Posturi cu tagurile: "societate"

„Stimaţi spectatori, vă rugăm să păstraţi liniştea şi curăţenia în sala de spectacole.”

Cine mergea la film şi la teatru înainte de 1989 şi în primii ani după îşi mai aduce aminte de formula asta a cărei înregistrări cred că se difuza identic în toate cinematografele din România. Râdeam de vocea afectată, de „teatru radiofonic”, pe care o auzeam invariabil înainte de începerea proiecţiei şi pe care o îngânam pentru stereotipia ei.

Cu toate astea, nu vorbeam la film. Indiferent cu cine eram (nu cred că am fot de cinci ori singur la cinematograf până acum), am respectat legea asta civilă a privitului cu gura închisă, încălcată doar de râs la comedii sau la situaţii / replici amuzante din alte genuri. Îmi închid sonorul telefonului şi nu-l verific în timpul filmului, lumina puternică a ecranului i-ar putea deranja pe vecini.

Merg şi astăzi la cinematograf. Merg de câteva ori pe lună şi nu doar la filme „galonate”. Uneori merg la prostioare pentru că pur şi simplu îmi place să văd filmele pe ecran mare, cu sunet bun… Şi nu ştiu de ce au dispărut două bune obiceiuri de pe vremuri. Mai întâi, anunţul despre închiderea telefoanelor, „despre păstrarea liniştii şi curăţeniei” şi despre grija pentru a nu-i deranja pe ceilalţi în timpul proiecţiei. Uneori îmi iau floricele, recunosc. Dar fojgăiala din pungi şi găleţi mi-a devenit familiară şi deloc deranjantă.

Astă-vară, la Paris, am stat într-un hotel foarte boem, peste drum de unul dintre cele mai vechi cinematografe din oraş. Exista o cafenea în holul sălii de proiecţie, dar în sală nu aveai voie să ronţăi sau să bei nimic. Mi-am ros unghiile de poftă de…ceva. Dar ăsta e un reflex prost, generat şi susţinut de cinematografia de mall a cărui victimă conştientă aleg să fiu. Repet, ronţăiala nu mă deranjează, sunt participant activ. Însă obiceiurile gălăgioase ale compatrioţilro mei sunt aceleaşi de pe vremuri.

Primul film pe care l-am văzut „cu clasa”, în şcoala primară, a fost „Punga cu libelule”. Un film „al regimului”, în care la un moment dat există un sărut timid de bărbat pe un obraz gălbejit de fată. Prima mea amintire cinematografică este însoţită de penetrantul „F*te-o, bă!”, ţâşnit viguros din fundul sălii. Azi telespectatorii de cinema vorbesc pur şi simplu. Vorbesc între ei, vorbesc la telefon, îşi lasă telefoanele să sune, intră uneori în dialog cu ecranul, comentează sau dau semne sonore că pricep ce văd etc.

Anunţul de pe ecran despre interdicţia înregistrării proiecţiei şi îndemnul la vigilenţa spectatorilor în legătură cu depistarea eventualilor contraveninenţi pare a fi singura problemă care-i interesează pe difuzorii de film. Ceea ce ne conduce la a doua mare dispariţie din sălile de cinema: personalul de supraveghere. Indiferent de ce s-ar putea întâmpla în sală, nu e absolut nimeni care să uzeze de o oare care autoritate şi să aplaneze conflicte ori să rezolve diverse probleme.

Despre curăţenie…ce-aş putea să zic? Deşi la ieşirea din sală sunt de fiecare dată coşuri enorme de gunoi în care îţi poţi arunca toate resturile (sticle, pahare, pungi, paie, găleţi, ambalaje), mulţi „cinefili” parcă în duşmânie aleg să lase toate aceste gunoaie în urma lor, pe scaune, în spaţiul din jurul lor, pe aleile dintre rânduri.

De curând, primele minute dintr-un film la care eram (Hundreed Foot Journey parcă) s-au scurs cu un defect de proiecţie: aparatul era dereglat, imaginea era neclară, dublă. În cabinele de proiecţie nu e nimeni de obicei, aparatele funcţionează nesupravegheate. A trebuit să fac drumul afară din sală, pe tot coridorul, până la punctul de verificare a biletelor, pentru a găsi pe cineva căruia să-i semnalez problema. S-a remediat, e drept, dar asta e una dintre cele mai puţin grave probleme care se pot întâmpla într-o sală de proiecţie.

Am decis, cu greu, să nu mai reacţionez. Parcă e un făcut: aud TOT ce se întâmplă în jurul meu, simt fiecare genunchi în spătarul scaunului şi, în general, înregistrez cu indignare lipsa de interes pentru confortul celorlalţi a spectatorilor care nu se subscriu codului decenţei în sala de proiecţie. Am avut în trecut momente în care am dat frâu liber nemulţumirii şi uneori am lăsat-o să se transforme în furie, i-am bălăcărit pe trăncănitori, am ieşit din sală etc.

Dar m-aş bucura dacă operatorii sălilor de cinema din Bucureti şi din ţară ar reveni la cele două bune obiceiuri sau măcar la avertismentul iniţial în legătură cu respectarea celorlalţi privitori. În definitiv, nici măcar nu e atât de costisitor. Îngresitrarea se face o singură dată sau, şi mai bine, o regulă impusă difuzorilor de a lipi la începutul bobinei sau materialului digital un prompt cu un text clar despre asta ar putea măca atrage atenţia spectatorilor. În timp, prin repetiţie, poate că lucrurile s-ar schimba în bine.

Nici anul ăsta nu votez. Ca posesor de blog, cât de cât capabil să leg cuvinte în propoziţii şi propoziţii în fraze, vă spun şi de ce. Departe de mine intenţia de a-i convinge pe alţii la absenteism. Fiecare dintre noi este stăpân pe propriile decizii şi sunt convins că nimeni şi nimic nu ne convinge cu adevărat în procesul exercitării unei opţiuni personale. Cred în demersul consultativ şi în corelarea de opinii, dar în niciun caz în influenţarea decisivă din exterior a propriilor principii sau credinţe. De aceea, aleg să vi le împărtăşesc pe ale mele.

Consider Statul şi principiile sale de funcţionare drept învechite şi în completă necongruenţă cu mersul contemporan al societăţii. Instituţia Statului este complet depăşită de mecanismele sociale reale, de cele mai multe ori ducând o existenţă absolut paralelă cu aceea a indivizilor din ce în ce mai teoretic subscrişi „sistemului”. Identific, de fapt, două „sisteme” care există şi se dezvoltă complet idenpendent unul de celălalt: Statul şi societatea.

România în care trăiesc eu este complet separată de entitatea Statului român aşa cum îşi desfăşoară el activitatea. Punctele de tangenţă sunt tot atâtea generatoare de nemulţumire şi de revendicări la adresa Statului: toţi plătim taxe şi impozite despre a căror utilizare nu numai că nu avem urmări concrete, nu numai că nu primim informări exacte, ci aflăm că s-au furat, că s-au dat şpagă, că au ajuns în buzunarele acelora care SERVESC mecanismele Statului.

Şi asta nu e neapărat o trăsătură definitorie românească a Statului. Corupţie găseşti peste tot, diferenţa majoră fiind că doar emai puţin în condiţiile societăţilor care o duc mai bine, care pot duce un trai decent cu banii câştigaţi muncind unsprezece luni pe an. Ceea ce încerc să subliniez este că Statul este cel mai important generator de corupţie la nivel planetar, necum factorul de echilibru sau reglementare al societăţii.

Mă lasă rece campania de procese, încarcerări şi confiscări din ultimele săptămâni. Nu mă interesează cine intră în puşcărie şi de ce, mă interesează că, indiferent de cine a condus Statul român până acum a lăsat sau a făcut ca asta să se întâmple. Şi mă mai interesează că, dacă miza electorală nu ar fi fost atât de aprigă de data asta, cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat nici acum. Mă interesează (e drept, până şi asta într-o măsură infimă) că toate lucrurile astea s-au tot întâmplat şi că personajele principale au fost mereu la vedere, la televizor şi în structurile Statului. Nu pot să nu-mi pun întrebări despre calitatea şi intenţiile personale ale acelora care trezesc brusc justiţia la viaţă pentru a o adormi la loc peste două luni.

Mai ştiu că, indiferent câte din sutele de milioane furate vor fi recuperate, utilizarea lor tot nu va fi una cu efecte remarcabile în infrastructură sau nivel de trai. Majoritatea banilor împrumutaţi până acum au ajuns în sistemul de plată a pensiilor şi salariilor angajaţilor Statului, această companie care nu produce, dar consumă mult. Şi banii ăştia nu sunt suficienţi, de unde rezultă că orice am recupera va ajunge tot acolo. Nu lucrez pentru Stat şi nu intenţionez să trăiesc vreodată dintr-o pensie dată de Stat.

Nu mă interesează cine este preşedintele acestui Stat şi nici sub ce titulatură politică se subscriu aceia care formează Parlamentul. Pentru că:

a. Aceste personaje sigur nu vor şti niciodată cine sunt sau cum mă cheamă.

b. Nu mă interesează activitatea lor, nu cer socoteală pentru activitatea lor, nu mai vreau să ştiu ce fac cu taxele şi impozitele pe care le plătesc, accept regula jocului în care plătesc fără să primesc nimic.

c. Nu sunt dezamăgit, nu-i înjur, nu fac nici măcar mişto de ei, îmi sunt pur şi simplu indiferenţi.

Şi toate astea pentru că, de fiecare dată când îmi privesc momentul prezent de existenţă, NIMIC din el nu are absolut nicio legătură cu tot ceea ce înseamnă „Stat”, „sistem”, „politic” şi aşa mai departe. Duc o viaţă complet independentă de toate aceste structuri şi aş putea trăi în orice moment în orice altă conjunctură geografică pe care aş alege-o pentru mine. De când mă trezesc şi până adorm, atâta vreme cât nu decid eu însumi că vreau să aud despre ei, nu ne intersectăm sub nicio formă.

Nu solicit legi bune şi utile pentru că ştiu că nu are cine să le dea. Nu solicit străzi mai bune şi mai trainice pentru că ştiu că nu se vor descurca să le facă. Nu solicit taxe şi impozite calculate mai corect şi mai personalizat pentru că ştiu că singurul lucru important pentru Stat e să colecteze cât mai mult de la aceia care lucrează pentru ei şi pentru cei din jurul lor. Nu cer nimic.

Şi toate astea pentru că misiunea şi existenţa mea mă privesc numai şi numai pe mine, independent de orice decizie ar lua Statul, prin slujbaşii lui, în beneficiul propriilor instituţii. Pentru că până şi în caz de război, probabil cea mai teribilă calamitate prin care poate trece societatea, ştiu că Statul doar îmi va cere, nu-mi va oferi nimic, nu mă va proteja în niciun fel. Şi atunci singura mea decizie logică e să mă duc în altă parte, să iau distanţă de locul în care viaţa îmi este pusă în primejdie.

Mă trezesc, respir, mă mişc, creez, prestez, simt. Produc, iar în procesul ăsta sunt util şi altora, îmi câştig şi propria existenţă. Complet independent de Stat, căruia îi dau o parte din ceea ce eu generez fără măcar să cer ceva în schimb. Dacă eu pur şi simplu nu vreau nimic de la acest întreg sistem, de ce oare să-i dau mai mult decât ceea ce el mă constrânge să-i dau? Cred că e deja prea mult. Abia în cazul în care votul ar deveni obligatoriu prin lege, probabil că mă voi simţi constrâns să merg la urme pentru a oferi acelor străini un vot nul.

Eu am decis să trăiesc fără Preşedinte, fără Parlament, fără autorităţi locale, cu servicii minimale din parte aStatului şi cu interacţiuni minuscule cu el. Prefer să mă exprim altfel decât creîndu-mi speranţe sau aşteptări. Dezamăgirile sunt direct proporţionale cu dimensiunile aşteptărilor create. De-asta nu votez.

Oare, sex masculin purtând în pantaloni, dacă ne apucăm de fumat în jurul vârstei de 14-15 ani şi ne ţinem de capătul ţigării uneori până după 35-40 de ani, când ienupăru’ caprei negre avem vreme să ne trăim cu adevărat şi la maximum floarea potenţei sexuale?

A-ți lua dezvoltarea în propriile mâini nu înseamnă, pentru mine, nimic altceva decât a alege să “cârmești” barca propriei vieți în direcția în care chiar îți dorești să se îndrepte, a-ți pune constant întrebări despre tine și lumea din jur, a fi dispus să înveți ceva din tot ce ți se întâmplă și a avea curajul să ceri ajutor atunci când simți că ai nevoie.

Da, aud în ultimii ani atât de des şi din direcţii atât de stranii despre „dezvoltare personală”, încât nu e de mirare că o treabă mai mult decât utilă şi bună în esenţă s-a prăfuit şi s-a golit de sensuri  până la congruenţa totală cu ridicolul. My two cents:

• „Gestul contează, nu funcţia părinţilor”. Poate că ar fi bine să te expui singur la descoperirea conceptelor reale şi funcţionale din spatele titulaturii în cauză. Dacă eu îţi spun „reducţie esenţială de ganglioni inghinali sublimată sous-vide”, datoria ta e să mă-ntrebi instantanEU (nu, INSTANT folosit ca adverb nu e formula corectă, ci o particulă maneloidă de limbă română presupusă): „Ce-i aia???”
• „How to, x metode, y paşi, z mantre…” Fast food. Knorr/Magy dizolvat în apă. Treiînunu. Telemea din lapte. Praf de borş. Vin fiert la plic. Citate „inspiraţionale”. Mai vreţi? Proştii nu au niciodată timp. Pe asta se bazează perfidia vânzătorilor de rahat dublu rafinat. Indiferent de subiect sau domeniu, vânzătorul de gunoi va şti să-şi ambaleze în multe intenţii bune drumul (pe care-l alegi singur) spre dezechilibru alimentar, psihologic, social, fizic, vestimentar…
• Mai multe întrebări decât răspunsuri. Să crape Jean-Baptiste Poquelin dacă nu e asta esenţa în autodezvoltare şi existenţă cât de cât pozitivă. Terapeuţii, consilierii, antrenorii, preparatorii adevăraţi de orice fel nu-ţi dau răspunsuri şi nu-ţi prescriu metode ori decizii de urmat, ci te ajută cu alte întrebări să-ţi găseşti singur răspunsurile şi să-ţi faci alegerile şi să ţi le asumi.

Alis a scris pe larg şi, după părerea mea, foarte util despre subiect, din perspectiva celui care are legătură cu domeniul, dar îl cunoaşte sub alte nume :)

1. Meniul „inspirat”. Meniurile cu „aer” de epocă, în care costiţele sunt năclăite „cu meşteşug”, ceafa e „pripită vesel” pe grătar, „păstrăviorul” e „îmbrobodit candid dar aprig” şi ştevia e „chisăliţită tandru” printre foi de mierte fierte. M-am săturat până peste cap de exprimări de gospodină blocată în cartea de română de clasa a şaptea, care n-a mai „lecturat” nimic de la comentariul „servit” despre cronicari. Avântul păcălicilor de cârciumă cu fâs creativ în scăfârlie pare invers proporţional cu forţa vibraţiei şi energiei din farfurii, în care preparatele nu vor în ruptul capului să treacă de nivelul „carne prăjită” şi „legume preparate termic”.

Sunt adeptul, admiratorul şi susţinătorul meniurilor clare, concise, curate ca exprimare şi grafică, din care să înţelegi rapid şi tentant despre ce  e vorba în fiecare preparat. Numai că, din punct de vedere „tentant”, începem să avem mici probleme. Un piept de pui „răsfăţat în sos jucăuş de portocale cu muştar franţuzit din vârful limbii” s-ar putea să-mi creeze o imagine înfricoşătoare. S-ar putea să văd pieptul de pui albicios şi umflat cu penicilină, cum îl ştiu de la supermarket, stând pe două „picioruşe” păroase într-o cadă de apartament de bloc, ţinând deasupra „capului” un suş cu cap nichelat prin care curge în jeturi un suc portocaliu-muştăriu cleios şi unsuros, care se scruge pe pielea vineţiu-albicioasă. DIn capul de duş coboară în răstimpuri o limbuţă rece şi aspră, care atinge delicat „nurii” personajului din duş, făcându-l să gâlgâie câte cu hohot grăsuţ în răstimpuri. Tentant, nu?

2. Ospătarul „creativ”. Vreau un şir de coaste la cuptor, fără nicio garnitură. Poţi? Pot! Vreau o salată verde. Ai? Am „o selecţie de salată verde”, cu castraveţi şi roşii „sherry”. Cherry! Ce? Ri! Nu contează. Ştiu deja că „selecţia” conţine beibi rucola, beibi spanac, beibi valeriană (mereu îmi vine să-i zic papaverină). Fără roşii, ok? Sigur! Dar castravete e ok? Da, e ok, frunze şi castravete. Merci. Şi vine salata. Beibis de toate felurile, castravete şi…rodie! Sau seminţe! Sau crutoane! Păi de ce? Păi n-am vorbit? Păi da, da’ am zis să arate mai bine…”

Mă obişnuiesc din ce în ce mai tare cu gândul că între individul aşezat la masa din restaurant şi magicianul de la plite şi guri de foc nu mai e aproape nicio legătură. Dacă ea a existat vreodată, restauraţia contemporană de cantină cu pretenţii de restaurant (şi părerea mea e că din ce în ce mai multe localuri intră în categoria asta fără măcar să-şi dea seama) o subţiază de la o zi la alta. Ospătarul român continuă să se considere superior bucătarilor şi, de multe ori, oaspeţilor de la mese. Cei din urmă „habar n-au să mănânce”, în timp ce primii „habar n-au ce greu e să stai în faţa muşteriilor şi să le suporţi fiţele”. (Nu, nu sunt citate din burtă, sunt adevăruri rostite de mulţi ospătari români de aici şi de aiurea).

Misiunea simplă a ospătarului, aceea de a prelua dorinţa clientului în mod corect şi adaptat la putirinţa bucătăriei  şi de a o transmite în mod inteligibil şi documentat bucătarilor astfel încât să fie convins că ea poate fi îndeplinită în condiţii optime devine calvarul vieţii lui, cu efecte uneori dezastruoase asupra oaspetelui. Cel mai grav e că, în majoritatea situaţiilor, derapajele „creative” ale ospătarilor şi bucătarilor nu sunt nici măcar nişte experimente cu final fericit. Ce-aş fi putut să fac cu nişte seminţe de rodie în ecuaţia simplă frunze-protenine? Ce te-ar face să crezi că am renunţat la roşii ca să le înlocuieşti tu, din proprie iniţiativă, cu seminţe de rodie?

Şi mai e o treabă pe care eu cred că ospătarul român refuză s-o priceapă. Mă uit în ochii lui şi îl cred. E aliatul meu, e partenerul meu de experienţă culinară şi consumistă. Am datoria să-l cred în proporţie de 100% şi să consider că pricepe 100% din ceea ce îi transmit. Dacă nu intru în local cu convingerea asta, probabil că ar trebui să nu mai intru deloc. Probabil că intru cu frică, deci mai bine aş sta acasă şi mi-aş unge o felie de pâine cu unt. Şi tocmai pentru că am încredere oarbă în el, fiecare minciună descoperită, fiecare semn de aroganţă, fiecare abatere de la cererile şi instrucţiunile mele se transformă într-un motiv de nemulţumire, tradus prin scăderea procentului la bacşiş, prin sporirea convingerii că nu voi reveni în respectivul local sau, mai rău, prin reclamaţiile pe care voi intenţiona să le transmit şefilor de sală, patronilor restaurantului, autorităţii pentru protecţia consumatorului sau, in extremis de natură financiară, „aceloraalcărornumenulrostimniciodataîntrunrestaurant” :)

3. Meniurile megacomprehensive. Sunt sigur că le-aţi văzut. Ele conţin TOTUL.

• O pagină sau două de mic dejun. Eventual franţuzisme, English Breakfast, brânză cu roşii, „selecţie” de salam şi şuncă presată, ouă Benedict şi o variantă de „continental” la grămadă, să fie. (Din punct de vedere administrativ, asta înseamnă că localul se deschide cel târziu la ora 9:00 AM. Ceea ce înseamnă că personalul de la curăţenie vine cu măcar o oră mai devreme, iar cel din bucătărie – du măcar o jumătate de oră mai devreme. De prisos să ne gândim că piaţa (adică legumele acelea care trebuie să plesnească de prospeţime la prima oră) ar trebui făcută începând cu un 7-8 AM. )
• Vreo şapte-opt salate „consistente”, adică nu „garnitură”, ci feluri de sine stătăroare.
• Vreo zece-douăsprezece feluri de paste, dintre care măcar două sau trei „al forno”. Şi neapărat Lasagna care, surpriză!, durează maximum un sfert de oră la comandă. Ca să ştim sigur că e preparată anterior, congelată şi „încălzită” vreo şapte minute pe „maxim” în cuptorul cu microunde. Şi pastele mai degrabă cu „sos alb”, despre care, dacă vreţi să vă distraţi, vă recomand să întrebaţi dacă e făcut cu „gran cucina”. Vă promit mult amuzament.
• Secţiune de ciorbe permanente, din care nelipsite sunt legume-văcuţă-perişoare (cu borş sau fără, derivate toate din aceeaşi fiertură la care se adaugă „elementul de bază”, uneori chiar şi aripi de pui în supă de vacă) şi linia supă de pui cu tăiţei – supă de pui a la grec – ciorbă ţărănească de „cocoş de curte” – ciorbă rădăuţeană, făcute după acelaşi principiu cu linia precedentă. Ştiu un loc în Bucureşti unde ciorba „de cocoş” se făcea „doar în weekend”, din fix aceleaşi spinări de pui de baterie ca în timpul săptămânii.
• Secţiune de mâncăruri gătite. Sarmale, fasole cu ciolan, varză la cuptor cu cârnaţi sau cu ciolan, tochitură, tocană de berbec/porc/viţel, musaca etc Adică acele preparate care, ca şi ciorbele, nu pot fi făcute decât la oală, minimum douăzeci de porţii. Cam cât de des credeţi că găteşte o bucătărie de restaurant o oală de fasole cu ciolan vara? Uitaţi-vă discret la numărul mesenilor şi la conţinutul farfuriilor de pe mese. Ar putea fi, prin absurd, un indiciu? :)
• Secţiune de preparate la grătar.
• Secţiune de peşte „proaspăt” şi fructe de mare variate.
• Secţiune de garnituri.
• Secţiune de salate – acompaniament.
• Secţiune de pizza.
• Secţiune de deserturi.

Am găsit cel mai tare meniu de felul ăsta acum mai mulţi ani la Timişoara, într-un restaurant absolut halucinant, din campusul studenţesc. Meniul conţinea trei secţiuni ultracomprehensive – românesc, mexican şi chinezesc. Fiecare secţiune era împărţită în multe sub-secţiuni. Ospătarul era la cămaşă albă, vestă neagră şi papion, avea vreo şaizeci de ani şi ceas de buzunar cu lanţ.

Sunteţi mici şi neofiţi. Mulţi dintre voi habar n-au că, între timp, există distribuitori de pâine coaptă la 1/4 şi congelată, pe care apoi „beneficiarii” o „termină” la cuptorul propriu şi o trec în meniuri sub numele de „pâine de casă”. Desigur, e problema voastră dacă prin asta înţelegeţi „pâine curată, fără chimicale, afânători, amelioratori de gust şi acid ascorbic”. Ei zic „pâine de casă”, nu altceva :)

Sau „tartă/quiche cu aluat preparat în bucătăria noastră”. Păi dacă am luat un pachet de aluat congelat de la furnizor sau de la supermarket, l-am tăiat şi l-am copt cu mânuţa mea în cuptorul restaurantului, am minţit cu ceva? Faptul că voi credeţi că „preparat în bucătăria noastră” înseamnă că cineva a luat un sac de făină şi o găleată de unt şi s-a apucat de frământat aluatul cu mânuţe harnice este fix rodul minţişoarelor voastre îmbibate de lirism pastoral.

(va urma)

…eşti cel puţin simpatic să-ţi imaginezi şi să-ţi explici decizia ca pe o declaraţie personală împotriva a ceea ce nu funcţionează bine în ţara ta de baştină. Treaba nu funcţionează înclusiv din cauza ta. Indiferent cât de tare îţi doreşti tu ca „sistemul” să te ajute să te exprimi mai bine şi să câştigi mai mult, incapacităţile tale minuscule sunt parte din gigantica incompetenţă a „sistemului”.

…eşti de-a dreptul naiv să pui responsabilitatea gestului tău pe disfuncţionalităţile de natură politică, financiară sau socială din România. Decizia ta este în totalitate a ta şi dă-mi voie să-ţi spun că, dacă n-o faci sută la sută convins că te duci la mult mai bine, mai bine nu mai pleca. Dacă eşti un mâhnit în România, dacă te văicăreşti în fiecare zi despre nedreptăţile vieţii şi neajunsurile societăţii, eşti un candidat perfect la nefericire oriunde te-ai duce în lume. Chiar şi în Paradis.

…eşti un mare zevzec să amesteci printre corupţie şi socialism gregar, ca motive de mare dezamăgire pe ţara ta, propriile tale idiosincrazii la adresa conţinutului mediatic contemporan. Nu te obligă nimeni şi nimic să consumi manele şi pictură de gang, seminţe şi prostire televizată. Sau ba da, te obligă un singur lucru: nevoia ta de victimizare şi foamea ta permanentă de nefericire şi de motive de nemulţumire. Mai mult, conţinutul mediatic contemporan se bazează pe aceleaşi caracteristici oriunde pe mapamond şi tu poţi verifica asta cu ajutorul telecomenzii, la televizorul tău din Drumul Taberei. Şi din Răcădău, şi din Brăiliţa. Nu trebuie să te duci până la Madrid sau New York ca să afli asta.

Dacă eşti liber, du-te, prietene! Dacă nu ţi-ai agăţat de fiecare încheietură câte un credit şi minimum un copil de gât, pe post de sacrificiu suprem  a.k.a. „cea mai mare realizare a vieţii mele” (de mâhnit cronic), lumea e largă şi viaţa prea scurtă ca s-o trăieşti pe toată într-un singur loc. Dar fă-mă să te admir pentru asta, fă-mă să mă bucur pentru tine şi să văd orizonturi frumos colorate în ochii cu care îţi citeşti singur viitorul. Dacă, însă, priveşti înapoi cu aceeaşi mâhnire şi de acolo, de pe unde eşti, primul tău imbold e să ţii lecţii de dirigenţie şi să faci lungi liste-răboj despre cât e România de nasoală, poţi foarte bine să te întorci. Ai plecat degeaba.

Un fel de răspuns la asta „şi mai mult decât atât”.

Cred că am văzut în ultimele cincisprezece luni câteva mii de israeliţi sadea şi, îmi permit eu să cred, reprezentativi pentru generaţia tânără activă. Cred că v-am mai spus pe undeva, israelienii dau năvală în America Latină în fiecare an, de prin februarie până prin aprilie. În Itacaré, orăşelul de surferi în care mi-am trăit aproape toată aventura braziliană, în lunile astea sunt populaţie turistică majoritară. La fel a fost şi anul trecut pe vremea asta.

De ce doar în perioada asta? Pentru că sunt luni în care se încheie stagiu militar obligatoriu în Israel, trei ani pentru băieţi şi doi ani pentru fete, parcă. Guvernul le dă tinerilor „liberaţi” toată solda şi ceva în plus ca să meargă liniştiţi şi să se relaxeze după aşa o perioadă lungă şi dificilă din viaţa lor. Evreii contemporani tineri aleg Brazilia în primul rând pentru că e ieftină. Probabil că asta, cumpătarea exagerată cu privare de bucurii mici şi omeneşti gen confort sporit şi  mâncare bună (am numit astfel, voalat şi discret, zgârcenia) rămâne ultima legătură trainică dintre ei, cei actuali, şi ceea ce ştim noi despre evrei în general. Caută cazare ieftină, preferabil cu bucătărie, cumpără de la supermarket şi gătesc acasă, dau bani în localuri doar pe cafea şi dulciuri ieftine.

Dincolo de asta, însă, sunt foarte multe lucruri care m-au surprins destul de profund la israeliţi contemporani.

• Poţi să le bubui în cap o jumătate de oră „hava nagila” şi nu li se va mişca un singur muşchiuleţ pe faţă, par să nu aibă habar de el şi mulţi dintre ei sigur nu au, pentru că…
• ei au auzit despre klezmer, muzica tradiţională şi cunoscută pe tot globul ca indisolubil legată de cultura evreiască, dar sigur nu ştiu să reproducă nici măcar refrene dintre cele mai cunoscute, cred că e o chestie veche şi sigur proprie doar ultraortodocşilor, adică „ciudaţilor” cu care ei nu vor să fie comparaţi vreodată.
• Am întâlnit tineri evrei care au mai auzit cuvântul „yiddishe”, dar îl asociază greu cu ideea de limbă maternă. Unii au o vagă reprezentare a lui şi îl identifică drept un cuvânt ce reprezintă o chestie veche, poate chiar un conglomerat de obiceiuri străvechi, care oricum le e foarte ambiguu. Ei sigur nu vorbesc limba asta.

• Într-una dintre serile în care am pus muzică la un club din oraş, pregătisem un set de hituri ’70-’90 pentru că asta fusese dorinţa proprietarului, un party retro. Pentru că mulţi dintre cei care au ajuns în club în acea noapte erau chilieni, a trebuit să virez, la cererea lor prin gura organizatorului, către reggaeton. Dureros pentru mine şi pentru cei câţiva care veniseră special pentru programul anunţat, dar am înghiţit şi am început să baleiez cu două manele de-astea pârţâite-două cât de cât mai pe beat din ce pregătisem. Că latinii se tiltau imediat ce nu mai recunoşteau ritmul, am reuşit aă înţeleg. Numai că tot israeliţii au fost aceia care au venit cu obstinaţie în colţul în care erau şi mi-au cerut acelai reggaeton.
• Am refuzat până la vârsta asta să accept că evreii se spală mai rar şi că, în general, cam îmbăcsesc locul în jurul lor. Mi s-a părut o insultă nefondată, generată de minţile care elucubrează intens punând toate catastrofele mondiale pe spinarea lor. Poate ar fi bne să vă aduc aminte că bunicul din partea mamei a fost evreu. E drept, s-a rebotezat cu mult timp înainte ca eu să apar pe lume, dar eu tot plâng inevitabil oricând aş revedea „Schindler’s List”. Faza e că, multe dintre motelurile care-i primesc aici intră în renovare generală imediat după „sezonul israelit”. Mâncare stricată ascunsă pe sub paturi şi în noptiere, mobilier deteriorat, aşternuturi care nu se mai pot refolosi, ba chiar urme de tălpi negre pe pereţi sau obiecte sanitare distruse drept amuzament.
• Nici măcar mitul despre cum că evreicele ar cam fi femei uşoare nu se mai certifică. Coardele masculine ale oraşului, specie reprezentată aici mult peste nivelul prostituţiei feminine (care este aproape inexistentă în oraş) de surferi/vagabonzi îmbrăcaţi doar cu bermudele lăsate uneori chiar sub linia bănuită a părului pubian şi care în faţa „prăzii” devin toţi automat profesori de surf şi ghizi experimentaţi, fug mâncând pământul când vine vorba de turistele evreice. Pentru că nici ele nu se înghesuie la agăţat localnici. Întrucât băieţii ăştia frumuşei în general trăesc pe spinarea victimelor lor, cu precădere elveţience, suedeze sau britanice. Rashela sigur n-ar plăti pentru cafeaua sau fasolea cu orez a niciunui adonis ebenin.

Am întâlnit acum mai mult timp un grup de trei israeliţi, doi băieţi şi o fată, care ne-au povestit că sunt conştienţi de reputaţia proastă pe care noii evrei o au în afara ţării lor şi că sunt foarte puţini aceia care aleg să şi încerce să schimbe asta. Erau trei oameni care citiseră cărţi, văzuseră filme, se mândreau cu strămoşii lor şi chiar auziseră de Radu Mihăileanu şi al său „Train de vie”. I-am cunoscut pentru că, surpriză, ei au venit şi la restaurant şi au ales din meniu după poftă şi nu după preţ. Doi dintre ei aveau şi câte un bunic sau străbunic de origine română, ca măcar o treime din toţi cei câteva zeci cu care am apucat să stau de vorbă.

Mi-au spus, printre altele, că sunt conştienţi că victimizarea de pe urma Holocaustului a adus mari disfuncţionalităţi societăţii israeliene chiar dacă unii au făcut bani grei de pe urma lui. Că relativ de curând în şcoli se evită ferm subiectul tocmai din dorinţa de a modifica măcar acum traiectoria naţional-emoţională a compatrioţilor lor. Şi că, da, genocidul comunismului chinez sau cel exercitat împotriva populaţiei de culoare la nivel modial sunt incomparabil mai numeroase ca victime şi ca urmări în structura socială a planetei.

Nu cred că am auzit vreun brazilian să se plângă. Au multe motive motive de nemulţumire, dar şi un bun obicei de a se bucura de viaţă şi de ceea ce au. Când îşi cer drepturile, o fac vârtos, cu scandal, la fel ca atunci când se bucură şi petrec. Ei nu merg încruntaţi pe stradă, glumesc unii pe seama altora, dar le lipsesc sarcasmul şi invidia. Preferă să vorbească despre ceea ce-i bucură şi aleg să aprecieze fiecare secundă pe care o trăiesc, indiferent de nivelul social. Nu ştiu dacă e un exemplu neapărat de urmat, mie mi se pare oarecum mai avantajos decât să mă gândesc zilnic la ce nu am, la ce m-ar ptea supăra, la ce mi-ar putea strica secunda cea preţioasă în care, uite, respir, văd, aud, simt…

Imaginea asta circulă de câteva zile pe conturile de Facebook ale brazilienilor dn jurul meu. Proprietarul unui chioşculeţ în care se fac chei şi-a scris pe perete programul de funcţionare.

Textul zice aşa: „Program de funcţionare. Deschidem la 8:00 sau la 9:00. Uneori la 10:00. Închidem la 18:00 sau la 19:00. Uneori la 12:00. Uneori nu deschidem deloc!”. Putea lesne să mai adauge „treci când vrei, uneori vei avea şansa să găseşti deschis..” Omul ăsta îşi face programul la taraba cu chei după cum îi dictează lui viaţa, nu taraba. El ştie că nu întotdeauna ajunge să deschidă chioşcul la ore fixe şi că uneori n-are chef să stea în el de dimineaţa până seara. Ştie că uneori nu are chef să stea deloc.

Ce face el cu timpul lui îl priveşte direct şi personal. Dar măcar e sincer, nu? Şi cu el, şi cu muşteriii lui. El nu stă la muncă doar ca să facă act de prezenţă sau ca să-ţi omoare timpul, ca să stea cât mai mult timp „legal” departe de casă, ca s-o ardă pe net sub pretextul că munceşte. Pot să presupun liniştit că băiatul ăsta n-are nici credite de returnat la bănci, nici prea mulţi bani în buzunar, ci doar puţină linişte în plus şi un dram de fericire mai mult decât aceia care, indiferent de cât de mult ajung să primească drept preţ al libertăţii lor, nu vor avea niciodată suficient.

Tot ce am de spus despre sentinţele definitive cu executare, transmise (fie şi aşa, teleghidat, cu dedicaţie şi oftică) în sfârşit, după atâta amar de vreme plină de aroganţă, câtorva dintre mafioţii din fotbalul autohton e asta: îmi doresc tare mult ca acei tineri care şi-au făcut idoli din nişte personaje cu apucături şi nivel cultural de periferie să-şi pună măcar un semn de întrebare. Atât. Ar fi mare lucru.