CÂND URLĂ COPIII ÎN RESTAURANT

miercuri, 11 septembrie, 2013 la 7:32 pm

Băi, am o problemă. Şi e serioasă, pentru că nu reuşesc să scap de ea de câţiva ani. Îmi plac copiii. Şi ei pe mine. Exceptând momentele de nesimţire în care, din motive obiective, mi-am lăsat barba să crească la modul odios şi de fiecare dată asta se conjuga cu o energie de nivel minier. Atunci copiii mici urlau ca din gură de şarpe, iar irezistibila mea imitaţie de Donald Duck eşua lamentabil. Altfel, avem un lipici teribil la boraci.

Numai că nu suport să aud copii lăsaţi să urle şi să se zbânţuie nesupravegheaţi şi nestruniţi într-un restaurant. Mă ia capu’! Şi problema mea nu e cu ei, ci cu părinţii lor care îşi văd tihniţi de leorpăit în strachină în timp ce clienţii fără copii înghit cu noduri, iar cei care decid să deschidă uşa localului o iau la goană crezând că au nimerit la vreo petrecere privată sau, mai rău, în vreo grădiniţă a infernului. Îmi pierd cumpătul. Mă concentrez cu greu la tigăi şi mi se schimbă brusc starea de spirit.

Brazilienii nu-şi „dresează” copiii. Mai mult, cei veniţi de pe alte continente aleg exemplul brazilian şi îşi lasă odraslele să se exprime, să descopere, să aleagă, să înveţe din propriile experienţe. Şi bine fac. Foarte bine fac! Se face aproape anul şi eu n-am văzut copil pocnit sau abuzat verbal în Brazilia. Sigur că, în situaţi izolate, strategia asta creşte şi lepre care merg pe plajă şi cerşesc cu textul „azi e ziua mea şi mama n-a avut cu ce să-mi facă tort, dă şi mie 50 de centavos să-mi iau o prăjitură”, dar toţi sunt aşa de frumoşi, că ţi se înmoaie orice urmă de vigilenţă la gândul că poţi să contribui la bucuria lor. Am văzut chiar clienţi bucuroşi că pot lua cina într-un spaţiu în care ăştia mici orăcăie, cad, se lovesc, urlă ca din gură de şarpe .

Cred că reacţia mea se datoreşte unor fixaţii. Una ar fi interesul exagerat pentru confortul celor care-mi trec pragul în virtutea experienţei culinare. De multe ori teama mea ca ei să nu fie deranjaţi devine mai mare decât însuşi eventualul lor disconfort. Teama asta e confundabilă uneori cu obsesia pentru fidelizare, atât de preţioasă pentru restauratori. A doua e clar generată de firca pierderii clienţilor de moment, aceia care ar face cale întoarsă de îndată ce ar auzi chiotele şi trilurile micuţilor.

Da’ mie chiar îmi plac copiii şi nici măcar pe părinţii în cauză nu mă supăr la modul serios. Adică pe moment mă uit chiorâş la ei cu ochiul către mine, dar treaba asta face parte din confortul lor, cel care oricum mă interesează mai presus de orice. Cum o dau, cum o sucesc, tot la mine e problema, numai că încă nu ştiu cum s-o rezolv. Mulţi dintre voi aveţi copii, mulţi dintre voi aveţi aceeaşi problemă ca şi mine chiar dacă aveţi copii. Daţi-mi şi mie o sugestie, o mantră, o ceva :)