată de la „punctul termic” din cartier. Avea ceva sordid în mers și în gesturi, se îmbrăca mulat și decoltat chiar dacă-și petrecea toată ziua aproape singură, printre robineții și țevile groase, care pompau apă caldă și rece în apartamentele din zonă. Într-o zi, singur acasă, am sunat la punctul termic și i-am spus că e o problemă la o țeavă, că nu știu ce să-i fac și că am nevoie de ajutor. A venit și am condus-o în baie, să-i arăt „problema”. Era prima oară când mă aflam atât de aproape de ea și o clipă am crezut că o să leșin de la mirosul greu, de transpirație, care o înconjura. M-a întrebat care era baiul, am bâiguit că poate mi s-a părut, s-a uitat ciudat și a plecat.

Abia din facultate lucrurile au devenit cu adevărat simple. Două priviri pe sub sprâncene, ieșit cu gașca la băut și deja lucrurile se așezau de la sine. E drept, de multe ori lipsite de farmecul ritualului de vânătoare, însă în mintea mea aveam mereu de recuperat, de prelungit lista. Cine să mai pună problema hărțuielii când uneori nici nu știam cum ajunsesem prin căminul de la Drept sau de la Teatru, iar când plecam acasă se întâmpla să nu mă mai asculte picioarele pentru că atinseseră pământul doar sporadic vreme de două zile? Cine pe cine să acuze când seara începea într-o formulă și, până a doua zi, combinațiile se schimbau ca imaginile dintr-un caleidoscop?

Pe vremea primelor programe de instant messaging (ICQ, MSN, Yahoo) cred că TOTUL era despre vorbe în doi peri și ritualuri de împerechere la distanțe mai mici sau mai mari. Un ID de Messegner era mult mai confortabil decât un număr de telefon, mai ales în cazul colegelor de serviciu măritate sau cu alte „obligații” și cred că majoritatea am avut acel ID special, pentru „activități extrașcolare”. Era riscant să abordezi o colegă pur și simplu, în văzul și auzul celorlalți. Oamenii bârfesc, sunt invidioși, își imaginează lucruri. Dar, mai ales când aveai norocul să lucrezi într-o hardughie de clădire gen Casa Presei, plină de firide, cotloane și magazii prin care nu trece nimeni cu zilele, două mesaje pe „contul special” de messenger reușeau să-ți asigure o pauză de prânz activă și, de ce nu, mult mai sănătoasă decât un covrig cu sana.

Când cealaltă parte implicată spune NU răspicat într-o astfel de situație, normal e ca lucrurile să se oprească acolo. Dacă nu-l spune, flirtul poate să continue și să ducă până unde jocul e acceptat de ambii actori implicați. Dar NU poate să apară chiar și în mijlocul unui furtunos act sexual aparent acceptat și încurajat de ambii (sau mai mulți, dacă e cazul) parteneri. NU poate să apară oricând. atât de-o parte cât și de cealaltă. NU este bariera clară la care orice intenție, gest, act, remarcă ar trebui să se oprească. Inclusiv într-un cuplu deja existent, cu certificat sau nu.

Am încălcat vreodată aceste limite? Poate. Am utilizat vreodată forța fizică pentru a convinge pe cineva să-mi accepte avansurile? Niciodată. Am folosit alte tactici de convingere, speculând poate raportul de forțe intelectual sau emoțional în favoarea mea? Cu siguranță. A funcționat? Uneori, foarte rar și nu pentru mult timp. Pentru că orice nu se îndeplinește firesc, cursiv, poate cu efort dar nu ținând morțiș să modificăm sau să ignorăm factori evident potrivnici dezideratului respectiv, înseamnă că nu trebuie să se întâmple. O matematică foarte simplă, pe care am deslușit-o destul de târziu, zic eu.

Eu cred că fiecare dintre noi ar trebui să ne întrebăm foarte concret și să încercăm să ne răspundem cât mai sincer dacă, în ce moment și în ce fel am încălcat limitele flirtului nevinovat. De ambele părți ale subiectului. Nu mă refer aici la agresiunile stradale din partea necunoscuților, despre astea știm că fac parte din zona criminalității și a patologicului. Nu. Mă refer la cazuri străvezii, gen chiloțăreli de companie, în care poate el s-a făcut că nu aude acel  „nu” sau poate ea l-a rostit prea suav pentru a fi băgat de seamă. Mă gândesc la cazuri de hărțuire reclamate la multă vreme după team-building-ul la care toți ne-am îmbătat atât de tare, încât a doua zi chiar nu ne puteam uita unii la alții. Sau la situații în care tu însăți ai considerat că-ți poți asigura o mărire de salariu sau o promovare interdepartamentală dacă uiți să spui la timp acel „nu” ferm și hotărât. În definitiv, e destul de atrăgător, pare poate mai puternic decât e, mulțumită poziției în organigramă, dar oricum în ultimele luni ai rupt tastatura la birou până la unsprezece noaptea și numai de viață socială n-ai avut timp…

Cred că hărțuiala începe cu adevărat abia după primul NU răspicat, dar mai cred și că adevăratele victime tăcute sunt doar cele împovărate de rușine (acest rahat anacronic inoculat cu strășnicie de ortodocși și habotnici) sau șantaj. În rest, sunt multe nuanțe.

Nu e oficial, dar surse foarte credibile din interior spun că, în curând, la Horeca School modulele de practică vor fi internalizate, deci nu se vor mai desfășura în restaurante, ca până acum. Pentru asta, într-unul dintre sediile școlii vor fi date în folosința studenților un număr de aproximativ 30 (da, treizeci!) de stații de lucru individuale, compuse din banc de lucru, plită și cuptor.

Mi se pare mai mult decât minunat că, în sfârșit, studenții „culinariști” vor avea ocazia să lucreze și să aprofundeze tehnicile predate în modulele demo chiar sub îndrumarea formatorilor care le predau respectivele metode și că evaluarea activității practice se va putea desfășura după tipicul școlilor de bucătari din lumea civilizată. Acum mai mult timp scriam cu tristețe despre starea de fapt a învățământului culinar din România și mă bucur că schimbările, pe care eu unul chiar le așteptam, încep să se întâmple.

În ciuda faptului că între mine și proprietarul Horeca School nu pot spune că există o legătură de simpatie pură, nu pot decât să aplaud inițiativa. În noile condiții tehnice probabil că, dacă ar fi nevoie, m-aș oferi să predau pro bono într-o astfel de școală. Bun.

…sau „cum să le băgăm străinilor pe gât ciolan cu fasole la 40 de grade Celsius”

Gata, știu! Hahaaaaa! Știu foarte bine cum putem să devenim cea mai importantă forță de pe planetă și poate chiar și cum să rămânem singura nație de pe „mărgica albastră”! Putem reuși asta cu ajutorul atributului cu care ne mândrim cel mai tare când cineva ne cere să spunem repede cele mai importante calități ale neatârnatului popor român: ospitalitatea! Și mai cu seamă ospitalitatea culinară, flic-flac-urile naționaliste din farfuriile băgate sub nasul străinilor.

Nu o dată am văzut cum Facebook servește nehotărâților sau neștiutorilor drept tribună și sursă de recomandări pentru eterna situație „Îmi vin niște străini în vizită…unde ar fi bine să mergem să mâncăm?”. Se cască larg gurile infernului, un vortex de lavă încinsă se ridică în vălătuci din străfundurile conștiinței naționale a băgăului la maț și, printre bolostânci funinginite rostogolinde și șerpi de foc ce urlă râgâit, încep să curgă valurile zoite ale recomandărilor, aburii grei ai patriotismului indigest.

„Ciuuuooooleeeeaaaaaaancuuuufaaasuoooooooleeeeeeeeaaaaghhhhh!”

„Zaaaaaaaaghhhhrrrrrrmaaaaaaaaaleeeeeeeghhhhhhhhhhh!”

„Giuuuuoooooorbăhhhhhhhhdeeeeeebuuuuuuuuurdăăăăăăăăhhhhhhh!”

„Tuuuooooghiiiiduurăăăăăăghhhhhcuuzuoooosdăăăăbuuuuulighoooon!”

„Bhaaaaaaaaaabhaaaaaaaaaanaaaaaaaajjjjjjjiiiiiiiii!”

Indiferent de anotimp, de originea călătorului, de eventualele lui preferințe, de legătura lui cu mâncarea în general, străinul trebuie MUSAI ospătat cu cazmaua, în stil neaoș, căci sigur se va bucura de unicitatea și plenitudinea a ceea ce e tradițional românesc, deci mirabil și inegalabil. Când eram în Brazil, un român din România ne recomanda prin Skype să lăsăm dracului fasoanele și toate porcăriile marine pe care le găteam acolo și să ne apucăm serios de niște ciorbe românești, că ciorbe ca ale noastre nu are nimeni și că abia atunci brazilienii vor descoperi cu adevărat bucuria de a trăi. N-am prea găsit burtă, deci am rămas la homari.

Locurile unde trebuie MUSAI duși străinii, mama lor de nenorociți, sunt, de cele mai multe ori, pe măsura preparatelor-stindard: capcane turistice cu ospătari care tocmai s-au lăsat ori urmează să se apuce de taximetrie, ingrediente cu termen de garanție incert, amprente decorative mai mult sau mai puțin soioase, program artistic în pairing cu restul scenariului. Să simtă, mama lui de străin păgân, cum neatârnații au știu să transforme jalea în cântec și voie bună. Bălăceanca!!! Și dacă tot am zis că „pairing”, ar fi un sacrilegiu să nu-i ardem mațele înainte de masă cu o țuică de proveniență mai mult sau mai puțin dubioasă și să-i demonstrăm, mațele lui de infidel, că „vinul negru”, „de buturugă”, „căpșunica”, „puterea ursului” sau „sânje de taur” fac pipi cu boltă pe toate maimuțărelile de vinuri de pe absolut toate meridianele paralele (muc!) de pe suprafața și din jurul Terrei.

Oare putem noi (ca oameni) să renunțăm vreodată la tot acest inutil balet cu rinoceri, înțelegând într-un final că nu tot ceea ce nouă ni se pare sublim este neapărat și pe placul ființelor de prin alte culturi? Cât de…contemporan ar fi să ne raportăm la situațiile de genul ăsta ca și cum chiar ne-ar interesa cât de memorabil ar fi pentru ACEA PERSOANĂ decizia noastră de gazde și nu cât pseudo-patriotism putem NOI să îndesăm pe gâtul celor care ne vizitează?

Ar fi urât și prea subiectiv să vă spun numele localurilor la care am ajuns să mă dereglez când aud despre încă niște străini vărsați printre ciolane și făsui, tot ce pot este să încerc cât mai des locuri noi pe care să am curajul să le recomand altora când primesc întrebări despre așa ceva. Sunt puține, cel puțin deocamdată, iar uneori ajung să dau mai departe nume care, deși pentru mine sunt sub standard (calitatea ingredientelor, calitatea tehnicilor de preparare, lista de vinuri, serviciile etc.), știu că pentru alții ar reprezenta o experiență mai mult decât ok. Oamenii vor să mănânce, vor ceva în concordanță cu anotimpul, cu obiceiurile lor alimentare și cu starea de moment. Ciolanul cu fasole e bun de-ți clămpăne diafragma-n suflet dacă e făcut cum trebuie, din ce trebuie. Dar zău că nu e nici panaceu și nici elixir al tinereții veșnice. Nu e nici măcar o piatră de hotar a istoriei culinare a tuturor timpurilor. Are și el rostul lui.

Fiți atenți, că ăsta nu e un articol plătit. Dacă era, puneam sigur „bere Azuga” în titlu, ca să se vadă de departe că urmează să scriu despre marca asta și ca să indexeze Google cu poftă, căci oricum e un subiect trending. E o postare scrisă ușor de nervi, în urma a tot ceea ce văd că se comentează pe Facebook în postările publicitare în beneficiul acestei beri relansate de curând în România.

Absolut fiecare postare promovată de producătorul care are acum Azuga în portofoliu „beneficiază” de zeci de comentarii care conțin nemulțumirile poporului în legătură cu: prețul actual comparativ cu cel de acum treizeci de ani, faptul că acum berea e produsă în Germania și nu în România, faptul că rețeta e diferită de aceea de pe vremea lui Ceaușescu, „vrem bere dacică, cu a-a-apă de izvor dacic, nu cu a-a-apă de izvor nemțesc” etc.

Bun, hai să vedem cum stau lucrurile.

1. Azuga a fost, pentru multă vreme, un produs local al fabricii de bere din localitatea cu același nume. Așa cum aproape fiecare oraș mai măricel din țara asta deținea, pentru fericirea celor ce muncesc, o făbricuță locală de bere, la Azuga se producea mândria locală îmbuteliată la jumate. Toți românii erau mândri de berea lor locală. E drept, Azuga reușise să depășească prin popularitate granițele zonei de proveniență. Noi, la Pitești, nu eram toți chiar așa mândri de berea Argeș, despre care adesea ziceam că e jumate bere, jumate Argeș. Râul Argeș.
2. Pe vremea lui Ceaușescu, toată berea era ieftină.
3. La un moment dat, după 1989, fabrica de la Azuga a dat faliment și a fost închisă. Ca multe alte întreprinderi ale Statului. Adică un fapt oarecum firesc pentru peisajul economic al României.
4. În economia de piață, mărcile (adică pachetul de identitate, deci și numele protejate) sunt niște produse asupra cărora persoane fizice sau juridice dețin drepturi de proprietate. Marca, indiferent de gradul de implicare emoțională a publicului față de ea, nu este un bun public. Prin tranzacții pe care nu le cunosc și nici nu sunt neapărat interesat să le aprofundez, marca Azuga este proprietatea unui mare producător de bere din România. Un producător cu acționariat străin, dar un producător român. Cel mai mare, cred.
5. La un moment dat, producătorul respectiv decide să se bucure de uzufructul asupra drepturilor intelectuale ce utilizare a mărcii Azuga și să o reintroducă pe piața locală. Și decide să o facă poziționând NOUL produs cu VECHIUL nume pe o cu totul altă nișă decât fusese ea plasată cu zeci de ani în urmă: un produs superpremium, utilizând o tehnologie contemporană, la standarde superioare de calitate, în cantități limitate, dedicată unui public pretențios și cunoscător al consumului de bere. Nu în ultimul rând, la un preț generat de toate aceste condiții descrise anterior și potrivit obiceiurilor de consum și nivelului e venituri ale ACELUI PUBLIC RELATIV RESTRÂNS vizat de producător.
6. Pentru că variantele locale de producție nu corespund în primul rând cerințelor privind calitatea impuse de proprietarul mărcii, acesta decide să-și extindă căutările către piața externă și se hotărăște la o fabrică din Germania. Astfel, este produsă acolo O BERE COMPLET NOUĂ, ce păstrează în condiții perfect legale VECHIUL NUME, dedicată unui PUBLIC DE NIȘĂ, capabil să plătească PREȚUL RECOMANDAT, mai mare decât al produselor dedicate consumului de masă.

Cum ar zice un golan de la mine din cartier, „băbăeți”, Azuga de azi e o bere nepasteurizată, fără nicio legătură cu ce gâlgâiați voi pe vremea împușcatului, la Cățeaua Leșinată (fiecare oraș românesc a avut sigur un „bufet” cunoscut sub acest nume). Îmi pare rău să vă rup sfântul brâu al melalcooliei, dar cred că nicio bere de astăzi nu mai are legături prea mari cu ceea ce se producea acum treizeci sau patruzeci de ani. Mi se rupe sufletul, dar trebuie să vă amintesc că nu ne mai uităm la televizoare alb-negru, pe lămpi, că Dacia nu mai costă 70,000 de lei și că nici măcar Coca Cola n-au avut pioșenia și bunul simț să păstreze gustul pe care produsul lor îl avea în 1886.

Nu am scris toate astea pentru aceia care mă citesc în mod curent sau care mă cunosc, căci știu că lor nu le spun niște noutăți. Le-am scris ca să rămână undeva și să dea peste ele toți dacopații și băutorii de bere la PET pentru care o bere de peste doi lei litrul e o obrăznicie adresată bietului popor muncitor, un soroșism nerușinat și un atentat la morala ortodoxă.

(sursă foto)

Asta o să mă fac într-o zi. Spectacolul lumii de pe un aeroport (chiar așa mic, înghesuit, ponosit și pâclos cum e Otopeniul la Sosiri) este pur și simplu fabulos. Cu un Uber absolut admirabil așteptând după mine (de comun acord) aproape o oră în parcare, cu vreo zece curse întârziate și ajunse aproape toate în același timp, cu puhoi de lume așteptând dincoace de ușile glisante, cu așteptări prelungite la preluarea bagajelor dincolo de ele, mi-am preluat niște prieteni noaptea trecută, ca să-i duc cu grijă la hotel și să mă asigur că sunt ok. Am avut, astfel, o grămadă de timp să-mi exercit darul nativ al zgâitului la oameni și am făcut o adevărată baie de emoții, reacții și frimituri sociale.

E drept, regăsirile clasice, cu îmbrățișări și pupături, au reprezentat un procent important al interacțiunilor la care am fost martor, însă nu sunt convins că au fost majoritare. Un adevărat carusel ce replică absolut remarcabil societatea de mult dincolo de aeroport.

• Părinții reveniți de la muncă sau din vacanță, regăsindu-și copiii bucuroși de reîntâlnire.
• Familia tânără, stabilită pe-afară, care vine în vizită la părinții transformați în bunici zgomotoși și nerăbdători să-și pupe nepoții care, în general, habar n-au cine sunt.
• Familia separată, cu fetița care iese pe poartă și aleargă să-și îmbrățișeze tatăl căreia mama abia catadicsește să-i arunce o privire oricum scârbită.
• Portrete – robot clasice ale tipurilor de lucrători români în străinătate: IT-iștii distrați și plictisiți, coafezele, dansatoarele exotice, șmenarii familiști (dacă-i ratezi, poți să-i identifici lesne după personajele care-i așteaptă cu coatele pe bară, ștergându-și din când în când, grijulii, cu salivă, urmele de praf sau noroi de pe rama albă a „adidasului”).
• Copiii reveniți din tabără sau de la vreun concurs internațional, de obicei urâței, cu sârme-n gură și foarte apropiați și lipicioși unii cu alții.
• Copilul de magnat, bronzat strașnic, cu căutătură dezgustată, care aproape-și aruncă mânerul valizei în palma șoferului – gardă de corp de peste 50 de ani, cu alură de recuperator ucrainean pensionat.
• Scriitoarea care se miră în gura mare de mulțimea oamenilor din sala de așteptare.
• Moldoveanul exasperat, cărându-și în brațe valiza pe jumătate desfăcută, din care se ițesc bulendre, înjurând conceptual România în ansamblul ei.
• Femei ce nu mai sunt tinere, îmbrăcate ridicol de adolescentin, cu multă piele lăsată, lăsată la vedere.
• Sastisitul sexagenar ce evită să strângă mâna întinsă de „bun venit!” pentru că, ce convenabil, târăște în fiecare mână câte o valijoară pe roți.
• Micuțele cu bot de rățușcă și musai ceva foarte sclipitor în vestimentație, pășind grațios cu papuci îmblăniți și, după caz, cu alt purtător de blăniță în cușca de voiaj.
• Străinii ușor de identificat după ten, privire, călcătură și direcție precisă.
• Băiețelul chinuit cu trandafirul în mână, postat cât mai aproape de ușile glisante.
• Duioșii arși de dor, cuibăriți în brațe fremătătoare, care uită și de oboseală, și de bagaje când au ajuns, în sfârșit…

Vă zic, eu când n-oi mai putea să fac altceva, direct la aeroport mă opresc. Nici bilet n-o să-mi trebuiască.

E un subiect la care mă gândesc de mai multă vreme și care, alături de conceptele mai noi pe care piața restaurantelor din lumea civilizată le-a adoptat în ultimii ani (meniurile de degustare, farfuriile de împărțit între comeseni, porțiile mici cu mai multe preparate din meniu etc.), nu fac decât să vină în întâmpinarea obiceiurilor de consum mereu în schimbare ale oaspeților, maximizând în același timp vânzările restaurantului. În decizia vânzării de jumătăți de porție eu am reușit să identific doar avantaje pentru ambele părți. Ideea mi-a fost împrospătată de recenta săptămână petrecută la Madrid, unde majoritatea restaurantelor și bistro-urilor au acest obicei, listele cu meniul chiar alocând coloane separate pentru prețul jumătăților de porție.

Din punctul de vedere al oaspetelui de restaurant:

• Cu precădere turiștii, dar și clienții locali de diferite tipuri, s-ar bucura să poată gusta din mai multe preparate din meniu. Când găsești două, trei sau mai multe preparate care te tentează, problema principală e că nu vei putea mânca din fiecare câte o porție. Sigur, le poți comanda, însă mare parte din conținutul farfuriilor va ajunge la gunoi, ceea ce e de evitat din toate punctele de vedere. Poți să iei resturiel la pachet, dar știm toți că ele nu vor mai avea aceeași valoare peste câteva ore. În plus, plătești o grămadă pentru ceva ce nu vei putea folosi.

Am plecat din București spre Madrid cu o poftă nebună de urechi de porc. Am găsit locul cu recomandări bune pentru așa ceva numai că, în același capitol din meniu și în vitrina de la stradă a birtului, am mai găsit rinichi, momițe și mațe împletite de miel, specialitatea locală din burtă de vită, limbă de vițel și picioare de porc și, desigur, ardeii Padron fripți atât de apreciați. Ați numărat? Sunt șase preparate diferite. Le-am comandat pe toate, singur, dar la jumătăți de porție. Sigur că le-am mâncat fără nicio altă garnitură sau pâine, sigur că mi-am băut păhărelul de bere abia la sfârșit, sigur că prin farfurioare a mai rămas câte ceva, dar măcar am putut să gust din toate și să nu-mi bat joc de mâncare.

• Chiar și când jumătatea de porție este comandată dintr-un singur fel, nu cred că e drept să considerăm din start, ca operatori de restaurante și bucătari, că la baza respectivei intenții e doar zgârcenia. Suntem diferiți, mâncăm diferit, iar dimensiunile porțiilor românești, trebuie să recunoaștem, de cele mai multe ori sunt exagerat de mari.

Într-una din seri, la Madrid, m-am dus teleghidat către un local pe care Internetul îl recomanda drept locul perfect pentru a încerca o ciudățenie: „sângereta” leoneză servită în clocot direct într-un vas de ceramică. Adică sânge de porc gătit cu diverse mirodenii, nici urmă de membrana în care știm noi că se fac mezelurile. Ospătarul mi-a spus din start: îți dau porție mică, n-are rost să încerci porția normală pentru că este foarte mare și, oricum, fiind prima dată când mănânci așa ceva, n-are rost să riști. Și a avut dreptate. Mi-a plăcut, dar am putut să comand încă un fel care mi-a plăcut și mai mult.

Suntem de acord că, pentru oaspeți, strategia jumătăților e câștigătoare? Cred că da. Atunci haideți să vedem care ar fi avantajele pentru restaurante:

• Din start, jumătate de porție nu înseamnă și jumătate de preț. În general, prețul unei jumătăți se învârte pe la 60-65% din prețul porției întregi. Și e firesc să fie așa. Pentru că jumătate de porție înseamnă, desigur, jumătate din gramaj, dar și muncă dublă, consumuri duble etc. Ospătarul ia comanda de două ori și servește de două ori pentru cantitatea de ingredient dintr-o porție la preț întreg. Spațiul ocupat în salon sau pe terasă e dublu. Timpul și efortul alocate de bucătărie sunt duble, că doar nu gătim acum o porție întreagă, servim jumătate și ținem restul pentru următorul oaspete. Vasele din bucătărie, farfuriile de servire și tacâmurile sunt în două rânduri.
• Jumătăți de porție din mai multe preparate înseamnă rulaj mai mare și mai variat din stocul existent. Dacă sunt forțat, ca oaspete, să aleg un singur preparat în detrimentul altora, materia primă a „pierzătoarelor” a ratat șansa de a pleca din depozite la o dată cât mai confortabilă pentru prospețimea și valoarea ei maximă.
• Două porții servite din gramajele unui preparat întreg înseamnă potențial dublu de vânzare de băuturi și desert. N-o mai detaliez pe-asta, cred că e la mintea oricui.
• Mai mulți oaspeți care gustă mai multe preparate se traduc, în vremurile noastre, prin mai multe șanse de review-uri și ecouri pozitive. În primul rând pentru că le-am dat șansa să guste fără să le crape stomacul, am fost flexibili și atenți la dorințele lor. În al doilea rând pentru că mai multe opțiuni au șansa de a lovi măcar odată în nivelul și preferințele unui client. Dacă alege un singur preparat și acela nu e „pe gustul său”, fie nu va spune nimănui și nu va reveni, fie va scrie pe undeva că TOT meniul e o mizerie. Dacă din trei-patru opțiuni l-a cucerit măcar una, sigur ne vom bucura de urmări.
• Mai multe preparate din meniu executate în bucătărie și trimise la masă înseamnă activitate diversificată pentru echipa din bucătărie, antrenamentul ei permanent față de un număr cât mai mare de preparate și testarea lor mai frecventă în interacțiunea directă cu publicul. Orice meniu are „cai morți”, așa cum orice echipă de bucătari se plictisește să producă aceleași și aceleași preparate pe o perioadă mai lungă de timp. De ce să nu optimizăm și aspectul ăsta dacă avem ocazia, mai ales că, așa cum cred că am demonstrat deja, vindem și încasăm mai mult?

Nu prea știu locuri din București care să vândă jumătăți de porție și în care ospătarul și bucătăria să nu se blocheze când primesc o astfel de rugăminte din partea clienților. Păi n-am cum „să bat în sistem”, păi și ce fac cu restul etc. etc. etc. Nu cred că vom vedea prea curând treaba asta implementată la o scară cât de cât reprezentativă, dar sunt convins că merită să ne gândim puțin la ea.

Acum câteva zile, un om care mi-e tare drag a gândit cu voce tare pe Facebook, așa cum mai toți facem foarte des.

Uite o treabă în care eu cred cu tărie și pe care încerc să o trăiesc, chiar dacă nu-mi iese mereu. Un părinte trebuie sa crească un copil mai mare decât e el, un om mai bun decât a reușit el să fie. Vârsta nu are importanță. Să îți ajuți copilul să devină un om mai mare ca tine, mai bun ca tine, asta zic eu că e sursa q a existenței familiale.

Aparent lăudabil, corect, constructiv. Să educăm oameni buni, care să facă o diferență reală în lumea dintre noi, să aspire către bine și să urmărească scopuri înalte. Sunt mai mult decât convins că intenția care generează un asemenea deziderat este 1000% pozitivă. Dar cum spunea o zicală istorică? „Drumul către iad e pavat cu intenții bune…”?

Cred că nimeni și nimic nu poate decide în mod autentic cât ești sau ai fost de bun și de măreț pe parcursul existenței. Nici măcar tu. Da, poate că ai făcut niște lucruri foarte bune, care au influențat în mod hotărâtor și pozitiv existența altora. Sau poate că nu ai făcut. Poate că au fost și vor mai fi momente în care te-ai simțit și te vei mai simți măreț și bun. Numai că toate astea au un mod subiectiv și arbitrar de a fi măsurate. De fiecare dată, ceva ce ție ți se poate părea un bine de valoarea universală cu siguranță va produce și efecte negative pentru alții. Un fapt ce ție îți pare de o gravitate copleșitoare și pentru care te pedepsești după „bunul” obicei al oamenilor cu conștiință de sine poate genera undeva un bine pe care sigur nu l-ai luat în calcul.

Ce încerc să zic este că „mai mare” și „mai bun” din panseul amicului meu sun în primul rând tributare unor instrumente de măsură cu marjă enormă de eroare. Mai mult, dacă aceste comparative relative sunt generate în contextul unei lipse de apetență pentru descoperirea și înțelegerea propriei ființe (n-o spun condescendent, oamenii au griji cotidiene și pâine de cumpărat) spectrul erorii se lărgește considerabil. Și mai mult, dacă mecanismul conștientizării de sine este unul fals, bazat pe proiecții generate (de noi înșine și de alții) în procese existențiale mărunte, concluziile noastre despre „bun” și „mare” sunt pur și simplu eronate. Nu deschid aici discuția lungă despre traumele cu care aproape toți umblăm prin viață uneori de la un capăt la celălalt, căci e un alt subiect și ne-am depărat prea mult de cel prezent.

Și atunci de ce să ne punem copiii într-un șablon tăiat greșit de la bun început? De ce să le punem pe umeri greutatea unei misiuni care, după ce că nu e a lor, mai e și arbitrar definită? Raportând demersul educativ la ceea ce credem noi despre noi sau ceea ce credem noi că alții cred despre noi, riscăm să limităm sau să forțăm direcții complet străine și nenaturale pentru un copil care a venit în viața noastră cu misiunea și drumul lui unic. Da, suntem pe lângă el ca parteneri de drum și ghizi în linii foarte largi ale sensului, îi suntem datori cu un spectru comprehensiv al experimentării și exemplificării concrete a binelui, dar cred că dincolo de asta e doar decizia și alegerea omului în devenire. Și asta e o treabă în care eu cred cu tărie.

Azi mă sună un coleg. Colegul. Colegule.

„Coleguț, am un băiat care face o vârstă rotundă și ar face o treabă deosebită pentru prietenii lui. Vreo zece oameni. Hai cu o idee.”

„Păi cea mai bună idee e să mă sune și să vedem ce-ar fi deosebit pentru el și prietenii lui.”

„Zice să-i dau un link, să vadă niște posibile variante…”

„Bine. Dă-i un link să vadă studioul în poze și apoi să mă sune, să-l întreb dacă ar vrea să gătim împreună râme, șoareci sau antricot de păpădie. Pe bune, eu și când e vorba de un singur om lucrez customizat, stau de vorbă cu el, aflu ce-a mai gătit, ce mănâncă, ce citește, ce filme îi plac și, eventual, dacă a auzit de Ion Susai.”

„Cine e Ion Susai?”

„Un prieten, nu-l știi tu…”

„Da, mă… Băi, am aceeași problemă cu o grămadă de clienți. Mă întreabă dacă lucrez cu echipe și grupuri, ce fac în general cu ei, apoi îmi cer trei propuneri, să aleagă ei ceva. Trebuie să trag de ei ca să aflu dacă oamenii ăia au și ei niște dorințe, niște pasiuni, niște preferințe, ca să pot să le propun ceva în cunoștință de cauză, nu „servite” care au fost ok pentru alții, dar despre care nu am cum să știu dacă sunt potrivite pentru ei.”

„Păi știu. Pentru mine asta nu e neapărat o problemă, că de obicei aleg să nu mă bag decât să-mi aud vorbe. Vorbe îmi aud oricum, dar măcar știu când sunt scornite și când nu. Deci dacă mă sună amicul tău, bine. Dacă nu, e la fel de bine.”

N-am să renunț niciodată la a crea probleme și nemulțumiri unui potențial client doar pentru că el alege să-mi achiziționeze serviciile ca și cum ar cumpăra cartofi. Și spun asta cu destulă jenă pentru cartofi, căci și acolo ai nevoie de ceva discernământ și experiență ca să iei cartofii potriviți pentru ceea ce vrei să faci cu ei. Vrem să aducem echipa X la tine și să gătim împreună, apoi să mâncăm și să ne pară bine că ne vedem și în afara biroului. Bun, perfect, dar dă-mi și mie niște cârlige de care să mă agăț ca să pot să construiesc ceva cu adevărat util pentru tine. Ce faceți voi ca echipă? Câte fete și câți băieți? Ce ați mai făcut de genul ăsta până acum? Aveți vreo nevoie specială pe care vreți s-o abordați, ca echipă, cu ocazia asta?  E 100% fun sau mai e și altceva?

Sunt foarte multe detalii pe care nu le cerem ca să ne aflăm în treabă, ci pentru că de ele depinde atractivitatea și relevanța a ceea ce urmează să vă propunem. Doar pentru că e toamnă, aș putea să-ți propun să facem zacuscă în echipă, ție să ți se pară o idee genială, dar să nu iei în calcul că pentru asta va trebui să coaceți 65 de kilograme de vinete și 25 de kilograme de ardei (atât am copt eu pentru zacusca de anul ăsta). Ceea ce ție ți s-a părut interesant, tradițional și romantic e posibil să devină un fel de corvoadă absurdă pentru niște oameni care și-ar fi dorit să se simtă bine. E doar un exemplu, n-o luați chiar ca atare.

Nu vând orice, oricui, oricând și mi se pare o regulă bună dacă vrei să-ți menții pe piață o carte de vizită onorabilă. E simplu să iei banii unei companii când achizitorul de servicii e ageamiu și pierdut în spațiu, dar e nasol să execuți bine un proiect prost direcționat. E mai rău chiar decât dacă l-ai executa prost. Măcar știi că n-ai avut emoții. Gândirea asta otova mi se pare un semn de bătrânețe, o sechelă comunistă a obiceiului de a bifa niște sarcini fără să filtrezi, fără să conștientizezi utilitatea acțiunilor tale. Dar drumul e cu siguranță înainte, iar de câștigat vor avea aceia dintre noi care, măcar atunci când decid să facă ceva simpatic pentru colegii sau prietenii lor, să-i întrebe înainte cam ce și-ar dori în ziua aia DEDICATĂ echipei sau găștii.

De când m-am întors de la Londra, foarte multă lume m-a întrebat, sub o formă sau alta, de ce e mai bun învățământul culinar în afara României, la ce e bun, cum arată mediul didactic culinar românesc sau ce ne-ar trebui în țară ca să avem mai mulți bucătari pregătiți, talentați, profesioniști. E un subiect despre care se vorbește mult și cu destulă îngrijorare. Angajatorii caută cu disperare oameni cu care să poată să-și țină bucătăriile în viață și clientela cât de cât împăcată, publicul cât de cât avizat e, în mare parte, nemulțumit (chiar dacă de multe ori habar n-are ce-l nemulțumește de fapt), iar bucătarii continuă să se nască la televizor, peste noapte.

Avem școli care anunță că pregătesc bucătari în România? O grămadă. Numai că sunt puțin mai departe de ceea ce ar trebui să fie ele cu adevărat. Ce cred eu că e bine în momentul ăsta?

E bine că există interes pentru meserie și că măcar începem să depășim complexul nefericit, alimentat generații la rând, în legătură cu noblețea și frumusețea ocupației în sine. Societatea care a trimis în derizoriu importanța bucătăriei și bucătarilor s-a mai scuturat de răpciugă și pare să tragă cu ochiul la tava cu jăratic apetisant a unei perspective ceva mai corecte, aproape normală.

E bine că au apărut antreprenori cu interes pentru demersul școlarizării în domeniu. E drept, doar pe câțiva, foarte puțini, i-a mânat în direcția asta o misiune reală în afară de oportunitatea câștigului în colaborare cu instituțiile Statului (care autorizează metodologia și diplomele) sau a obținerii de fonduri europene nerambursabile. Dar măcar au început, s-au străduit, încearcă.

Mai e bine că există câțiva bucătari de carieră, mai mult sau mai puțin școliți dar sigur cu niște ani de muncă în portofoliu, care au acceptat să facă un pas în interiorul demersului academic, și-au anunțat și își utilizează disponibilitatea pentru a oferi din experiența și capacitatea lor (atâta cât e) acelora care vor să afle și să învețe. Efortul lor e cu atât mai lăudabil cu cât plata pentru ceea ce oferă este aproape simbolică sau inexistentă.

În fine, cred că e bine că există inițiative ca aceea a lui Adrian Hădean, care prin fundația sa a reușit să înființeze până acum două secții de învățământ culinar în universități cu profil agronomic (Cluj și Sibiu) cu taxele de școlarizare susținute din granturi, fonsuri private, donații, sponsorizări etc. Faptul că 10-12 tineri cu vârsta până în 21 de ani pot studia bucătăria gratuit, în România, timp de un an, în regim universitar, vorbește despre dăruire și eforturi multe în beneficiul unei societăți care are nevoie de multe astfel de gesturi.

Ce nu cred că e bine și sper sincer să se îmbunătățească mai repede?

În cele mai multe cazuri, școlile de bucătari din România nu dețin o bază materială adecvată pentru o meserie în care tehnica supravegheată, corectată, exersată și îmbunătățită în timp este hotărâtoare. Pare surprinzător, dar majoritatea acestor școli desfășoară un proces educativ pur teoretic, în care formatorul de obicei descrie verbal și în scris procese eminamente practice. Nu glumesc și nu exagerez. Cu ceva timp în urmă, am ajutat un coleg să susțină o demonstrație într-o astfel de școală. Am adus noi plită electrică, tigăi, oale, spatule etc. Amicul meu i-a convins cu greu pe decidenții respectivei „școli”  să achiziționeze o mașină pentru prelucrarea aluatului de paste, ei nefiind convinși că o vor mai folosi vreodată după acea demonstrație.

E un exemplu, dar cu siguranță nu unul izolat. Una dintre școlile de bucătari din România, cu cea mai mare vizibilitate în ultimii ani, deține un „atelier practic” în care nu pot lucra două persoane în același timp. Cum „rezolvă” școlile lipsa bazei materiale? Trimițând studenții în stagii de practică în diverse restaurante-partenere. Stagii de unde mai poți chiuli și în care metodologia procesului de învățare este la latitudinea factorului decident din acea bucătărie. Judecați voi mai departe, ca să nu vă simțiți influențați de eventuala mea tendențiozitate. Aceeași lipsă a bazei materiale permite prezentarea studenților în examenul practic de absolvire cu farfurii pregătite de acasă. Un alt coleg îmi povestea că știe cel puțin un caz în care un absolvent a venit la examen cu farfuria pe care așezase ingredientele comandate prin telefon, la un serviciu de livrări de mâncare gata făcută. „Gătea foarte bine, n-a avut chef să piardă vremea cu examenul.” Conștiință și deontologie de profesionist.

Metodologia după care se lucrează în școlile de bucătari din România are vagi legături cu lumea reală a bucătăriei contemporane internaționale. Altfel spus, respectiva metodologie nu urmărește standarde tehnice și metodice clare, documentate și reglementate de autorități în măsură certificabilă de a le impune. Mai întâi problema pare să pornească din procesul de autorizare de către organismele centralizate, care se ghidează după metodologii învechite, instaurate la rândul lor de personaje care încă tânjesc nostalgic după nivelul profesional și lirismul culinar de la „cantina partidului”.

În al doilea rând, sistemul pare blocat în această fantomă numită „bucătăria românească”, noțiune care deși se bazează din punct de vedere tehnic pe coloana vertebrală culinară a întregii planete, bucătăria franțuzească, a ajuns astăzi atât de repovestită, reinterpretată și vagă, încât nimeni nu mai înțelege nimic. Teoretic, rântașul a fost și el roux la un moment dat, iar ciulamaua e sora arțăgoasă a candidului velouté. Sunt doar două exemple. Rezultatul e foarte vizibil prin restaurante. Nu în ultimul rând, ar fi bine să nu uităm că românii care merg și lucrează în străinătate sunt obligați să ia brigada de la zero pentru că „bucătăria românească” studiată și practicată aici nu i-a învățat să degreseze un sos, să fileteze corect un pește sau să facă un aluat de tartă – tehnici de bază.

Pentru că respectivele școli, din nou vorbesc despre majoritatea lor, decid că trebuie să genereze în primul rând profit și abia în plan secund profesioniști, cifrele lor contabile sunt profund greșite. De la valoarea investiției inițiale, trecând prin costurile și decizia de cheltuială pe ingrediente și formatori, până la taxa de școlarizare. Intuiesc că respectivii investitori pornesc, logic dealtfel în paradigma unui business românesc, de la cât pot obține de la un număr rezonabil de potențiali studenți sub forma taxei de școlarizare, își stabilesc imediat după asta intenția marjei de profit și rata de recuperare a investiției inițiale și abia în ultimul rând văd cum pot intra cu costurile în hainele bugetare deja intrate la apă. Adică exact acele costuri care influențează în mod capital calitatea procesului didactic culinar, profesorii, ingredientele de lucru și baza materială, sunt plasate pe ultimul plan. În consecință, avem pseudoșcoli care după ce că sunt ridicol de ieftine, îți mai iau și banii aproape degeaba.

Departe de mine intenția de a plasa acest neajuns pe ultimul plan, nu pot să nu mă gândesc la dezinteresul școlilor despre care vorbesc în a selecta și motiva în timpul procesului educativ oameni care au cu adevărat vocație și misiune pentru bucătărie, gust, calitatea rezultatului, respect și pasiune pentru ingrediente, interes pentru oameni și pentru viață în general. Poate că selecția e unul dintre foarte puținele lucruri pe care le pot reproșa inclusiv marilor școli și institute grastronomice din afara României, dar cred că decizia personală conștientă are și ea o pondere importantă, mai ales când nu mai ai 20 de ani și, poate, mai știi să faci și altceva înainte de a învăța să ții cuțitul în mână. Eu sunt un caz aparte, nu mă pot oferi drept exemplu, dar parcă nici nu-mi pare rău că nu mă pot lăuda cu o carieră în bucătărie începută la 16 ani, mai ales în România.

E o medalie cu ale sale două fețe. Pe de-o parte sunt conștient că reușesc să ofer servicii foarte clar individualizate, într-o nișă de piață mai mult decât ofertantă și interesantă ca nivel de cerere și income. Pe de altă parte, nu mai am nici vârsta și nici o ordine a priorităților care să-mi mai permită să alerg după stele, ranguri, recunoaștere și așa mai departe. Când începi de la 15-16 ani, înainte de 30 poți avea deja un portofoliu culinar impresionant, dar nimeni nu mai garantează că ești și neapărat în stare să ajungi măcar la 60 în aceeași industrie, cu aceeași forță și exuberanță. Nu zic că munca extrem de solicitantă de restaurant te doboară fizic neapărat, ci doar că e posibil să nu-ți permită să mai fii și altceva, să mai înveți și altceva, să mai faci și altceva, lucruri care să-ți lărgească orizontul și să te ajute să fii mai bun tot acolo unde-ți dorești cu adevărat să fii.

Ce cred eu că ar trebui făcut pentru ca lucrurile să meargă bine și să începem să producem bucătari adevărați?

Să modificăm condițiile de bază pe care o companie trebuie să le întrunească pentru a primi autorizația de a înființa o școală sau un institut culinar. Bază materială și organigramă standardizată, nivel de pregătire al mentorilor, metodologie, formulă de studiu, standard minim acceptat, verificat și respectat de investiție în ingrediente și instrumentar pe durata școlarizării.

Să modificăm și să batem în cuie standardul după care se studiază la nivel național, în concordanță cu nivelul cerințelor și standardelor bucătăriei internaționale. Nu ne va băga nimeni în seamă pentru multă vreme de-acum înainte dacă vom continua să ne constituim într-o enclavă culinară foarte mândră de ceea ce mănâncă doar turiștii mai temerari sau mai nepricepuți.

Să convingem organizațiile patronale existente (sau că construim altele dacă astea nu vor să priceapă) că au un interes direct în a sprijini învățământul de profil și că ar trebui să contribuie cu două mâini la îmbunătățirea lui.

Să implicăm autoritățile centrale prin elaborarea unui cadru legislativ care să sprijine atât înființarea după noile standarde clare a școlilor de bucătari, cât și accesul industriei la ingrediente de calitate, după principii de sezonalitate și geolocalizare. Această a doua parte este un demers cu bătaie lungă, resimțit acut de industrie, al cărei lipse actuale contribuie dramatic la izolarea României de lumea civilizată a gastronomiei mondiale. Să nu uităm că, în lumea la care mă refer, achizițiile de la magazine tip „cash and carry” sunt tratate drept o ultimă și deloc încurajată metodă de aprovizionare pentru restaurante.

Nu în ultimul rând, să ne însănătoșim cât mai grabnic pentru a nu ne mai fi rușine să folosim titulatura de „chef” în România, devenită atât de ridicolă în ultimii ani din cauza utilizării ei incorecte și lipsită de fond. Pentru că semnul ăsta de sănătate îi va ajuta pe viitorii studenți să-și dorească în primul rând să fie bucătari, să fie mai întâi mândri că sunt printre aleșii care pot ține cuțitul în mână și tigaia de coadă, mai apoi că sunt printre și mai aleșii care stau la baza unor experiențe fericite memorabile pentru semenii lor și abia mult mai târziu pentru pentru că și-au câștigat dreptul, cu lacrimi, cu sânge, cu momente de extaz plătite cu sacrificiu, dar și cu multă bucurie autentică, să poarte acest titlu în deplină congruență cu valoarea lor reală și cu nivelul lor de carieră.

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu tată. De fapt, o lungă perioadă de timp mi-am dorit să nu fiu. Întâi pentru că am fost forțat să cred despre copii că sunt o pacoste. Mai apoi pentru că m-am ascuns în spatele ideii că eu n-aș putea crea un copil normal. După asta mi-am zis că, dacă e să se întâmple, o să văd eu cum o să mă descurc. Dar Universul a vrut cu mine și, din fericire, nu m-a lăsat să am un copil înainte de a mă vindeca măcar în parte de urâciunile și spaimele trecutului. Nu mi-a permis să aduc pe lume un nou vehicul al angoaselor și traumelor predate din generație în generație. Fetița mea s-a născut după ce mama ei și cu mine am renăscut, după ce m-am împăcat cu mine, după ce mi-am încheiat cu adevărat studiile, după ce am învățat să nu-mi mai fie frică și să mă bucur în fiecare clipă că sunt viu.

Când eram mic, auzeam despre mine că sunt „un lipicios”. Și asta nu neapărat pentru că aveam degetele mereu murdare de ceva resturi de prin borcane cu dulceață în care dădeam iama complet ilegal și inadmisibil, deci automat pedepsit „regulamentar” cu picioare în cap și blesteme vârtoase. Mă lipeam ușor de oameni, până la un punct am fost chiar foarte prietenos și bucuros să mă fac plăcut și preferat, iar copiii mai mici și bebelușii stăteau cuminți în preajma mea, se lăsau ținuți în brațe, gângureau și-mi zâmbeau.

Îmi plăceau copilașii. intram ușor în jocul fetelor și păstoream câte un brotăcel de prin vecini, mă simțeam responsabil și valoros pentru „lipiciul” meu. Îi împingeam cu căruciorul sau îi plimbam de mână prin iarba din fața blocului, îi căram în brațe cum puteam dacă deveneau plângăcioși sau mi se părea mie, în creierul meu de cinci-șase ani, că au nevoie de protecție sau grijă suplimentară. Protecție. Cred că ăsta era motorul meu în simpatia de-atunci pentru bebeluși. Mi se păreau mici, drăguți și buni de protejat. Poate din același motiv am căutat mai târziu femei care inspirau nevoie de protecție, care aveau nevoie de ajutor sau îmi stimulau instinctele paterne de salvator neînstare să se salveze pe el însuși.

Apoi am fost obligat să-mi domolesc brusc interesul și simpatia pentru copilașii vecinilor. „Termină cu apucăturile astea de doică proastă! Ce cauți să împingi cărucioarele împuțiților ălora? Ce ești tu, Mariana lui Pătruț, cretina cartierului?”. E drept, Mariana de la parter vorbea împleticit, mergea împleticit și părea prea mare fizic pentru comportamentul ei foarte copilăros, dar mie îmi era oarecum simpatică. Poate pentru că uneori chiar se chinuia să mă scoată din mâinile lui frate-su, al doilea coșmar contondent al copilăriei mele. Copiii erau, așadar, niște „jegoși”, mamele lor erau majoritatea „curve” și/sau „țoape”, tații lor erau fie „bețivi”, fie „curvari”, fie „nespălați”, iar eu urma să devin „handicapat ca Mariana” dacă mai continuam să mă joc „de-a tata” cu plozii lor.

Convins fiind că noi, copiii, suntem toți niște „poveri agățate” de gâtul maturilor, dar și pentru că începusem de foarte devreme să-mi exersez potențialul de șantaj sentimental atât de mult practicat în casa în care am crescut, a doua etapă a poziționării mele față de paternitate a fost repulsia. „Eu nu mă voi căsători niciodată și nu voi face copii”, spuneam uneori pentru că deveneam din ce în ce mai sigur că existența copiilor aduce doar motive de mâhnire și furie maturilor, alteori doar încercând să mai stăvilesc pentru scurt timp pumnii, picioarele și scuipații pe care-i primeam pentru că, de exemplu, pescuisem doar carnea din mâncarea de fasole verde pe care o aveam în frigider pentru toată săptămâna.

Cred că a mai existat un motiv solid al dezgustului meu timpuriu pentru paternitate. De la cinci și până aproape de optsprezece ani, am avut în proximitate un model absolut distorsionat al ceea ce se chema „tată”. Ajungea la noi aproape de fiecare dată băut bine sau își completa „litrajul” cu licorile care nu lipseau niciodată din casă, în așteptarea lui. Era adulat și ridicat în slăvi astăzi, când aflam că urmează să ne viziteze, dar repudiat și blestemat gros peste o săptămână, din cauza absenței prelungite, cu treburi, cu propria familie, cu băutura sau cu alte femei. Așa cum am mai scris, era un individ interesant, dar găunos pe multe ramuri. Și nici măcar nu pot spune că problemele lui de caracter au fost acelea care m-au influențat în respingerea ideii de paternitate, ci felul în care prezența sau absența lui influențau în mod frecvent atmosfera din casa în care m-am născut. Individul nu mințea, de exemplu. Ci doar hiperboliza până la ridicol sau făcea beat promisiuni pe care le uita la trezie. Ori un astfel de tată chiar nu-mi doream să fiu și pe vremea aia credeam că pot fi doar ceea ce spun și fac cei din jurul meu.

Pasul următor, în perioada de „glorie” a traiului călduț și împăciuitor-admirativ dimpreună cu furia și disprețul profund pentru mine, tot și toate, a fost „mi-e frică să fac un copil, poate ieși doar un cretin sau un geniu”. A fost felul meu rudimentar de a recunoaște că n-aș fi în stare să cresc un copil, să-l educ, să-l iubesc, să simt că mi-aș da viața pentru el. Pentru că aș fi dat-o mai lesne pentru mine și ceea ce mi se părea mie că aș demonstra cu asta. Ajunsesem chiar să mă bucur la gândul că aș putea fi steril, deși câteva întâmplări din trecutul meu ar fi putut contrazice ipoteza asta. Acum pot spune că norocul meu proverbial m-a ajutat să nu am un copil înainte de a fi convins că pot, că sunt în stare să încep procesul ăsta convins că n-o să-i fac niciun rău, voit sau întâmplător.

Ar fi trebuit să plec la Londra din decembrie anul trecut, urmând să încep școala din ianuarie. Diverse motive pur practice au făcut ca planul ăsta să nu funcționeze. În a doua jumătate a lui ianuarie am rezolvat respectivele inconveniente și am plătit taxele școlare pentru perioada martie – septembrie. La o săptămână după asta, am aflat că vom avea un copil. În primele trei luni, cele mai dificile pentru Alis, deși doresc tuturor femeilor din lume o sarcină cel puțin la fel de ușoară ca a ei, am fost în România, iar Edna noastră a decis să vină la doar două săptămâni după ce am absolvit școala. Uneori glumim și ne gândim că, în afară de cadoul de a fi aleși ca părinți de copilul nostru, el a venit cu un alt cadou, acela reprezentat de școala pe care am absolvit-o.

Sincronicități? Coincidențe? Potriveli? Habar n-am. Cert este că mă uit la ea, îi țin capul în palmă, mă prinde și mă strânge de câte un deget, zâmbește în somn sau gâdilată de câte-o lacrimă fericită de-a noastră și îmi dau seama în fiecare clipă că, în sfârșit, liniștea din noi are acum și un chip. Că tot ceea ce știm și tot ceea ce alegem să trăim curge acum firesc într-o persoană nouă, care nu va trebui să se trezească dintr-un coșmar ca să priceapă despre ce e viața cu adevărat. Mi-e greu să cred că am  dat viață unui suflet tânăr, dar sunt convins că, indiferent de vârstă, sufletul ăsta n-a venit să rezolve nimic din anterior, ci să construiască pentru mai departe, pe o fundație pe care, din fericire, noi am reușit s-o consolidăm.