Are tata o fetiță

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu tată. De fapt, o lungă perioadă de timp mi-am dorit să nu fiu. Întâi pentru că am fost forțat să cred despre copii că sunt o pacoste. Mai apoi pentru că m-am ascuns în spatele ideii că eu n-aș putea crea un copil normal. După asta mi-am zis că, dacă e să se întâmple, o să văd eu cum o să mă descurc. Dar Universul a vrut cu mine și, din fericire, nu m-a lăsat să am un copil înainte de a mă vindeca măcar în parte de urâciunile și spaimele trecutului. Nu mi-a permis să aduc pe lume un nou vehicul al angoaselor și traumelor predate din generație în generație. Fetița mea s-a născut după ce mama ei și cu mine am renăscut, după ce m-am împăcat cu mine, după ce mi-am încheiat cu adevărat studiile, după ce am învățat să nu-mi mai fie frică și să mă bucur în fiecare clipă că sunt viu.

Când eram mic, auzeam despre mine că sunt „un lipicios”. Și asta nu neapărat pentru că aveam degetele mereu murdare de ceva resturi de prin borcane cu dulceață în care dădeam iama complet ilegal și inadmisibil, deci automat pedepsit „regulamentar” cu picioare în cap și blesteme vârtoase. Mă lipeam ușor de oameni, până la un punct am fost chiar foarte prietenos și bucuros să mă fac plăcut și preferat, iar copiii mai mici și bebelușii stăteau cuminți în preajma mea, se lăsau ținuți în brațe, gângureau și-mi zâmbeau.

Îmi plăceau copilașii. intram ușor în jocul fetelor și păstoream câte un brotăcel de prin vecini, mă simțeam responsabil și valoros pentru „lipiciul” meu. Îi împingeam cu căruciorul sau îi plimbam de mână prin iarba din fața blocului, îi căram în brațe cum puteam dacă deveneau plângăcioși sau mi se părea mie, în creierul meu de cinci-șase ani, că au nevoie de protecție sau grijă suplimentară. Protecție. Cred că ăsta era motorul meu în simpatia de-atunci pentru bebeluși. Mi se păreau mici, drăguți și buni de protejat. Poate din același motiv am căutat mai târziu femei care inspirau nevoie de protecție, care aveau nevoie de ajutor sau îmi stimulau instinctele paterne de salvator neînstare să se salveze pe el însuși.

Apoi am fost obligat să-mi domolesc brusc interesul și simpatia pentru copilașii vecinilor. „Termină cu apucăturile astea de doică proastă! Ce cauți să împingi cărucioarele împuțiților ălora? Ce ești tu, Mariana lui Pătruț, cretina cartierului?”. E drept, Mariana de la parter vorbea împleticit, mergea împleticit și părea prea mare fizic pentru comportamentul ei foarte copilăros, dar mie îmi era oarecum simpatică. Poate pentru că uneori chiar se chinuia să mă scoată din mâinile lui frate-su, al doilea coșmar contondent al copilăriei mele. Copiii erau, așadar, niște „jegoși”, mamele lor erau majoritatea „curve” și/sau „țoape”, tații lor erau fie „bețivi”, fie „curvari”, fie „nespălați”, iar eu urma să devin „handicapat ca Mariana” dacă mai continuam să mă joc „de-a tata” cu plozii lor.

Convins fiind că noi, copiii, suntem toți niște „poveri agățate” de gâtul maturilor, dar și pentru că începusem de foarte devreme să-mi exersez potențialul de șantaj sentimental atât de mult practicat în casa în care am crescut, a doua etapă a poziționării mele față de paternitate a fost repulsia. „Eu nu mă voi căsători niciodată și nu voi face copii”, spuneam uneori pentru că deveneam din ce în ce mai sigur că existența copiilor aduce doar motive de mâhnire și furie maturilor, alteori doar încercând să mai stăvilesc pentru scurt timp pumnii, picioarele și scuipații pe care-i primeam pentru că, de exemplu, pescuisem doar carnea din mâncarea de fasole verde pe care o aveam în frigider pentru toată săptămâna.

Cred că a mai existat un motiv solid al dezgustului meu timpuriu pentru paternitate. De la cinci și până aproape de optsprezece ani, am avut în proximitate un model absolut distorsionat al ceea ce se chema „tată”. Ajungea la noi aproape de fiecare dată băut bine sau își completa „litrajul” cu licorile care nu lipseau niciodată din casă, în așteptarea lui. Era adulat și ridicat în slăvi astăzi, când aflam că urmează să ne viziteze, dar repudiat și blestemat gros peste o săptămână, din cauza absenței prelungite, cu treburi, cu propria familie, cu băutura sau cu alte femei. Așa cum am mai scris, era un individ interesant, dar găunos pe multe ramuri. Și nici măcar nu pot spune că problemele lui de caracter au fost acelea care m-au influențat în respingerea ideii de paternitate, ci felul în care prezența sau absența lui influențau în mod frecvent atmosfera din casa în care m-am născut. Individul nu mințea, de exemplu. Ci doar hiperboliza până la ridicol sau făcea beat promisiuni pe care le uita la trezie. Ori un astfel de tată chiar nu-mi doream să fiu și pe vremea aia credeam că pot fi doar ceea ce spun și fac cei din jurul meu.

Pasul următor, în perioada de „glorie” a traiului călduț și împăciuitor-admirativ dimpreună cu furia și disprețul profund pentru mine, tot și toate, a fost „mi-e frică să fac un copil, poate ieși doar un cretin sau un geniu”. A fost felul meu rudimentar de a recunoaște că n-aș fi în stare să cresc un copil, să-l educ, să-l iubesc, să simt că mi-aș da viața pentru el. Pentru că aș fi dat-o mai lesne pentru mine și ceea ce mi se părea mie că aș demonstra cu asta. Ajunsesem chiar să mă bucur la gândul că aș putea fi steril, deși câteva întâmplări din trecutul meu ar fi putut contrazice ipoteza asta. Acum pot spune că norocul meu proverbial m-a ajutat să nu am un copil înainte de a fi convins că pot, că sunt în stare să încep procesul ăsta convins că n-o să-i fac niciun rău, voit sau întâmplător.

Ar fi trebuit să plec la Londra din decembrie anul trecut, urmând să încep școala din ianuarie. Diverse motive pur practice au făcut ca planul ăsta să nu funcționeze. În a doua jumătate a lui ianuarie am rezolvat respectivele inconveniente și am plătit taxele școlare pentru perioada martie – septembrie. La o săptămână după asta, am aflat că vom avea un copil. În primele trei luni, cele mai dificile pentru Alis, deși doresc tuturor femeilor din lume o sarcină cel puțin la fel de ușoară ca a ei, am fost în România, iar Edna noastră a decis să vină la doar două săptămâni după ce am absolvit școala. Uneori glumim și ne gândim că, în afară de cadoul de a fi aleși ca părinți de copilul nostru, el a venit cu un alt cadou, acela reprezentat de școala pe care am absolvit-o.

Sincronicități? Coincidențe? Potriveli? Habar n-am. Cert este că mă uit la ea, îi țin capul în palmă, mă prinde și mă strânge de câte un deget, zâmbește în somn sau gâdilată de câte-o lacrimă fericită de-a noastră și îmi dau seama în fiecare clipă că, în sfârșit, liniștea din noi are acum și un chip. Că tot ceea ce știm și tot ceea ce alegem să trăim curge acum firesc într-o persoană nouă, care nu va trebui să se trezească dintr-un coșmar ca să priceapă despre ce e viața cu adevărat. Mi-e greu să cred că am  dat viață unui suflet tânăr, dar sunt convins că, indiferent de vârstă, sufletul ăsta n-a venit să rezolve nimic din anterior, ci să construiască pentru mai departe, pe o fundație pe care, din fericire, noi am reușit s-o consolidăm.