Mai bun decât mine

luni, 10 octombrie, 2016 la 1:26 pm

Acum câteva zile, un om care mi-e tare drag a gândit cu voce tare pe Facebook, așa cum mai toți facem foarte des.

Uite o treabă în care eu cred cu tărie și pe care încerc să o trăiesc, chiar dacă nu-mi iese mereu. Un părinte trebuie sa crească un copil mai mare decât e el, un om mai bun decât a reușit el să fie. Vârsta nu are importanță. Să îți ajuți copilul să devină un om mai mare ca tine, mai bun ca tine, asta zic eu că e sursa q a existenței familiale.

Aparent lăudabil, corect, constructiv. Să educăm oameni buni, care să facă o diferență reală în lumea dintre noi, să aspire către bine și să urmărească scopuri înalte. Sunt mai mult decât convins că intenția care generează un asemenea deziderat este 1000% pozitivă. Dar cum spunea o zicală istorică? „Drumul către iad e pavat cu intenții bune…”?

Cred că nimeni și nimic nu poate decide în mod autentic cât ești sau ai fost de bun și de măreț pe parcursul existenței. Nici măcar tu. Da, poate că ai făcut niște lucruri foarte bune, care au influențat în mod hotărâtor și pozitiv existența altora. Sau poate că nu ai făcut. Poate că au fost și vor mai fi momente în care te-ai simțit și te vei mai simți măreț și bun. Numai că toate astea au un mod subiectiv și arbitrar de a fi măsurate. De fiecare dată, ceva ce ție ți se poate părea un bine de valoarea universală cu siguranță va produce și efecte negative pentru alții. Un fapt ce ție îți pare de o gravitate copleșitoare și pentru care te pedepsești după „bunul” obicei al oamenilor cu conștiință de sine poate genera undeva un bine pe care sigur nu l-ai luat în calcul.

Ce încerc să zic este că „mai mare” și „mai bun” din panseul amicului meu sun în primul rând tributare unor instrumente de măsură cu marjă enormă de eroare. Mai mult, dacă aceste comparative relative sunt generate în contextul unei lipse de apetență pentru descoperirea și înțelegerea propriei ființe (n-o spun condescendent, oamenii au griji cotidiene și pâine de cumpărat) spectrul erorii se lărgește considerabil. Și mai mult, dacă mecanismul conștientizării de sine este unul fals, bazat pe proiecții generate (de noi înșine și de alții) în procese existențiale mărunte, concluziile noastre despre „bun” și „mare” sunt pur și simplu eronate. Nu deschid aici discuția lungă despre traumele cu care aproape toți umblăm prin viață uneori de la un capăt la celălalt, căci e un alt subiect și ne-am depărat prea mult de cel prezent.

Și atunci de ce să ne punem copiii într-un șablon tăiat greșit de la bun început? De ce să le punem pe umeri greutatea unei misiuni care, după ce că nu e a lor, mai e și arbitrar definită? Raportând demersul educativ la ceea ce credem noi despre noi sau ceea ce credem noi că alții cred despre noi, riscăm să limităm sau să forțăm direcții complet străine și nenaturale pentru un copil care a venit în viața noastră cu misiunea și drumul lui unic. Da, suntem pe lângă el ca parteneri de drum și ghizi în linii foarte largi ale sensului, îi suntem datori cu un spectru comprehensiv al experimentării și exemplificării concrete a binelui, dar cred că dincolo de asta e doar decizia și alegerea omului în devenire. Și asta e o treabă în care eu cred cu tărie.

Două luni cu Edna

vineri, 4 decembrie, 2015 la 12:47 pm

„O să ți se schimbe complet viața!”… „O să vezi ce greu o să fie!”… „E frumos, dar e foarte complicat să ai un copil…” Simplu sigur nu e, dar parcă bucuria și dragostea și emoția mi se par mai puternice decât eventualele greutăți sau modificări care au apărut în viața noastră de când suntem cu Edna, fetița noastră așteptată calm, cu convingerea că va veni atunci când va decide ea să ne aleagă să-i fim părinți și să ne continuăm drumul împreună. Ca atunci când am plecat singur în Brazilia și ca în cazul tuturor întâmplărilor importante din viața noastră din ultimii trei ani, am așteptat fără să așteptăm, ne-am pregătit fără liste de priorități sau puncte de bifat. Am așteptat bucurându-ne de așteptare, știind că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor decide ele să se întâmple.

Edna nu a decis să vină în viața noastră nici ca să ne completeze, nici ca să ne întregească, nici ca să ne împlinească dorințele sau nevoile emoționale. Avem o fetiță normală (chiar dacă seamănă foarte mult cu tac’su), care descoperă și se descoperă la fel ca orice alt copil. Sunt foarte puține lucrurile pe care le pot spune despre ea în comparație cu tot ceea ce reușește ea să genereze în jurul ei, în dinamica vieții noastre. Știți și voi, probabil, că zilele unui bebeluș nu sunt neapărat un roman de aventuri, o sursă de povești cu isprăvi care să te țină cu sufletul la gură. Dar e cu adevărat remarcabil felul în care existența ei intervine în reacțiile și deciziile noastre. Sau ale motanului :)

Remușcările mele. Vin de pe un drum lung pe care tendința de auto-pedepsire și auto-descalificare a reprezentat pentru mine un mod de viață călduț și reconfortant, în care amestecul dintre clamarea incapacităților și victimizare m-a ajutat (credeam eu) mereu să par suficient de „obiectiv” și cât mai drastic (deci conform știutelor principii „sănătoase”) cu mine însumi, „lucid” în autoevaluare. Alis este aceea cu somnul puțin și foarte fragmentat în ultimele două luni. Pentru că așa e firesc să se întâmple lucrurile cu un copil foarte mic, hrănit la cerere, fără biberon. Nu pot decât să preiau parțial din nevoile Ednei în timpul zilei sau cel mult dimineața, devreme, la ora la care nu mai are nevoie nici de mâncare și nici de somn, ci doar de o plimbare prin casă, pe umăr, de unde privește totul cu ochi mari și curiozitate pisicească.

M-am simțit oarecum vinovat și insuficient de activ în primă fază, până am realizat că, dacă m-aș trezi și eu peste noapte la fel de des, am fi doi oameni obosiți și nedormiți, nu doar unul. Știți cum e să te crezi vinovat în conștiința celuilalt și, de fapt, să nu fie nici gând de așa ceva? Să te așezi pe poziție defensivă pentru ceva ce doar tu crezi că altcineva gândește despre tine? Cred că e unul dintre cei mai mari generatori de neînțelegeri și discuții inutile în contradictoriu. Din fericire, ne intră ușor-ușor în reflex o regulă pe care ne-am stabilit-o cu câteva săptămâni în urmă: atunci când ne trezim să-i reproșăm ceva celuilalt, să ne aducem aminte că, de fapt, nu încercăm să identificăm sau să evidențiem un vinovat și că reacția nu este un atac personal. Și funcționează. Și asta e soră bună cu o altă regulă mai veche, conform căreia nu avem niciodată voie să fim amândoi ofticați „unul pe celălalt” în același timp.

Fără teamă, dar cu precauție. Când am văzut-o prima dată pe Edna înecându-se cu lapte, m-am speriat teribil. Era prima dată pentru mine, căci Alis a ridicat-o vertical, a bătut-o ușor pe spate și a așteptat-o să-și recapete suflul. Pentru ele nu era prima oară. Eu înțepenisem și n-am putut decât s-o admir pe iubita mea pentru luciditatea cu care a reacționat. Probabil că aș fi făcut la fel dacă eram în situația ei, dar din exterior, ca o primă experiență, toată treaba a arătat aproape înfricoșător.

Edna crește normal, e aproape alta în fiecare zi, se dezvoltă vizibil. E foarte curioasă, din ce în ce mai vocală în afara sesiunilor de proteste sau revendicări, mănâncă strașnic, țipă voinicește și ia vertiginos în greutate. Desigur, în cele două luni de când ne cunoaștem au fost o mulțime de momente în care ne-am pus problema dacă un aspect sau altul sunt normale, dacă o anumită reacție poate avea la bază o problemă sau dacă așa era firesc să fie. Dar mă bucur că, până acum, am reușit să nu ne alarmăm niciodată, să nu intrăm în vreo panică și să întrebăm pediatrul dacă reacțiile sau simptomele „suspecte” sunt ok.

Edna stă câte două sau trei ore în parc, la aer, de la trei-patru săptămâni. Doarme atât de profund când dă cu nasul de aerul de-afară, încât o zi fără plimbare ni se pare o mare pierdere pentru ea. Îmbrăcată și protejată cum trebuie, ieșirile noastre sunt deja parte din rutina zilnică. Ieșim cu ea mai mult pe rând, astfel încât să ne putem face și alte treburi, dar plimbările în trei sunt cu adevărat o delectare, fiind și formula noastră de socializare din ultimul timp. Ne dăm întâlnire în parc cu alți prieteni cu copii sau cu oameni pe care n/am mai reușit să-i vedem în ultima vreme. Și funcționează.

Cel puțin deocamdată, fetița noastră e un copil liniștit, cu nevoi normale, pe care încercăm să le îndeplinim firesc. Știm că plânsul este, deocamdată, principala ei formulă de exprimare, așa că reușim să nu paralizăm atunci când el se prelungește sau se amplifică. A fost un episod destul de interesant pentru mine acum mai multă vreme, când, în mijlocul Herăstrăului fiind doar eu cu ea, Edna a decis să se trezească brusc și să plângă strașnic vreo zece minute (ZECE minute, când îți urlă pruncul, durează o veșnicie!) fără ca eu să-i pot oferi altceva decât câteva vorbe și o alee mai accidentată, de la vibrațiile căreia s-a liniștit într-un târziu. O, da, e genul acela de moment în care ți-ai dori, ca tată, să-ți crească brusc un sân cu lapte!

Yoda, băiatul nostru cel mare și înțelept. N-am renunțat la fiul nostru frumos și blănos nici pe perioada sarcinii, nici după venirea Ednei. Motanul nostru habar n-are cum arată o pisică (la cât era de rătutit când a venit la noi, nici nu cred că-și mai aduce aminte cum arătau mama și frații lui) și cred că felinele din viața lui suntem chiar noi. Eu oricum dialoghez cu el într-un limbaj al noastru, deci cu atât mai plauzibilă mi se pare varianta asta. Yoda nu a ieșit niciodată din casă, e vaccinat și deparazitat cu sfințenie, mănâncă doar ce ne-au recomandat veterinarii și e foarte foarte curat. Am avut și noroc pe toată durata sarcinii de un medic destupat la creier, care s-a asigurat că nu ne bate vreun gând să-l dăm. Și nu, nu ne bătea deloc.

Ei bine, de unde noi ne tot făceam scenarii despre cum o să vină Yoda să vadă ce și cum după sosirea Ednei acasă (da, motanul este de o curiozitate apoteotică), băiatul nostru cel înțelept a decis să nu intervină aproape deloc în toată această nouă aventură. A avut o perioadă în care ar fi făcut orice ca să aibă acces în zonele între timp restricționate (camera Ednei și dormitorul nostru), dar ne-am dat curând seama că interesul lui erau doar jucăriile micuțe care apăruseră între timp. Din momentul în care a primit una dintre ele, strădania și interesul lui s-au estompat. A adulmecat de vreo două ori fetița până acum, dar cu sfială și păstrând distanța. În rest – nimic.

Încercăm să nu-l neglijăm, ne jucăm cu el când avem cum, avem grijă să nu-i lipsească apa și mâncarea, din fericire are în continuare mult spațiu de alergat, cățărat, stat la soare și claunit după pofta inimii, așa că nu pare deloc marcat de noua noastră formulă de viață. Își găsește singur pretexte de joacă și mă bucur că, după sterilizarea oarecum prematură, înainte de un an, nici nu s-a îngrășat, nici nu i-a dispărut pofta de hârjoneală. E un motan mare, care se crede încă mic și se comportă în consecință. Așteptăm vremea când Edna (care l-a urmărit până acum o singură dată cu privirea) va deveni, probabil, o mașină de apucat, scărmănat, chiuit și flocăit. Vom fi pe-aproape, ca să le facem interacțiunile mai puțin contondente.

Poate e prematur să spun asta, dar mă obișnuiesc treptat să trăiesc în prezent, deci o spun fără teamă: am un copil mic și mă simt minunat, nu împovărat, preocupat suplimentar, agasat, îngrijorat, modificat drastic față de etapa anterioară. Mă bucur să văd la fiecare pas transformările copilului meu, să observ că i-au mai crescut genele de la o zi la alta sau că-și ține singură capul înainte de termenul obișnuit, să o aud scoțînd sunete noi și din ce în ce mai articulate, să mă topesc de plăcere la mocuțele pe care le face când îi dăm să miroasă anason, cimbru sau alte arome… Sunt recunoscător că am activități care nu mă obligă să fiu opt-zece ore pe zi departe de copilul meu, într-o postură nefirească, pe care s-o accept doar presat de niște credite sau alte „trebuie” și că mama lui își poate organiza activitățile cu aceeași flexibilitate, astfel încât să ne putem mișca în jurul Ednei cât mai comod și util pentru ea. Mai vedem ce-o mai fi :)

 

Are tata o fetiță

vineri, 16 octombrie, 2015 la 10:12 am

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu tată. De fapt, o lungă perioadă de timp mi-am dorit să nu fiu. Întâi pentru că am fost forțat să cred despre copii că sunt o pacoste. Mai apoi pentru că m-am ascuns în spatele ideii că eu n-aș putea crea un copil normal. După asta mi-am zis că, dacă e să se întâmple, o să văd eu cum o să mă descurc. Dar Universul a vrut cu mine și, din fericire, nu m-a lăsat să am un copil înainte de a mă vindeca măcar în parte de urâciunile și spaimele trecutului. Nu mi-a permis să aduc pe lume un nou vehicul al angoaselor și traumelor predate din generație în generație. Fetița mea s-a născut după ce mama ei și cu mine am renăscut, după ce m-am împăcat cu mine, după ce mi-am încheiat cu adevărat studiile, după ce am învățat să nu-mi mai fie frică și să mă bucur în fiecare clipă că sunt viu.

Când eram mic, auzeam despre mine că sunt „un lipicios”. Și asta nu neapărat pentru că aveam degetele mereu murdare de ceva resturi de prin borcane cu dulceață în care dădeam iama complet ilegal și inadmisibil, deci automat pedepsit „regulamentar” cu picioare în cap și blesteme vârtoase. Mă lipeam ușor de oameni, până la un punct am fost chiar foarte prietenos și bucuros să mă fac plăcut și preferat, iar copiii mai mici și bebelușii stăteau cuminți în preajma mea, se lăsau ținuți în brațe, gângureau și-mi zâmbeau.

Îmi plăceau copilașii. intram ușor în jocul fetelor și păstoream câte un brotăcel de prin vecini, mă simțeam responsabil și valoros pentru „lipiciul” meu. Îi împingeam cu căruciorul sau îi plimbam de mână prin iarba din fața blocului, îi căram în brațe cum puteam dacă deveneau plângăcioși sau mi se părea mie, în creierul meu de cinci-șase ani, că au nevoie de protecție sau grijă suplimentară. Protecție. Cred că ăsta era motorul meu în simpatia de-atunci pentru bebeluși. Mi se păreau mici, drăguți și buni de protejat. Poate din același motiv am căutat mai târziu femei care inspirau nevoie de protecție, care aveau nevoie de ajutor sau îmi stimulau instinctele paterne de salvator neînstare să se salveze pe el însuși.

Apoi am fost obligat să-mi domolesc brusc interesul și simpatia pentru copilașii vecinilor. „Termină cu apucăturile astea de doică proastă! Ce cauți să împingi cărucioarele împuțiților ălora? Ce ești tu, Mariana lui Pătruț, cretina cartierului?”. E drept, Mariana de la parter vorbea împleticit, mergea împleticit și părea prea mare fizic pentru comportamentul ei foarte copilăros, dar mie îmi era oarecum simpatică. Poate pentru că uneori chiar se chinuia să mă scoată din mâinile lui frate-su, al doilea coșmar contondent al copilăriei mele. Copiii erau, așadar, niște „jegoși”, mamele lor erau majoritatea „curve” și/sau „țoape”, tații lor erau fie „bețivi”, fie „curvari”, fie „nespălați”, iar eu urma să devin „handicapat ca Mariana” dacă mai continuam să mă joc „de-a tata” cu plozii lor.

Convins fiind că noi, copiii, suntem toți niște „poveri agățate” de gâtul maturilor, dar și pentru că începusem de foarte devreme să-mi exersez potențialul de șantaj sentimental atât de mult practicat în casa în care am crescut, a doua etapă a poziționării mele față de paternitate a fost repulsia. „Eu nu mă voi căsători niciodată și nu voi face copii”, spuneam uneori pentru că deveneam din ce în ce mai sigur că existența copiilor aduce doar motive de mâhnire și furie maturilor, alteori doar încercând să mai stăvilesc pentru scurt timp pumnii, picioarele și scuipații pe care-i primeam pentru că, de exemplu, pescuisem doar carnea din mâncarea de fasole verde pe care o aveam în frigider pentru toată săptămâna.

Cred că a mai existat un motiv solid al dezgustului meu timpuriu pentru paternitate. De la cinci și până aproape de optsprezece ani, am avut în proximitate un model absolut distorsionat al ceea ce se chema „tată”. Ajungea la noi aproape de fiecare dată băut bine sau își completa „litrajul” cu licorile care nu lipseau niciodată din casă, în așteptarea lui. Era adulat și ridicat în slăvi astăzi, când aflam că urmează să ne viziteze, dar repudiat și blestemat gros peste o săptămână, din cauza absenței prelungite, cu treburi, cu propria familie, cu băutura sau cu alte femei. Așa cum am mai scris, era un individ interesant, dar găunos pe multe ramuri. Și nici măcar nu pot spune că problemele lui de caracter au fost acelea care m-au influențat în respingerea ideii de paternitate, ci felul în care prezența sau absența lui influențau în mod frecvent atmosfera din casa în care m-am născut. Individul nu mințea, de exemplu. Ci doar hiperboliza până la ridicol sau făcea beat promisiuni pe care le uita la trezie. Ori un astfel de tată chiar nu-mi doream să fiu și pe vremea aia credeam că pot fi doar ceea ce spun și fac cei din jurul meu.

Pasul următor, în perioada de „glorie” a traiului călduț și împăciuitor-admirativ dimpreună cu furia și disprețul profund pentru mine, tot și toate, a fost „mi-e frică să fac un copil, poate ieși doar un cretin sau un geniu”. A fost felul meu rudimentar de a recunoaște că n-aș fi în stare să cresc un copil, să-l educ, să-l iubesc, să simt că mi-aș da viața pentru el. Pentru că aș fi dat-o mai lesne pentru mine și ceea ce mi se părea mie că aș demonstra cu asta. Ajunsesem chiar să mă bucur la gândul că aș putea fi steril, deși câteva întâmplări din trecutul meu ar fi putut contrazice ipoteza asta. Acum pot spune că norocul meu proverbial m-a ajutat să nu am un copil înainte de a fi convins că pot, că sunt în stare să încep procesul ăsta convins că n-o să-i fac niciun rău, voit sau întâmplător.

Ar fi trebuit să plec la Londra din decembrie anul trecut, urmând să încep școala din ianuarie. Diverse motive pur practice au făcut ca planul ăsta să nu funcționeze. În a doua jumătate a lui ianuarie am rezolvat respectivele inconveniente și am plătit taxele școlare pentru perioada martie – septembrie. La o săptămână după asta, am aflat că vom avea un copil. În primele trei luni, cele mai dificile pentru Alis, deși doresc tuturor femeilor din lume o sarcină cel puțin la fel de ușoară ca a ei, am fost în România, iar Edna noastră a decis să vină la doar două săptămâni după ce am absolvit școala. Uneori glumim și ne gândim că, în afară de cadoul de a fi aleși ca părinți de copilul nostru, el a venit cu un alt cadou, acela reprezentat de școala pe care am absolvit-o.

Sincronicități? Coincidențe? Potriveli? Habar n-am. Cert este că mă uit la ea, îi țin capul în palmă, mă prinde și mă strânge de câte un deget, zâmbește în somn sau gâdilată de câte-o lacrimă fericită de-a noastră și îmi dau seama în fiecare clipă că, în sfârșit, liniștea din noi are acum și un chip. Că tot ceea ce știm și tot ceea ce alegem să trăim curge acum firesc într-o persoană nouă, care nu va trebui să se trezească dintr-un coșmar ca să priceapă despre ce e viața cu adevărat. Mi-e greu să cred că am  dat viață unui suflet tânăr, dar sunt convins că, indiferent de vârstă, sufletul ăsta n-a venit să rezolve nimic din anterior, ci să construiască pentru mai departe, pe o fundație pe care, din fericire, noi am reușit s-o consolidăm.

Ce ar putea să nu ne scape

miercuri, 26 februarie, 2014 la 6:44 pm

Ieri am citit însemnarea asta a lui Cosmn Alexandru. Mi-a plăcut. Mi s-a părut întemeiat în ceea ce priveşte ipocrizia cu care maturii îşi mint copiii pentru ca mai apoi să le înfiereze orice tentaţie faţă de minciună, alarmist într-o măsură utilă din perspectiva mecanismelor automate către minciună şi înşelătorie pe care o conştiinţă în formare tinde să le instituţionalizeze ca măsură fie de apărare, fie de autoapreciere, aspiraţional prin prisma pildei personale credibile din final.

cosmin alexandru blog

Un text util. Nu mă număr printre fanii lui Cosmin Alexandru, însă mă bucur să identific în personalitatea lui o conştiinţă deschisă la schimbări şi receptivă la alternative. Am publicat linkul pe Facebook şi habar n-aveam că gestul ăsta îmi va facilita chiar mie o nouă experienţă revelatoare, că îmi va genera un gând pe care nu-l accesasem niciodată. Pe Alexandra o ştiu de câţiva ani şi, mai ales din postura mamei tinere, comentează în răstimpuri la postările mele din reţeaua socială. Iată comentariul ei de ieri, generator al unui gând care mie mi-a deschis o perspectivă importantă:

” Viorel, pot doar sa cred ca atunci cand o sa ai copii o sa vezi lucrurile mai nuantat. Da, minciuna nu e un obicei bun; dimpotriva, ea raneste si creeaza multe probleme. Pe de alta parte, minciunile de un anumit grad sunt necesare. Ca omenire, nu putem trai fara ele: cele din politete, cele din dragoste, cele din diplomatie, etc. Ma indoiesc ca dl Alexandru nu si-a mintit copiii nici o data. Daca fiul meu ma intreaba: Mama, e frumos desenul? eu ce sa ii raspund? Ca se putea mai bine? Evident ca ii spun ca e frumos. Cat despre minciunile de la televizor sau din piata, trebuie doar sa le recunoastem cand le vedem / auzim. Asta face parte din traiul in lumea reala.”

Nu cred în utilitatea minciunilor din politeţe, dragoste, diplomaţie… Sistemul meu de apărare, al copilului bătut şi batjocorit ca metodă fundamentală de educaţie, m-a îndemnat să mă dezvolt şi să mă perfecţionez ca mincinos, iar pentru asta am primit dublu de bătaie şi abuz psihologic. Am construit sau am permis construirea unor poveşti de dragoste marcante pe un piedestal de minciuni şi trezirea a durut teribil, căderea de pe eşafodajul necinstit a fost de foarte sus şi, până la identificarea lecţiilor utile, efectele au fost pe măsură. A minţi din politeţe mi se pare exact opusul intenţiei aparente, iar diplomaţia este despre cu totul altceva decât despre minciună.

Şi totuşi, răspunsul Alexandrei mi-a pus pentru prima oară o întrebare: „Chiar, cum eviţi să-ţi minţi copilul, ajutându-şi în acelaşi timp să-şi dezvolte reacţiile şi abilităţile în faţa unor răspunsuri care nu conţin neapărat aprobare şi admiraţie?” Sunt conştient de fluviul de bucurie ce inundă întreaga fiinţă a părintelui (întreg la cap şi la suflet) în faţa primului sau a încă unui desen (sau a altei declinări creative) al propriului copil. Copilul tău desenează, scrie poezii, cântă, dansează, face socoteli! Uau! E de-a drpetul magic! Şi totuşi, „da, desenul tău e foarte frumos!” închide orice fel de discuţie cu adevărat utilă, stinge aproape brutal (da, ce paradox!) zorii unei perspective cu adevărat înţelepte şi promiţătoare asupra pornirilor creative şi nu numai ale omului în formare din faţa şi din viaţa ta. După răspunsul ăsta, urmează doar puţină mândrie, un firav şi prea puţin fundamentat sentiment de încurajare, poate chiar şi o promisiune, fie ea şi mentală, în legătură cu un demers concret de stimulare a performanţei copilului în direcţia respectivului talent sau interes.

creioan colorate

În definitiv, „frumos” este atât de greu supus perspectivei personale şi bagajului de analiză propriu fiecărui individ, încât de cele mai multe ori răspunsul ăsta sec nu face decât să reconfirme autoritatea susţinută conjunctural în raportul părinte-copil. Şi totuşi, copilul tău a desenat şi chiar dacă nu ai leşinat de emoţie când i-ai văzut creaţia, e imposibil să-i spui că a desenat urât. Faptul că e interesat de părerea părintelui său înainte de părerile altora, e deja un mare cadou pe care, din păcate, mulţi părinţi îl primesc ca pe un dat firesc, ba chiar ca pe o datorie sau, şi mai rău, ca pe o povară uneori. Ca să dăm dezastrului ce-i al dezastrului, răspunsuri ca „ai consumat creioanele”, „te-ai murdărit pe mâini/pe haine cu creioanele sau acuarelele”, „lasă-mă, că gătesc/vorbesc la telefon/sunt cu vecina la cafea/n-am timp” etc. pentru mine sunt egale cu renunţarea la calitatea de părinte. Dar să lăsăm asta, chiar dacă perspectivele de soiul ăsta nu ne sunt chiar străine.

Creativitatea copilului vorbeşte foarte mult atât despre percepţia lui asupra lumii din jur, cât şi despre procesele lui mentale intime, despre teme prezente în mecanismele lui interioare, bucurii sau frici, preferinţe sau nemulţumiri, tentaţii sau distanţări… Ce-ar fi dacă în loc de „foarte frumos, bravo” am privi cu atenţie formele, cuvintele, tonurile, culorile, mişcările sau parcursul şi le-am folosi ca pe o uşă secretă întredeschisă către universul mental şi al emoţiilor din acela pe care-l ajutăm să se dezvolte?

hand

Cine-i personajul ăsta? şi de ce e albastru? ce are în mână? unde se duce? casa e mai mică decât câinele? soarele răsare sau apune? floarea cum se simte? norul ce aduce?  de ce e groasă vocea lupului? „copac” oare rimează cu „ghiocel”? dacă întinzi mâinile în lături, crezi că toţi vor vedea o pasăre?ritmul ăsta e aşa pentru că imită pasul broscuţei?

Desenul tău e „creativ”, „inspirat”, „hazliu”, „interesant”, „neaşteptat”, „introspectiv”… Ce-i aia? Şi uite cum, corelat cu vârsta şi universul lui, îi deschidem celui pe care avem grijă să-l hrănim şi să-l ajutăm să se dezvolte din toate punctele de vedere noi şi noi perspective, noi şi noi coridoare mentale şi emoţionale, noi şi noi alternative în alegerea şi consolidarea de principii, credinţe, păreri, trăiri… Sigur că desenul, poezia, dansul, cântecul sunt frumoase. Sunt cele mai frumoase. Dar zău că n-are cum să ne pară rău dacă trecem puţin de nivelul ăsta şi „complicăm” puţin lucrurile în avantajul tuturor. Actul creativ infantil nu poate fi nici frumos, nici urât. El pur şi simplu este şi asta reprezintă un avantaj imens într-o înţelegere mai profundă şi mai corectă a întregului amalgam de vibraţii conţinut de un copil. E o mână întinsă, o invitaţie la cunoaştere.

Nu toţi copiii se exprimă creativ, unii ne invită prin alte metode în interiorul lumii lor, alţii nu ne invită deloc, facem eforturi suplimentare ca să aflăm şi ca să înţelegem pentru ca mai apoi să ştim şi să-i abordăm în consecinţă, să construim relaţii armonice, să corectăm, să redirecţionăm dacă e nevoie. Îndemnul meu este să vă bucuraţi conştient de fiecare astfel de invitaţie şi să fiţi receptivi la cel mai mic semn de deschidere. Uşile întredeschise trebuie deschise larg, astfel se închid la loc la cea mai palidă adiere a dezintereslui sau a aprobării nestimulatve. Mâinile întinse obosesc şi demersurile neînţelese ori greşit interpretate se inhibă, se usucă, se ascund.

Gunoierul de la Tiririca

sâmbătă, 23 noiembrie, 2013 la 7:07 am

gunoier

Cel mai simpatic şi mai drag gunoier de plajă a împlinit ieri patru ani. Să fii sănătos şi fericit, Saşica. Vorbim când termini treaba ;)

Vorbe dulci

marți, 5 noiembrie, 2013 la 4:55 pm

zahar

„Copiilor le place zahărul.” „Dă-i copilului, că pofteşte…” Ba nu, mă! Niciodată! Contrar tuturor teoriilor generate şi susţinute de babe băloase şi decrepite, transmise prin umori şi „educaţie” mai tinerelor vlăstare care se împuiază de cele mai multe ori arbitrar şi pe nepregătite, refuz să accept că ne naştem cu pofte în guşă, cu predilecţii papilare sau înclinaţii gustativ-morbide.

Nu-i vorbă, sunt pe toate drumurile ciumăfaiele oţărâte care, eşuând (şi) în procesul educativ, au nesimţirea şi insuficienţa cerebrală agresiv-galopantă să trâmbiţeze de prin cotloanele propriei şi nemărginitei lor putrefacţii mentale despre cum că ne-am naşte chiar predestinaţi binelui sau răului, lăcomiei sau anorexiei, pantofilor cu toc sau şlapilor cu tanga. Şi au dreptate, e mult mai simplu să musteşti în propria pastă neuronală decât să depui cât de cât un efort minim pentru a-ţi extrage conştiinţa din propriul anus cu arome întunecate. Că e cald, e bine…

Băi, lepre comode şi decervelate, din cele mai multe puncte de vedere, copiii voştri sunt rezultatul propriilor voastre procese şi al propriilor voastre decizii aparent mărunte şi în fapt uriaşe pentru conştiinţa celui pe care atât de des aveţi convingerea că, prin simplul fapt că l-aţi procreat, se cheamă că măcar pe jumătate (jumătatea bună, a haitei din care vă trageţi) aţi şi rezolvat treaba. Cealaltă jumătate de treabă ar fi trebuit s-o rezolve coechipierul de coţăială şi rate la bancă, dar aia e, nu aveţi nicio vină că neamul lui e de proastă calitate, nu părea când a zis „da” la Starea Civilă. Starea lui de boaită!

Cu mâna voastră băgaţi în gura copiilor tot ceea ce, mai devreme sau mai târziu, va deveni „poftă” sau „răutate”. Cu tidvele voastre părăsite decideţi că unui copil care nu a pus niciodată gura pe ciocolată e omeneşte să-i placă treaba asta. Cu falangele voastre ucigaşe le puneţi zahăr şi sare în tot ceea ce crede pateul vostru cerebral că vor înghiţi copiii mai lesne, mai cu bucurie, mai abitir. Pentru că amarul profund al propriilor voastre angoase este, la rândul lui, victima conştientă şi suma tuturor păcălelilor pe care vi le administraţi zilnic. Vă hrăniţi propriile frici şi supărări flaşte pe „viaţă”, „societate” şi „sistem” cu amăgirea dulce a unei morţi lente pe care o injectaţi cu abnegaţie şi în cutiile pe care le doriţi musai după chipul şi asemănarea voastră.

Ştiu copii care nu au atins zahărul şi sarea în formele lor sintetizate până târziu, spre vârsta la care procesele lor au devenit conştiente, când „testul” începe să conţină şi baza a ceea ce voi le strâmbaţi din start, tot de frică: libertatea de opţiune. Şi sunt nişte copii cel puţin normali. Ceea ce nu se va putea spune niciodată despre aceia cărora le înfundaţi un pufulete sau un biscuit în bot oridecâteori vreţi să-i faceţi să tacă sau să-i răsplătiţi că au tăcut.

Şi pentru că aveţi o conştiinţă de dimensiunea unei seminţe de in şi verticalitate aidoma spaghetelor fierte, vă veţi simţi de fiecare dată îndreptăţiţi să daţi vina pe alţii în toate aceste mici crime pe care le înfăptuiţi zilinc. „Mă-ta i-a dat prima oară!”. „A văzut la magazin şi a cerut.”. „A mâncat de la copiii din curte.”. „A văzut la televizor.”. Atunci măcar aveţi bunul simţ să recunoaşteţi că „mă-ta”, vecinii şi televizorul vă cresc odraslele. Şi abandonaţi cursa, dragilor, că e mai mare păcatul să vă chinuiţi şi să-i chinuiţi şi pe alţii doar aşa, „de-un capriţ, de-un pamplezir”.

Porunci pentru părinţi. Bătaia şi insulta NU sunt rupte din Rai

joi, 24 octombrie, 2013 la 6:48 am

cry baby

„Hai să coasem Raiul la loc!” Nu mai ştiu în ca carte am citit replica asta dată de un copil părintelui care tocmai îi administrase două la fund. Parcă să zic că, acelui personaj, replica i-a generat o epifanie, dar mie sigur îmi sună în cap de fiecare dată când, din ce în ce mai rar din fericire, aud dictonul nenorocit sub care atâtea generaţii de părinţi şi-a ascuns uneori urecheli rare, alteori adevărate programe educative de tortură fizică şi emoţională, de multe ori cu urmări comportamentale şi psihice grave asupra celor „educaţi” astfel.

Sunt convins că toate campaniile sociale împotriva violenţei domestice cărora Internetul le dă glas şi vizibilitate nu sunt doar activităţi bifate în nişte programe de cheltuire de bugete pentru organizaţiile sau companiile care le pun la cale sau doar le finanţează. Sunt sigur că măcar la pornire există un grăunte de empatie pentru toţi aceia care au de suferit de pe urma rudelor apropiate mai puternice din punct de vedere fizic şi din acela al autorităţii sau ierarhiei familiale. Însă, din păcate, progresele reale sau rezolvările măcar parţiale ale problemei de fond sunt, în general, slabe sau insuficient de vizibile.

Din punctul de vedere al demonstrării şi condamnării culpabilităţii, totul se opreşte la imposibilitatea imixtiunii factorilor externi în chestiunile de familie. Şi ar fi chiar absurd să ridici de pe stradă, pentru amenzi sau anchete, o mamă care, într-un moment de surescitare, îşi pălmuieşte copilul la fund într-un magazin. Ar fi aberant ca Poliţia să intre cu forţa într-un domiciliu din care se aud ţipete sau copii plângând. Exagerările de felul ăsta nu rezolvă nici pe departe problema în sine, creînd de obicei altele, la fel de nedorite.

Mai presus de orice metodă de coerciţie stă nevoia modificării mentalităţii, a schimbării de optică asupra pornirilor violente şi asupra drepturilor de viaţă şi de moarte pe care unii părinţi sau soţi sau fraţi şi le atribuie în momentul în care consideră că „dispun” după propriile pofte sau principii de cei pe care-i au în grijă, drept parteneri sau colegi de drum prin viaţă. Tragem ponoasele unei culturi în care palma, pumnul, înjurătura, ameninţarea, umilirea intenţionată, intoleranţa faţă de tot ceea ce nu e la fel ca noi sau batjocura s-au transmis natural de-a lungul multor generaţii.

Nici nu ştiu când m-am surprins prima oară scrâşnind din dinţi şi strângând pumnii inutil la vederea copiilor sau căţeilor „de companie” bătuţi în public de stăpâni. Căci ce altceva sunt părinţii care fac astfel de gesturi? În ce altceva se transformă un părinte care, aidoma proprietarului de câine, îşi hrăneşte, îşi antrenează, îşi alintă „companionul” pentru ca apoi subconştientul să-i permită să-l lovească, să-l pedepsească sau să-l umilească pentru nerespectarea „regulilor” de faţă cu martori prezenţi fizic sau mascaţi de zidurile vecinătăţii?

Dacă agresiunile fizice între doi maturi reprezintă lipsa argumentelor în formă pură, lipsă ce poate fi dictată de multe ori de neajunsuri culturale, intelectuale sau emoţionale, ce reprezintă oare bătaia şi umilinţa în formele lor diverse exercitate de un matur asupra propriului copil, asupra individului pe care îl EDUCĂ şi îl PREGĂTEŞTE pentru a deveni O FIINŢĂ INDEPENDENTĂ şi un OM în toate sensurile acceptate ale cuvântului? Astăzi nu voi scrie despre femei sau iubite bătute pentru că procesul meu de vindecare e legat indisolubil de copilărie şi adolescenţă, dar poate că la un moment dat voi reveni şi asupra acestei părţi a subiectului. Din păcate, haita din care provin şi în mijocul căreia am fost „educat” conţine câteva exemple memorabile şi pentru acest capitol pe care nu-l detaliez astăzi.

Cred cu tărie (ce clişeu oribil!) că maladia principală de care suferă românii este…n-aţi ghicit…eufemismul. Dar în forma lui complexă şi dusă la nivel de filosofie generală de abordare a tot ce ni se întâmplă sau se petrece în jurul nostru. Veşnic „la noi” e mai bine decât „la alţii” din cine ştie ce motive mai mărunte sau consistente şi veşnic „la alţii” sunt întotdeauna exemplele mai dramatice şi mai profunde când vine vorba de propriile greşeli sau de propria persistenţă în incorect. Aduc aminte de asta aici pentru că poveştile ce urmează nu sunt scrise cu dorinţa de a şoca, sigur nu sunt superlativul absolut al torturii exercitate vreodată asupra unui minor şi cu siguranţă „la alţii” s-a întâmplat mult mai rău. Dar consider că un exemplu în plus nu va strica nimănui şi că, poate, unii dintre voi se vor gândi o secundă în plus înainte de a se considera suficient de obosiţi, stresaţi şi, deci, îndreptăţiţi să lovească sau să batjocorească un copil pe care, dealtfel, îl îngrijesc cu conştiinciozitate şi pentru care asigură tot ceea ce le este omeneşte posibil.

broken glass

În spatele uşii sau dincolo de pereţii apartamentului 5 s-au auzit în multe rânduri sunetele scandalurilor familiale cu multă vreme înainte de a mă naşte. Asta e o informaţie pe care am primit-o la rândul meu şi pentru care, drept consecinţă, nu pot aduce nicio exemplificare. Mi s-a spus că între mama mea naturală şi părinţii ei, cu care locuia, au existat mai multe episoade violente. Nu pot lua drept complet reale faptele povestite de alţii, nu ştiu exact din ce motive se iscau aceste conflicte, nu am fost martor la ele. Ştiu, însă, că primele mele amintiri din apartamentul copilăriei conţin bătăi, scandaluri, înjurături şi urlete.

Până pe la sfârşitul lui ’81, când s-a înfăptuit marea renovare de după moartea rapidă a mamei şi a părinţilor ei, îmi amintesc că lângă cantul din stânga al sufrageriei a stat multă vreme întipărită urma cataramei unui centiron militar. Steaua din partea de sus a stemei comuniste gravată pe cataramă se adâncise câţiva milimetri în tencuială şi, cu trecerea timpului, urma din perete s-a închis la culoare de la praf, fum de ţigară sau urme de mâini. În acea casă existase în acei ani o singură persoană care efectuase stagiu militar, primul născut al mamei mele şi persoana care avea să-mi devină tutore legal după moartea ei.

Mă feresc să intru în detaliile scandalurilor care nu mă priveau direct, dar ale căror victime colaterale eram în permanenţă fratele meu şi cu mine. Însă cu siguranţă îmi amintesc de o bătaie primită cu  certitudine pentru o greşeală de-a mea (nu aveam mai mult de cinci ani, Aura era încă prin casă şi uneori mi-o aduc aminte îngenunchid în faţa mea, plângând, mângâindu-mă pe obraji şi pe cap şi întrebând retoric „Oare o să mai am eu zile să te văd băiat mare?”) cu o cureluşă de piele, subţire de un deget. Ţin minte că deja mă speriasem şi ştiam că „procesul” abia avea să înceapă. Am fost dezbrăcat de pantaloni, răsturnat cu picioarele în sus pe patul cu ladă din sufragerie şi lovit timp de câteva minute peste picioare, peste fund şi peste organele genitale. Cu destulă sete şi pentru minute suficient  de lungi, căci rezultatele au fost vizibile mai multă vreme.

După dispariţia Aurei şi bunicilor, lucrurile s-au precipitat vertiginos. În principiu, nu ne lipsea nimic pentru o existenţă umană de bază. Aveam mâncare, haine şi un acoperiş deasupra capului, pensie de urmaş de la Stat şi probabl alte indemnizaţii de pe urma celor morţi. Tutorele meu a muncit din greu în toţi anii în care destinele noastre au fost suprapuse şi toate eforturile erau canalizate pentru aceste nevoi bazice pe care le-am amintit. În primul rând pentru că eram rude, în al doilea rând pentru că luase decizia creşterii noastre şi în al treilea rând pentru că Autoritatea Tutelară solicita sau făcea rapoarte despre detaliile acestea măsurabile, vizibile.

Dincolo de ele, însă, treburile se complicau. Violenţa verbală a fost prima cu care am luat contact. Comunismul românesc al anilor ’80 a fost dificil, apa caldă era un lux, banii erau puţini, dar nu ştiu de ce invitaţia la baia săptămânală din lighean sau din cadă conţinea invariabil termeni ca „împuţitule”, „nespălatule”, „păduchiosule” sau alte asemenea apelative. E drept, în cele câteva zile (cred) petrecute la creşa de cartier, căpătasem păduchi pentru că, în ciuda faptului că la înscriere fiecare venise cu obiecte personale printre care şi un piepten, ne puneau în şir indian şi ne „rezolvau” pe toţi cu aceeaşi unealtă. Deci încă nu sunt convins că asta se întâmplase din vina mea. La fel şi în cazul chiloţilor care îmi erau inspectaţi cu regularitate în ziua în care se spălau rufe. Habar n-am dacă fusesem învăţat metodic cum să mă şterg la fund cu hârtie igienică, cert este că inspecţiile dovedeau contrariul şi pentru asta primeam înjurături grele, apelative ridiculizante şi, desigur, bătaie.

angry childUna dintre primele bătăi primite după momentul în care în apartamentul 5 au rămas doar trei persoane dintre care doi minori mi-a oferit două experienţe ce aveau să se repete în decursul anilor ce au urmat şi care au fost definitorii pentru dezvoltarea mea emoţională ulterioară. În timpul episodului de „educaţie” contondentă (desigur, eram vinovat, încă nu aveam şapte ani, nu mergeam la şcoală, dar probabil că mâncasem, spărsesem, rupsesem ceva…) am scrâşnit cu obidă: „Ştiam că aşa o să fie după ce a murit Aura! Şi pe ea ai bătut-o!” O spusesem, era ştiut de-acum, mesajul de dincolo de cruce fusese primit şi asta avea să-mi stabilească pe termen nelimitat eticheta de urmaş reprezentativ al unui „om de nimic”.

Reacţia vorbelor mele a creat un alt mare şi important precedent. Mâna care mă ţinea de păr s-a descleştat. Cea cu care eram lovit şi zgâriat s-a oprit, iar „educatorul” meu s-a dat câţiva paşi în spate. S-a sprijinit de uşa masivă a şifonierului cu haine şi a regizat primul „leşin” ca efect al comportamentului meu aparent reprobabil. Era primul gest dintr-o lungă serie de şantaje emoţionale cu care în timp aveam să mă obişnuiesc şi pe care mai tâziu aveam să le preiau cu conştiinciozitate. Şi „leşinurile” erau doar o formă, conţinând de obicei şi o serie de bolboroseli ca în transă, ca din apropierea „lumii celeilalte”, de unde „mesajele” erau despre cum voi sfârşi la marginea inferioară a societăţii, măturător de stradă sau poate chiar puşcăriaş. Şantajele erau, însă, de toate felurile. De la veşnicele ameninţări cu orfelinatul şi casa de corecţie până la „o să vin la şcoală să le spun colegilor tăi că iar ţi-am găsit chiloţii murdari de rahat”, trecând prin multe şi felurite alte ameninţări, unele puse în practică. Şantajul sinuciderii putea să apară din te miri ce: o notă proastă, o farfurie spălată prost, o temă nefăcută…

Când am mers la grădiniţa cu program de zi din „capul Căii Bucureşti”, am început să creez adevăratele probleme catastrofale pentru care urma să fiu bătut cu regularitate. Nu suportam să mă schimb în pijama şi să dorm acolo. Bătaie. Ripostam la gesturile neplăcute ale colegilor pe care nu-i plăceam. Bătaie. Ripostam când educatoarele mă tratau cu dispreţ şi condescendenţă? Bătaie. Primeam bătaie pentru orice şi în orice situaţie eram implicat nu conta dacă sunt sau nu vinovat. Întâmplări banale deveneau tragedii în procesul meu educativ. Eram din start şovăitor, nesigur, iar dacă eram trimis după un lucru în camera cealaltă, sigur veneam cu ce nu trebuia.

Despre învăţătoare aflasem acasă că e o incultă şi o neisprăvită, mi se confirmase asta în clasă (femeia spunea „uşe”, „păpuşe”, „ielicie” şi „Ion Agrâbiceanu”) şi ea ştia ce cred despre ea. Răzbunările ei erau felurite, dar cred că cel mai greu îmi era când, cu gura strâmbată a dispreţ, scuipa către mine: „Nu te-a văzut aia când ai ieşit din casă? Nu s-a uitat să vadă dacă ţi-ai făcut temele? Ţi-ai uitat caietul acasă? Ce-o fi la voi, acolo, dragăăăă….”. În cei patru ani de şcoală primară, am pierdu complet noţiunea de respect pentru persoana care m-a învăţat să scriu şi să citesc. În funcţie de situaţie şi de starea de spirit, când eram obligat să nu-i ies din cuvânt, când duceam la şcoală rezultatul de atitudine ale ocărilor pe care le auzeam despre ea de la tutorele meu.

Nu ştiam unde-i sunt ochelarii de soare când îi căuta prin casă şi întârziase deja unde avea de ajuns. Să nu cumva să fi răspuns „nu ştiu”, indiferent de ton, deşi cred că în general nu era cel potrivit. Nu reuşeam să mă dezmeticesc, să mă trezesc, să mă dau jos din pat şi să ajung la bucătărie înainte ca ibricul de cafea să dea în foc la urletul prelung de pe drumul către baie: „Viorrrrreeeeeeeel! Cafeaaauaaaaa!”. Puneam cafeaua în ceaşcă, adăugam zahăr şi esenţă de rom, apoi o serveam prin uşa întredeschisă a băii. Sau eram instruit s-o las pe cimentul din hol, în faţa uşii de sub care ieşea fumul de ţigară. „A dat în foc, nu?! Marş şi spală aragazul, beşniţă!”.

Bătăile mele s-au diversificat ca formă, metodă sau obiecte pe măsură ce am înaintat în vârstă. Ajunsesem să prefer, la un moment dat, clasicul furtun de evacuare de la maşina de spălat. Devenisem aproape imun la el şi învăţasem să parez, să-l ajut să se îndoaie şi să doară mai puţin, să lase urme care dispăreau mai rapid. Trasul de păr, de exemplu, îmi lăsa umflături pe scalp, umflături care dureau multă vreme. În plus, acordam un interes special frezei mele, multă vreme mi-a plăcut părul meu şi eram mândru când frizeriţa mă asigura că nu voi cheli niciodată. Dar cel mai greu era cu unghiile care se înfigeau peste tot şi care lăsau urme prelungi sau uneori săpau cu îndârjire acolo unde durea mai tare. Preferate erau interiorul braţelor şi al coapselor, unde pielea era sensibilă şi subţire. Ciupiturile cu unghiile în aceste zone, în cartilagiile urechilor şi ale nasului, în buze şi pe obraji reuşeau să mă scoată din funcţiune. Mă feream de zgărieturile intenţionate pe faţă, în ochi şi pe obraji, în primul rând pentru că îmi era greu să port toate urmele astea la şcoală, printre colegi. Şi cu cât mă feream mai mult, cu atât creşteam predilecţia pentru ele. M-am obişnuit devreme cu gustul propriului sânge, reverul de palmă strivea invariabil buza de jos între dinţi şi piatra inelului de pe deget.

splatter

Scriam urât, luam note proaste, îmi murdăream şi îmi rupeam hainele prin copaci şi pe topogane în locuri de joacă „interzise”, voiam să fiu un copil normal în ciuda faptului că acasă şi la şcoală mi se urla veşnic că sunt un caz special, un „copil-problemă”, un orfan care nu ar trebui să aibă nici pretenţii, nici prieteni, nici ocupaţii extraşcolare, ci doar „exerciţii” dincolo de temele pentru acasă. Şi mai ales matematică, pe care o detestam. Într-un rând, pentru a demonstra că se ocupă cu conştiinciozitate de educaţia mea, tutorele meu m-a pălmuit în faţa clasei care împietrise de spaimă. Cu altă ocazie, acelaşi lucru s-a întâmplat pe coridor, lângă uşa clasei pline, în ecoul atât de cunoscut al şcolilor. Colegii au povestit zile la rând despre sunetele pe care le auziseră. Mai are rost să menţionez că acolo, în acea clasă, erau şi primele fete pe care mă imaginam plimbându-le de mână sau sărutându-le, cărora le scriam poezii înflăcărate sau pe care le conduceam spre casă în tăcere, paralizat de emoţie şi de condiţia obsesivă a respinsului?

Pe măsură ce creşteam, deveneam din ce în ce mai greu de „dovedit”. Pumnii şi palmele oboseau, furtunul de la maşina de spălat se bagatelizase, cleştele de manipulat rufe în clor îmbătrânise, eu învăţasem să mă feresc chiar dacă de multe ori nu scăpam de temutele unghii. Uneori se schimbau păreri cu vecinele care practicau aceleaşi obiceiuri cu propriii copii şi episodic mai apărea câte o metodă nouă, niciodată suficient de dureroasă. Ciocanul de bătut şniţele, sucitorul pentru aluat şi cuţitele de bucătărie aruncate către mine lăsaseră destule urme urâte prin pereţi şi prin tocurile uşilor, fusesem călcat în picioare şi pentru aceste rezultate contorizate tot în dreptul incapacităţilor şi nenorocirilor de care se pare că mă făceam vinovat. Într-un rând, pentru un 7 la Geografie, în condiţiile în care profesorul meu dădea foarte rar note sub 8, poate din grabă, poate din cauza unui reflex greşit, poate dintr-o poziţie incorectă pe linoleumul din holul principal, am primit o lovitură de talpă cu piciorul în cap, care m-a dat instantaneu cu cealaltă tâmplă de ciment. A fost prima dată când am văzut la propriu o explozie ca de artificii în vederea periferică a ochiului drept. Migrene cel puţin lunare aveam de când mă ştiam şi le-am avut până prin 2009, dar cred că după acel episod am primit mai rar lovituri în cap.

Nu am ripostat niciodată fizic. Nu am ridicat nici palma, nici pumnul, nici vreun obiect. Am încercat să mă feresc şi să mă îndepărtez de sursa loviturilor şi le-am parat cât am putut. Aşa cum am parat şi ameninţarea, probabil mai mult de formă dar scăpată de sub controlul furiei, a unui cuţit de curăţat legume, cu lamă zimţată, care a lăsat la încheietura mâinii mele stângi o cictrice  albă, fină ca un fir de aţă, pe care încă o am. Am spart din greşeală un panou cu o lozincă pictată pe sticlă, din fundul clasei. Am ieşit pe geamul clasei de la parter într-o oră de sport când eram „de serviciu” pentru că era un sport practicat de mulţi colegi de la alte clase. Am fugit de la practica agricolă în comuna de lângă Piteşti. Am avut nota scăzută la purtare în mai multe săptămâni pentru că, în general, eram subiectul de pâră al delatorilor de serviciu, iar dirigintele meu consuma cu nesaţ orice povestioară contravenientă.

Bătăile şi nedreptăţile de acasă îmi formaseră în primul rând o imagine dezagreabilă despre propria persoană, în consecinţă eram greu de suportat pentru colegi sau parteneri de joacă. Indiferent ce se întâmpla rău în şcoală sau în clasă, eram unul dintre principalii suspecţi. Cu siguranţă aveam o vină sau măcar o urmă de amestec. Catastrofa de proporţii universale s-a produs la episodul cu Felix. Îmi plăcea Felix. Era uşor straniu şi pe undeva îl admiram. Era foarte neîndemânatic şi învăţa foarte bine. Era fiu de profesori universitari, foşti dascăli ai tutorelui meu. Prin clasa a şasea sau a şaptea, jucam în pauze o prostie de alergătură în care unii eram infractori, alţii – miliţieni. Când ne prindeam, ne înghionteam la grămadă şi nimeni nu mai înţelegea nimic. Dintr-o astfel de învălmăşeală, Felix a ieşit cu degetul inelar de la mâna dreaptă fracturat, convins că îl călcasem cu bocancul pe el.

N-am minimalizat niciodată grozăvia faptului în sine, cu atât mai mult cu cât Felix avea o constituţie firavă, era vorba de mâna dreaptă, prima sudare a osului s-a făcut greşit din erori medicale, a avut multă vreme de tras de pe urma incidentului. Dar nu puteam omite că treaba asta se întâmplase într-un accident, într-o joacă tâmpită în care amândoi fusesem implicaţi în egală măsură. Şi el era la fel de convins de asta. Părinţii lui au luat faptul ca atare şi mi-au spus din prima clipă că ştiu că a fost o întâmplare şi că jocul respectiv nu era bun. Nu. Acasă şi în judecata dirigintelui, concluzia a fost că făcusem asta intenţionat, din cine ştie ce invidie faţă de silitorul Felix. La şcoală am fost obligat să mă rad în cap pentru a purta cât mai multă vreme stigmatul „infracţional”. Mi s-a scăzut nota la purtare pe tot anul. La apartamentul 5 sigur s-a lăsat cu dezastru, dar sincer nu-mi aduc aminte detaliile acelui episod. Ce ştiu sigur este că acea întâmplare m-a urmărit în toţi anii următori ai „educaţiei” mele, că referirile la acea „crimă” au apărut de fiecare dată când am cutezat să-mi revendic drepturi şi libertăţi şi că până în ziua de azi mi se aduce aminte despre cum „am nenorocit un om” şi l-am lăsat „infirm pe viaţă”. Iartă-mă, Felix.

scaredCred că mult mai vinovat mă simt şi azi în faţa Laurei, căreia i-am dat cu o culegere cartonată peste cap şi cu siguranţă a ajuns să poarte ochelari şi din cauza mea. Sau în faţa celeilalte Laura, căreia i-am tăiat cu lama sarafanul uniformei când s-a aplecat să bea apă la cişmeaua din curtea şcolii. Pentru că altfel n-am fost în stare să-i atrag atenţia şi să-i spun că-mi plăcea de ea. Să fi fost vreo legătură între climatul de violenţă permanentă în care îmi dezvoltam personalitatea şi gesturile mele antisociale? Aş avea degeaba treizeci şi opt de ani şi aş demonstra că nu am reuşit să învăţ nimic din toate aceste experienţe dacă aş admite că nu. Cel puţin la fel de grav ca ieşirile mele era că totul era considerat (şi este încă) drept zestre genetică, apucături cu care se pare că mă născusem şi care erau imposibil de corijat. În ciuda metodelor supreme de educare pe care le primeam cu regularitate, în contul des menţionatelor greşeli catastrofale comise de mama mea naturală.

Din fericire, nu am îmbrăţişat niciodată calea violenţei fizice. Am refulat deseori în violenţă verbală şi în gesturi de furie, cu urmări mai mult sau mai puţin grave, cu efecte pe termen mai scurt sau mai lung. O furie uneori oarbă pe mine însumi, revărsată asupra celorlalţi, în care multă vreme mi-am educat reflexul de a identifica potenţiali inamici, potenţiale surse de suferinţă. Cu o predilecţie obsesivă pentru imperfecţiune, pentru criticabil, pentru loc de exercitat poziţionarea incorectă a educatorului, a formatorului, a celui care are prea multe de schimbat în el însuşi ca să nu-şi popună veşnic să-i corecteze pe alţii, de la erori de exprimare până la stil de viaţă sau abordare a propriilor sentimente.

Ştiu că voi nu vă bateţi copiii. Ştiu că voi nu aţi trecut prin astfel de procese în copilăria voastră. Dar poate vă va fi de folos să ţineţi minte că până şi o palmă sau o sudalmă, mai ales când e primită pe nedrept, poate surpa o întreagă personalitate în formare şi că efectele unui asemenea cataclism interior se pot întinde pe un termen imprevizibil şi cu siguranţă nedorit de lung. Şi voi nu veţi avea nici poziţia, nici puterea şi nici priceperea să ajutaţia la reparaţia asta. Contează foarte mult fondul, forma şi climatul pe care un astfel de gest survine în existenţa unui copil. Dar, înainte de asta, încercaţi să vă întrebaţi dacă oare aţi consumat toate celelalte argumente sau metode prin care copilul vostru ar fi trebuit să înveţe că un lucru sau altul nu trebuie făcute. Niciun matur în deplinătatea facultăţilor lui mintale, care a ales să aibă sau să crească un copil, nu cred că ar putea răspunde afirmativ la întrebarea asta. Jur că n-am vrut să vă impresionez şi sper din tot sufletul că povestea mea nu vă lasă vreun iz de tabloid. Sunt pe un drum, aşa cum am scris şi în articolele anterioare. Şi cred că e pentru prima oară când ştiu unde duce. Şi pentru că pot şi sunt convins că merită, decid să vă ofer privilegiul opţiunii de a lua din suvenirurile călătoriei mele ceea ce vă poate fi util, în funcţie de propriile poziţionări faţă de aceste subiecte.

 

 

Porunci pentru părinţi: uită de comparaţii!

marți, 15 octombrie, 2013 la 7:10 am

sheep

Sigur că poţi compara o cămilă cu o girafă. Una are cocoaşe şi blană pe alocuri lungă, în timp ce alta are blană scurtă şi gât foarte lung. Amândouă sunt ierbivore şi, aparent, amândouă scuipă. Pe amândouă le găseşti în aceeaşi grădină zoologică, asta chiar dacă mediul lor natural este diferit. Dar poţi compara o maimuţă cu un cangur? Sigur că poţi. Amândoi sar, fiecare în felul său. Amândoi pot produce pagube în culturile agricole şi amândoi te pot speria zdravăn dacă-ţi apar în trafic pe neaşteptate. Dar dacă ar fi să testăm o girafă şi o cămilă la condiţii identice de hidratare? Sau dacă ar fi să testăm maimuţa şi cangurul la viteza cu care se urcă fiecare într-un copac? Sună absurd, nu?

A oferi oamenilor şi, în speţă, copiilor, drepturi egale la informaţie şi educaţie nu este egal cu a-i considera pe toţi egali sau egalabili cu un numitor comun. Faptul că un grup de copii merge la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau la acelaşi liceu, că toţi membrii grupului respectiv primesc aceeaşi informaţie din aceeaşi sursă (pofesorii din faţa lor, cărţile identice de pe bancă) nu înseamnă nici pe departe că toţi sunt obligaţi să reţină informaţiile primite în acelaşi fel, iar asta să se reflecte identic în calificativele primite la teste şi examene. Nu, nici pe departe. Era o vorbă de pomină „la noi în casă” pe vremea primilor ani de profesorat la ţară ai dascălului de la apartamentul 5. „Tovarăşa profesoară, ce-mi trebuie mie franceza la vaci?”. Din punctul de vedere al sistemului, faptul că elevul respectiv avea vreo şaptesprezece ani şi era în clasa a şasea era numai şi numai problema lui, a familiei lui, a probabil capacităţilor sale mintale reduse. În niciun caz problema unui sistem de educaţie care de zeci de ani se ocupă cu un singur lucru: încercarea de a uniformiza împotriva firii şi a esenţei umane.

Unealta comparaţiei în educaţia de bază a unui individ este una dintre cele mai complexe întruchipări ale absurdului. Lidioara a luat premiul al treilea. N-a luat premiul al doilea sau premiul întâi pentru că e o toantă, dar tu nici măcar atât nu ai putut să iei. Nu vi se pare că o astfel de perspectivă nu numai că nu conţine nimic cu adevărat aspiraţional, dar forţează logica doar din motive banale şi meschine, ca poziţia în comunitate şi nevoia de auto-recompensă a formatorilor noştri? Başca mesajul subsidiar care, de cele mai multe ori, rămâne cel cu adevărat memorabil: etichetarea altora în demersul pseudoeducativ.

Deci nu numai că mă compari, din start, cu un copil pe care îl etichetezi drept tont, ci îmi şi reduci la zero orice alte calităţi pe care e posibil să nu ai timp să stai să mi le descoperi, fiind mult mai simplu să mă raportezi la şablonul pe care ţi-l construieşti din vecini şi colegi de clasă. Dacă „dobitocul” nu e bun la matematică, poate ar fi interesant să-l verifici în condiţii de studiu intensiv al unei limbi străine. Sau poate ar fi mai nimerit ca, în loc să-i deteriorezi simţul muzical (cu care, apropo, se pare că ne naştem toţi la nivel optim şi intact) cu urlete şi palme peste urechi, să încerci să-i cultivi acest avantaj fără teama că, mai târziu, cei din jur te vor considera un părinte iresponsabil că ai crescut „un lăutar”. Lăutarii nu prea mor de foame şi, surprinzător, iubesc ceea ce fac. Generează experienţe memorabile altora, care plătesc pentru asta.

De ce ar fi un medic inferior sau superior unui lăutar din punctul de vedere al menirii individuale în decursul instanţei lor momentane de viaţă? Un medic ajută inimile să continue să bată. Un lăutar le poate ajuta să bată mai tare, poate uneori chiar să le ajute să nu ajungă să se oprească şi să ajungă la medic. Păi da, dar medicul e mai predispus studiului, ocupaţiilor intelectuale. Sigur. Ca oricine altcineva. Pentru că, aşa cum un medic cu diplomă poate decide să se oprească definitiv şi irevocabil din orice fel de studiu după ce şi-a asigurat o poziţie mulţumitoare din punct de vedere profesional şi material, un muzician fără niciun fel de patalama dispune de libera alegere de a exersa zece ore pe zi numai şi numai ştiind că doar aşa va fi mai bun şi mai apreciat de ultimii zece tâmpiţi care încă mai storc nişte damigene la trei ore după ce s-a terminat nunta.

Apoi mai vine un plan. Acela al comparaţiei adaptate, manipulate în beneficiul argumentaţiei mincinoase şi unilaterale. Popescu e mai bun decât tine, Popescu ia premiu în fiecare an, Popescu scrie frumos, Popescu nu e gras ca tine, Popescu e bun, tu eşti prost. Trebuie să fii ca Popescu, fii prieten cu Popescu, ai ce învăţa de la el. Şi peste o săptămână întârzii două ore de la şcoală. Unde-ai fost? Am jucat ping-pong cu Popescu. De ce miroşi a tutun? Am vrut să văd cum e. Cu cine-ai fost? Cu Popescu. De ce ai spart geamul? Am făcut concurs la ţintă cu Popescu. De ce ai pantalonii rupţi? Am făcut întrecere cu Popescu şi m-am împiedicat. Împiedicatule! Să nu te mai prind cu pramatia aia de Popescu!

Şi alt plan. Tatăl lui Popescu e curvar şi alcoolic, iar maică-sa e o ţoapă. Deci trebuie să fii mai bun ca Popescu pentru că noi suntem mai buni (nu bem, nu curvăsărim şi ne îmbrăcăm cu gust) decât părinţii lui Popescu. După două luni eşti constant mai bun decât Popescu. Aţi văzut? Sunt mai bun decât Popescu! Este egal cu zero! Ţi-am spus că Popescu e copil de inginer alcoolic şi de funcţionară la Tribunal. Doar n-o să te compari cu Popescu… Tu ai luat premiu cu media 9, dar Georgescu a luat cu 10. Georgescu e mai bun decât tine. E olimpic la matematică! Dar mie nu-mi place matematica! Ba să-ţi placă, nu faci nimic în viaţă fără logaritmi şi funcţii. Să fii ca Georgescu! Unde te duci? Să-i fut o mamă de bătaie lui Popescu!

Dacă tot suntem unici, oare de ce nu am fi comparaţi cu noi înşine? A acorda progeniturilor noastre recunoaşterea şi incredibilul cadou al susţinerii unicităţii cred că ar trebui să fie principala preocupare a părinţilor. E cel mai simplu să construim, ca părinţi, structura de bază a viitorilor oameni nefericiţi pe care-i modelăm. Avem la îndemână, drept model, propria nefericire şi propriile frustrări generate şi susţinute, la rândul lor, de aceia care ne-au educat. Şi probabil tot asta stă şi la baza grabei cu care facem copii înainte să ne dăm seama pe unde ne-a fost şi cum a arătat copilăria noastră.

Cred că sunt foarte puţini aceia pe care i-am întâlnit până acum lipsiţi de amintirea marcantă a comparaţiilor din copilărie. Şi modelul este de fiecare dată acelaşi: întotdeana, indiferent dacă erai mai bun decât X sau Y, apărea un Z care întruchipa un nou nivel de aspiraţie iluzorie. Şi când îl ajungeai pe Z, pica rapid în dizgraţie, acum Ţ era noul model. Şi tot aşa. Rezultatul? Traume. Model fundamental greşit de poziţionare socială şi intelectuală. Competitivitate strâmbă sau, şi mai greu de vindecat, lipsa stimei de sine şi condamnarea la continuă autominimalizare. De aici – veşnica identificare şi condamnare a greşelilor şi incapacităţilor celorlalţi. Hai că e simplu: nefericire.

 

 

 

Porunci pentru părinţi. Să nu-ţi înjuri copilul.

luni, 23 septembrie, 2013 la 9:13 pm

Vedeţi voi, eu n-am copii. Şi după ce am trecut deja prin diverse tipuri de depresii sau angoase din cauza asta, mi-am dat seama că ar trebui să fiu fericit. Nu pentru că nu-i am deocamdată, ci pentru că nu i-am avut înainte de vreme. Am convingerea din ce în ce mai clară că nu suprapopularea e problema fundamentală a societăţii omeneşti contemporane, ci goana asta tâmpă după a avea copii înainte de a fi pregătiţi pentru asta. Suprapopularea planetei cu cópii ale nerezolvaţilor şi necristalizaţilor intelectual şi emoţional care suntem noi, cei care anatomic vorbind avem toate atributele pentru a ne duplica.

„Cea mai mare realizare a mea în viaţă sunt copiii mei.” Serios? Păi uite, i-am făcut. Ei există, respiră, mănâncă, sunt sănătoşi măcar în aparenţă şi spun poezii. Iau note bune. I-am dat la pian şi la balet. Le plac calculatoare, sigur o să se facă oameni de ştiinţă. Seamănă cu mine. În mare, nu facem decât să repetăm pattern-uri pe care le-am preluat, la rândul nostru, de la părinţi şi de la mediul în care ne-am dezvoltat spre maturitate. Singurele griji majore pe care le urmărim înainte de a fi convinşi că putem avea un copil sunt cele de natură materială. Să avem bani, să avem casă, să avem ce pune în farfurie şi ce îmbrăca. Dacă întrunim condiţiile-astea şi pe aceea de a fi biologic apţi de procreere, ne considerăm pregătiţi să lucrăm programatic la „proiect”.

Şi nu-i aşa. Simplul fapt că avem copii pe care nu-i vedem decât câteva ore sau nici atât într-o săptămână, că ne punem remindere pentru timpul pe care ne propunem să-l petrecem cu ei, că ne aducem crizele şi nepregătirile în existenţa lor şi că ne e mai lesne să duplicăm în educaţia lor principiile inoculate nouă de cei care ne-au educat în loc să le încurajăm şi să le ocrotim unicitatea demonstrează că nu e suficient să ai doar bani de scutece şi de mâncare la borcan „pentru copii”. E o temă pe care am neobrăzarea să gândesc şi să scriu în nasul borcănat ofuscat al gospodinelor de toate vârstele şi de toate „nivelurile de carieră”, care îşi pun mâinile în şoldurile fecunde şi-mi aruncă pe toate tonalităţile: „Ce uşor e să vorbeşti când nu ai trecut prin experienţa educării unui copil… Ţie ţi-e simplu, că nu ştii cum e!”. A… Păi dacă vi se pare atât de greu şi dacă experienţa asta v-a martirizat, de ce rahat i-aţi mai făcut? Doar ca să aveţi cu ce vă lăuda la revederea de douăzeci de ani?

Sunt multe drumuri pe care-mi plimb gândul în legătură cu asta şi probabil că o să scriu despre mai multe capitole care compun subiectul ăsta aproape necuprins. Şi cred că marele meu avantaj în faţa fertilelor sacoşiste e că-mi permit să vorbesc despre asta din punctul de vedere al copilului, nicidecum erijându-mă în vreun cercetător al meandrelor parentale. Dada… Copilul acela interior pe care eu tocmai l-am îmbrăţişat şi cu care m-am împăcat după o jumătate de viaţă. Acela pe care unele dintre mamele în exerciţiu fie nu l-au regăsit niciodată, fie l-au abandonat. Abandonul ăsta ca fals gest suprem de maturizare şi „pregătire pentru viaţă” conţine de cele mai multe ori o pură şi aprigă fugă de tot ceea ce, poate, ar trebui să înţelegem şi să rezolvăm înainte de a avea copii.

Care ar fi acele lucruri pe care nu i le-aş spune şi nu i le-aş face niciodată copilului meu? E firesc să pornesc de la experienţele mele. Şi nu e rost de generalizare şi poate veţi fi unii care vă veţi ridica în scări şi veţi spune că voi niciodată nu v-aţi făcut şi nu vă veţi face niciodată vinovaţi de aşa ceva. Sunt convins că superba noastră unicitate şi minunatele noastre imperfecţiuni vor aduna şi alte exemple pe care contextul personal nu mi le-a dezvăluit, contribuţii cu adevărat valoroase pentru aceia care vor ajunge să citească aceste paragrafe. Dar voi apela şi la pluralul naţional în sprijinul exemplificărilor mele, măcar de dragul de a nu-mi restrânge contribuţia la nivel pur subiectiv. Iată prima poruncă.

SĂ NU-ŢI ÎNJURI NICIODATĂ COPILUL.

Ştiu, aşa ceva se întâmplă doar în „familii dezorganizate”… Poţi să ieşi puţin din postura de român pus să răspundă unui operator de sondaj? Poţi să fii sincer cu conştiinţa ta şi să te dezbaci de pelerina lui „ce cred alţii că ar trebui să răspund”? Nici măcar nu era o întrebare, nici măcar n-am spus „să nu-ţi MAI înjuri niciodată copilul”, deşi aş fi putut să fac asta fără să greşesc decât în măsura în care ştiam că vreau să te scot din pepeni. Sau poate că „tu-ţi curu’ tău de copil”, dacă e spus cu drag şi cu zâmbetul pe buze, e mai puţin nociv. Ştiu şi eu…? Poate că data viitoare nu va fi cu zâmbet. Poate că a treia oară va fi însoţit de o palmă. Poate că a patra oară, când pramatia a mai crescut, va fi însoţit de o căutătură veninoasă şi de un băţ pe spinare. Şi de un ajutor gen „marş la tine-n cameră şi să nu mai ieşi de-acolo până nu te chem eu!”.

Înjurătura cu peliculă de zahăr pentru copii e o jalnică valoare naţională perpetuată de atâta şi atâtea generaţii de români trăiţi la ţară, apoi mutaţi cu forţa la oraş, apoi deveniţi toţi absolvenţi de facultate. Mai mult, înjurăturile care conţin şi ceva cât de cât sacru par a avea un fel de certificat protector. Astfel, „Dumnezeii şi grijania ta/mă-tii de copil”, fiind relaţionate „sus”, probabil că generează un fel de siguranţă părintelui în culpă. Da, îl înjur, dar îl familiarizez deopotrivă şi cu cele sfinte. Şi, de-a dreptul stupefiant, pe măsură ce copilul creşte, părinţii-infractori au nevoie de cuvinte din ce în ce mai contondente, care să penetreze cât mai bine exact ceea ce ştiu sigur că doare mai tare. Speculează nesiguranţe, frici, puncte slabe pe care, într-un fel sau altul, ei înşişi le-au predat, le-au girat şi le-au întreţinut în comportamentul odraslei lor.

Mă feresc să aprofundez aici planul personal. Eu oricum am fost „un copil rău”, care a crezut până de curând că, indiferent de ceea ce va face în viaţă, născându-se fără tată şi pentru că „mă-ta a fost o curvă”, timpul trecut fiind din punctul ăsta de vedere prezentul întregii mele dezvoltări, aceste aspecte vor plana etern deasupra personalităţii sale. Bagajul meu de înjurături primite pe toată durata copilăriei şi adolescenţei au fost o parte fundamentală a dezvoltării mele lingvistic-creative. Când eşti înjurat cu complexitate şi conotaţii profunde, când ocările pe care le primeşti uneori de la prima oră până la culcare sau chiar în somn, eşti nevoit să pătrunzi singur înţelesurile, simbolistica sau efectele lor.

Când am început să-mi depăşesc pornirile şi complexele de eternă victimă a deciziilor altora, am putut să privesc parţial cu umor demersurile verbale în care am fost educat. Până să ajung acolo, la momentul schimbărilor voluntare de percepţie asupra propriei mele existenţe, mi-am petrecut vremea vizualizând şi dând înţelesuri ludice chiar dacă uneori demersul ăsta mi-a creat şi mai multă durere. Dar probabil că asta a fost formula mea de rezistenţă la realitate, antidotul care m-a ajutat să nu devin ceea ce au şanse să ajungă copiii care şi-au împlinit educaţia în furie şi violenţă de toate tipurile.

„Bastard”, de exemplu, era un puşti într-un fel de salopetă bleumarin, cu şapcă de poştaş şi cârlionţi blonzi ieşindu-i pe sub boruri. Îi ieşea puţin cămaşa rozalie din pantaloni şi-l vizualizam mereu în mişcare, parcă fugit de-acasă dar foarte bucuros şi liber în atitudinea lui. Avea şi o batistă care-i atârna şmechereşte din buzunarul de la spate al pantalonilor. Pe la zece ani, favorita mea era „praful şi pulberea să se-aleagă de tine, în sfânta zi de azi!”. De obicei, asta venea în urma unui întreg şir de blesteme urlate şi înspumate, o lungă compoziţie în care se încorporau alternanţe repetate între subteranul diavolesc şi extracerescul angelic, deopotrivă ameninţătoare. Uneori aproape că le murmuram în paralel cu „sursa” şi făceam pariuri cu partenerul meu imaginar de dialog dacă tirada se va încheia din nou cu clişeul despre „sfânta zi de azi”.

Poate tocmai pentru că am auzit atât de des cuvântul „curvă” pe tot parcursul copilăriei mele, de cele mai multe ori asociat cu trimiterile către mama mea pe care nici măcar nu pot spune că am cunoscut-o, apelativul ăsta mi-a devenit oarecum drag, a-nceput să-mi sune dulce în urechi şi în conştiinţă. Doar pervertirea la şabloanele sociale şi furia viscerală dobândită m-au făcut să-l folosesc uneori în sens negativ, ca expresie a desconsiderării faţă de, să zicem, o femeie care m-a păcălit. Altfel, pentru mine cuvântul ăsta conţine un amestec de-a dreptul atrăgător de tandreţe, lascivitate, căldură umană, generozitate şi candoare. În adolescenţă, dacă amicii îmi spuneau despre o fată care-mi plăcea „cine, Ygrecela? e o curvă, frate! s-a lins cu Xinel şi Zetoniu zice că a stat s-o tragă de părţile moi!”, asta îmi tripla automat atracţia faţă de respectiva. Şi nu mă îmbăt cu apă rece, ştiu că asta se întâmpla parţial pentru că, din postura supraponderaluli simpatic dar plin de complexe mascate, eram mai degrabă amator de „easy prey”, dar pentru mine toate „curvele” erau frumoase şi demne de a fi iubite şi (ghici ce?) salvate.

Şi, ca parte dintr-un demers personal de supravieţuire, toate aceste vizualizări şi plăsmuiri ale imaginarului chiar au fost un lucru bun. Mi-au dezvoltat imaginaţia şi cu siguranţă capacitatea de vizualizare a viecărui cuvânt pe care-l rostesc sau pe care-l aud, lucru de care mă bucur şi azi. Dar ştiţi la fel de bine ca mine că e mai nimerit să nu creăm contextul unui asemenea proces. Sau, dimpotrivă, să încercăm să-i prevenim apariţia sau efectele de toate felurile. Carnea nu mai doare acolo unde a fost lovită cu douăzeci de ani în urmă. Pielea se reface şi uneori nu rămân nici măcar semne acolo unde unghiile au săpat şi au rupt cu furie. Dar conştiinţa copilului înjurat cred că e mult mai greu de oblojit, iar dacă nu există şansa modificărilor personale prin demersuri volntare, uneori nu se vindecă niciodată. Copilul tău sgur va fi înjurat la un moment dat de alţii. Oare chiar e nevoie să ne ascundem în spatele intenţiei fals-profilactice atunci când îi adrsăm copilului nostru invective cu menire educativă?

 

EBERT, CĂRĂUŞUL

duminică, 15 septembrie, 2013 la 3:19 pm

„La noi, în Brazilia”, e târg în fiecare duminică. Adică piaţă mare, deschisă, cu de toate de prin grădinile şi grajdurile oamenilor. De-aia nici nu există „luni” :) Zilele săptămânii au primit nume prin prisma acestui eveniment recurent dumnical. Adică Segunda (feira), Terça, Quarta, Quinta, Sexta. Doar ultimele două zile au şi ele nume creştin, adică Sábado şi Domingo. La piaţă…ca la piaţă. Lume multă, paporniţe de cărat. Nu vine nimeni cu maşina. Târgul e la doar câteva străzi de centru şi, oricum, mai mult localnicii se trezesc devreme şi se avântă prin mulţime, în primul rând pentru că la piaţă e puţin mai ieftin decât la toate aprozarele din oraş. Şi ei nu prea au maşini. Din rândul nostru, al „comersanţilor”, doar cei mai harnici (sic!) se trezesc duminica devreme, ca să fie la târg cel târziu la şapte şi jumătate.

Aşa că mulţi dintre aceia care au mai multe de cumpărat vin cu roaba proprietate personală, o încarcă şi îşi duc frumuşel bunătăţile acasă. Asta a stârnit simţul antreprenorial al băieţeilor de prin cartiere, care vin cu roaba de prin curte şi fac un ban pe post de cărăuşi. „Carrega” îi zice la treaba asta. Mişună prin tot târgul şi, dacă te văd cu greutate în sacoşe, te bagă în seamă. Azi eram convins că mă descurc singur, lista mea nu era chiar impresionantă. Salată verde, rucola, ceapă verde, roşii, usturoi, maracuja (passion fruit, dar măricel şi galben, nu ca acela pe care-l ştiţi), usturoi, lămâi, ananas, mentă, coriandru verde, cartofi… Cantităţi mici, că nu-mi place să se strice. Am mai agăţat şi două fructe mari, de graviola, ca să văd dacă sunt în stare să-mi fac un suc. În glumă, am reuşit să mă încarc destul de grav şi am început să analizez varianta unei roabe.

Şi aşa a apărut Ebert („Eberci”). Sfios, cu voce mică, firav şi frumos ca orice copil de pe-aici. Mă duci? Unde? Pe Pituba. A scuturat din cap că merge. Cât face? S-a gândit puţin, şi-a plimbat de două ori privirea asta de minune de la mine la roaba deja plină şi către el însuşi, probabil încercând să vizualizeze drumul şi să aproximeze distanţa, apoi, pe sub sprâncene, mi-a arătat patru degete şi a şoptit „quatro reais”. Bine, hai. Şi brusc mi-am dat seama că nu aveam nevoie, cu adevărat, decât de maşinuţa lui pe o roată. Şi mi-am adus aminte că la ora aia toţi copiii din lumea asta ar merita să se bucure de somnul cel mai dulce de duminică dimineaţa, să se trezească încetişor, zâmbind pe furiş ultimelor imagini ale visului de pe urmă al nopţii bune, să se spele pe dinţi şi apoi să-şi bea laptele cu cacao la o masă curată, înconjurată de dragoste şi aşternută cu cer senin. I-am dat umbrela (plouă în fiecare zi, măcar dimineaţa, de vreo două săptămâni), am apucat coarnele roabei şi am pornit prin nămol. L-am pus să-şi deschidă umbrela când a început din nou să picure şi a mers tot drumul la câţiva metri de mine, zgâindu-se la oameni şi la vitrine. Mi-a zis pe drum că are nouă ani şi că merge la şcoală în fiecare zi.

La Oasis m-a aşteptat să-mi duc catrafusele înăuntru, mi-a mulţumit pentru bani, i-am mulţumit pentru ajutor, i-am cerut voie să-i fac poză şi ne-am despărţit urându-ne reciproc „duminică plăcută”.