Îndrăgostit de propriul trup

Nu m-a învăţat nimeni să mă spăl, în schimb m-am deprins destul de repede cu diverse strategii şi modalităţi prin care mi-am educat o scârbă profundă pentru propriul corp încă de mic. Mi-a intrat foarte devreme în conştiinţă faptul că eram prin definiţie „un împuţit cu chiloţii veşnic murdari” şi aproape că nutream o mândrie tembelă de brand personal faţă de obiceiul de a-mi pune pe haine „tot meniul de la o masă, poţi să descoperi tot ce ai mâncat într-o zi doar după petele de pe tricou”. Pentru că eram „obez”, maştera mă dezbrăca uneri la pielea goală, în unele situaţii rupându-mi hainele cu sălbăticie şi, cu înjurături grele, tras de păr, palme şi ciupituri furibunde cu unghiile, mă mâna în faţa oglinzii mari, din hol, spre mai buna conştientizare a situaţiei alarmante în care mă găseam din punct de vedere fizic.

Zilele de spălat rufe erau şi ele un coşmar. Chiloţii şi şosetele mele erau vânate în coşul cu haine murdare, scoase tacticos şi analizate vizual şi olfactiv la lumină. De cele mai multe ori, operaţiunea continua cu un scandal. Eram înghesuit în vreun colţ în care încercam să scap de furiile „educatorului”, lovit şi zgâriat cu unghiile, apoi forţat să-mi miros lenjeria lipită furibund pe faţă, uneori înghesuită în gură. La cinci-şase ani eram o canalie dizgraţioasă, nespălată, grasă şi urât mirositoare, care nu fusese niciodată metodic instruită cum să se şteargă la fund cu hârtie igienică şi care făcea baie o singură dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, dacă era apă caldă.

Cred că prima referire pozitivă la adresa existenţei mele fizice a apărut într-o scrisoare de amor de prin clasa a opta sau a noua. Mihaela, corista de la Bucureşti, se mistuia de dor la distanţă şi, printre alte înfocate şi sincere fraze admiative, ţin minte că a strecurat cu ecouri aproape erotice „…mi-e dor de tot ce însemni, mi-e dor de mirosul tău…”. Am aflat asta cu ocazia „lecturii publice” de la aparamentul 5, căci scrisorile pe care le primeam erau deschise febril de educatorul meu vigilent, verificate şi batjocorite gros înainte să-mi fie remise. „I-auzi, dragă…Îi e dor de mirosul tău… Probabil că-i e dor de mirosul tău de picioare nespălate hehehehehehehe!”. Uneori scrisorile nici nu mai ajungeam la mine, căci „asemenea căcaturi” trebuiau rupte şi aruncate la gunoi. Mihaela a făcut o treabă bună, însă, căci din acel moment am fost convins că de fapt nu miros urât şi am avut grijă mereu de treaba asta.

La sfârşitul liceului, o altă fată mi-a spus „ador pieptul tău, îmi place foarte mult să-l privesc, să-mi aşez capul pe el, are ceva foarte erotic şi foarte protectiv în acelaşi timp”. Am privit-o cu neîncredere, aşa cum am primit toată viaţa orice fel de compliment, orice fel de laudă sau declaraţie admirativă. Pieptul meu? Am avut mereu „ţâţe”. O vreme am fost convis că le am pentru că „preotul Limberea a considerat că eşti prea mare la botez (am fost botezat în biserică la cinci ani) şi nu te-a mai trecut prin altar, aşa cum trebuie făcut cu băieţii. De-aia te dezvolţi cu trăsături de fetiţă, cu ţâţe, şolduri, cu mărul lui Adam foarte mic.” Apoi, cu unghii înfipte adânc, înjurături şi batjocură, am fost convins că ele reprezintă stigmatul obezităţii atât de frecvent reconfirmat în copilărie, împlinit cu adevărat abia mai târziu, la maturitatea mâncăului compulsiv. Cu toate astea, referirea Ioanei m-a făcut să-mi privesc „nurii” cu mai puţină scârbă, să-mi admir uneori umerii în oglindă şi să mă bucur că, măcar pentru o femeie, pieptul meu nu e motiv de băşcălie şi scârbă manifestată.

Mi-am descoperit şi explorat sexualitatea foarte devreme, în ciuda dezgustului pentru propriul corp. Aveam un frate mai mare, puteam face comparaţii şi am fost familiarizat de timpuriu cu noţiuni despre sex, dimensiuni, tehnici, apucături. Poveştile despre „curve”, fie că era vorba despre mama mea, vecine, cunoştinţe sau colege ale fraţilor mei, mi-au pigmentat imaginaţia şi mi-au construit un adevărat univers erotic plin de fantezii şi porniri curioase. Am devenit repede complexat de corpul meu şi eram convins că sunt foarte prost dotat cu mult înainte de primele experienţe sexuale. La asta a contribuit şi operaţia târzie de fimoză (circumcizia neglijată în primii ani ai copilăriei) şi urmările ei din perioada de vindecare, în timpul căreia fiecare schimbare de pansamente era o nouă ocazie de batjocură, ridiculizare şi dezgust manifest faţă de „dotări” şi situaţia lor temporară.

Am alergat cu înflăcărare după sex. Am alergat atât de tare după el, încât cu greu am reuşit să induc o primă experienţă reală, pe la cincisprezece ani. Desigur, o vârstă indecentă pentru mulţi, dar apăsător de întârziată pentru imaginaţia mea înfloritoare în această direcţie încă de pe la şapte-opt ani. Numărul kilogramelor peste limitele recomandate a avut mereu nevoie de reconfirmări ale performanţelor mele sexuale, calitativ şi cantitativ. Dispreţul faţă de propriul corp mă făcea să trec repede peste preludii şi ţin minte că, până prin anul întâi de facultate, ezitam să-mi scot şosetele din picioare înainte să trec la fapte. Mi se păreau oribile, dizgraţioase, le-aş fi tăiat dacă aş fi putut. Şi tot unei femei din viaţa mea trebuie să-i mulţumesc pentru avertismentul înciudat-amuzat „…ori îţi scoţi şosetele, ori mă îmbrac şi plec”.

Am priceput târziu că dizgraţia faţă de propriul meu corp a stat multă vreme la baza disfuncţionalităţilor mele fizice şi a dezinteresului faţă de obiceiurile mele alimentare. Mai apoi, performanţele sexuale mi-au întărit convingerea că, indiferent de greutate, „ceea ce e important” funcţionează şi fără diete sau sport, cu toate că simţeam mai mereu nevoia să verific dacă „a fost bine”. Am dezvoltat o obsesie pentru şosete negre, din minimum 95% bumbac, pentru încălţări cu branţ de piele naturală, pentru chiloţi negri şi deodorant antiperspirant roll-on. Abia în momentul în care am început să slăbesc conştient, când am revenit la sport şi când m-am refugiat în diverse munci solicitante ca să-mi acopăr angoasele, am intrat într-o relaţie autentică pozitivă cu carcasa mea vremelnică.

A mă privi zilnic întreg în oglindă n-a mai reprezentat ocazia de a-mi desconsidera şi critica formele, ci aceea de a-mi confirma îmbunătăţiri, de a aprecia modificările pozitive. Îmi privesc cu admiraţie degetele de la picioare dimineaţa, când mă dau jos din pat, gândindu-mă cu drag la un jucăuş „ai lăbuţe de hobbit”. Îmi cultiv şi redescopăr fiecare fibră musculară mai proeminentă, eliberată din straturi adipoase, concavităţi şi tonifieri ajutate de un stil de viaţă cât de cât precaut şi activ. Îmi conştientizez toate reacţiile şi modificările pe care corpul meu mi le semnalează şi înaintez pe zi ce trece într-o relaţie din ce în ce mai naturală cu el. Îi dau lucruri bune şi rele, îl hrănesc cu măsură şi îmi asum situaţiile în care îi dau prea mult. Nu-l tratez ca pe un sanctuar, însă cred că-mi bat mai puţin joc de el. Nu-l idolatrizez, dar ştiu că e o operă perfectibilă, un proiect perpetuu care nu mi se mai pare un calvar sau o povară. Toate astea sunt urmări fireşti ale împăcării din ce în ce mai profunde cu mine însumi, cu acceptarea în egală măsură a luminii şi întunericului din care sunt făcut şi cu un discernământ ceva mai clar asupra ceea ce îmi dau voie sau îmi interzic.