Posturi cu tagurile: "societate"

„Copiilor le place zahărul.” „Dă-i copilului, că pofteşte…” Ba nu, mă! Niciodată! Contrar tuturor teoriilor generate şi susţinute de babe băloase şi decrepite, transmise prin umori şi „educaţie” mai tinerelor vlăstare care se împuiază de cele mai multe ori arbitrar şi pe nepregătite, refuz să accept că ne naştem cu pofte în guşă, cu predilecţii papilare sau înclinaţii gustativ-morbide.

Nu-i vorbă, sunt pe toate drumurile ciumăfaiele oţărâte care, eşuând (şi) în procesul educativ, au nesimţirea şi insuficienţa cerebrală agresiv-galopantă să trâmbiţeze de prin cotloanele propriei şi nemărginitei lor putrefacţii mentale despre cum că ne-am naşte chiar predestinaţi binelui sau răului, lăcomiei sau anorexiei, pantofilor cu toc sau şlapilor cu tanga. Şi au dreptate, e mult mai simplu să musteşti în propria pastă neuronală decât să depui cât de cât un efort minim pentru a-ţi extrage conştiinţa din propriul anus cu arome întunecate. Că e cald, e bine…

Băi, lepre comode şi decervelate, din cele mai multe puncte de vedere, copiii voştri sunt rezultatul propriilor voastre procese şi al propriilor voastre decizii aparent mărunte şi în fapt uriaşe pentru conştiinţa celui pe care atât de des aveţi convingerea că, prin simplul fapt că l-aţi procreat, se cheamă că măcar pe jumătate (jumătatea bună, a haitei din care vă trageţi) aţi şi rezolvat treaba. Cealaltă jumătate de treabă ar fi trebuit s-o rezolve coechipierul de coţăială şi rate la bancă, dar aia e, nu aveţi nicio vină că neamul lui e de proastă calitate, nu părea când a zis „da” la Starea Civilă. Starea lui de boaită!

Cu mâna voastră băgaţi în gura copiilor tot ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni „poftă” sau „răutate”. Cu tidvele voastre părăsite decideţi că unui copil care nu a pus niciodată gura pe ciocolată e omeneşte să-i placă treaba asta. Cu falangele voastre ucigaşe le puneţi zahăr şi sare în tot ceea ce crede pateul vostru cerebral că vor înghiţi copiii mai lesne, mai cu bucurie, mai abitir. Pentru că amarul profund al propriilor voastre angoase este, la rândul lui, victima conştientă şi suma tuturor păcălelilor pe care vi le administraţi zilnic. Vă hrăniţi propriile frici şi supărări flaşte pe „viaţă”, „societate” şi „sistem” cu amăgirea dulce a unei morţi lente pe care o injectaţi cu abnegaţie şi în cutiile pe care le doriţi musai după chipul şi asemănarea voastră.

Ştiu copii care nu au atins zahărul şi sarea în formele lor sintetizate până târziu, spre vârsta la care procesele lor au devenit conştiente, când „testul” începe să conţină şi baza a ceea ce voi le strâmbaţi din start, tot de frică: libertatea de opţiune. Şi sunt nişte copii cel puţin normali. Ceea ce nu se va putea spune niciodată despre aceia cărora le înfundaţi un pufulete sau un biscuit în bot oridecâteori vreţi să-i faceţi să tacă sau să-i răsplătiţi că au tăcut.

Şi pentru că aveţi o conştiinţă de dimensiunea unei seminţe de in şi verticalitate aidoma spaghetelor fierte, vă veţi simţi de fiecare dată îndreptăţiţi să daţi vina pe alţii în toate aceste mici crime pe care le înfăptuiţi zilinc. „Mă-ta i-a dat prima oară!”. „A văzut la magazin şi a cerut.”. „A mâncat de la copiii din curte.”. „A văzut la televizor.”. Atunci măcar aveţi bunul simţ să recunoaşteţi că „mă-ta”, vecinii şi televizorul vă cresc odraslele. Şi abandonaţi cursa, dragilor, că e mai mare păcatul să vă chinuiţi şi să-i chinuiţi şi pe alţii doar aşa, „de-un capriţ, de-un pamplezir”.

Acum zece minute, la noi la poartă. O imagine uzuală pe-aici, mai ales sâmbăta şi duminica. Salată, plante aromatice, legume şi fructe. Vin pe la porţile restaurantelor de pe Pituba direct din grădinile din jurul orăşelului.

Singapore, una dintre ţările asiatice cu câteva dintre cele mai interesante dar şi controversate legi din întreaga lume, şochează din nou, de această dată prin intermediul unor dezvăluiri publice pe Facebook. 

Despre Singapore se ştie că e o ţară mică, bogată şi foarte scumpă din punctul de vedere al vieţii de zi cu zi. Legile impuse pe teritoriul acestui stat de mărimea unei capitale europene au făcut subiectul mai multor articole de presă din întreaga lume. S-a vorbit în multe situaţii despre maltratarea fizică de către poliţia singaporeză a unor tineri americani surprinşi desenând un graffiti acum aproximativ cincisprezece ani, despre interdicţia comercilaizării gumei de mestecat pe teritoriul statului sau despre interdicţia de a mânca orice (chiar şi o bomboană) în interiorul metroului.

Se pare că în Singapore, ţara care se laudă cu cea mai mică rată a criminalităţii de pe întrgeul Mapamond, ordinea şi curăţenia sunt menţinute prin metode aflate foarte departe de ceea ce îndeobşte numim „drepturile omului”. Acum câteva zile, un cetăţean de origine română care trăieşte de mai multă vreme în „ţara interdicţiilor” a făcut, pe pagina sa Facebook, într-un context oarecare, câteva declaraţii înspăimântătoare despre obiceiurile „coercitive” din Singapore.

Conform spuselor acestuia, pedepsele şi maltratarea fizică sunt obiceiuri frecvente aplicate de poliţişti şi de profesori deţinuţilor şi elevilor contravenienţi. Cu lux de amănunte, textul descrie cum elevii sunt bătuţi cu bastonul, în faţa colegilor, pentru faptele grave de indisciplină. La rândul lor, deţinuţii sunt bătuţi cu bastoane peste fesele goale, „până se sparge întâi pielea, apoi ţesutul adipos şi în final muşchiul fesier. Închisorile au tot felul de forme de re-educare pe bază de şantaj. Omorul şi comercializarea drogurilor se pedepsesc cu spânzurătoarea sau cu termen pe viaţă.”

Se pare că rezidentul singaporez de origine română deţine şi face publice aceste informaţii din postura sa de fost colaborator temporar al Poliţiei din Singapore, ca traducător al scrisorilor pe care deţinuţii români le trimiteau din închisoare către rudele lor din România. Scrisorile erau interceptate, cenzurate sau probabil chiar oprite din distribuţia poştală de către organele de poliţie, încălcându-se astfel încă un drept fundamental. Iată şi comentariul în original.

ENG. Singapore, one of the Asian countries with some of the most interesting and controversial laws around the world, shocks again, this time by means of public disclosure on Facebook.

Singapore is known as a small, rich and very expensive country in terms of everyday life. Laws imposed on its territory the size of European capitals have been the subject of several news articles from around the world. It has been spoken in many cases about the physical ill-treatment of some young Americans caught drawing graffiti about fifteen years ago by the Singaporean police, about trading ban on chewing gum across  the whole state or about the prohibition to eat anything (even a piece of candy) inside the subway. And much more.

It seems that in Singapore, the country that boasts the lowest crime rate in the entire world, order and cleanliness are maintained by methods that are far from what is usually called „human rights”. A few days ago, a citizen of Romanian origin living for some time in the „land of prohibitions” made, in a certain context, on its Facebook, some scary statements about the punishment methods used by Singapore Police Force.

According to the written statement, punishment and physical maltreatment by the police are common habits used against students and prisoners in Singapore. In detail, the text describes how students are,  for different acts of indiscipline, beaten with a stick in front of their colleagues. In turn, the prisoners are beaten with sticks over bare buttocks, „to break the skin first, then fat and finally buttock muscle. Prisons have all sorts of forms of re-education based on blackmail. Murder and selling drugs is punishable by hanging or life term. „

It seems that the Romanian-born Singapore resident owns and discloses such information from the position of a former temporary employee of the Singapore Police, as a translator of the personal letters that Romanian prison inmates used to send  to their relatives in Romania. The letters were intercepted, censored or perhaps even stopped from the postal distribution by the police, in violation of another fundamental right.

Că speculezi în sens macrosocial un pocinog dubios, cu miros de flatulenţă piaristică de joasă energie, ca scandalul starletei blonde pocnite la mufarină de iubitul impresar protector, nu e nici vreo premieră, nici vreun superlativ absolut al fariseismului global. Dar scenariul mizeriei de mai jos e demn de un viitor şi absolut necesar compendiu de psihiatrie onanist-creativă. Regia! Caseta vă rog!

[youtube http://youtu.be/e92YiH7EoyM]

(via zoso) Trec peste prima parte, deşi la faza cu „copiii proveniţi din familii abuzive” ar fi vreo două dude. Ce înseamnă „familie abuzivă”? Sau „părinţi abuzivi” suna prea direct şi concret? Pe de altă parte, poate că fraza respectivă mergea citită chiar de burtosul care i-a modificat acum câteva săptămâni saxobeat-ul. Apoi încep halucinaţiile „creativului”. Deci: o fetiţă blondă (bănuiesc că deloc la întâmplare aleasă la casting să amintească oarecum şi de departe de starleta prezentă anterior la cadru) strânge un ursuleţ în braţe şi se uită cu groază cum un nene (ne permitem să presupunem lesne că e tatăl) măcelar îşi exercită activitatea cotidiană tranşând o pulpă de porc. Fie, trec şi peste faptul că el se face că face asta pe o buturugă pe care nici măcar un barbut cinsitit nu ai loc să” dai”, căci ne plictisesc astfel de amănunte la pipiem (n.t. pre-production meeting, adică acolo unde se stabileşte şi forma, şi dimensiunea, şi culoarea, şi consistenţa, şi arborele genealogic al suprafeţei pe care personajul răstoarnă ditai halca de carne).

Bre, dar unde e violenţa şi de ce? Şi ce caută blondina cea amică în şopronul în care tatăl măcelăreşte în condiţii improprii de ordin sanitar-veterinar? Şi unde se întâlnesc arta măcelăriei cu violenţa în familie? A….dacă la un moment dat tăticul (personaj care şi el aduce uşor a filosof reorientat profesional) se opreşte din ciopărţit (de adunat carnea de pe jos mai degrabă, cu buturuguţa aia), apucă satârul (pare un Tramontina sau ceva asemănător, oricum e un satâr profesional modern şi, desigur, atât de prezent în gospodăriile ciopârţitorilor amatori casnici) şi îşi ţintuieşte cu privire dezumanizată progenitura urlând: „Asta crăpi în tine la masa de seară! Pomana porcului din pulpă de scroafa asta de mă-ta!” Eheeeei….altă treabă…alt filon de emoţie reală, altă forţă de penetrare a mesajului-cheie…

La final, divulina vexată se apropie de copilul înspăimântat (tatăl putea, la fel de bine, să fie întruchipat în vidanjeur, căci groaza putea fi mai lesne înţeleasă) şi, cu alură de asistent social de la oraş, îi dă fetiţei primul motiv să zâmbească: „Bună! Eu sunt Alexandra Stan şi sunt vegetariană. Am aflat de cazul tău şi vrem să te ajutăm. Te vom lua şi te vom duce departe de aceşti carnivori nesuferiţi.” Nu bate! Mai bine pune de-un grătar!

Încă o picătură în preaplinul rezevor cu motive de a nu-ţi mai ridica privirea conştientă la campaniile sociale pe care ar trebui să le susţii cu adevărat…

Cum? Ce? Să vă mai las un minut să vă uitaţi la poză înainte să citiţi? Vă înţeleg :) Bine, fie… V-aţi uitat destul? Ok. Hai că vă zic repede. Omuleţii ăştia trei reprezintă o parte foarte importantă a vieţii mele emoţionale actuale.  Ba chiar sâmbătă mă întrebam cde ce nu i-am mai văzut de câteva zile şi uite că aseară parcă au venit să-mi răspundă la întrabre.

Nici nu ştiu de unde să încep. Bine, ladies first. Alegra e australiancă. A trăit mulţi ani în Japonia, unde a avut un studio şi o şcoală de dansuri orientale. Da, mă, din buric! Şi, din ce poze am văzut, fata era chiar pe treaba ei. Siluetă interesantă, costume fabuloase şi o vibraţie pozitivă aproape tangibilă. Are petruzeci şi patru de ani.

Oscar, personajul principal din mijloc, are vreo şase luni. Ce să vă mai zic despre el, că se vede cu ochiul liber. În ciuda trăsăturilor foarte puternic influenţate de tatăl lui, se încăpăţânează să rămână roşcat şi alburiu ca mămica lui. E un copil solar din toate punctele de vedere. Râde aproape tot timpul şi e foarte sociabil, nu-i displace compania străinilor şi stă cuminte în braţele oricui primeşte permisiunea asta de la Alegra. Şi nu sunt prea mulţi. De fiecare dată când îl văd pe Oscar, mă aştept să scoată de la spate un mare joben şi un baston şi să înceapă să spună chestii amuzante. Asta îmi inspiră mie făţuca lui. Parcă văd un Burl Ives în miniatură.

Julio e Dumnezeul negru al Itacare-ului. Jur. Dumnezeul blond, în ciuda celor care mă contrazic (:p) e ăsta  Julio e brutar. Cu şcoallă serioasă pe la Rio şi cu drag de-ăla molipsitor de meserie. Porneşte maşinile în fiecare dimineaţă la cinci şi un sfert şi până l nouă şi-a terminat toată treaba. La nouă şi jumătate e deja cu căştile pe urechi, cu pulsiera pe încheietură şi îşi începe cele măcar două ore de alergat. În fiecare zi.

Au împreună cea mai bună brutărie din oraş, unde vând cea mai variată gamă de pâinici simple sau umplute şi unde un mic dejun demenţial e până în cincisprezece reali. La vânzare au un băieţel absolut maniac cu tot ce e în jurul lui: cuţite, pahare, toaster, ingrediente, maşină premium de espresso, storcătoare de fructe… Reuşeşte să le utilizeze şi să le cureţe în acelaşi timp. Dimineaţa lucrează singur şi, spre deosebire de majoritatea locurilor din oraş, ei nu pun bacşişul pe nota de plată şi nici nu-l cer. Când vede cincizeci de centavos lăsaţi peste valoare notei de plată, parcă-i cântă aripi de îngeraş în jurul capului.

Revenind la Alegra, Oscar şi Julio, îmi sunt printre cei mai dragi conlocuitori din urbea asta surfistă. Julio merge la cursuri intensive de engleză. Alegra inventează oferte şi presează cu dezvoltarea ofertei de la brutărie, face dulciuri. Oscar creşte văzând cu ochii. Ne trec uneori pragul la Oasis, mai ales de când Julio îşi acceptă nevoile unui sfânt file mignon de 250 de grame, bine făcut (asta e, nimeni nu e perfect), cu sos Gorgonzola şi wedgies. Alegra deh, australiancă, e înrobită pe termen lung de spaghetele al dente cu caracatiţă sau homar şi sos alb.

Aseară, Julio era fericit că, pentru prima oară după patru ani de când sunt împreună, Alegra a luat în sfârşit o răceală de la el. „Gata, m-am liniştit, dacă a acceptat să se molipsească de la mine, înseamnă că suntem bine şi că suntem făcuţi unul pentu celălalt.” Judecaţi voi :) Sau nu.

Ştirea are vreo săptămână şi nu e nicidecum o premieră. Fraţii şi prietenii chinezi (da, bre, ăia care după atâta amar de ani de luat în gură bocanci de la omul alb îşi duc acum cu obstinaţie planul perfect de a deţine planeta şi de a-l pune pe omul alb cu nasul în ţărână) au reuşit performanţa de a „copia” carnea de vacă. Adică să facă vită din porc, ce nu pricepeţi? În fine, ştirea e şi cu detalii complete criminalistice, pentru amatorii de gen.

Parcă Nichita, bun prieten consumator, zicea undeva stupefiat despre ciudăţenia denumirilor din meniurile cârciumilor contemporane lui şi amintea de „picior de vacă a la porc”. Treaba asta cu falsurile chinezeşti mie mi-e foarte banal explicabilă. Chinezii înşişi, prin structura lor moleculară, sunt falşi prin definiţie. Or fi bune în afaceri şi în demersuri de autoprotecţie inexpresivitatea facială şi inegalabila lor capacitate de disimulare, dar esenţa acestor mari calităţi chinezeşti nu e nimic altceva decât falsitate umană pusă la rang de virtute. Ce mi-e că zic una şi gândesc alta, ce mi-e că vând rumeguş şi-i convng pe boi că-i aur curat? De acord, ca să aduci falsul la rang de artă şi să bazezi pe ea o bună parte din economia mondială, ai nevoie de istorie, tată… Ai nevoie de sute de generaţii de mincinoşi profesionişti şi de modificări genetice induse de la un brotac la altul, predate cu suport filosofic din tată-n mamă şi din surior în verişoară. Că uite-aşa se cucereşte lumea, hahalere europene ce suntem!

În fine… Potenţial avem şi noi, o scriu poeţii şi o cântă truverii, da’ dăm chix la finalizare.

Anushka şi Morritz (la dracu, n-aţi fi ghicit, nemţi din Frankfurt! ba încă el nici măcar evreu, aşa cum ar fi trebuit, măcar din bun simţ, să fie după nume) au venit azi în oraş. De fapt, Anushka a revenit, întrucât acum doi ani a păpat puţină lumină cu paiul prin Piracanga (la şase kilmetri de-aici, o să vă zic eu la un moment dat mai pe lărguţ cum e cu Piracanga asta) şi acum e doar în vacanţă. Una-alta, dume de europeni în Prazilia, zice ea: „Da’ voi ştiţi că după ce m-am întors, acum doi ani, din Brazilia, pe mine nu m-a mai ciupit niciun ţânţar în Germania?”

Păi nu e logic? Oricât nu mi-ar mai surâde mie Mama Europa din niciun punct de vedere, sunt forţat să accept şi să recunosc public că ţânţarul german are bun simţ, tată. Îşi cunoaşte lungul trompetei şi îşi respectă nivelul european de civilizaţie. Păi mă, după ce ai stat fie şi doar o lună în Brazilia, lângă ocean şi pe buza junglei, de Amazonia nici nu mai pomenesc, niciun ţânţar din lumea mare n-ar mai avea tupeul să te inoportuneze. „Băieţi! Hoit umblător la ora 4! Atacăm pe flancuri, încercăm întâi la gleznă şi desfăşurăm în formaţie Messerschmitt dacă e.” De la vreo două poşte anofelice, auzi bâzâitul dezamăgit din turnul de control: „La loc comanda… Subiect imun, rerageţi efectivele, sursa de haleală e fost în Brazilia. Rămâneţi în formaţie până la următorul ordin.” Îi şi văd cum te privesc cu un respect ofticos, nu numai că ai trecut prin sita aprigelor efective bâzâitoare carioca, dar te-ai şi întors printre famelicii şi subnutriţii vampirei europeni în pantaloni scurţi…

Mă sparg de râs de fiecare dată când aud cum străinii (adică şi Românii, ata ete…) se vaccinează înainte să pornească într-aici. Dacă vii în Brazilia, mai cu seamă la ocean sau la Amazon, dacă nu te ciupesc ţânţatrii, e ca şi cum n-ai fi fost. Pe de altă parte, orice brazilian sau expat care nu se simte bine, răceşte şi muceşte câteva zile sau chiar face niscai febră, e clar că are dengue. Asta chiar şi fiind complet conştient că aedes aegypti, responsabilul cu boala asta atât de temută şi care mai degrabă se manifestă după ce săptămâna în care boleşti a trecut, e diurn, băi tată! Şi mai are şi o înfăţişare cu totul originală comparativ cu confraţii lui sugători. Adică e ca şi cum aş umbla eu gol, pe Magheru, la patru după-amiaza, cu o pancartă de gât pe care scrie „sunt exhibiţionist, adică îmi place să-mi arăt cocoşelu’ pe stradă!”. Ţânţarii ordinari o ard de obicei de pe la 5-6 PM până spre ziuă, când începe să se lumineze.

Desigur, dacă te decizi să călătoreşti în Brazilia ştiind că ai un apetit special pentru apa de chiuvetă, fructele şi legumele nespălate, carnea crudă cumpărată de la târgul în aer liber sau ouăle eco din surse neverificate, be my guest, dar vaccinurile anticretinism au efect mai puternic şi mai sigur doar dacă stai cuminte şi rămâi cu ţânţarii de bloc cu subsol infect. Altfel, ţânţarii de pe-aici sunt unul dintre eventualele neajunsuri ale oricărei zone geografice în care natura are prioritate faţă de ciment, fabrici şi uzine. La fel ca fluturii, liliecii, muştele sau şopârliţele. Când am ajuns la Pedra do Sabia, în sfincterul pădurii atlantice, primul meu domiciliu brazilian, şi Laura mi-a deschis uşa camerei din casa voluntarilor, în care urma să locuiesc pentru următoarea perioadă de timp, mi-a trecut liliacul la câţiva centimetri de ureche. Băi, deci cred că i-am simţit şi răsuflarea! M-am albit. „Şi pânza asta albastră care dublează tavanul ce e?” „A, păi asta e tot pentru lilieci, că noaptea se mai aciuează pe la olanele acoperişului, mai fac un caca în zbor…”

Aşa cum vă zicea şi Petreanu acum ceva timp, liliecii nu numai că nu au nicio intenţie să atingă în vreun fel oamenii, dar sunt şi suficient de bine dotaţi încât să fie siguri că asta nu se va întâmpla niciodată. Revenind la ţânţari, probabl cea mai cruntă experienţă a fost în august, când între capătul expediţiei cu barca pe Roncador şi Sosego, o cascadă din zonă, am luat-o vreme de vreo cinsprezece minute la picior, prin pădure. Fără repelent de-ăsta sau cum îi zice, că l-am cumpărat, da’ de ce să-l luăm în sac? (asta a fost soră bună cu momentul în care ne-am prezentat ca floricelele la intrarea uneia dintre cele mai complicate peşteri din Chapada Diamantina şi ghidul ne-a întrebat „aveţi lanterne?” Da’ deja zâmbea, deci ne-am prins că e la mişto.) Eh, în pădure, lângă apă, nici ordinarii cei mici nu mai sunt nocturni. A fost ca în desene animate. Eram trei oameni, fiecare cu norul lui de ţânţari pe urme. Nu exagerez, NOR! Cred că fiecare avea asignaţi măcar o sută pe cap de vită furajată. Eu fluturam hanoracul şi mă învârteam ca un derviş în transă şi vreme de o jumătate de oră (că de, ne-am şi întors) mi-aş fi dorit să fiu o vacă cu zece cozi. Şi ăştia chiar nu erau mofturoşi. Faţă, gât, braţe, picioare…nimic nu refuzau. Şi, vorba cântecului, „unde sugeau, buboi lăsau”. Fără exagerare. Sigur, umflături micuţe, care dispăreau la aproximativ zece minute, fără cel mai mic efect secundar. Dar totuşi…

Şi zău că prefer să aud cum respiră jungla şi nu bormaşinile vecinilor din bloc, care veşnic „amenajează” câte ceva. Şi zău că sunt convins că niciodată, niciun liliac nu va fi mai rău intenţionat decât un „locatar” de profesie, care deşi n-a plătit niciodată nimic la Administraţia Străzilor, are „locul lui de parcare”. Şi zău că de fiecare dată când văd un gândac (pădurea naşte gândaci mari, graşi, sănătoşi, nu ca viperele alea roşii de bucătărie, care scot suta mai ceva ca un bugatti), îmi aduc aminte că e mai curat decât mulţi dintre locuitorii canalizărilor din „civilizaţie”.

Băi, am o problemă. Şi e serioasă, pentru că nu reuşesc să scap de ea de câţiva ani. Îmi plac copiii. Şi ei pe mine. Exceptând momentele de nesimţire în care, din motive obiective, mi-am lăsat barba să crească la modul odios şi de fiecare dată asta se conjuga cu o energie de nivel minier. Atunci copiii mici urlau ca din gură de şarpe, iar irezistibila mea imitaţie de Donald Duck eşua lamentabil. Altfel, avem un lipici teribil la boraci.

Numai că nu suport să aud copii lăsaţi să urle şi să se zbânţuie nesupravegheaţi şi nestruniţi într-un restaurant. Mă ia capu’! Şi problema mea nu e cu ei, ci cu părinţii lor care îşi văd tihniţi de leorpăit în strachină în timp ce clienţii fără copii înghit cu noduri, iar cei care decid să deschidă uşa localului o iau la goană crezând că au nimerit la vreo petrecere privată sau, mai rău, în vreo grădiniţă a infernului. Îmi pierd cumpătul. Mă concentrez cu greu la tigăi şi mi se schimbă brusc starea de spirit.

Brazilienii nu-şi „dresează” copiii. Mai mult, cei veniţi de pe alte continente aleg exemplul brazilian şi îşi lasă odraslele să se exprime, să descopere, să aleagă, să înveţe din propriile experienţe. Şi bine fac. Foarte bine fac! Se face aproape anul şi eu n-am văzut copil pocnit sau abuzat verbal în Brazilia. Sigur că, în situaţi izolate, strategia asta creşte şi lepre care merg pe plajă şi cerşesc cu textul „azi e ziua mea şi mama n-a avut cu ce să-mi facă tort, dă şi mie 50 de centavos să-mi iau o prăjitură”, dar toţi sunt aşa de frumoşi, că ţi se înmoaie orice urmă de vigilenţă la gândul că poţi să contribui la bucuria lor. Am văzut chiar clienţi bucuroşi că pot lua cina într-un spaţiu în care ăştia mici orăcăie, cad, se lovesc, urlă ca din gură de şarpe .

Cred că reacţia mea se datoreşte unor fixaţii. Una ar fi interesul exagerat pentru confortul celor care-mi trec pragul în virtutea experienţei culinare. De multe ori teama mea ca ei să nu fie deranjaţi devine mai mare decât însuşi eventualul lor disconfort. Teama asta e confundabilă uneori cu obsesia pentru fidelizare, atât de preţioasă pentru restauratori. A doua e clar generată de firca pierderii clienţilor de moment, aceia care ar face cale întoarsă de îndată ce ar auzi chiotele şi trilurile micuţilor.

Da’ mie chiar îmi plac copiii şi nici măcar pe părinţii în cauză nu mă supăr la modul serios. Adică pe moment mă uit chiorâş la ei cu ochiul către mine, dar treaba asta face parte din confortul lor, cel care oricum mă interesează mai presus de orice. Cum o dau, cum o sucesc, tot la mine e problema, numai că încă nu ştiu cum s-o rezolv. Mulţi dintre voi aveţi copii, mulţi dintre voi aveţi aceeaşi problemă ca şi mine chiar dacă aveţi copii. Daţi-mi şi mie o sugestie, o mantră, o ceva :)

Ajung la concluzia că mulţi români care trăiesc în afara graniţelor ţării lor de origine experimentează un fel de complex fals al exilatului. Cine a plecat din România, a plecat pentru mai binele lui propriu. Fianciar, sentimental, spiritual, geografic, geodezic, carstic sau piscicol. Indiferent de statutul său social din ţara de origine, demersul emigrării a fost dictat de motive pur personale. Sigur că ştiu multe situaţii în care cei care au plecat au luat decizia asta din motive generate de mersul anapoda al multor lucruri din România, dar gestul în sine a vizat nimic altceva decât îmbunătăţirea propriului trai şi propria fericire a celor care au plecat. Şi pentru că „bunele obiceiuri” nu se pierd aşa uşor, polarizarea rămâne sportul preferat al românilor şi dincolo de hotarele ei.

Interesant e că pseudoexilaţii ăştia sunt de ambele feluri: patrioţi mucăiţi, care smiorcăie tristelnic de fiecare dată când în ţară cineva trage o băşină cu stropi, dar şi huiduitori viscerali, care la fiecare năsărâmbă mioritică găsesc un nou prilej de a ridica degeţelul moralizator sau de a beşteli dirigenţial „poporul” care (vai!) nu mai are nicio şansă întru iluminare şi îndumnezeire… Ca şi cum, de îndată ce s-au propăşit prin străinătăţuri, ei fie descoperă cât de tare-şi iubesc ţara, fie au o viziune mult mai clară asupra realităţilor româneşti şi se dezic viguros de nenorocitul de popor care-şi permite să populeze în mod necorespunzător aşa o ţară frumoasă. Ba pardon, există şi specia care prezintă, bipolar, ambele caracteristici. Dar asta e o chestiune pur medicală, care mă depăşeşte.

Cred că oamenii ăştia uită sau omit cu neobrăzare câteva lucruşoare. Unul dintre ele, de pur bun simţ, ar fi chiar cel despre care vorbeam în primul paragraf. Atâta vreme cât nimeni nu le-a suspendat cu forţa calitatea de român, decizia personală nu-i transformă nicicum în exilaţi. Apoi, fără urmă de supărare, faptul că o parte din cariera noatră de români am fost parte din „sistem” şi la un moment dat am decis să ieşim din el, nu ne scuteşte în niciun fel de responsabilitatea de a fi fost una dintre rotiţele care au ajutat mecanismul să funcţioneze în formula şi în direcţia pe care acum o căinăm sau o mustrăm. Nu ne umple nici de glorie, nici nu ne plasează pe soclul victimei şi cu siguranţă nu ne permite să-i luăm la ştangă pe aceia care nu au decis la fel ca noi. Nicidecum în ultimul rând, cu cât vociferăm mai aprig, indiferent de sensul (mai degrabă nonsensul) în care o facem, cu atât mai apăsat ne subliniem incapacitatea de a fi schimbat ceva în România şi cu atât mai vârtos ne zugrăvim eşecul în demersul natural de a ne face sociatatea mai…trăibilă.

Îmi permit să cred că fac parte dintre aceia care nu au plecat din România stuchind în urmă sau fugind de români. N-am plecat din ţară „ca să fac bani” sau „pentru că acolo nu se poate trăi”, aşa că-mi rezerv dreptul la decenţa de a nu mă alătura niciunuia dintre cei doi poli. Românii o vor duce bine sau rău indiferent de crizele pro şi contra lor ale istericilor de ambe orientări. Poate ne gândim din nou la asta când rezultatul alegerilor va fi decis de votul „românilor din străinătate”, această păpuşică Chucky electorală a ultimului deceniu.

Alvara(ua) asta este echivalentul autorizaţiei de funcţionare eliberată anual de autoritatea locală, pentru business-urile de toate felurile. Ca şi în România, la începutul anului calendaristic, să zicem pe 3-4 ianuarie dacă eşti gospodar şi te trezeşti cât de cât repede din beţiile de toate felurile ale începutului de an, aduni o documentaţie sumară, o depui împreună cu cererea tipizată la serviciul Taxe al primăriei, plăteşti tributul specificat şi apoi primeşti hârtia.

În România, din câte ştiu, autorizaţia asta costă 3,000 de lei pentru absolut orice întreprindere din domeniul alimentaţiei publice. Adică indiferent dacă eşti „Chip şi Dale SRL” sau „Trotter Internaţional SRL”, indiferent dacă ai trei mese de plastic sau ditamai hangarul de cârciumă, eşti obligat să plăteşti taxa asta.  Întrucât nu există nicăieri specificaţii juridice privind termenul până la care trebuie să deţii măcar chitanţa de la CEC care atestă plata taxei (în definitiv, asta e tot ce contează) la ultima întrevedere cu „organul competent” am aflat că „e important s-o ai, practic eşti pasibil de amendă începând de pe trei ianuarie” :) Dosărelul conţine aproximativ ZECE documente, plata se face doar la CEC, după care înaintezi actele la serviciul cu pricina şi, practic, nu te mai interesează nimic. În principiu, mai toţi pornesc procesul doar în cazul unui control de la Primărie. Aveţi? Pfuaaai, am uitat, bine că mi-aţi amintit! Veniţi peste o săptămână, că mâine mă duc să plătesc etc. Vine controlul, ai chitanţa, eşti ok. Şase sute şaptezeci şi doi de euro azi.

În Bahia, taxa asta e 250 de reali. Adică optzeci de euro azi. Şi cum revelioanele se termină în Brazilia abia după Carnaval şi după sărbătorile locale asociate lui, am depus cele TREI hârtii pentru Oasis la „prefeitura” în februarie anul în curs. Aici nu plăteşti din prima, că nu faci ce vrei tu :) Protocolul prevede că, după depunerea actelor, aştepţi frumos să te înştiinţeze în scris că poţi veni să efectuezi plata. Uneri primeşti hârtia chiar în momentul plăţii. În alţi ani, autorizaţia a venit la câteva luni după momentul achitării taxei. Astfel încât am auzit de situaţii în care antreprenorul a depus actele la începutul anului şi a primit autorizaţia chiar în decembrie al anului în curs. Dar să nu-ţi treacă prin cap că, dacă tot s-a făcut decembrie şi n-ai nimic la mână, poţi să te fofilezi. A, nu… Pentru că, dacă te-ai făcut că plouă când ţi-a venit înştiinţarea să te prezinţi la Primărie, autorităţile braziliene nu ştiu de-astea cu somaţii şi „veniţi peste o săptămână”. Îţi închid şandramaua secondaţi de ajutorul discret (de cele mai multe ori cu automatul în cumpănă şi cu degetul pe trăgaci, conform poziţiei de aşteptare) al Poliţiei Federale.

Este singura taxă locală pe care întreprinderile din oraş sunt obligate să o plătească în fiecare an direct către bugetul comunitar. Când am venit la Oasis, una dintre primele întrebări pe care le-am pus a fost „cine ia gunoiul şi cât costă?” (Eu încă aveam în cap contractul obligatoriu cu o companie de salubritate fără de care în Bucureşti nu ai cum să exişti ca şi punct de lucru în alimetaţia publică. Adică REBU în cazul meu, care venea lunea conform contractului şi vinerea pe neve. Plus cel cu firma tip DDD. Plus cel cu serviciul obligatoriu de neutralizare a deşeurilor de provenienţă animală. Toate pe bani, toate companii private.). „Păi scoatem seara sacii cu gunoi triat şi vine maşina de dimineaţă, pe la şase. Nu costă nimic.”