Habar n-am cum să te iubesc

Dragă România,

Îmi pare rău, dar prefer să o recunosc și să o spun fără echivoc: n-am nici cea mai vagă idee despre cum și de ce ar trebui să te iubesc. Sincer, dacă iau la puricat toate poveștile mele de dragoste de până acum, de la mamă și până la motan, trecând prin prieteni, amoruri de toate vârstele, gusturi, culori, forme, sunete și așa mai departe, oricât m-aș forța și oricât mi-aș stoarce ipocrizia, ești foarte departe, în coada cozii clasamentului meu amoros. Ca să înțelegi mai bine cât de puțin (nu) te iubesc, pot să-ți spun cu aceeași sinceritate că, în momentul ăsta, îmi iubesc mai mult bicicleta, bascheții roșii găuriți în călcâi sau presa franceză în care fac cafea dimineața. Nota bene, nu sunt nici biciclist de cursă lungă, nici desenator de încălțări, nici vreun cunoscător de cafea. Înțelegi cât de puțin (nu) te iubesc?

Hai s-o recunoaștem: relația noastră a pornit cu stângul, a pornit cum nu se poate mai prost. N-am auzit niciodată despre „dragoste de țară” până la șapte ani. Au auzit la „Europa Liberă” că prin România e nasol și că prin alte părți e mult mai bine. La școală am înțeles că „patrie” e un sinonim pentru România și multă vreme am crezut că e sinonim și pentru „partid”. Tot la școală mi s-a spus că țara e mișto și că poporul e foarte tare, că a luptat sute de ani pentru „neatârnare”. Mi-a fost foarte foarte greu să-mi dezvăț creierul de reflexul instantaneu de a lega indisolubil conceptul „neatârnare” de Cristel, vecinul care îmi zicea să vin pe la el ca să-mi dea „ceatârnă”.

Apoi mi-a fost imposibil să pricep unde sunt țara și oamenii ăia despre care mi se povestea la școală sau în cărți, treburile acelea minunate, din moment ce realitatea în care trăiam era cu totul alta. Și, zău, de-aici exclud complet situația mea „specială” de orfan terorizat permanent cu spectrul orfelinatului sau al școlii de corecție, având drept „model” de tată un (securist) alcoolic ale cărui „povețe” le primeam de câteva ori pe lună, după cum îi permiteau familia oficială și vagile momente de luciditate. Mie dragostea de țară mi-a fost hrănită cu cozi la Alimentara, pene de curent, lecții la lumânare sau în miros de gaz de lampă, superstiții idioate, frig, apă caldă cu program sau deloc, dublu standard pe toate planurile, lipsuri de toate felurile… Chiar ți-ai imaginat vreodată că toate astea au avut darul de a sădi și de a hrăni vreo reală și trainică legătură sentimentală între noi doi?

Peisaje frumoase și locuri unice. Fiecare colț de planetă are așa ceva. Nu sunt unele mai frumoase decât celelalte, ele sunt pur și simplu (dacă nu le distrugem între timp), iar frumusețea lor este exclusiv în ochii privitorului. E drept, copacul ăla sub care un om a crescut, a citit, a dormit, a sărutat sau a cântat până la o vârstă oarecare va fi mereu unic în sufletul său, va fi mereu un punct de referință, dar cred că există un astfel de loc pentru fiecare etapă a vieții, iar mie chiar nu mi-e dor de apartamentul de la etajul întâi și nici măcar de banca pe care mâncam pepeni furați din Piața Ceair. Ce să fac? Atât pot.

Țăranul român vesel, inteligent, harnic, cinstit, curajos, iubitor de libertate… Uneori nici măcar nu mai sunt sigur că a existat cu adevărat vreodată, căci prezentul real nu mă ajută să văd treaba asta altfel decât ca pe o gogomănie răsuflată. Stai, nu te ambala, că nu mă refer la cazuri răzlețe, la personaje mai mult sau mai puțin închipuite de diverși povestitori. Nu! Aș vrea să mă pot referi la astea exact așa cum au încercat să ni se inoculeze, ca trăsături majoritare. Aș vrea să regăsesc toate aceste iluzorii embleme în urmașii generațiilor de țărani români care au inventat chestii, au generat valoare, au luptat cu greutățile și mai ales împotriva lor, care au contribuit definitoriu la progresul tău, măi, țara mea. Care urmași? Care progres? Când am aflat și apoi am și văzut cum arată și cam cum trăiesc țăranii din satele altor lumi, iar n-am mai priceput despre cine cântau manualul și profesorii.

Pentru ce ar trebui să te iubesc? Pentru victorii sportive vremelnice, cu care te lauzi de zeci de ani pentru că altele n-ai mai obținut? Pentru poporul tău de gimnaste, fotbaliști și jucători de tenis în fața televizorului, după sticle de bere și coji de semințe? Pentru predilecția permanentă a poporului tău către bârfă, eufemism confortabil, zâzanie, discordie și invidie? Pentru incapacitatea majorității tale de a respecta orice fel de regulă, de la banalul cutremurător al culorii semafoarelor sau al folosirii coșurilor de gunoi, până la chestii pretențioase, ca respectul față de semeni sau integritatea morală de toate felurile? Să te iubesc și să mă simt indisolubil legat de tine pentru că poporul tău majoritar este într-un permanent proces de autodistrugere în care, în mod evident, te distruge și pe tine atât ca așezare pământeană, cât și ca areal spiritual cândva, probabil, bine individualizat?

Îmi pare rău, România, dar să știi că n-am mare lucru să-mi reproșez în relația cu tine. Sincer îți zic, sunt câteva zeci de ani de când sunt convins că apariția mea pe lume în spațiul tău e pură întâmplare, un fapt divers lipsit de orice fel de însemnătate sau substanță utilă, concretă, măsurabilă. Ba dimpotrivă, un fapt divers care mie și multor altora le-a îngreunat existența din multe puncte de vedere. Dar nu mi-am bătut joc de tine. Nu ți-am tăiat copacii, nu ți-am scuipat trotuarele, nu te-am furat. Ba dimpotrivă, am contribuit după măsura mea la acea parte din tine care trăiește cinstit și care, când îți trece granițele, nu te-a făcut de râs, ci a avut de înfruntat efectele generate printre străini de ceilalți oameni ai tăi. Ți-am dat și ceea ce am învățat (tot de la străini) să fac bine, ți-am dat și o grămadă de bani pentru care nu am primit în schimb absolut nimic. Te-am mituit ani de zile ca să mă lași să trăiesc lângă tine, înțelegi? Îmi pare tare rău, dar asta chiar nu e dragoste.

Măi, țara mea, din păcate, de la mine se vede că, de ceva vreme încoace (sau poate că dintotdeauna, dar n-am văzut eu), tu ai o relație mult mai liniștită cu aceia care sunt tot ceea ce eu și alți câțiva nu suntem. Tu pari să te simți mult mai bine cu aceia care consideră că, de la letargie și lipsă de conștiință civică până la rău înfăptuit premeditat împotriva aproapelui, asta e formula naturală de viețuire și conviețuire a unei nații. Tu pari să nu ai nicio problemă, ba chiar te afli într-o poziție de dulceagă complicitate, cu prostirea programatică a poporului tău, cu inerția, cu auto-încătușarea ideologică și materială, cu degradarea fizică și spirituală, cu tot ce contribuie la distrugerea a ceea ce, poate, au fost vreodată românii. În fine, tu pari să nu ai nici dispoziția și nici atenția necesară pentru a-i trezi pe oamenii tăi din goana către marginea unei gropi adânci, pe fundul căreia unii au ajuns deja.

Știi ceva, România? Fii atentă ce-ți spun, că o zic deja de ceva vreme și sunt ferm convins de chestia asta: nici măcar nu mai contează cine sau ce ideologie politică te guvernează dintr-un palat sau altul! Nația ta majoritară, inertă și încătușată, nu mai contează în absolut nicio matematică planetară. Ești un teritoriu al nimănui, un spațiu, o suprafață. Ce se întâmplă pe această suprafață nu mai este de mult timp sub controlul nației tale. Mai suntem câțiva, o minoritate absolut neglijabilă și din ce în ce mai diminuată, ai cărei reprezentanți fie se hrănesc cu speranțe, fie pur și simplu neagă realitatea.

De ce îți spun toate astea? Pentru mine nu mai are mare importanță dacă aș trăi în continuare în bula mea, ca în ultimii ani, aproape izolat de majoritatea ta inertă, muncind și plătindu-ți eterna mită pentru a mă lăsa să muncesc și să trăiesc. Mită pentru că, repet, nu primesc, nu am primit și nu voi primi ABSOLUT NIMIC pentru toți banii din taxe și impozite pe care ți i-am plătit până acum. Și chiar n-au fost puțini. Dar nu-mi pot forța copilul la aceeași izolare, la viață de seră, în microclimat. Nu-l pot forța să fie mai puțin decât poate să fie. Nu-l pot obliga să accepte că este reprezentantul unei nații cu aspirații aparent mărețe, dar nefondate și nesusținute de nimic palpabil și manifest. Copilul meu are nevoie de energie bună, de spațiu propice, de aer curat din toate punctele de vedere, iar aici, la tine, toate astea s-au cam terminat. Vreau să am din ce în ce mai puține motive să-i explic de ce noi nu facem multe dintre lucrurile pe care le fac mulți alții, de ce suntem atât de diferiți de mulți alții, de ce avem alte preocupări și de ce ne comportăm altfel.

Cred că e suficient, România. Cred că am adunat suficiente motive pentru care nu mă mai simt bine în relația asta. Poate că, în esență, e vorba de incapacitatea mea de a te iubi necondiționat, dar cu siguranță am alte priorități. În definitiv, mie nu mi-a fost rău nicăieri unde am fost pe planeta asta, poate că mă subscriu cu adevărat principiului atât de condamnabil, în opinia patrioților tăi, că țara mea e acolo unde mi-e bine. Dar simt că pentru tine nu prea mai am ce să fac și, mai cu seamă, știu sigur că nu vreau să-ți aduc drept sacrificiu (încă) un minoritar.