CÂND URLĂ COPIII ÎN RESTAURANT
Băi, am o problemă. Şi e serioasă, pentru că nu reuşesc să scap de ea de câţiva ani. Îmi plac copiii. Şi ei pe mine. Exceptând momentele de nesimţire în care, din motive obiective, mi-am lăsat barba să crească la modul odios şi de fiecare dată asta se conjuga cu o energie de nivel minier. Atunci copiii mici urlau ca din gură de şarpe, iar irezistibila mea imitaţie de Donald Duck eşua lamentabil. Altfel, avem un lipici teribil la boraci.
Numai că nu suport să aud copii lăsaţi să urle şi să se zbânţuie nesupravegheaţi şi nestruniţi într-un restaurant. Mă ia capu’! Şi problema mea nu e cu ei, ci cu părinţii lor care îşi văd tihniţi de leorpăit în strachină în timp ce clienţii fără copii înghit cu noduri, iar cei care decid să deschidă uşa localului o iau la goană crezând că au nimerit la vreo petrecere privată sau, mai rău, în vreo grădiniţă a infernului. Îmi pierd cumpătul. Mă concentrez cu greu la tigăi şi mi se schimbă brusc starea de spirit.
Brazilienii nu-şi „dresează” copiii. Mai mult, cei veniţi de pe alte continente aleg exemplul brazilian şi îşi lasă odraslele să se exprime, să descopere, să aleagă, să înveţe din propriile experienţe. Şi bine fac. Foarte bine fac! Se face aproape anul şi eu n-am văzut copil pocnit sau abuzat verbal în Brazilia. Sigur că, în situaţi izolate, strategia asta creşte şi lepre care merg pe plajă şi cerşesc cu textul „azi e ziua mea şi mama n-a avut cu ce să-mi facă tort, dă şi mie 50 de centavos să-mi iau o prăjitură”, dar toţi sunt aşa de frumoşi, că ţi se înmoaie orice urmă de vigilenţă la gândul că poţi să contribui la bucuria lor. Am văzut chiar clienţi bucuroşi că pot lua cina într-un spaţiu în care ăştia mici orăcăie, cad, se lovesc, urlă ca din gură de şarpe .
Cred că reacţia mea se datoreşte unor fixaţii. Una ar fi interesul exagerat pentru confortul celor care-mi trec pragul în virtutea experienţei culinare. De multe ori teama mea ca ei să nu fie deranjaţi devine mai mare decât însuşi eventualul lor disconfort. Teama asta e confundabilă uneori cu obsesia pentru fidelizare, atât de preţioasă pentru restauratori. A doua e clar generată de firca pierderii clienţilor de moment, aceia care ar face cale întoarsă de îndată ce ar auzi chiotele şi trilurile micuţilor.
Da’ mie chiar îmi plac copiii şi nici măcar pe părinţii în cauză nu mă supăr la modul serios. Adică pe moment mă uit chiorâş la ei cu ochiul către mine, dar treaba asta face parte din confortul lor, cel care oricum mă interesează mai presus de orice. Cum o dau, cum o sucesc, tot la mine e problema, numai că încă nu ştiu cum s-o rezolv. Mulţi dintre voi aveţi copii, mulţi dintre voi aveţi aceeaşi problemă ca şi mine chiar dacă aveţi copii. Daţi-mi şi mie o sugestie, o mantră, o ceva :)
fa salonul de fumatori. Parintii responsabili fug urgent cind vad doar salon de fumatori.
No way, eu chiar îmi doresc famili cu copii în restaurant, la Bucureşti am făcut la fel. Iar asta cu salonul de fumători chiar nu mi se pare o variantă decentă :)
Ca mama de baiat zvapaiat, iti dau o idee: sa ai in restaurant jucarii si creioane de colorat. Daca faci un mic colt cu o masa mica de plastic, niste carti de colorat cu creioane, si niste animale de plastic, ai asigurata o ora de liniste. Asta merge si pentru fete si pentru baieti, si e experimentata pe un grup larg de copii :)
Alexandra, Kopel’s a fost unul dintre puţinele restaurante din Bucureşti cu jucării chiar la intrare. Un lădoi întreg. Şi aici la fel. O cutie cu de toate. Nu funcţionează :)
Al meu stă noaptea la încărcat şi ziua consumă. Are aproape 3 ani şi cred că îi lipseşte gena denumită ştiinţific „stai pe loc”. Când nu am de ales şi îl iau la restaurant, facem cu rândul şi ne ţinem după el. Veneam la Kopel’s …după ce am născut am renunţat :) Ce am observat: un animator care să se joace cu ei face minuni! Eventual cu costum de supererou.
Bun. Deci schimb şorţul şi tunica pe mantia lui Superman :D
Cred că orice costumaţie cu chiloţii peste pantaloni e ok :D
Şi multă multă baftă şi voie bună acolo unde eşti!
Şi vouă sănătate cât cuprinde :) Nu cred că v-am mai văzut după acea masă de botez…
Am mai fost, dar nu de multe ori. În schimb l-am tot recomandat şi au venit alţii care ne-au mulţumit, mai ales pentru caracatiţe :)) Am fost recent, în vară, neştiind că eşti peste mări şi ţări. Am întrebat de tine dar am aflat doar că nu eşti în restaurant. Acu’…na, chiar nu erai :))
Nu ai sa rezolvi tu asta, insa copii vor fi intotdeauna asa. Un copil sa stea la masa sa manance linistit nu e copil. Important cred ca e sa ai oameni cae sa ii trateze cu dragoste si sa se simta caldura umana. Intotdeauna am fost impresionat de locurile unde personalul a tratat frumos copii mei si total dezgustat de locul unde daca din greseala s-a intamplat un accident din cauza copilului meu am simtit iritare din partea angajatilor. Eu imi temperez copii insa e cateodata o adevarata aventura sa ii tin linistiti in unele locuri unde mai intalnesc altii copii, etc. Important ca parinte e sa te asiguri ca nu se poate intampla un accident care sa-i puna in pericol si la randul tau sa nu deranjezi pe cei din jur. Insa dupa cum e zicala: bogatul nu crede saracul, asa nici cei fara copii nu-i inteleg pe cei cu copii si probabil vor fi deranjati de jocul lor agitat. Cei cu copii sau trecuti de o anumita varsta vor privi copii jucandu-se cu o placere senina. Tu ca si gazda nu cred ca ar trebui sa-ti faci probleme decat in ceea ce priveste pericole pe care copii nu le pot anticipa. Si a propos de ce scria cineva mai sus. Un simplu balon dat unui copil intr-un magazin poate face minuni… in cazul tau poate o acadea, o guma, etc. Numai bine