Posturi cu tagurile: "personale"

Sunt câteva  motive bine reprezentate mulțumită cărora ultimii doi-trei ani au fost pentru mine lipsiți de stres și de îngrijorări, de presiunile acelea sub care mi-am petrecut mult din „viața anterioară”. Poate că unii le-ar numi, exagerat, filosofie de viață. Mă bucur că le-am lăsat să lucreze cu mine și că, în timp, mi-au devenit flux firesc de atitudini și reacții.

Nu negociez niciodată. Asta i-ar putea face pe unii să creadă că refuz să ajustez prețuri sau să mă încadrez în bugetele pe care clienții mei le au la dispoziție, condiționând astfel participarea mea într-un proiect sau altul. Nu, nici pe departe. Mi se cer oferte de preț, le fac de fiecare dată după aceleași calcule și de fiecare dată adaptez prețul la foarte multe variabile: tipul proiectului, compoziția echipei cu care voi lucra, nivelul de piață al clientului, complexitatea preparatelor sau nivelul de preț al ingredientelor și multe altele. După ofertă, proiectul se întâmplă sau nu se întâmplă, dar foarte rar s-a întâmplat să nu trecem de momentul discuției financiare. Pur și simplu lipsește partea aia atât de neplăcută în care eu ar trebui să ciuntesc de ici și de colo, asta ducând natural către nemulțumiri de toate felurile, de ambele părți.

Nu vând nimic. Mi-a luat foarte mult timp să învăț că, atunci când ai lucruri bune de oferit altora la un preț considerabil, cel mai bine e să le cumpere ei, nu să le vinzi tu. În anii mei de Marketing și mai ales în cei de PR, m-am chinuit să-i conving pe alții cât de bune erau tot felul de chestii. Nu prea reușeam, deși multe dintre ele erau chiar bune. În plus, treburile trebuia să se întâmple de pe azi pe mâine, acum, repede, cu intervenții, amiciții slinoase și ciorbe pe la jurnaliști. Când eram la Antena 3, un mare clasic al ciorbițelor de PR mi-a zis „…știi care-i treaba? Sigur că voi ați intrat primii [în emisie] cu atacul de la Madrid și probabil că veți mai avea multe momente de-astea. Numai că, dacă pe Realitatea în secunda aia erau două marmote care făceau sex și audiența înregistrată de ei a fost dublă față de a voastră, eu n-am cum să scriu despre marea voastră realizare.”

În afară de ce scriu pe Facebook sau pe blog și de ceea ce devine public din ce fac, nu m-am promovat în niciun fel în ultimii ani. Nu am prezentări template, nu am un video de prezentare pentru studioul culinar, nu fac propuneri active către agenții sau branduri, ci doar răspund la cererile lor de ofertă. Tot ce întreprind este fie răspuns la cererile din piață, fie proiect individual autofinanțat pe care urmează să-l vând doar dacă, așa cum ziceam, vor dori alții să-l cumpere. Nu e motivul cel mai important pentru care aleg să las recomandările să lucreze pentru mine, dar sunt absolut convins că, atunci când m-aș duce eu cu o propunere către potențialii clienți, trebuie să fiu pregătit să o implementez fie pe bani puțini, fie pe gratis. Și asta nu e neapărat un lucru rău, dar e important săștim despre ce vorbim și ce ne dorim de fapt.

Mai bine nu mă bag decât să iasă prost. La fiecare început de relație ce poate deveni un contract, există semne clare care-mi spun dacă va fi sau nu va fi bine pe durata colaborării cu un client nou. Detalii firești din modul de abordare, din atitudine, din rigurozitatea unui răspuns pe mail, din scurte discuții telefonice, din felul în care sunt alese resursele ce vor participa la proiect. Multe semne și detalii din care pot să prevăd dacă implementarea va fi anevoioasă, dacă proiectul se va prelungi dincolo de timpul alocat inițial, dacă vor apărea pe parcurs motive de nemulțumire din fața cărora va fi prea târziu să mă mai retrag, dacă banii vor veni la timp sau vor întârzia și va fi nevoie să dau telefoane, să scriu mesaje și să exercit presiuni pentru ca plata să se facă până la urmă. Au fost foarte rare situațiile de acest fel în ultimul timp, iar ele s-au întâmplat doar penytru că le-am dat eu ocazia, ignorând semnele clare.

Se întâmplă doar ce trebuie să se întâmple. Nu mă mai agit, mai ales pe dinăuntru, trăgând de lucruri să se întâmple neapărat. Dacă un proiect vrea să se transforme în realitatea, așa va fi. Dacă un proiect nu e menit să devină experiență plăcută pentru toate părțile implicate și din toate punctele de vedere, se va împiedica pe drum și se va opri în mod natural. Și asta, de cele mai multe ori, pentru că un altul era destinat respectivului segment de timp. Am avut nenumărate situații care mi-au demonstrat că ordinea și prioritatea e a lucrurilor și nu aceea pe care o decidem noi de multe ori în mod arbitrar. Mai degrabă nu se întâmplă treburi în care nu suntem neapărat congruenți cu principiile implicate sau nu avem deplină chimie cu oamenii cu care urmează să lucrăm. Insistând și trăgând lucrurile de păr, pe parcursul implementării nu vor întârzia să apară acele motive clare pentru care nu ar fi trebuit să mă bag în treaba respectivă.

Nu endorsez nimic din ceea ce nu utilizez. Zice un principiu cinic „fiecare individ are un preț”. Aș mai adăuga „…iar unele prețuri există doar pentru a fi refuzate.” Nu pot să iau bani de la oricine. N-am cum să fiu azi curator de „mâncare curată” și teuton în slujba producătorului local, iar mâine să turui public despre binefacerile supermarketurilor și despre supercalitatea ingredientelor obținute industrial. Mai ales de când există Edna și pentru că Alis e într-un business cu impact mare asupra oamenilor, am fi putut lesne să luăm bani de pe la tot felul de chestii „bune” pentru copii, să le povestim celorlalți că, de fapt, iaurturile cu zahăr și piureurile la borcan sunt chiar superioare altor variante de mâncare pentru copii etc. Cred că, și dacă mi s-ar întuneca brusc mințile și n-aș refuza din start, semnele despre care povesteam mai devreme ar avea grijă să se arate și să-mi spună că nu e bine ce fac. În cel mai rău caz, probabil că Universul m-ar ajuta să calc strâmb și să-mi rup un picior dacă ceața de pe creier nu mi-ar permite să văd că nu merg în direcția bună :)

Probabil că ar mai fi câteva. Țin foarte mult la timpul pe care-l petrec cu Edna și cu Alis, în măsura în care calendarele noastre sincronizate reușesc să păstreze bucăți de zile pentru asta măcar din când în când. Mă ocup în continuare singur de achizițiile ingredientelor cu care lucrez și e foarte bine că e așa. Sunt mai mult decât fericit să colecționez oameni-resursă și clienți pe termen lung, cu care să-mi placă să lucrez de fiecare dată. Sunt mai multe sincronicități în care eu cred foarte mult și pe care poate că alții le consideră niște mofturi. Dar, când trag linie, mie-mi sunt bune toate astea.

Un an de când Edna a venit la noi și de când, împurenă cu mama ei, sunt într-un permanent tango al timpului cu ele și al timpului cu mine. Un an de făcut lucrurile altfel decât povestesc vremurile, regulile și obiceiurile mai vechi sau contemporane, încercând să-i dăm ceea ce pentru ea e acum mai important chiar decât fructele de dimineață, legumele, peștele și cărnița de la prânz, iaurtul de la 5 PM: timpul nostru. Timp cu folos, cu joacă și cărți pe care nu se mai satură să le răsfoiască, animăluțe pe care nu contenește să le imite, la-la-la și mult „te?”, cu arătătorul întrebător către fiecare obiect al universului ei. Timp cu mers de-a bușilea, chiuit după motan, mâncare aruncată prin toată bucătăria, lupte cu somnul atât de inutil când ai o întreagă lume de explorat în fiecare clipă.

Am reușit să nu avem bonă. Bunicii și „mătușii” au fost din când în când pe poziții, când o oră sau două am fost amândoi implicați în vreo treabă din afara casei și când pur și simplu n-am putut evita asta. Apoi a mai fost și este Flori, care de multe ori e mult mai mult decât „prietena noastră care ne ajută la curățenie”, dar tot pentru ore scurte, căci  nu stăm mult departe de ea. Departe :) Sala de training și studioul culinar sunt la două minute distanță de casă. Știu, sună enervant și arogant, dar asta e realitatea. Mai recent, în momentele în care ne suprapunem la birou, Edna vine cu mine. Uneori îmi rabdă fojgăiala din locul ei de joacă, dar în mai multe ocazii mi-am încheiat cratițele, tăvile și tigăile cu ea în brațe, privind atent către tot ceea ce boscorodeam pe plită și prin cuptoare.

Un an fără frici și îngrijorări. Cu scurte momente de frustrare tâmpită, despre când o să mai apuc să studiez și să experimentez cât mi-aș dori, momente încheiate de fiecare dată cu reconfirmarea convingerii că orice secundă în care stau lângă fetița mea este cel puțin la fel de prețioasă ca toate orele și zilele pe care le-am petrecut și le voi petrece în continuare prin bucătării. Am reușit să gătesc anul ăsta pentru câteva sute de oameni, aș fi idiot să mă plâng și nici vreun motiv de laudă nu mi se pare. Am acceptat și am îmbrățișat o formulă care nouă ni se pare în continuare mai mult decât fericită, facilitată de trei avantaje enorme: formula de lucru independentă, în care ne facem singuri programul și nu ne vindem ieftin, spațiul de lucru foarte aproape de casă și un soi de autodisciplină antrenată și acceptată reciproc. Altfel spus, calendare sincronizate în Cloud (singura mea interacțiune cu el), întâlniri și proiecte programate în permanență în funcție de ceea ce există deja în plan.

E cu adevărat o minune să-ți poți vedea copilul crescând și asta să se întâmple chiar sub ochii tăi, fără să ai senzația sacrificiului, a stagnării proprii, a renunțării. Nici n-ai mare lucru de făcut, până la urmă. Misiunea principală cred că, deocamdată, e să fiu acolo. Conștient, prezent, cu telefonul în buzunar, pe „silent”, partener de joacă, stâlp de cățărat, lift pentru minunile de pe etajere, ecou și câte și mai câte. Nu mă promovez activ, prefer să lucrez doar cu cine vine spre mine și decide să o facă până la capăt. Nu trimit oferte decât la cerere și nu mă îngrijorez dacă văd că un potențial proiect pare să nu se materializeze. Pentru că, oricum, va apărea curând altul, iar între timp am mereu câte ceva de făcut.

Acum fix un an mă zguduiam de plâns, între masa de operații pe care Roxana și Horațiu aveau grijă de Alis și măsuța pe care Edna își spunea primele păreri despre neonatolog, asistente și, în general, lumea înconjurătoare. Atunci am crezut că plâng de emoție. SIgur plângeam de bucurie, dar cred că mult a fost un sentiment de eliberare, un plâns liniștitor ca un somn bun după o lungă perioadă de chinuri inutile. Așa sunt și azi, când știu că sunt un amestec obișnuit de bun și rău, când nu mă mai chinui să conving pe nimeni și nici măcar pe mine despre cât sunt de bun sau cât sunt de rău. Sunt. E tare bine că sunt.

„O să ți se schimbe complet viața!”… „O să vezi ce greu o să fie!”… „E frumos, dar e foarte complicat să ai un copil…” Simplu sigur nu e, dar parcă bucuria și dragostea și emoția mi se par mai puternice decât eventualele greutăți sau modificări care au apărut în viața noastră de când suntem cu Edna, fetița noastră așteptată calm, cu convingerea că va veni atunci când va decide ea să ne aleagă să-i fim părinți și să ne continuăm drumul împreună. Ca atunci când am plecat singur în Brazilia și ca în cazul tuturor întâmplărilor importante din viața noastră din ultimii trei ani, am așteptat fără să așteptăm, ne-am pregătit fără liste de priorități sau puncte de bifat. Am așteptat bucurându-ne de așteptare, știind că lucrurile se vor întâmpla atunci când vor decide ele să se întâmple.

Edna nu a decis să vină în viața noastră nici ca să ne completeze, nici ca să ne întregească, nici ca să ne împlinească dorințele sau nevoile emoționale. Avem o fetiță normală (chiar dacă seamănă foarte mult cu tac’su), care descoperă și se descoperă la fel ca orice alt copil. Sunt foarte puține lucrurile pe care le pot spune despre ea în comparație cu tot ceea ce reușește ea să genereze în jurul ei, în dinamica vieții noastre. Știți și voi, probabil, că zilele unui bebeluș nu sunt neapărat un roman de aventuri, o sursă de povești cu isprăvi care să te țină cu sufletul la gură. Dar e cu adevărat remarcabil felul în care existența ei intervine în reacțiile și deciziile noastre. Sau ale motanului :)

Remușcările mele. Vin de pe un drum lung pe care tendința de auto-pedepsire și auto-descalificare a reprezentat pentru mine un mod de viață călduț și reconfortant, în care amestecul dintre clamarea incapacităților și victimizare m-a ajutat (credeam eu) mereu să par suficient de „obiectiv” și cât mai drastic (deci conform știutelor principii „sănătoase”) cu mine însumi, „lucid” în autoevaluare. Alis este aceea cu somnul puțin și foarte fragmentat în ultimele două luni. Pentru că așa e firesc să se întâmple lucrurile cu un copil foarte mic, hrănit la cerere, fără biberon. Nu pot decât să preiau parțial din nevoile Ednei în timpul zilei sau cel mult dimineața, devreme, la ora la care nu mai are nevoie nici de mâncare și nici de somn, ci doar de o plimbare prin casă, pe umăr, de unde privește totul cu ochi mari și curiozitate pisicească.

M-am simțit oarecum vinovat și insuficient de activ în primă fază, până am realizat că, dacă m-aș trezi și eu peste noapte la fel de des, am fi doi oameni obosiți și nedormiți, nu doar unul. Știți cum e să te crezi vinovat în conștiința celuilalt și, de fapt, să nu fie nici gând de așa ceva? Să te așezi pe poziție defensivă pentru ceva ce doar tu crezi că altcineva gândește despre tine? Cred că e unul dintre cei mai mari generatori de neînțelegeri și discuții inutile în contradictoriu. Din fericire, ne intră ușor-ușor în reflex o regulă pe care ne-am stabilit-o cu câteva săptămâni în urmă: atunci când ne trezim să-i reproșăm ceva celuilalt, să ne aducem aminte că, de fapt, nu încercăm să identificăm sau să evidențiem un vinovat și că reacția nu este un atac personal. Și funcționează. Și asta e soră bună cu o altă regulă mai veche, conform căreia nu avem niciodată voie să fim amândoi ofticați „unul pe celălalt” în același timp.

Fără teamă, dar cu precauție. Când am văzut-o prima dată pe Edna înecându-se cu lapte, m-am speriat teribil. Era prima dată pentru mine, căci Alis a ridicat-o vertical, a bătut-o ușor pe spate și a așteptat-o să-și recapete suflul. Pentru ele nu era prima oară. Eu înțepenisem și n-am putut decât s-o admir pe iubita mea pentru luciditatea cu care a reacționat. Probabil că aș fi făcut la fel dacă eram în situația ei, dar din exterior, ca o primă experiență, toată treaba a arătat aproape înfricoșător.

Edna crește normal, e aproape alta în fiecare zi, se dezvoltă vizibil. E foarte curioasă, din ce în ce mai vocală în afara sesiunilor de proteste sau revendicări, mănâncă strașnic, țipă voinicește și ia vertiginos în greutate. Desigur, în cele două luni de când ne cunoaștem au fost o mulțime de momente în care ne-am pus problema dacă un aspect sau altul sunt normale, dacă o anumită reacție poate avea la bază o problemă sau dacă așa era firesc să fie. Dar mă bucur că, până acum, am reușit să nu ne alarmăm niciodată, să nu intrăm în vreo panică și să întrebăm pediatrul dacă reacțiile sau simptomele „suspecte” sunt ok.

Edna stă câte două sau trei ore în parc, la aer, de la trei-patru săptămâni. Doarme atât de profund când dă cu nasul de aerul de-afară, încât o zi fără plimbare ni se pare o mare pierdere pentru ea. Îmbrăcată și protejată cum trebuie, ieșirile noastre sunt deja parte din rutina zilnică. Ieșim cu ea mai mult pe rând, astfel încât să ne putem face și alte treburi, dar plimbările în trei sunt cu adevărat o delectare, fiind și formula noastră de socializare din ultimul timp. Ne dăm întâlnire în parc cu alți prieteni cu copii sau cu oameni pe care n/am mai reușit să-i vedem în ultima vreme. Și funcționează.

Cel puțin deocamdată, fetița noastră e un copil liniștit, cu nevoi normale, pe care încercăm să le îndeplinim firesc. Știm că plânsul este, deocamdată, principala ei formulă de exprimare, așa că reușim să nu paralizăm atunci când el se prelungește sau se amplifică. A fost un episod destul de interesant pentru mine acum mai multă vreme, când, în mijlocul Herăstrăului fiind doar eu cu ea, Edna a decis să se trezească brusc și să plângă strașnic vreo zece minute (ZECE minute, când îți urlă pruncul, durează o veșnicie!) fără ca eu să-i pot oferi altceva decât câteva vorbe și o alee mai accidentată, de la vibrațiile căreia s-a liniștit într-un târziu. O, da, e genul acela de moment în care ți-ai dori, ca tată, să-ți crească brusc un sân cu lapte!

Yoda, băiatul nostru cel mare și înțelept. N-am renunțat la fiul nostru frumos și blănos nici pe perioada sarcinii, nici după venirea Ednei. Motanul nostru habar n-are cum arată o pisică (la cât era de rătutit când a venit la noi, nici nu cred că-și mai aduce aminte cum arătau mama și frații lui) și cred că felinele din viața lui suntem chiar noi. Eu oricum dialoghez cu el într-un limbaj al noastru, deci cu atât mai plauzibilă mi se pare varianta asta. Yoda nu a ieșit niciodată din casă, e vaccinat și deparazitat cu sfințenie, mănâncă doar ce ne-au recomandat veterinarii și e foarte foarte curat. Am avut și noroc pe toată durata sarcinii de un medic destupat la creier, care s-a asigurat că nu ne bate vreun gând să-l dăm. Și nu, nu ne bătea deloc.

Ei bine, de unde noi ne tot făceam scenarii despre cum o să vină Yoda să vadă ce și cum după sosirea Ednei acasă (da, motanul este de o curiozitate apoteotică), băiatul nostru cel înțelept a decis să nu intervină aproape deloc în toată această nouă aventură. A avut o perioadă în care ar fi făcut orice ca să aibă acces în zonele între timp restricționate (camera Ednei și dormitorul nostru), dar ne-am dat curând seama că interesul lui erau doar jucăriile micuțe care apăruseră între timp. Din momentul în care a primit una dintre ele, strădania și interesul lui s-au estompat. A adulmecat de vreo două ori fetița până acum, dar cu sfială și păstrând distanța. În rest – nimic.

Încercăm să nu-l neglijăm, ne jucăm cu el când avem cum, avem grijă să nu-i lipsească apa și mâncarea, din fericire are în continuare mult spațiu de alergat, cățărat, stat la soare și claunit după pofta inimii, așa că nu pare deloc marcat de noua noastră formulă de viață. Își găsește singur pretexte de joacă și mă bucur că, după sterilizarea oarecum prematură, înainte de un an, nici nu s-a îngrășat, nici nu i-a dispărut pofta de hârjoneală. E un motan mare, care se crede încă mic și se comportă în consecință. Așteptăm vremea când Edna (care l-a urmărit până acum o singură dată cu privirea) va deveni, probabil, o mașină de apucat, scărmănat, chiuit și flocăit. Vom fi pe-aproape, ca să le facem interacțiunile mai puțin contondente.

Poate e prematur să spun asta, dar mă obișnuiesc treptat să trăiesc în prezent, deci o spun fără teamă: am un copil mic și mă simt minunat, nu împovărat, preocupat suplimentar, agasat, îngrijorat, modificat drastic față de etapa anterioară. Mă bucur să văd la fiecare pas transformările copilului meu, să observ că i-au mai crescut genele de la o zi la alta sau că-și ține singură capul înainte de termenul obișnuit, să o aud scoțînd sunete noi și din ce în ce mai articulate, să mă topesc de plăcere la mocuțele pe care le face când îi dăm să miroasă anason, cimbru sau alte arome… Sunt recunoscător că am activități care nu mă obligă să fiu opt-zece ore pe zi departe de copilul meu, într-o postură nefirească, pe care s-o accept doar presat de niște credite sau alte „trebuie” și că mama lui își poate organiza activitățile cu aceeași flexibilitate, astfel încât să ne putem mișca în jurul Ednei cât mai comod și util pentru ea. Mai vedem ce-o mai fi :)

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu tată. De fapt, o lungă perioadă de timp mi-am dorit să nu fiu. Întâi pentru că am fost forțat să cred despre copii că sunt o pacoste. Mai apoi pentru că m-am ascuns în spatele ideii că eu n-aș putea crea un copil normal. După asta mi-am zis că, dacă e să se întâmple, o să văd eu cum o să mă descurc. Dar Universul a vrut cu mine și, din fericire, nu m-a lăsat să am un copil înainte de a mă vindeca măcar în parte de urâciunile și spaimele trecutului. Nu mi-a permis să aduc pe lume un nou vehicul al angoaselor și traumelor predate din generație în generație. Fetița mea s-a născut după ce mama ei și cu mine am renăscut, după ce m-am împăcat cu mine, după ce mi-am încheiat cu adevărat studiile, după ce am învățat să nu-mi mai fie frică și să mă bucur în fiecare clipă că sunt viu.

Când eram mic, auzeam despre mine că sunt „un lipicios”. Și asta nu neapărat pentru că aveam degetele mereu murdare de ceva resturi de prin borcane cu dulceață în care dădeam iama complet ilegal și inadmisibil, deci automat pedepsit „regulamentar” cu picioare în cap și blesteme vârtoase. Mă lipeam ușor de oameni, până la un punct am fost chiar foarte prietenos și bucuros să mă fac plăcut și preferat, iar copiii mai mici și bebelușii stăteau cuminți în preajma mea, se lăsau ținuți în brațe, gângureau și-mi zâmbeau.

Îmi plăceau copilașii. intram ușor în jocul fetelor și păstoream câte un brotăcel de prin vecini, mă simțeam responsabil și valoros pentru „lipiciul” meu. Îi împingeam cu căruciorul sau îi plimbam de mână prin iarba din fața blocului, îi căram în brațe cum puteam dacă deveneau plângăcioși sau mi se părea mie, în creierul meu de cinci-șase ani, că au nevoie de protecție sau grijă suplimentară. Protecție. Cred că ăsta era motorul meu în simpatia de-atunci pentru bebeluși. Mi se păreau mici, drăguți și buni de protejat. Poate din același motiv am căutat mai târziu femei care inspirau nevoie de protecție, care aveau nevoie de ajutor sau îmi stimulau instinctele paterne de salvator neînstare să se salveze pe el însuși.

Apoi am fost obligat să-mi domolesc brusc interesul și simpatia pentru copilașii vecinilor. „Termină cu apucăturile astea de doică proastă! Ce cauți să împingi cărucioarele împuțiților ălora? Ce ești tu, Mariana lui Pătruț, cretina cartierului?”. E drept, Mariana de la parter vorbea împleticit, mergea împleticit și părea prea mare fizic pentru comportamentul ei foarte copilăros, dar mie îmi era oarecum simpatică. Poate pentru că uneori chiar se chinuia să mă scoată din mâinile lui frate-su, al doilea coșmar contondent al copilăriei mele. Copiii erau, așadar, niște „jegoși”, mamele lor erau majoritatea „curve” și/sau „țoape”, tații lor erau fie „bețivi”, fie „curvari”, fie „nespălați”, iar eu urma să devin „handicapat ca Mariana” dacă mai continuam să mă joc „de-a tata” cu plozii lor.

Convins fiind că noi, copiii, suntem toți niște „poveri agățate” de gâtul maturilor, dar și pentru că începusem de foarte devreme să-mi exersez potențialul de șantaj sentimental atât de mult practicat în casa în care am crescut, a doua etapă a poziționării mele față de paternitate a fost repulsia. „Eu nu mă voi căsători niciodată și nu voi face copii”, spuneam uneori pentru că deveneam din ce în ce mai sigur că existența copiilor aduce doar motive de mâhnire și furie maturilor, alteori doar încercând să mai stăvilesc pentru scurt timp pumnii, picioarele și scuipații pe care-i primeam pentru că, de exemplu, pescuisem doar carnea din mâncarea de fasole verde pe care o aveam în frigider pentru toată săptămâna.

Cred că a mai existat un motiv solid al dezgustului meu timpuriu pentru paternitate. De la cinci și până aproape de optsprezece ani, am avut în proximitate un model absolut distorsionat al ceea ce se chema „tată”. Ajungea la noi aproape de fiecare dată băut bine sau își completa „litrajul” cu licorile care nu lipseau niciodată din casă, în așteptarea lui. Era adulat și ridicat în slăvi astăzi, când aflam că urmează să ne viziteze, dar repudiat și blestemat gros peste o săptămână, din cauza absenței prelungite, cu treburi, cu propria familie, cu băutura sau cu alte femei. Așa cum am mai scris, era un individ interesant, dar găunos pe multe ramuri. Și nici măcar nu pot spune că problemele lui de caracter au fost acelea care m-au influențat în respingerea ideii de paternitate, ci felul în care prezența sau absența lui influențau în mod frecvent atmosfera din casa în care m-am născut. Individul nu mințea, de exemplu. Ci doar hiperboliza până la ridicol sau făcea beat promisiuni pe care le uita la trezie. Ori un astfel de tată chiar nu-mi doream să fiu și pe vremea aia credeam că pot fi doar ceea ce spun și fac cei din jurul meu.

Pasul următor, în perioada de „glorie” a traiului călduț și împăciuitor-admirativ dimpreună cu furia și disprețul profund pentru mine, tot și toate, a fost „mi-e frică să fac un copil, poate ieși doar un cretin sau un geniu”. A fost felul meu rudimentar de a recunoaște că n-aș fi în stare să cresc un copil, să-l educ, să-l iubesc, să simt că mi-aș da viața pentru el. Pentru că aș fi dat-o mai lesne pentru mine și ceea ce mi se părea mie că aș demonstra cu asta. Ajunsesem chiar să mă bucur la gândul că aș putea fi steril, deși câteva întâmplări din trecutul meu ar fi putut contrazice ipoteza asta. Acum pot spune că norocul meu proverbial m-a ajutat să nu am un copil înainte de a fi convins că pot, că sunt în stare să încep procesul ăsta convins că n-o să-i fac niciun rău, voit sau întâmplător.

Ar fi trebuit să plec la Londra din decembrie anul trecut, urmând să încep școala din ianuarie. Diverse motive pur practice au făcut ca planul ăsta să nu funcționeze. În a doua jumătate a lui ianuarie am rezolvat respectivele inconveniente și am plătit taxele școlare pentru perioada martie – septembrie. La o săptămână după asta, am aflat că vom avea un copil. În primele trei luni, cele mai dificile pentru Alis, deși doresc tuturor femeilor din lume o sarcină cel puțin la fel de ușoară ca a ei, am fost în România, iar Edna noastră a decis să vină la doar două săptămâni după ce am absolvit școala. Uneori glumim și ne gândim că, în afară de cadoul de a fi aleși ca părinți de copilul nostru, el a venit cu un alt cadou, acela reprezentat de școala pe care am absolvit-o.

Sincronicități? Coincidențe? Potriveli? Habar n-am. Cert este că mă uit la ea, îi țin capul în palmă, mă prinde și mă strânge de câte un deget, zâmbește în somn sau gâdilată de câte-o lacrimă fericită de-a noastră și îmi dau seama în fiecare clipă că, în sfârșit, liniștea din noi are acum și un chip. Că tot ceea ce știm și tot ceea ce alegem să trăim curge acum firesc într-o persoană nouă, care nu va trebui să se trezească dintr-un coșmar ca să priceapă despre ce e viața cu adevărat. Mi-e greu să cred că am  dat viață unui suflet tânăr, dar sunt convins că, indiferent de vârstă, sufletul ăsta n-a venit să rezolve nimic din anterior, ci să construiască pentru mai departe, pe o fundație pe care, din fericire, noi am reușit s-o consolidăm.

O filmare care m-a luat prin surprindere de două ori. Prima – filmarea în sine, la care n-am avut habar de vreun amănunt până în momentul în care am ajuns în platou şi au pornit camerele. A doua – montajul final, care mi s-a părut chiar simpatic, având în vedere că Diana şi cu mine ne-am hlizit şi am chicotit încontinuu în timpul înregistrării.

Cred că a fost prima oară când am filmat fără niciun fel de scenariu, am vut drept fir logic de urmat reţete în sine şi cheful nostru de râs pe săturate. Un mare şi onorabil „mulţumesc!” echipei care s-a ocupat de producţia asta şi care a reuşit să scoată ceva inteligibil şi cât de cât logic din hăhăiala noastră nestăpânită. Şi încă unul Dianei, căreia i-a venit din întâmplare ideea să mă cheme în lumea ei hazlie şi parfumată. Facem repetiţii căci de pe la toamnă parcă-parcă să zic că m-aş da puţin pe luciul sticlei, cel puţin de dragul distracţiei.

Sunt oarecum surprins să văd că „Îndrăgostit de propriul trup” circulă şi generează puncte de vedere mai puternice decât alte însemnări pe care le-am scris în ultimele luni în legătură cu temele transformării mele conştiente şi cu subiectele pe care le închid pe traseul renunţării la frică, furie sau autosabotare. La drept vorbind, fiecare articol de blog e o alcătuire de sine stătătoare pentru aceia care ajung să-l citească. Subiectul trebuie să rezoneze prea tare cu momentul la care-l citeşti ca să ajungi să cauţi după articole precedente, care să-ţi ofere un background sau o imagine de ansamblu asupra legăturii dintre autor şi subiect. Desigur, un blog poate reconstrui la fiecare articol toată această imagine, îl poate lega de fiecare dată de articolele precedente, scrise pe aceeaşi temă, dar cred că m-a interesat prea puţin toată treaba asta. Dar pentru că uneori e bine să-ţi ajuţi cititorii să se aşeze într-un context chiar şi când e vorba de aparent efemerul scris pe blog, probabil că e timpul să fac o scurtă recapitulare.

• 1975 Mă nasc dintr-o eroare în Piteşti, dintr-o mamă blonavă de astm bronşic şi tată necunoscut. Am un frate cu cinci ani mai mare decât mine şi o soră mai mare cu 19.  Până la trei luni sarcina e „o infecţie”. Din spusele celei care avea să-mi devină tutore legal, mama mea a făcut eforturi disperate să oprească sarcina în condiţiile în care avortul era interzis în România la acea vreme. Din aceeaşi sursă am aflat foarte devreme că sosirea mea pe lume a fost primită cu nemulţumire de toată lumea. Fratele meu: „Îl strâng de gât!!!”. Sora mea: „Fir-ar al dracului de broscoi! Dar-ar Dumnezeu să se nască mort!” :)
• 1981  Mama mea face infarct în timpul unei crize puternice de tuse astmatică. Asist fără nicio putere la tot episodul, singur cu ea în casă. Bunica, mama ei, era deja imobilizată la pat la acel moment. Observ debutul crizei de tuse ca pe ceva obişnuit (mama mea tuşea tot timpul), aud somiera patului izbindu-se de perete din cauza convulsiilor, la fel ca în alte situaţii. Încerc să o ajut să găsească un număr în cartea de telefoane, e vorba despre nişte medicamente. Apoi nu mai mişcă. O scutur, o trag de mâini, o rog să se mişte. Chem salvarea, ies pe balcon şi strig, bunica ţipă, vin vecinii. Sora mea decide să devină tutore legal pentru mine şi fratele meu.
• 1981 – 1994 Treisprezece ani în care se întâmplă toate astea şi multe altele. Sunt hrănit, îmbrăcat, dus la medici şi îngrijit pe de-o parte, bătut, batjocorit, înjurat şi blestemat pe de altă parte.
• 1994-2005 Până prin 1998 continuu să primesc ajutor financiar periodic pentru studii şi chirie de la fostul meu tutore legal. Apoi, în virtutea inerţiei, pentru încă ceva timp. La schimb, continuă încercările de control de la distanţă asupra fiecărui pas pe care-l fac. Sunt pe rând asmuţit asupra fratelui meu („e un nenorocit, vrea să te lase pe drumuri!”) sau căzut în „dizgraţie” din cine ştie ce motive. Viitoarea mea soţie este considerată „o ţoapă”, familia ei este categorisită drept „de proastă condiţie”, iar tatăl său ridiculizat verbal pentru tupeul de a se fi îmbolnăvit de cancer. Închid orice fel de comunicare cu fostul meu tutore legal.
• 2012 Decid că e momentul să mă repar, să îmi vindec furiile şi să mă împac cu mine. Cedez fratelui meu partea pe care o deţineam în businessul în care am fost acţionari egali doi ani şi jumătate. Divorţez după ce am decis de comun acord cu soţia mea că e momentul la care drumurile noastre se despart şi din punct de vedere notarial. Vindem apartamentul, acoperim creditul la bancă şi plec în Brazilia.
• martie 2013 – prezent Fostul meu tutore legal află despre plecarea mea şi începe o adevărată campanie de insulte la adresa celor despre care ştiu că au o legătură cu mine.
  • Familia Câmpean primeşte mesaje mai întâi mieroase, apoi insulte şi acuzaţii mai mult sau mai puţin voalate.
  • Mama celui mai bun prieten este insultată şi batjocorită.
  • Iubita mea primeşte în scris ameninţări cu moartea, insulte şi „blesteme” chiar de ziua ei.
  • Tatăl ei este insultat în scris.
  • Alte cunoştinţe din România cu care sunt în legătură primesc mesaje în care li se spune că sunt dependent de droguri şi bolnav psihic. Pentru că expeditorului nu i se cântă în strună, respectivele persoane devin, la rândul lor, ţinta sarcasmelor şi insultelor.
  • Unul dintre  îndrumătorii iubitei mele primeşte la rândul său informaţii nesolicitate despre „problemele” mele şi „răutatea” ei.
  • Multe alte persoane sunt deranjate cu aceleaşi şi aceleaşi poveşti.
  • Persoana care se ocupă cu toate aceste activităţi creează un cont Facebook fals, cu numele meu, conţinând exclusiv postări insultătoare şi capturi după articolele şi postărilor de pe twitter şi Facebook ale mele şi ale iubitei mele. Apar acolo imagini trucate şi defăimătoare, injurii, admonestări „surde” la adresa celor cu care interacţionez în spaţiul virtual, insinuări şi referiri porcoase la adresa activităţilor noastre în derulare sau în plan. Reuşesc să conving Facebook să şteargă acel cont, dar pentru că decizia lor se referă doar la utilizarea ilegală a numelui şi nu la hărţuire şi insulte, „proprietarul” îi schimbă numele şi contul este repus integral în funcţiune. Măcar acum toate măgăriile apar sub numele adevărat al persoanei care le postează, iar cei care ajung din întâmplare acolo pot decide singuri care este „motorul” respectivelor demersuri.
  • Contactez în câteva rânduri, pe Skype, eu de fiecare dată, persoana care se face vinovată de toate aceste activităţi, cu un singur scop: rugămintea repetată în zeci de feluri de a ne lăsa în pace, de a înceta să-şi imagineze că se poate include în vieţile unor oameni care nu-şi doresc în niciun fel de contactul cu persoana dumisale. Este, de fapt, ceea ce această persoană îşi doreşte obsesiv, ca pe o formă nefirească de a obţine împăcarea cu sine însăşi. Încercările eşuează şi decid să închid acel coridor de comunicare.
  • Deţin dovezi scrise care susţin veridicitatea tuturor acestor activităţi şi tare mi-aş dori să nu am niciodată nevoie de ele.

Concluzii:

• Există un mare cadou pe care l-am primit cu ocazia tuturor acestor hărţuieli şi insulte. Probabil că, fără ele, nu aş fi fost suficient de pregătit să lucrez cu adevărat cu furiile şi genunile pe care, chiar dacă decisesem să le vindec, probabil că nu aş fi găsit singur o formulă atât de utilă. Ca oglindă aproape fidelă a aceleia care m-a educat într-un spectru infinit al nedreptăţii, intoleranţei şi furiei viscerale, „calităţi” pe care mai apoi, ca matur, mi le-am cultivat ca pe alese apucături intelectuale, am primit în această perioadă exact ceea ce aveam nevoie pentru a putea să mă văd şi să mă curăţ mai bine.
• Reacţiile mele de pe parcursul acestui proces au fost şi ele aidoma curcubeului, însă mă bucur să mărturisesc că nicio silabă din textele mele anterioare cu legătură la această temă nu au fost scrise sub vreo presiune de natură negativă. Am reuşit să parcurg acest drum fără absolut nicio urmă din tot ceea ce m-a guvernat mulţi ani: furie, victimizare, grandomanie, autosabotaj, lipsă de iubire de sine.
• Mai mult decât atât, cu ajutor temeinic din foarte multe direcţii, fac eforturi să privesc empatic măcar către sufletul pe care pesoana despre care v-am istorisit a ales să-l chinuie şi să-l tortureze în interiorul individului care îşi ocupă existenţa cu toate acele mărunte activităţi lipsite de utilitate. Nu mă consider pregătit să iert şi în niciun caz să accept în apropierea mea o persoană care a decis să-şi atragă atâta energie negativă către sine şi familie sa prin fapte rău intenţionate, însă încercările prin care disociez sufletul de persoană mă ajută din ce în ce mai mult şi mai des să zâmbesc fie şi amar în loc să mă înfurii şi să răspund. Nu-mi iese tot timpul, dar măcar îmi pun în intenţie să funcţioneze.
• Mi-aş dori să fie ultima oară când scriu despre asta. Sunt foarte multe planuri noi şi proiecte la care deja lucrez pentru revenirea în România, treburi care abia aştept să primească o formă potrivită pentru a putea să vi le împărtăşesc şi pentru a mă apuca practic de ele.

Nu m-a învăţat nimeni să mă spăl, în schimb m-am deprins destul de repede cu diverse strategii şi modalităţi prin care mi-am educat o scârbă profundă pentru propriul corp încă de mic. Mi-a intrat foarte devreme în conştiinţă faptul că eram prin definiţie „un împuţit cu chiloţii veşnic murdari” şi aproape că nutream o mândrie tembelă de brand personal faţă de obiceiul de a-mi pune pe haine „tot meniul de la o masă, poţi să descoperi tot ce ai mâncat într-o zi doar după petele de pe tricou”. Pentru că eram „obez”, maştera mă dezbrăca uneri la pielea goală, în unele situaţii rupându-mi hainele cu sălbăticie şi, cu înjurături grele, tras de păr, palme şi ciupituri furibunde cu unghiile, mă mâna în faţa oglinzii mari, din hol, spre mai buna conştientizare a situaţiei alarmante în care mă găseam din punct de vedere fizic.

Zilele de spălat rufe erau şi ele un coşmar. Chiloţii şi şosetele mele erau vânate în coşul cu haine murdare, scoase tacticos şi analizate vizual şi olfactiv la lumină. De cele mai multe ori, operaţiunea continua cu un scandal. Eram înghesuit în vreun colţ în care încercam să scap de furiile „educatorului”, lovit şi zgâriat cu unghiile, apoi forţat să-mi miros lenjeria lipită furibund pe faţă, uneori înghesuită în gură. La cinci-şase ani eram o canalie dizgraţioasă, nespălată, grasă şi urât mirositoare, care nu fusese niciodată metodic instruită cum să se şteargă la fund cu hârtie igienică şi care făcea baie o singură dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, dacă era apă caldă.

Cred că prima referire pozitivă la adresa existenţei mele fizice a apărut într-o scrisoare de amor de prin clasa a opta sau a noua. Mihaela, corista de la Bucureşti, se mistuia de dor la distanţă şi, printre alte înfocate şi sincere fraze admiative, ţin minte că a strecurat cu ecouri aproape erotice „…mi-e dor de tot ce însemni, mi-e dor de mirosul tău…”. Am aflat asta cu ocazia „lecturii publice” de la aparamentul 5, căci scrisorile pe care le primeam erau deschise febril de educatorul meu vigilent, verificate şi batjocorite gros înainte să-mi fie remise. „I-auzi, dragă…Îi e dor de mirosul tău… Probabil că-i e dor de mirosul tău de picioare nespălate hehehehehehehe!”. Uneori scrisorile nici nu mai ajungeam la mine, căci „asemenea căcaturi” trebuiau rupte şi aruncate la gunoi. Mihaela a făcut o treabă bună, însă, căci din acel moment am fost convins că de fapt nu miros urât şi am avut grijă mereu de treaba asta.

La sfârşitul liceului, o altă fată mi-a spus „ador pieptul tău, îmi place foarte mult să-l privesc, să-mi aşez capul pe el, are ceva foarte erotic şi foarte protectiv în acelaşi timp”. Am privit-o cu neîncredere, aşa cum am primit toată viaţa orice fel de compliment, orice fel de laudă sau declaraţie admirativă. Pieptul meu? Am avut mereu „ţâţe”. O vreme am fost convis că le am pentru că „preotul Limberea a considerat că eşti prea mare la botez (am fost botezat în biserică la cinci ani) şi nu te-a mai trecut prin altar, aşa cum trebuie făcut cu băieţii. De-aia te dezvolţi cu trăsături de fetiţă, cu ţâţe, şolduri, cu mărul lui Adam foarte mic.” Apoi, cu unghii înfipte adânc, înjurături şi batjocură, am fost convins că ele reprezintă stigmatul obezităţii atât de frecvent reconfirmat în copilărie, împlinit cu adevărat abia mai târziu, la maturitatea mâncăului compulsiv. Cu toate astea, referirea Ioanei m-a făcut să-mi privesc „nurii” cu mai puţină scârbă, să-mi admir uneori umerii în oglindă şi să mă bucur că, măcar pentru o femeie, pieptul meu nu e motiv de băşcălie şi scârbă manifestată.

Mi-am descoperit şi explorat sexualitatea foarte devreme, în ciuda dezgustului pentru propriul corp. Aveam un frate mai mare, puteam face comparaţii şi am fost familiarizat de timpuriu cu noţiuni despre sex, dimensiuni, tehnici, apucături. Poveştile despre „curve”, fie că era vorba despre mama mea, vecine, cunoştinţe sau colege ale fraţilor mei, mi-au pigmentat imaginaţia şi mi-au construit un adevărat univers erotic plin de fantezii şi porniri curioase. Am devenit repede complexat de corpul meu şi eram convins că sunt foarte prost dotat cu mult înainte de primele experienţe sexuale. La asta a contribuit şi operaţia târzie de fimoză (circumcizia neglijată în primii ani ai copilăriei) şi urmările ei din perioada de vindecare, în timpul căreia fiecare schimbare de pansamente era o nouă ocazie de batjocură, ridiculizare şi dezgust manifest faţă de „dotări” şi situaţia lor temporară.

Am alergat cu înflăcărare după sex. Am alergat atât de tare după el, încât cu greu am reuşit să induc o primă experienţă reală, pe la cincisprezece ani. Desigur, o vârstă indecentă pentru mulţi, dar apăsător de întârziată pentru imaginaţia mea înfloritoare în această direcţie încă de pe la şapte-opt ani. Numărul kilogramelor peste limitele recomandate a avut mereu nevoie de reconfirmări ale performanţelor mele sexuale, calitativ şi cantitativ. Dispreţul faţă de propriul corp mă făcea să trec repede peste preludii şi ţin minte că, până prin anul întâi de facultate, ezitam să-mi scot şosetele din picioare înainte să trec la fapte. Mi se păreau oribile, dizgraţioase, le-aş fi tăiat dacă aş fi putut. Şi tot unei femei din viaţa mea trebuie să-i mulţumesc pentru avertismentul înciudat-amuzat „…ori îţi scoţi şosetele, ori mă îmbrac şi plec”.

Am priceput târziu că dizgraţia faţă de propriul meu corp a stat multă vreme la baza disfuncţionalităţilor mele fizice şi a dezinteresului faţă de obiceiurile mele alimentare. Mai apoi, performanţele sexuale mi-au întărit convingerea că, indiferent de greutate, „ceea ce e important” funcţionează şi fără diete sau sport, cu toate că simţeam mai mereu nevoia să verific dacă „a fost bine”. Am dezvoltat o obsesie pentru şosete negre, din minimum 95% bumbac, pentru încălţări cu branţ de piele naturală, pentru chiloţi negri şi deodorant antiperspirant roll-on. Abia în momentul în care am început să slăbesc conştient, când am revenit la sport şi când m-am refugiat în diverse munci solicitante ca să-mi acopăr angoasele, am intrat într-o relaţie autentică pozitivă cu carcasa mea vremelnică.

A mă privi zilnic întreg în oglindă n-a mai reprezentat ocazia de a-mi desconsidera şi critica formele, ci aceea de a-mi confirma îmbunătăţiri, de a aprecia modificările pozitive. Îmi privesc cu admiraţie degetele de la picioare dimineaţa, când mă dau jos din pat, gândindu-mă cu drag la un jucăuş „ai lăbuţe de hobbit”. Îmi cultiv şi redescopăr fiecare fibră musculară mai proeminentă, eliberată din straturi adipoase, concavităţi şi tonifieri ajutate de un stil de viaţă cât de cât precaut şi activ. Îmi conştientizez toate reacţiile şi modificările pe care corpul meu mi le semnalează şi înaintez pe zi ce trece într-o relaţie din ce în ce mai naturală cu el. Îi dau lucruri bune şi rele, îl hrănesc cu măsură şi îmi asum situaţiile în care îi dau prea mult. Nu-l tratez ca pe un sanctuar, însă cred că-mi bat mai puţin joc de el. Nu-l idolatrizez, dar ştiu că e o operă perfectibilă, un proiect perpetuu care nu mi se mai pare un calvar sau o povară. Toate astea sunt urmări fireşti ale împăcării din ce în ce mai profunde cu mine însumi, cu acceptarea în egală măsură a luminii şi întunericului din care sunt făcut şi cu un discernământ ceva mai clar asupra ceea ce îmi dau voie sau îmi interzic.

Hai să încerc să clarific puţin lucrurile şi cu asta. Nu de alta, dar multora dintre voi toată treaba vi s-a părut destul de confuză, iar în momentul în care mi-aţi pus întrebări eram eu însumi suficient de nedumerit ca să vă pot da nişte răspunsuri cât de cât coerente. Căci despre disclosure nici nu se pune problema, deci nu vă aşteptaţi la dezvăluiri senzaţionale din spatele producţiei. Ceea ce urmează se referă strict la backgroundul interacţiunii mele cu formatul şi conţine mai degrabă ipoteze despre ceea ce a grăbit ieşirea mea rapidă din show.

Pe scurt, ce au văzut unii şi nu au văzut alţii, ca să ştie toată lumea despre ce vorbim.

1. Primul sezon românesc al formatului de televiziune Master Chef se promovează din greu aproape un an de zile pe toate declinările Media Pro.

2. Emisia Master Chef România debutează cu două episoade din preselecţii. Într-unul dintre ele, Copolovici se prezintă în faţa juriului de profesionişti ca bucătar pasionat, co-proprietar şi co-administrator al unui business de alimentaţie publică în Bucureşti. Are un preparat inedit (nişte creveţi cu un sos asiatic şi o garnitură de orez în forma logo-ului MC, pe un platou neconvenţional) şi îşi reconfirmă calitatea de amator în bucătărie. Este admis în concurs, primeşte şorţul.

3. În episodul al treilea difuzat pe Pro TV, Copolovici taie ceapă alături de alţi (parcă) douăzeci şi ceva de concurenţi. Se taie regulamentar, ca majoritatea celor din faţa camerelor, după care poartă un dialog destul de colţuros („asta zici tu că e ceapă tăiată corect?” „da, eu ştiu că e tăiată corect!”) cu membrii juriului. Este admis în proba următoare.

4. Următorul episod conţine proba oului care trebuie să fie personajul principal într-un preparat realizat contra cronometru. Copolovici face nişte ouă fierte îngropate în spanac, acoperite cu Bechamel, gratinate. La degustare, părerea unuia dintre membrii juriului este, conform materialului difuzat, „mai mergea nişte sare”. La finalul episodului, verdictul este negativ (preparat apos, nesărat…nu-mi aduc aminte foarte exact) şi Copolovici „părăseşti Master Chef!”. Personajului i se umflă ochii în cap şi iese opărit din platou şi, pe drum, îl întreabă uluit pe Fodor „pe bune? bă, e pe bune???” şi preferă să nu-i răspundă la întrebarea stupefiantă „vii şi la ediţia viitoare?”. La ultimele cadre, Copolovici plânge cu sughiţuri şi cu asta, basta.

Duaaaamneeeeee, ce faţă aveam!!! Acum haideţi să ne dăm câţiva paşi în spate (mai mult de şapte, că nu-i cu pisici negre şi cu scuipat în sân) şi să vedem cum am ajuns acolo.

A. Se anunţă înscrierile, Copolovici se înscrie online.

B. Nu primeşte niciun semn câteva luni bune, aşa că dă telefoane pe la cine crede el că poate să-i dea o sugestie. Bre, nea Adi, matale te-ai înscris? Nu, bre, că eu de vreo trei ani sunt cu şcoală de bucătărie şi certificat în buzunar. Da’ tu ce crezi? E bine să mă duc? Că mi-e cam târşă să nu iasă prost… Păi de ce să iasă prost? Tu măcar ai mai dat de mâncare la nişte sute de oameni până acum. Ce-ar putea să iasă prost?

C. Lui Copolovici îi vine o idee. Tâmpită. Dă alt telefon şi, cu tupeu şi o poveste altfel destul de interesantă, întreabă dacă nu cumva ar fi o idee bună să meargă direct în juriu. E drept, el e bucătar amator, dar conjunctura l-a ajutat să-şi vadă cu ochii un vis pe care mulţi dintre bucătarii pasionaţi nu-l ating niciodată, acela de a avea propriul restaurant. Ideea asta e susţinută, de fapt, de temerea majoră şi legitimă că publicul l-ar putea asimila poziţiei de profesionist. Aşa, el nu e nici cal, nici măgar, ci un fel de asin la jumătatea distanţei dintre ceilalţi doi juraţi şi concurenţi.

D. Între timp, am uitat să vă spun, personajul nostru urmăreşte de câte trei ori primele două sezoane din Master Chef US, râde, lăcrimează, se îmbibă de format, prima oară se uită ca telespectatorul, a doua oară – ca bucătarul, a treia oară – ca potenţialul concurent cu ceva habar despre televizune. Se uită pe sărite şi la ce se mai produsese până atunci cu acelaşi format pe alte teritorii, apreciază Master Chef Australia ca pe cea mai reuşită şi mai frumoasă variantă. Şi decide că Master Chef a fost făcut pentru el.

E. Răpunsul în legătură cu potenţiala poziţie în juriu vine cu „nu se poate”, dar „băi, vino concurent! ar fi păcat să nu-ţi oferi experienţa asta, mai ales că…tu chiar ai dat până acum de mâncare la măcar câteva sute de oameni! n-are ce să iasă prost, lasă copilăriile…”. Şi decid să intru în treaba asta. Sunt chemat la preselecţii, semnez un contract şi completez toate anexele cu sinceritate şi fără echivoc.

F. Mă prezint la toate filmările sigur pe mine, în platourile de la Buftea mă simt ca acasă şi mă ştiu cu o grămadă de oameni implicaţi în producţie. Plecasem de doi ani şi puţin chiar de acolo, de la studiouri, unde din 2006 până în 2009 trăisem cea mai frumoasă şi mai dedicată bucată din anii mei de Marketing. Îmi făcusem nunta pe pajiştea cea mare de lângă lac, sub geamurile biroului din care am generat aproape doi ani proiecte, conexiuni şi profit. Aproape că mă jenez şi mă tem de bănuielile celorlalţi concurenţi care ori ştiu, ori pricep că am lucrat acolo.

G. (notă de culoare) Printre concurenţi sunt oameni care au intrat în bucătărie ori au descoperit că le place să gătească încercând propuneri dintre cele publicate de mine în anii anteriori pe „Prânzul din caserolă”.

H. Aici probabil ar trebui repoziţionat „filmul” din intro, văduvit de toate detaliile care privesc zilele de filmări, pentru că „disclosure”. Şi oricine se va apuca să povestească vreodată, după expirarea termenilor contractuali, în termeni defăimători,  despre cum au stat treburile la filmări, ar fi bine să nu uite că şi-a dorit el însuşi să fie parte din producţia asta şi că s-a bucurat de măcar câteva minute de expunere în faţa unei audienţe importante sau măcar în faţa rudelor şi prietenilor. Şi, indiferent de parcurs sau rezultat, oamenii ăia s-au bucurat să-l vadă acolo. Dacă la altceva nu i-a folosit (nu-i vorbă, despre marii câştigători oricum nu a mai auzit nimeni nimic, iar „semifinaliştii” încă nu par să se fi trezit la realitate), măcar să aibă ce povesti nepoţilor.

I. Ca să închei cu o ultimă legătură cu ceea ce a conţinut emisia: da, măi, isteţilor, „lacrimile alea au fost pe bune”. Căci, dacă ar fi fost nevoie să le generez la vreo comandă, poate că era mult mai inteligent să le dau drumul mai devreme, în platou, la auzul verdictului. Să cer juriului încă o şansă, să promit că nu mă voi mai uita fix în ochii lor când îmi vorbesc, că le voi permite să mă trateze ca pe o ciudăţenie ajunsă în platoul de filmare mulţumită bunăvoinţei lor sau că pot chiar să mă prefac că nu ştiu să gătesc, astfel încât mulţi dintre privitori să poată spune, cu mâna dreaptă în nas şi cu stânga în castronul cu cipsuri „tăăhăăhăăăă! cum a ajuns bou’ ăsta la mastărşef, că şi io gătesc mai bine decât el?!”. La cadrul ăla de final vomitasem deja de-atâta plâns şi repetam ca un patefon stricat „nu vreau să vă mai spun nimic! nu pot să vă mai spun nimic!”. Aveam o obsesie: în fiecare moment, aşteptam să apară pe coridor un operator şi vreo fată de la producţie care să urle isteric „te-am păcălit, boule! e o glumă! am vrut doar să-ţi crăpăm aroganţa şi să vedem cum reacţionezi! you’re IN, fucker!!!”. Chiar şi când am ieşit din curtea studiourilor pe sub atât de familiarul arc „de triumf” aveam senzaţia că asta urmează să se întâmple. Dar n-a fost aşa.

„Mai mergea un pic de sare”. A făcut istorie replica asta. Unii mi-au sugerat să-mi adaug un nume cu ea în buletin sau măcar să mă recomand Viorel „Mai mergea un pic de sare” Copolovici. Şuţu mi-a propus să aducă la restaurant o prietenă pictor, care să-mi scrie asta mare şi frumos pe una dintre grinzile de la Kopel’s. Dacă treaba asta a sunat cel puţin ciudat unora care nu mă cunoşteau, poate vă imaginaţi cum au receptat-o aceia care mâncau aproape în fiecare zi sau măcar din când în când din ceea ce puneam pe mese împreună cu echipa mea de bucătari cu diplomă.

Un preparat pe trei niveluri. În spanac pusesem sare, spanacul aburit în tigaie pur şi simplu avea nevoie de sare şi chiar ţin minte că parcă pusesem o idee prea multă. Apoi ouăle. Apoi Bechamel în care pusesem un caşcaval sărat şi deasupra – parmezanul. Singura mea emoţie majoră în faţa juriului, la momentul degustării, a fost că le pun pe masă un preparat PREA SĂRAT. Că deviasem de la un principiu simplu, care devenise slogan în bucătăria mea: unde nu e destulă sare, poţi să mai adaugi, de unde e prea multă, nu mai poţi să scoţi!

„Mai mergea un pic de sare”. Şi totuşi… Sunt trei gânduri care nu că nu mă lasă să dorm bine noaptea, dar parcă încă îşi caută un răspuns chiar şi după atâta vreme.

X. Fusesem admis la înscriere, trecusem de selecţiile nedifuzabile şi intrasem în bucata de producţie din care s-au montat emisii difuzate. Nu vreau să mă consideraţi (din nou) îngâmfat, dar dintre concurenţi eram singurul care beneficiase anterior de vizibilitate (online, pe hârtie, la radio şi la TV), iar membrii juriului erau aproape necunoscuţi nişei de public consumator de content publicistic culinar. Presupusa mea calitate de profesionist era deja subiect generat şi întreţinut  pe nişte forumuri şi pe Facebook, în unele cazuri ştiu şi de cine. Acolo eram calificat drept mincinos şi impostor în condiţiile în care eu însumi mă bănuiam adesea de impostură în bucătăria unui restaurant. Să fi revenit asupra deciziei, oare tocmai din cauza asta,  aceia care acceptaseră că lipsa unui certificat care să ateste măcar absolvirea unui curs de „reorientare profesională” mă califică în postura de neprofesionist?

Y. Îl cunoşteam pe unul dintre membrii juriului. Ne întâlnisem cu mai mulţi ani în urmă, pe când el făcea primii paşi în meserie şi mie nici prin vârful minţii nu-mi trecea că mă voi dedica vreodată bucătăriei. La acel moment, veneam din două lumi complet diferite, iar conjunctura interacţiunii noastre nu a fost neapărat una fericită sau de bun augur pentru o eventuală amiciţie. Eu pentru el eram o ciudăţenie nepotrivită cu mediul în care ne aflam. El pentru mine era un bucătar, nu mai cunoscusem niciunul şi sigur nu aveam pe vreunul prieten, eu eram piarist debutant, beneficiar al unei educaţii conform căreia bucătăria e o meserie jegoasă, pentru lichele sau pentru proşti. Oare să fi contat pentru cineva atât de tare amănuntul ăsta încât să ducă la acel verdict? Oare acel jurat a spus cuiva dintre responsabilii producţiei despre acest detaliu?

Z. La intrarea în competiţie am scris în hârtiile obligatorii numele tuturor problemelor mele de sănătate şi al medicamentelor pe care le luam sub prescripţie la acea vreme şi cu care ar fi trebuit să mi se permită să intru în „cazarma” producţiei. Mi s-a părut un detaliu nesemnificativ şi nu m-am gândit nicio clipă să mint în legătură cu asta. Din punct de vedere fizic mă simţeam perfect, munceam de dimineaţă până seara, uneori acopeream ture complete şi în bucătărie dacă vreunul dintre colegi avea o problemă. Să se fi temut, oare, cineva din echipa de producţie, că nu aş face faţă eventualului ritm al filmărilor şi că va fi fost mai bine să evite neprevăzutul?

Cu siguranţă că atunci am fost furios. M-am simţit nedreptăţit într-un mod care mie atunci mi s-a părut absurd, iar la acea vreme eu eram furios cam tot timpul. Eşecul ăsta cu rating mare (mai mergea puţină sare!!!) venea colac peste vreo alte trei pupeze cu care mă confruntam deja în acea iarnă, chestiuni foarte personale şi de business care oricum mă cam dezechilibraseră în exact aceeaşi perioadă. Eu la emisii nu m-am uitat. Am văzut o bucată minusculă dintr-o redifuzare şi am fost sigur că nu vreau să văd mai mult. Arătam ca dracu şi eram pământiu pe sub convingerea că venisem acolo ca să plec ultimul. Şi sper că n-are rost să vă amintesc că premiul nu era printre motivaţiile mele principale.

De ce v-am povestit toate astea (şi îmi cer scuze pentru dimensiunea exagerată a textului) acum? Din acelaşi motiv pentru care v-am povestit şi altele, mai grele şi mai complicate. Eu m-am despărţit de mine ca să mă pot apropia mai mult. Nu mă simt ca şi cum v-aş istorisi despre o altă persoană, de un individ de care încerc să-mi disociez existenţa actuală. Toate astea sunt la fel de eu ca acela care sunt acum, însă acum mă pot bucura de mine întreg, conţinându-i pe toţi ceilalţi eu pe care i-am dispreţuit şi i-am luat la şuturi până am înţeles că nu e chiar formula perfectă prin care aş putea deveni un eu mai bun. Eul de-acum se miră puţin că aţi avut răbdare să citiţi până aici, dar ştie şi că, dacă aţi făcut-o, asta a fost posibil şi pentru că sigur nu v-aţi plictisit pe parcurs. Şi pentru asta chiar îşi recunoaşte cu bucurie meritele :).

Îmi pregătesc „ploile” pentru întoarcerea în România, în primăvară. Revin pentru o vreme, nu pentru că aş vrea să plec de aici, ci pentru că vreau să fiu acolo, din motive liniştite şi fericite. În definitiv, acest prim episod brazilian şi-a îndeplinit multe dintre misiunile pe care mi le-am propus la plecare şi lumea din mine se simte pregătită să trăiască în oricare dintre lumile din exteriorul ei, în oricare dintre lumile în care împrejurările şi dorinţele mi-ar sugera să exist.

Aşa că azi am vorbit pe scurt cu Nicu, prietenul meu artist într-ale cărnii şi sursa infailibilă a muşchiului de vită de la Kopel’s, pe care e posibil ca unii dintre voi încă să şi-l amintească destul de bine. Nicu este un mare pasionat de ocupaţia lui zilnică şi de la el am învăţat deja multe despre măcelărie. E furnizor unic pentru multe dintre afacerile mari de restauraţie din Bucureşti şi îi trec lunar prin operaţiune câteva tone serioase de carne.

Aşa că mi-am blocat deja o jumătate de zi pe săptămână, în care voi lucra în secţia lui de măcelărie alături de băieţii de la care voi învăţa drumul cu cuţitul şi barda printr-o carcasă de sute de kilograme, tehnici speciale de dezosare, identificarea, tăierea şi fasonarea „pieselor” pe care voi de obicei le cumpăraţi gata pregătite, de la magazin sau direct pe farfurie, în restaurante. Este o treabă în care mă voi implica benevol, primind drept „salariu” propria mea dezvoltare  şi o mai bună înţelegere a meşteşugului căruia am decis să mă dedic în această instanţă a eistenţei mele. Abia aştept.

O altă jumătate de zi pe săptămână va fi despre peşte, într-o formulă aproape la fel de „hard core”. Diferenţa faţă de măcelărie este că la coada peştelui ne vom putea întâlni într-un spaţiu public unde voi putea şi să vă ajut să vă împrieteniţi mai bine cu acest subiect, dar şi să învăţ eu însumi şi mai mult despre el. Un alt angajament pe care-l voi îndeplini voluntar, în aceleaşi condiţii din măcelăria lui Nicu.

Vine, vine primăvara! :)