Posturi cu tagurile: "esti pregatit sa educi un copil"

Acum câteva zile, un om care mi-e tare drag a gândit cu voce tare pe Facebook, așa cum mai toți facem foarte des.

Uite o treabă în care eu cred cu tărie și pe care încerc să o trăiesc, chiar dacă nu-mi iese mereu. Un părinte trebuie sa crească un copil mai mare decât e el, un om mai bun decât a reușit el să fie. Vârsta nu are importanță. Să îți ajuți copilul să devină un om mai mare ca tine, mai bun ca tine, asta zic eu că e sursa q a existenței familiale.

Aparent lăudabil, corect, constructiv. Să educăm oameni buni, care să facă o diferență reală în lumea dintre noi, să aspire către bine și să urmărească scopuri înalte. Sunt mai mult decât convins că intenția care generează un asemenea deziderat este 1000% pozitivă. Dar cum spunea o zicală istorică? „Drumul către iad e pavat cu intenții bune…”?

Cred că nimeni și nimic nu poate decide în mod autentic cât ești sau ai fost de bun și de măreț pe parcursul existenței. Nici măcar tu. Da, poate că ai făcut niște lucruri foarte bune, care au influențat în mod hotărâtor și pozitiv existența altora. Sau poate că nu ai făcut. Poate că au fost și vor mai fi momente în care te-ai simțit și te vei mai simți măreț și bun. Numai că toate astea au un mod subiectiv și arbitrar de a fi măsurate. De fiecare dată, ceva ce ție ți se poate părea un bine de valoarea universală cu siguranță va produce și efecte negative pentru alții. Un fapt ce ție îți pare de o gravitate copleșitoare și pentru care te pedepsești după „bunul” obicei al oamenilor cu conștiință de sine poate genera undeva un bine pe care sigur nu l-ai luat în calcul.

Ce încerc să zic este că „mai mare” și „mai bun” din panseul amicului meu sun în primul rând tributare unor instrumente de măsură cu marjă enormă de eroare. Mai mult, dacă aceste comparative relative sunt generate în contextul unei lipse de apetență pentru descoperirea și înțelegerea propriei ființe (n-o spun condescendent, oamenii au griji cotidiene și pâine de cumpărat) spectrul erorii se lărgește considerabil. Și mai mult, dacă mecanismul conștientizării de sine este unul fals, bazat pe proiecții generate (de noi înșine și de alții) în procese existențiale mărunte, concluziile noastre despre „bun” și „mare” sunt pur și simplu eronate. Nu deschid aici discuția lungă despre traumele cu care aproape toți umblăm prin viață uneori de la un capăt la celălalt, căci e un alt subiect și ne-am depărat prea mult de cel prezent.

Și atunci de ce să ne punem copiii într-un șablon tăiat greșit de la bun început? De ce să le punem pe umeri greutatea unei misiuni care, după ce că nu e a lor, mai e și arbitrar definită? Raportând demersul educativ la ceea ce credem noi despre noi sau ceea ce credem noi că alții cred despre noi, riscăm să limităm sau să forțăm direcții complet străine și nenaturale pentru un copil care a venit în viața noastră cu misiunea și drumul lui unic. Da, suntem pe lângă el ca parteneri de drum și ghizi în linii foarte largi ale sensului, îi suntem datori cu un spectru comprehensiv al experimentării și exemplificării concrete a binelui, dar cred că dincolo de asta e doar decizia și alegerea omului în devenire. Și asta e o treabă în care eu cred cu tărie.

Un an de când Edna a venit la noi și de când, împurenă cu mama ei, sunt într-un permanent tango al timpului cu ele și al timpului cu mine. Un an de făcut lucrurile altfel decât povestesc vremurile, regulile și obiceiurile mai vechi sau contemporane, încercând să-i dăm ceea ce pentru ea e acum mai important chiar decât fructele de dimineață, legumele, peștele și cărnița de la prânz, iaurtul de la 5 PM: timpul nostru. Timp cu folos, cu joacă și cărți pe care nu se mai satură să le răsfoiască, animăluțe pe care nu contenește să le imite, la-la-la și mult „te?”, cu arătătorul întrebător către fiecare obiect al universului ei. Timp cu mers de-a bușilea, chiuit după motan, mâncare aruncată prin toată bucătăria, lupte cu somnul atât de inutil când ai o întreagă lume de explorat în fiecare clipă.

Am reușit să nu avem bonă. Bunicii și „mătușii” au fost din când în când pe poziții, când o oră sau două am fost amândoi implicați în vreo treabă din afara casei și când pur și simplu n-am putut evita asta. Apoi a mai fost și este Flori, care de multe ori e mult mai mult decât „prietena noastră care ne ajută la curățenie”, dar tot pentru ore scurte, căci  nu stăm mult departe de ea. Departe :) Sala de training și studioul culinar sunt la două minute distanță de casă. Știu, sună enervant și arogant, dar asta e realitatea. Mai recent, în momentele în care ne suprapunem la birou, Edna vine cu mine. Uneori îmi rabdă fojgăiala din locul ei de joacă, dar în mai multe ocazii mi-am încheiat cratițele, tăvile și tigăile cu ea în brațe, privind atent către tot ceea ce boscorodeam pe plită și prin cuptoare.

Un an fără frici și îngrijorări. Cu scurte momente de frustrare tâmpită, despre când o să mai apuc să studiez și să experimentez cât mi-aș dori, momente încheiate de fiecare dată cu reconfirmarea convingerii că orice secundă în care stau lângă fetița mea este cel puțin la fel de prețioasă ca toate orele și zilele pe care le-am petrecut și le voi petrece în continuare prin bucătării. Am reușit să gătesc anul ăsta pentru câteva sute de oameni, aș fi idiot să mă plâng și nici vreun motiv de laudă nu mi se pare. Am acceptat și am îmbrățișat o formulă care nouă ni se pare în continuare mai mult decât fericită, facilitată de trei avantaje enorme: formula de lucru independentă, în care ne facem singuri programul și nu ne vindem ieftin, spațiul de lucru foarte aproape de casă și un soi de autodisciplină antrenată și acceptată reciproc. Altfel spus, calendare sincronizate în Cloud (singura mea interacțiune cu el), întâlniri și proiecte programate în permanență în funcție de ceea ce există deja în plan.

E cu adevărat o minune să-ți poți vedea copilul crescând și asta să se întâmple chiar sub ochii tăi, fără să ai senzația sacrificiului, a stagnării proprii, a renunțării. Nici n-ai mare lucru de făcut, până la urmă. Misiunea principală cred că, deocamdată, e să fiu acolo. Conștient, prezent, cu telefonul în buzunar, pe „silent”, partener de joacă, stâlp de cățărat, lift pentru minunile de pe etajere, ecou și câte și mai câte. Nu mă promovez activ, prefer să lucrez doar cu cine vine spre mine și decide să o facă până la capăt. Nu trimit oferte decât la cerere și nu mă îngrijorez dacă văd că un potențial proiect pare să nu se materializeze. Pentru că, oricum, va apărea curând altul, iar între timp am mereu câte ceva de făcut.

Acum fix un an mă zguduiam de plâns, între masa de operații pe care Roxana și Horațiu aveau grijă de Alis și măsuța pe care Edna își spunea primele păreri despre neonatolog, asistente și, în general, lumea înconjurătoare. Atunci am crezut că plâng de emoție. SIgur plângeam de bucurie, dar cred că mult a fost un sentiment de eliberare, un plâns liniștitor ca un somn bun după o lungă perioadă de chinuri inutile. Așa sunt și azi, când știu că sunt un amestec obișnuit de bun și rău, când nu mă mai chinui să conving pe nimeni și nici măcar pe mine despre cât sunt de bun sau cât sunt de rău. Sunt. E tare bine că sunt.

Nu mi-am dorit dintotdeauna să fiu tată. De fapt, o lungă perioadă de timp mi-am dorit să nu fiu. Întâi pentru că am fost forțat să cred despre copii că sunt o pacoste. Mai apoi pentru că m-am ascuns în spatele ideii că eu n-aș putea crea un copil normal. După asta mi-am zis că, dacă e să se întâmple, o să văd eu cum o să mă descurc. Dar Universul a vrut cu mine și, din fericire, nu m-a lăsat să am un copil înainte de a mă vindeca măcar în parte de urâciunile și spaimele trecutului. Nu mi-a permis să aduc pe lume un nou vehicul al angoaselor și traumelor predate din generație în generație. Fetița mea s-a născut după ce mama ei și cu mine am renăscut, după ce m-am împăcat cu mine, după ce mi-am încheiat cu adevărat studiile, după ce am învățat să nu-mi mai fie frică și să mă bucur în fiecare clipă că sunt viu.

Când eram mic, auzeam despre mine că sunt „un lipicios”. Și asta nu neapărat pentru că aveam degetele mereu murdare de ceva resturi de prin borcane cu dulceață în care dădeam iama complet ilegal și inadmisibil, deci automat pedepsit „regulamentar” cu picioare în cap și blesteme vârtoase. Mă lipeam ușor de oameni, până la un punct am fost chiar foarte prietenos și bucuros să mă fac plăcut și preferat, iar copiii mai mici și bebelușii stăteau cuminți în preajma mea, se lăsau ținuți în brațe, gângureau și-mi zâmbeau.

Îmi plăceau copilașii. intram ușor în jocul fetelor și păstoream câte un brotăcel de prin vecini, mă simțeam responsabil și valoros pentru „lipiciul” meu. Îi împingeam cu căruciorul sau îi plimbam de mână prin iarba din fața blocului, îi căram în brațe cum puteam dacă deveneau plângăcioși sau mi se părea mie, în creierul meu de cinci-șase ani, că au nevoie de protecție sau grijă suplimentară. Protecție. Cred că ăsta era motorul meu în simpatia de-atunci pentru bebeluși. Mi se păreau mici, drăguți și buni de protejat. Poate din același motiv am căutat mai târziu femei care inspirau nevoie de protecție, care aveau nevoie de ajutor sau îmi stimulau instinctele paterne de salvator neînstare să se salveze pe el însuși.

Apoi am fost obligat să-mi domolesc brusc interesul și simpatia pentru copilașii vecinilor. „Termină cu apucăturile astea de doică proastă! Ce cauți să împingi cărucioarele împuțiților ălora? Ce ești tu, Mariana lui Pătruț, cretina cartierului?”. E drept, Mariana de la parter vorbea împleticit, mergea împleticit și părea prea mare fizic pentru comportamentul ei foarte copilăros, dar mie îmi era oarecum simpatică. Poate pentru că uneori chiar se chinuia să mă scoată din mâinile lui frate-su, al doilea coșmar contondent al copilăriei mele. Copiii erau, așadar, niște „jegoși”, mamele lor erau majoritatea „curve” și/sau „țoape”, tații lor erau fie „bețivi”, fie „curvari”, fie „nespălați”, iar eu urma să devin „handicapat ca Mariana” dacă mai continuam să mă joc „de-a tata” cu plozii lor.

Convins fiind că noi, copiii, suntem toți niște „poveri agățate” de gâtul maturilor, dar și pentru că începusem de foarte devreme să-mi exersez potențialul de șantaj sentimental atât de mult practicat în casa în care am crescut, a doua etapă a poziționării mele față de paternitate a fost repulsia. „Eu nu mă voi căsători niciodată și nu voi face copii”, spuneam uneori pentru că deveneam din ce în ce mai sigur că existența copiilor aduce doar motive de mâhnire și furie maturilor, alteori doar încercând să mai stăvilesc pentru scurt timp pumnii, picioarele și scuipații pe care-i primeam pentru că, de exemplu, pescuisem doar carnea din mâncarea de fasole verde pe care o aveam în frigider pentru toată săptămâna.

Cred că a mai existat un motiv solid al dezgustului meu timpuriu pentru paternitate. De la cinci și până aproape de optsprezece ani, am avut în proximitate un model absolut distorsionat al ceea ce se chema „tată”. Ajungea la noi aproape de fiecare dată băut bine sau își completa „litrajul” cu licorile care nu lipseau niciodată din casă, în așteptarea lui. Era adulat și ridicat în slăvi astăzi, când aflam că urmează să ne viziteze, dar repudiat și blestemat gros peste o săptămână, din cauza absenței prelungite, cu treburi, cu propria familie, cu băutura sau cu alte femei. Așa cum am mai scris, era un individ interesant, dar găunos pe multe ramuri. Și nici măcar nu pot spune că problemele lui de caracter au fost acelea care m-au influențat în respingerea ideii de paternitate, ci felul în care prezența sau absența lui influențau în mod frecvent atmosfera din casa în care m-am născut. Individul nu mințea, de exemplu. Ci doar hiperboliza până la ridicol sau făcea beat promisiuni pe care le uita la trezie. Ori un astfel de tată chiar nu-mi doream să fiu și pe vremea aia credeam că pot fi doar ceea ce spun și fac cei din jurul meu.

Pasul următor, în perioada de „glorie” a traiului călduț și împăciuitor-admirativ dimpreună cu furia și disprețul profund pentru mine, tot și toate, a fost „mi-e frică să fac un copil, poate ieși doar un cretin sau un geniu”. A fost felul meu rudimentar de a recunoaște că n-aș fi în stare să cresc un copil, să-l educ, să-l iubesc, să simt că mi-aș da viața pentru el. Pentru că aș fi dat-o mai lesne pentru mine și ceea ce mi se părea mie că aș demonstra cu asta. Ajunsesem chiar să mă bucur la gândul că aș putea fi steril, deși câteva întâmplări din trecutul meu ar fi putut contrazice ipoteza asta. Acum pot spune că norocul meu proverbial m-a ajutat să nu am un copil înainte de a fi convins că pot, că sunt în stare să încep procesul ăsta convins că n-o să-i fac niciun rău, voit sau întâmplător.

Ar fi trebuit să plec la Londra din decembrie anul trecut, urmând să încep școala din ianuarie. Diverse motive pur practice au făcut ca planul ăsta să nu funcționeze. În a doua jumătate a lui ianuarie am rezolvat respectivele inconveniente și am plătit taxele școlare pentru perioada martie – septembrie. La o săptămână după asta, am aflat că vom avea un copil. În primele trei luni, cele mai dificile pentru Alis, deși doresc tuturor femeilor din lume o sarcină cel puțin la fel de ușoară ca a ei, am fost în România, iar Edna noastră a decis să vină la doar două săptămâni după ce am absolvit școala. Uneori glumim și ne gândim că, în afară de cadoul de a fi aleși ca părinți de copilul nostru, el a venit cu un alt cadou, acela reprezentat de școala pe care am absolvit-o.

Sincronicități? Coincidențe? Potriveli? Habar n-am. Cert este că mă uit la ea, îi țin capul în palmă, mă prinde și mă strânge de câte un deget, zâmbește în somn sau gâdilată de câte-o lacrimă fericită de-a noastră și îmi dau seama în fiecare clipă că, în sfârșit, liniștea din noi are acum și un chip. Că tot ceea ce știm și tot ceea ce alegem să trăim curge acum firesc într-o persoană nouă, care nu va trebui să se trezească dintr-un coșmar ca să priceapă despre ce e viața cu adevărat. Mi-e greu să cred că am  dat viață unui suflet tânăr, dar sunt convins că, indiferent de vârstă, sufletul ăsta n-a venit să rezolve nimic din anterior, ci să construiască pentru mai departe, pe o fundație pe care, din fericire, noi am reușit s-o consolidăm.

Sunt oarecum surprins să văd că „Îndrăgostit de propriul trup” circulă şi generează puncte de vedere mai puternice decât alte însemnări pe care le-am scris în ultimele luni în legătură cu temele transformării mele conştiente şi cu subiectele pe care le închid pe traseul renunţării la frică, furie sau autosabotare. La drept vorbind, fiecare articol de blog e o alcătuire de sine stătătoare pentru aceia care ajung să-l citească. Subiectul trebuie să rezoneze prea tare cu momentul la care-l citeşti ca să ajungi să cauţi după articole precedente, care să-ţi ofere un background sau o imagine de ansamblu asupra legăturii dintre autor şi subiect. Desigur, un blog poate reconstrui la fiecare articol toată această imagine, îl poate lega de fiecare dată de articolele precedente, scrise pe aceeaşi temă, dar cred că m-a interesat prea puţin toată treaba asta. Dar pentru că uneori e bine să-ţi ajuţi cititorii să se aşeze într-un context chiar şi când e vorba de aparent efemerul scris pe blog, probabil că e timpul să fac o scurtă recapitulare.

• 1975 Mă nasc dintr-o eroare în Piteşti, dintr-o mamă blonavă de astm bronşic şi tată necunoscut. Am un frate cu cinci ani mai mare decât mine şi o soră mai mare cu 19.  Până la trei luni sarcina e „o infecţie”. Din spusele celei care avea să-mi devină tutore legal, mama mea a făcut eforturi disperate să oprească sarcina în condiţiile în care avortul era interzis în România la acea vreme. Din aceeaşi sursă am aflat foarte devreme că sosirea mea pe lume a fost primită cu nemulţumire de toată lumea. Fratele meu: „Îl strâng de gât!!!”. Sora mea: „Fir-ar al dracului de broscoi! Dar-ar Dumnezeu să se nască mort!” :)
• 1981  Mama mea face infarct în timpul unei crize puternice de tuse astmatică. Asist fără nicio putere la tot episodul, singur cu ea în casă. Bunica, mama ei, era deja imobilizată la pat la acel moment. Observ debutul crizei de tuse ca pe ceva obişnuit (mama mea tuşea tot timpul), aud somiera patului izbindu-se de perete din cauza convulsiilor, la fel ca în alte situaţii. Încerc să o ajut să găsească un număr în cartea de telefoane, e vorba despre nişte medicamente. Apoi nu mai mişcă. O scutur, o trag de mâini, o rog să se mişte. Chem salvarea, ies pe balcon şi strig, bunica ţipă, vin vecinii. Sora mea decide să devină tutore legal pentru mine şi fratele meu.
• 1981 – 1994 Treisprezece ani în care se întâmplă toate astea şi multe altele. Sunt hrănit, îmbrăcat, dus la medici şi îngrijit pe de-o parte, bătut, batjocorit, înjurat şi blestemat pe de altă parte.
• 1994-2005 Până prin 1998 continuu să primesc ajutor financiar periodic pentru studii şi chirie de la fostul meu tutore legal. Apoi, în virtutea inerţiei, pentru încă ceva timp. La schimb, continuă încercările de control de la distanţă asupra fiecărui pas pe care-l fac. Sunt pe rând asmuţit asupra fratelui meu („e un nenorocit, vrea să te lase pe drumuri!”) sau căzut în „dizgraţie” din cine ştie ce motive. Viitoarea mea soţie este considerată „o ţoapă”, familia ei este categorisită drept „de proastă condiţie”, iar tatăl său ridiculizat verbal pentru tupeul de a se fi îmbolnăvit de cancer. Închid orice fel de comunicare cu fostul meu tutore legal.
• 2012 Decid că e momentul să mă repar, să îmi vindec furiile şi să mă împac cu mine. Cedez fratelui meu partea pe care o deţineam în businessul în care am fost acţionari egali doi ani şi jumătate. Divorţez după ce am decis de comun acord cu soţia mea că e momentul la care drumurile noastre se despart şi din punct de vedere notarial. Vindem apartamentul, acoperim creditul la bancă şi plec în Brazilia.
• martie 2013 – prezent Fostul meu tutore legal află despre plecarea mea şi începe o adevărată campanie de insulte la adresa celor despre care ştiu că au o legătură cu mine.
  • Familia Câmpean primeşte mesaje mai întâi mieroase, apoi insulte şi acuzaţii mai mult sau mai puţin voalate.
  • Mama celui mai bun prieten este insultată şi batjocorită.
  • Iubita mea primeşte în scris ameninţări cu moartea, insulte şi „blesteme” chiar de ziua ei.
  • Tatăl ei este insultat în scris.
  • Alte cunoştinţe din România cu care sunt în legătură primesc mesaje în care li se spune că sunt dependent de droguri şi bolnav psihic. Pentru că expeditorului nu i se cântă în strună, respectivele persoane devin, la rândul lor, ţinta sarcasmelor şi insultelor.
  • Unul dintre  îndrumătorii iubitei mele primeşte la rândul său informaţii nesolicitate despre „problemele” mele şi „răutatea” ei.
  • Multe alte persoane sunt deranjate cu aceleaşi şi aceleaşi poveşti.
  • Persoana care se ocupă cu toate aceste activităţi creează un cont Facebook fals, cu numele meu, conţinând exclusiv postări insultătoare şi capturi după articolele şi postărilor de pe twitter şi Facebook ale mele şi ale iubitei mele. Apar acolo imagini trucate şi defăimătoare, injurii, admonestări „surde” la adresa celor cu care interacţionez în spaţiul virtual, insinuări şi referiri porcoase la adresa activităţilor noastre în derulare sau în plan. Reuşesc să conving Facebook să şteargă acel cont, dar pentru că decizia lor se referă doar la utilizarea ilegală a numelui şi nu la hărţuire şi insulte, „proprietarul” îi schimbă numele şi contul este repus integral în funcţiune. Măcar acum toate măgăriile apar sub numele adevărat al persoanei care le postează, iar cei care ajung din întâmplare acolo pot decide singuri care este „motorul” respectivelor demersuri.
  • Contactez în câteva rânduri, pe Skype, eu de fiecare dată, persoana care se face vinovată de toate aceste activităţi, cu un singur scop: rugămintea repetată în zeci de feluri de a ne lăsa în pace, de a înceta să-şi imagineze că se poate include în vieţile unor oameni care nu-şi doresc în niciun fel de contactul cu persoana dumisale. Este, de fapt, ceea ce această persoană îşi doreşte obsesiv, ca pe o formă nefirească de a obţine împăcarea cu sine însăşi. Încercările eşuează şi decid să închid acel coridor de comunicare.
  • Deţin dovezi scrise care susţin veridicitatea tuturor acestor activităţi şi tare mi-aş dori să nu am niciodată nevoie de ele.

Concluzii:

• Există un mare cadou pe care l-am primit cu ocazia tuturor acestor hărţuieli şi insulte. Probabil că, fără ele, nu aş fi fost suficient de pregătit să lucrez cu adevărat cu furiile şi genunile pe care, chiar dacă decisesem să le vindec, probabil că nu aş fi găsit singur o formulă atât de utilă. Ca oglindă aproape fidelă a aceleia care m-a educat într-un spectru infinit al nedreptăţii, intoleranţei şi furiei viscerale, „calităţi” pe care mai apoi, ca matur, mi le-am cultivat ca pe alese apucături intelectuale, am primit în această perioadă exact ceea ce aveam nevoie pentru a putea să mă văd şi să mă curăţ mai bine.
• Reacţiile mele de pe parcursul acestui proces au fost şi ele aidoma curcubeului, însă mă bucur să mărturisesc că nicio silabă din textele mele anterioare cu legătură la această temă nu au fost scrise sub vreo presiune de natură negativă. Am reuşit să parcurg acest drum fără absolut nicio urmă din tot ceea ce m-a guvernat mulţi ani: furie, victimizare, grandomanie, autosabotaj, lipsă de iubire de sine.
• Mai mult decât atât, cu ajutor temeinic din foarte multe direcţii, fac eforturi să privesc empatic măcar către sufletul pe care pesoana despre care v-am istorisit a ales să-l chinuie şi să-l tortureze în interiorul individului care îşi ocupă existenţa cu toate acele mărunte activităţi lipsite de utilitate. Nu mă consider pregătit să iert şi în niciun caz să accept în apropierea mea o persoană care a decis să-şi atragă atâta energie negativă către sine şi familie sa prin fapte rău intenţionate, însă încercările prin care disociez sufletul de persoană mă ajută din ce în ce mai mult şi mai des să zâmbesc fie şi amar în loc să mă înfurii şi să răspund. Nu-mi iese tot timpul, dar măcar îmi pun în intenţie să funcţioneze.
• Mi-aş dori să fie ultima oară când scriu despre asta. Sunt foarte multe planuri noi şi proiecte la care deja lucrez pentru revenirea în România, treburi care abia aştept să primească o formă potrivită pentru a putea să vi le împărtăşesc şi pentru a mă apuca practic de ele.

Ieri am citit însemnarea asta a lui Cosmn Alexandru. Mi-a plăcut. Mi s-a părut întemeiat în ceea ce priveşte ipocrizia cu care maturii îşi mint copiii pentru ca mai apoi să le înfiereze orice tentaţie faţă de minciună, alarmist într-o măsură utilă din perspectiva mecanismelor automate către minciună şi înşelătorie pe care o conştiinţă în formare tinde să le instituţionalizeze ca măsură fie de apărare, fie de autoapreciere, aspiraţional prin prisma pildei personale credibile din final.

Un text util. Nu mă număr printre fanii lui Cosmin Alexandru, însă mă bucur să identific în personalitatea lui o conştiinţă deschisă la schimbări şi receptivă la alternative. Am publicat linkul pe Facebook şi habar n-aveam că gestul ăsta îmi va facilita chiar mie o nouă experienţă revelatoare, că îmi va genera un gând pe care nu-l accesasem niciodată. Pe Alexandra o ştiu de câţiva ani şi, mai ales din postura mamei tinere, comentează în răstimpuri la postările mele din reţeaua socială. Iată comentariul ei de ieri, generator al unui gând care mie mi-a deschis o perspectivă importantă:

” Viorel, pot doar sa cred ca atunci cand o sa ai copii o sa vezi lucrurile mai nuantat. Da, minciuna nu e un obicei bun; dimpotriva, ea raneste si creeaza multe probleme. Pe de alta parte, minciunile de un anumit grad sunt necesare. Ca omenire, nu putem trai fara ele: cele din politete, cele din dragoste, cele din diplomatie, etc. Ma indoiesc ca dl Alexandru nu si-a mintit copiii nici o data. Daca fiul meu ma intreaba: Mama, e frumos desenul? eu ce sa ii raspund? Ca se putea mai bine? Evident ca ii spun ca e frumos. Cat despre minciunile de la televizor sau din piata, trebuie doar sa le recunoastem cand le vedem / auzim. Asta face parte din traiul in lumea reala.”

Nu cred în utilitatea minciunilor din politeţe, dragoste, diplomaţie… Sistemul meu de apărare, al copilului bătut şi batjocorit ca metodă fundamentală de educaţie, m-a îndemnat să mă dezvolt şi să mă perfecţionez ca mincinos, iar pentru asta am primit dublu de bătaie şi abuz psihologic. Am construit sau am permis construirea unor poveşti de dragoste marcante pe un piedestal de minciuni şi trezirea a durut teribil, căderea de pe eşafodajul necinstit a fost de foarte sus şi, până la identificarea lecţiilor utile, efectele au fost pe măsură. A minţi din politeţe mi se pare exact opusul intenţiei aparente, iar diplomaţia este despre cu totul altceva decât despre minciună.

Şi totuşi, răspunsul Alexandrei mi-a pus pentru prima oară o întrebare: „Chiar, cum eviţi să-ţi minţi copilul, ajutându-şi în acelaşi timp să-şi dezvolte reacţiile şi abilităţile în faţa unor răspunsuri care nu conţin neapărat aprobare şi admiraţie?” Sunt conştient de fluviul de bucurie ce inundă întreaga fiinţă a părintelui (întreg la cap şi la suflet) în faţa primului sau a încă unui desen (sau a altei declinări creative) al propriului copil. Copilul tău desenează, scrie poezii, cântă, dansează, face socoteli! Uau! E de-a drpetul magic! Şi totuşi, „da, desenul tău e foarte frumos!” închide orice fel de discuţie cu adevărat utilă, stinge aproape brutal (da, ce paradox!) zorii unei perspective cu adevărat înţelepte şi promiţătoare asupra pornirilor creative şi nu numai ale omului în formare din faţa şi din viaţa ta. După răspunsul ăsta, urmează doar puţină mândrie, un firav şi prea puţin fundamentat sentiment de încurajare, poate chiar şi o promisiune, fie ea şi mentală, în legătură cu un demers concret de stimulare a performanţei copilului în direcţia respectivului talent sau interes.

În definitiv, „frumos” este atât de greu supus perspectivei personale şi bagajului de analiză propriu fiecărui individ, încât de cele mai multe ori răspunsul ăsta sec nu face decât să reconfirme autoritatea susţinută conjunctural în raportul părinte-copil. Şi totuşi, copilul tău a desenat şi chiar dacă nu ai leşinat de emoţie când i-ai văzut creaţia, e imposibil să-i spui că a desenat urât. Faptul că e interesat de părerea părintelui său înainte de părerile altora, e deja un mare cadou pe care, din păcate, mulţi părinţi îl primesc ca pe un dat firesc, ba chiar ca pe o datorie sau, şi mai rău, ca pe o povară uneori. Ca să dăm dezastrului ce-i al dezastrului, răspunsuri ca „ai consumat creioanele”, „te-ai murdărit pe mâini/pe haine cu creioanele sau acuarelele”, „lasă-mă, că gătesc/vorbesc la telefon/sunt cu vecina la cafea/n-am timp” etc. pentru mine sunt egale cu renunţarea la calitatea de părinte. Dar să lăsăm asta, chiar dacă perspectivele de soiul ăsta nu ne sunt chiar străine.

Creativitatea copilului vorbeşte foarte mult atât despre percepţia lui asupra lumii din jur, cât şi despre procesele lui mentale intime, despre teme prezente în mecanismele lui interioare, bucurii sau frici, preferinţe sau nemulţumiri, tentaţii sau distanţări… Ce-ar fi dacă în loc de „foarte frumos, bravo” am privi cu atenţie formele, cuvintele, tonurile, culorile, mişcările sau parcursul şi le-am folosi ca pe o uşă secretă întredeschisă către universul mental şi al emoţiilor din acela pe care-l ajutăm să se dezvolte?

Cine-i personajul ăsta? şi de ce e albastru? ce are în mână? unde se duce? casa e mai mică decât câinele? soarele răsare sau apune? floarea cum se simte? norul ce aduce?  de ce e groasă vocea lupului? „copac” oare rimează cu „ghiocel”? dacă întinzi mâinile în lături, crezi că toţi vor vedea o pasăre?ritmul ăsta e aşa pentru că imită pasul broscuţei?

Desenul tău e „creativ”, „inspirat”, „hazliu”, „interesant”, „neaşteptat”, „introspectiv”… Ce-i aia? Şi uite cum, corelat cu vârsta şi universul lui, îi deschidem celui pe care avem grijă să-l hrănim şi să-l ajutăm să se dezvolte din toate punctele de vedere noi şi noi perspective, noi şi noi coridoare mentale şi emoţionale, noi şi noi alternative în alegerea şi consolidarea de principii, credinţe, păreri, trăiri… Sigur că desenul, poezia, dansul, cântecul sunt frumoase. Sunt cele mai frumoase. Dar zău că n-are cum să ne pară rău dacă trecem puţin de nivelul ăsta şi „complicăm” puţin lucrurile în avantajul tuturor. Actul creativ infantil nu poate fi nici frumos, nici urât. El pur şi simplu este şi asta reprezintă un avantaj imens într-o înţelegere mai profundă şi mai corectă a întregului amalgam de vibraţii conţinut de un copil. E o mână întinsă, o invitaţie la cunoaştere.

Nu toţi copiii se exprimă creativ, unii ne invită prin alte metode în interiorul lumii lor, alţii nu ne invită deloc, facem eforturi suplimentare ca să aflăm şi ca să înţelegem pentru ca mai apoi să ştim şi să-i abordăm în consecinţă, să construim relaţii armonice, să corectăm, să redirecţionăm dacă e nevoie. Îndemnul meu este să vă bucuraţi conştient de fiecare astfel de invitaţie şi să fiţi receptivi la cel mai mic semn de deschidere. Uşile întredeschise trebuie deschise larg, astfel se închid la loc la cea mai palidă adiere a dezintereslui sau a aprobării nestimulatve. Mâinile întinse obosesc şi demersurile neînţelese ori greşit interpretate se inhibă, se usucă, se ascund.

De câte ori aţi fost tentaţi să spuneţi despre o persoană sau alta că „impune respect”? Prin atitudine, prin calitatea comunicării, prin greutatea spuselor, uneori şi prin alura şi gestica respectivei persoane, aţi concluzionat că întregul bagaj informativ pe care-l recepţionaţi în propria poziţionare faţă de un anumit individ vă generează o atitudine deferentă cu tentă admirativă. În consecinţă, reacţia voastră se compune din răspunsuri apreciative în interacţiune cu activitatea şi persoana respectivă. Uneori ne privim chiar pe noi înşine cu mai multă admiraţie şi deferenţă doar pentru că am fost capabili să identificăm acest tip de energie faţă de un alt semen.

De fapt, subiectul admiraţiei noastre „nu impune” nimic. Modul în care se comportă şi succesul activităţilor lui, profunzimea ideilor sale sau corectitudinea deciziilor sunt toate trăsături şi beneficii ale propriei sale personalităţi, chestiuni care îl privesc personal şi care au legătură numai şi numai cu felul în care el alege să existe, prin cele două caracteristici elementare ale propriei dumnezeiri: creaţia şi decizia. Iar toate acestea sunt receptate şi intepretate de fiecare în mod diferit şi ce bine că e aşa. Afinităţile, admiraţia, respectul şi, într-un final extrem, idolatria, sunt în exclusivitate expresia poziţionării noaste faţă de ceea ce alţi oameni întreprind în propriul beneficiu inclusiv când rezultatele intervin în mod fast asupra multor altor indivizi. În oglindă şi perfect egal, respingerea, dezaprobarea, blamul şi atitudinea combativă reprezintă propriile noatre decizii emoţionale faţă de persoane ale căror activităţi vin în contradicţie cu principiile sau viziunea noastră. Ne privesc la fel de personal pe cât de personale sunt deciziile şi atitudinile celor care nu ne plac sau pe care-i admirăm.

Am scris această introducere care pentru mine are valoare de avertisment pentru că noţiunea de respect este una pe cât de prezentă în discuţiile şi analizele despre societatea omenească a zilelor noastre, pe atât de subiectiv interpretabilă dat fiind caracterul ei foarte personalizat în ceea ce priveşte modul în care se generează şi se susţin atitudinile care compun îndeobşte sentimentul de respect. „Trebuie să mă respecţi”. „Respectă-i pe cei din jur”. „Respectă părul alb şi bătrâneţea”. „Trebuie să mă respecţi pentru că am făcut asta sau ailaltă”. „Respectul se câştigă”. „Impune respect”. Nu amestecăm aici „a fi respectuos”, o derivaţie lexicală deloc fericită şi destul de greşit ramificată din punctul de vedere al sensului de comportament civilizat, reprezentând mai degrabă respect faţă de sine şi faţă de propria educaţie în interacţiunile cu alte persoane sau entităţi.

Ei bine, nu. Am convingerea că respectul nici nu trebuie, nici nu se impune, nici nu se câştigă şi cu siguranţă nu ţine cont în mod solitar şi suficient de vârsta obiectului demn de respect. Aşa cum respectul nu e nici pe departe o posibilă consecinţă impusă automat de fapte, decizii sau atitudini. La fel ca şi iubirea faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi ne este sau nu congruent şi interactiv, respectul este sau nu. Pur şi simplu. Pot să decid să generez respect în interiorul şi în fluxul atitudinilor mele şi am aceeaşi libertate de opţiune în a simţi faţă de alţi semeni indiferenţă sau dezaprobare, indiferent de calitatea sau importanţa activităţilor respectivelor persoane.

Revin şi subliniez: respectul şi buna cuviinţă nu sunt şi nu reprezintă acelaşi lucru. Cea de pe urmă este o componentă educativă bazică, parte din codul care conţine şi spălatul pe dinţi, şi regulile esenţiale despre viaţa printre alţi oameni. Prima reprezintă o alcătuire complexă şi avansată de congruenţă, admiraţie, aspiraţii, comuniune de principii şi multe altele. În timp ce buna cuviinţă se dobândeşte, respectul se generează ca decizie emoţională bazată pe argumente niciodată impuse, ci alese voluntar.

Lecţia respectului ca şi complex decizional bazat pe argumente afective a fost profund greşit predată generaţiei mele. Haieţi să luăm, bunăoară, exemplele patriotismului şi religiei. Respect faţă de ţara şi naţiunea din care fac parte şi respect pentru autoritatea supremă intangibilă. Sunt produsul unei şcoli în care „patria” a fost permanent o noţiune golită de sensuri, o tinichea roşie numită „Republica Socialistă România”, faţă de care unica formă autentică de respect a fost generată devreme de pozele cu munţi, păduri şi râuri. Admiraţie pentru o natură bogată, faţă de care am avut un sentiment puternic de apartenenţă.

Naţiunea sigur că a fost de la început reprezentată în mod pozitiv de vaşnici luptători „întru neatârnare” chiar dacă multă vreme fie nu am priceput ce vrea să însemne asta, fie asta corespundea unor vizualizări mentale de-a dreptul hilare, însă nu am reuşit să regăsesc măcar idealizarea acestor trăsături „definitorii” în „poporul” real, din jurul meu. Când vine vorba despre religie, treaba se complică şi mai tare. „Biserica a fost creată de clasele asupritoare ca instrument de control şi opresiune asupra claselor asuprite.” este fraza auzită cel mai des în orele de istorie ale copilăriei mele.

Mergeam la biserică în fiecare an doar la Înviere şi atunci cam cincisprezece-douăzeci de minute. Mulţi dintre vecini nu prea răspuneau la salutul respectuos, iar profesorii de la şcoala din cartier priveau fix înainte sau în capătul lumânării, încercând să treacă nevăzuţi prin efortul de a nu vedea pe nimeni. Sunt convins că au existat familii în care explicaţiile despre divinitate şi pildele din Biblie au fost detaliate copiilor din generaţia mea, uneori cu teamă şi cu promisiunea că toate astea nu vor deveni subiecte de discuţie cu colegii de clasă. „Misticismul” părinţilor ar fi putut lesne deveni motiv de „convocare” în faţa reprezentanţilor poliţiei politice comuniste, cu urmări deloc plăcute ca destituirea sau retrogradarea la locul de muncă.

În afară de Înviere, divinitatea şi noţiunile religioase au fost prezente în educaţia mea doar prin înjurături şi blesteme în care tutorele meu făcea adesea referire la elementele de bază ale universului „mistic”: dumnezei (foarte des mai mulţi la un loc, pentru greutate şi relevanţă), sfânta zi de… (cu cât ziua era mai „sfântă”, cu atât ar fi trebuit să fie efectul blestemului mai sigur şi mai grozav), icoana apărea în peisaj tot pentru aprofundarea efectului ocării şi uneori era chiar atinsă în mod demonstrativ, ca să „lege” mai puternic înjurăturile şi toate celelalte urlături cu intenţie de efect pe termen lung. Şi multe altele.

Şi cam asta ar fi cu respectul dobândit în educaţia de bază pentru ţară, popor şi Dumnezeu. Am ales exemplele astea trei mai mult pentru că românii obişnuiesc să se bată aprig cu cărămida în piept când vine vorba de ceea ce respectă ei mai mult şi mai mult. Aş fi curios să ştiu din rezultatele unor studii sociale câţi dintre repondenţi ar spune natural şi „neasistat” că ei îşi respectă în primul rând propria persoană şi pe cei din jurul lor, pe oameni în general.

Pentru mine asta a fost o altă lecţie predată intensiv în anii formării mele, dar din păcate în mod complet opus faţă de direcţia ei normală. Dacă sunteţi convinşi că puterea exemplului este una dintre cele mai importante formule în care le puteţi transmite copiilor voştri direcţia corectă de dezvoltare a concepţiilor despre tot ceea ce îi înconjoară, poate că ar fi bine să transpuneţi asta şi în atitudinile voastre de zi cu zi şi nu să le folosiţi doar ca pe fraze ce ar trebui memorate şi apoi preluate în comportamentul lor. Pentru că puterea exemplului se bazează pur şi simplu pe caracterul animalic mimetic al creaţiilor care suntem noi, oamenii.

Refrenele principale ale copilăriei mele au fost „nu mai mânca” şi „comportă-te civilizat, respectă-i pe cei din jur”. Desigur, au mai existat şi altele… „Scrie frumos!”, „Învaţă matematică!”, „Trebuie să-ţi placă să munceşti!”, „Nu-ţi mai roade unghiile!”, „Nu-ţi murdări şi nu-ţi rupe hainele! Eu am rochii de zece ani pe care încă le port!” şi multe astfel de strigături pe cât de nesuferite, pe atât de utopice în demersul experimentului (pseudo)educativ al cărui cobai am devenit de nevoie. Dar primele două şi cele mai apăsate merită o privire ceva mai detaliată prin prisma discuţiei noastre despre respect.

Despre relaţia mea cu mâncarea, mâncatul şi toată acestă familie lexicală am mai scris în articolele din ultima vreme. Revenind într-o concluzie, multă vreme mi s-a interzis cu urlete, bătăi şi jigniri de toate felurile să mănânc. Pentru că mâncam prea mult şi prea des, pentru că eram „obez”, pentru că aveam „platfus din cauza obezităţii”. Pe de altă parte, nu mi s-a permis să fac sport „ca să nu mă îmbolnăvesc” şi pentru că „sportul e pentru lichele, tu trebuie să înveţi”. Tutorele meu legal, înlocuitorul conjunctural al părinţilor mei, fusese la rândul său, un copil gras şi adesea ridiculizat pentru greutatea şi dimeniunile sale. Mai mult, în decursul anilor de coexistenţă şi „formare” a mea în apartamentul cinci, tutorele meu a continuat să dezvolte propriile temeri şi obsesii faţă de propria greutate. Şi totul era cu atât mai derutant în condiţiile în care dacă îmi luam singur din frigider era rău, iar când mi se ofereau cu dărnicie gogoşi sau şniţele chiar în timpul dietelor impuse, era ok şi trebuia să fiu recunoscător. Şi chiar eram, mi-era poftă de orice şi mi-era foame tot timpul.

Îşi administra fără consultarea medicului pastile de Silutin, probabil cel mai folosit medicament „de slăbit” al anilor comunismului românesc. Am primit şi eu o vreme acest medicament, fără prescripţie medicală. Mai era şi o combinaţie de trei ceaiuri (diuretic, laxativ şi antihemoroidal), pe care tutorele meu o bea în răstimpuri, când decidea că s-a îngrăşat, şi pe care am primit-o la rândul meu, cu prescripţie la fel de „casnică”. Eu mâncam direct din frigider ca să nu las prea multe urme şi ca să înghit repede, de temă că voi fi prins. Şi când eram prins, mâncam bătaie şi înghiţeam înjurături şi pentru că mâncasem, şi pentru că mâncasem direct din frigider. Tutorele meu făcea acelaşi lucru, dar asta numai pentru că nu voia să murdărească farfurii şi pentru că i se părea că mănâncă mai puţin. Eram pedepsit pentru practici pe care însuşi educatorul meu le utiliza în mod frecvent.

Un alt inhibitor major al potenţialului de respect cu care poate că aş fi fost capabil să-mi privesc tutorele a fost cu siguranţă apetenţa sa faţă de gesturi autoflagelante atât ca pseudometodă de convingere, cât şi ca mod de viaţă cotidian. Am mai amintit despre momentele în care se trăgea de păr, îşi dădea pumni în cap, se repezea cu sete cu fruntea în pereţi sau în mobile sau îşi zgâria pielea cu unghiile ca probabil semn al supremului sacrificiu în procesul „educării” mele. Dar răul făcut sieşi s-a manifestat sub mult mai multe forme, toate cu conotaţii în presupusa mea vină pentru tot şi toate. Tutorele meu fuma enorm şi eu eram vinovat pentru fiecare ţigară inhalată (parţial şi de plămânii mei). Desigur, „tu să nu fumezi, dacă te prind vecinii fumând, te calc în picioare” însoţea adesea reproşul că nevoia acelor ţigări era măcar parţial generată de comportamentul meu.

Îmi amintesc că multă vreme mi-a fost frică de tinctura de iod, nu suportam ideea că aş putea avea acea soluţie pe piele. Am mărturisit într-o criză de plâns isteric că, dacă vor să-mi pună tinctură de iod pe rana tocmai căpătată, mi-e teamă că voi muri. Asociasem indisolubil licoarea galbenă cu mai multe episoade în care tutorele meu înghiţea câte o duşcă din sticla cu „rivanol” şi apoi muşca încrâncenat dintr-o lămâie mare. Ştiam că era una dintre metodele „casnice” pentru avort spontan sau împiedicarea dezvoltării unei sarcini neprevăzute, de aici frica mea de moarte prin tinctură de iod. Victimizarea permanentă (naveta la serviciu într-un sat din afara oraşului, refuzul de a întemeia o familie, cozile pentru alimente, lupta pentru un loc de muncă mai aproape de oraş sau în oraş, deplângerea pierderii vocii din cauza urlatului şi a fumatului, autoneglijarea alimentară sau vestimentară şi un munte de multe altele) îşi găsea de fiecare dată rădăcinile în existenţa mea şi a fratelui meu, în sacrificiul insuficient răsplătit cu note bune, haine curate, comportament „exemplar” şi mâncare nebăgată în seamă. Tot ce nu era bine era şi vina mea.

În ceea ce priveşte respectul faţă de ceilalţi în formulă impusă pe parcursul „educării” mele, mă voi referi, în mod firesc, la chiar instituţia tutorelui meu legal, cu câteva exemple care vin în sprijinul celor scrise mai devreme. În planul exemplului personal atât de uşor şi natural de replicat mimetic, eu am primit îndemnul activ al dispreţului faţă de „ceilalţi”. Îmi mulţumesc mie şi îi mulţumesc sorţii că sunt unul dintre cei mai toleranţi români pe care-i cunosc atunci când vine vorba despre ţigani şi homosexuali. Asta pentru că intoleranţa ostentativă şi pătimaşă faţă de toţi aceia care nu sunt „ca noi”, dispreţul manifest, exprimat şi susţinut prin gesturi, a fost una dintre lecţiile adânci ale copilăriei mele.

Ţigănia Popa Şapcă din Piteşti pornea de la câteva zeci de metri de blocul în care am crescut. Ţiganii erau „împuţiţi”, „scârboşi”, „ciumaţi”, „periculoşi” şi „bolnavi”, lucruri pe care aveam să le transform în certitudini foarte devreme în copilăria mea. Îmi venea să vomit de fiecare dată când treceam pe lângă vecinii noştri din ţigănie şi îi priveam cu frică. Toate aceste atitudini mi-au atras la fel de multe întâmplări de pe urma cărora am ieşit bătut, scuipat şi mototolit pe toate părţile. Surprinzător, aceleaşi tratamente incluzând scuipatul pe faţă şi în gură făceau parte din metodele de coerciţie pe care le-am primit de la cinci până la optsprezece ani. Dar nu, doar ţiganii scuipau. Deşi nu cred că am văzut niciodată un părinte scuipându-şi puradelul. Din fericire, am reuşit să depăşesc această idiosincrazie indusă şi am reuşit să primesc mai mulţi ţigani în existenţa mea zilnică şi să-i admir pentru calităţi umane simple.

Homosexualii şi „metaliştii” au fost subiecte care au apărut în demersurile „educative” mai pregnant după 1989. Despre homosexuali mi s-a spus multă vreme că sunt bolnavi psihic şi că nimeni nu se naşte aşa, că unii devin homosexuali doar pentru că aleg experienţele sexuale de acest fel în detrimentul celor hetero. Dilema mi s-a accentuat cu fiecare ocazie cu care mi-am auzit sau văzut tutorele admirând formele apetisante ale celei mai bune prietene sau ale altor femei din anturaj. Avea un soi de rânjet pofticios când vreuna dintre ele se dezbrăca să probeze o bluză sau un sutien nou. Am reuşit să-mi explic toate astea mai târziu şi mă bucur că am înţeles toate aceste resorturi în plan general uman, scăpând de tendinţa de etichetare şi de prejudecare atât de puternic impregnată în educaţia mea de bază. Contractul de pe mare, din 2001, a fost ocazia cu care, trăind şi muncind opt luni printre mulţi homosexuali, mi-am deschis mintea şi capacităţile sociale cât să accept şi să înţeleg homosexualitatea ca pe o varietate umană firească şi veche de când oamenii.

În fine, „metaliştii” erau „un grup de adoratori ai Satanei, care au un salut distinct şi care poartă la gât şi în vestimentaţie cruci întoarse, care merg noaptea în cimitire şi organizează ritualuri de adorare a diavolului şi care periodic se adună acasă la câte unul dintre membrii grupului, sacrifică găini vii, spoiesc pereţii cu sânge proaspăt de găină şi distrug integral mobila şi aparatura din acel spaţiu”. Şi astea veneau din partea unei persoane care cu zece ani în urmă asculta Pink Floyd şi mergea la concerte, trăise perioada hippie în formula ei comunistă şi purtase panaloni evazaţi şi flori în păr. Am fost şi sunt în continuare iubitor de rock de toate felurile, fără a deveni vreodată un pătimaş, metalele grele găsindu-şi uneori locul în energia mea şi la trezire, şi în pragul somnului.

Probabil că metoda cea mai rapidă prin care vă puteţi asigura de lipsa de respect a copiilor voştri e să vă comportaţi împotriva a ceea ce încercaţi să impuneţi. Probabil că veţi reuşi să educaţi un copil lipsit de respect pentru oameni şi natură când, în ciuda momentelor în care vă construiţi discursuri teoretice despre toate astea, vă veţi da voie să etichetaţi cu voce tare vecini, colegi şi „prieteni”, când veţi lăsa gunoi în urma voastră la locul de picnic şi veţi doborî un copac viu doar pentru că prezenţa lui incomodează planurile existenţei voastre vremelnice.

Poate că ar fi bine să încetaţi să credeţi că meritaţi respectul copiilor voştri doar pentru că, anatomic vorbind, i-aţi creat. Nu e nici pe departe o condiţie unică şi suficientă. Nu credeţi că e oarecum degradant pentru maturii unici şi irepetabili care sunteţi să vă consideraţi demni de respect doar pentru că vârsta şi capacităţile dobândite prin ea vă aşează în poziţia privilegiată, dar atât de bazică, de a hrăni un copil, de a-i oferi un acoperiş deasupra capului şi haine să-şi acopere trupul? Puteţi fi atât de lucizi încât să înţelegeţi că, dacă simţiţi nevoia să aduceţi aminte de toate astea sub formă de reproş, e un semn că procesul vostru educativ poate fi greşit sau şubred măcar pe alocuri?

Respectul nu se impune, nu se câştigă, nu se solicită. Respectul este sau nu. La fel ca dragostea, respectul nu e condiţionat. Survine pe calea de consecinţă a unui proces firesc, ce poate începe la afinitate şi poate urca până la idolatrie. La fel ca dragostea, nu e nici măsurabil şi nici comparabil. E un dar pe care-l primeşti şi e un dar pe care-l oferi. Şi bucuria primirii este egală cu bucuria oferirii inclusiv atunci când procesul nu este unul diametral reciproc.

Cred că descurajarea cu intenţie greşit-motivaţională este una dintre cele mai grave „metode” în procesul educativ defectuos. Atât prin efectele ei de moment, cât mai ales pe termen lung, în diversele procese de natură decizională şi competitivă din drumul maturului educat astfel. Descurajarea este, de fapt, formula negativă şi diametral opusă pentru ceea ce ar trebui să constituie temelia edificiului măreţ şi atât de important al încrederii în propriile forţe, în şansă şi în capacitatea de reuşită. Este formula răutăcioasă prin care maturul necristalizat emoţional se răzbună la nivel subconştient pe copilul de formarea căruia sorţii au decis să se ocupe, reconstruind de cele mai multe ori auspiciile sub care el însuşi a fost profund marcat de aceeaşi traumă.

Am identificat două tipuri ale demersului absurd al încurajării prin minimalizare şi negare a capacităţilor. Descurajarea declarativă este cea care se stabileşte în relaţionarea dintre educator şi educat doar la nivel verbal. Părintele/tutorele consideră că, în ciuda faptului că nu-şi evaluează în mod real progenitura drept inferioară din punct de vedere intelectual sau fizic, prin negarea calităţilor în faţa obstacolului îi va căli ambiţia generând contextul îndârjirii şi disconfortului emoţional.  În esenţă, demersul porneşte dintr-o intenţie foarte bună dar de multe ori tradusă eronat printr-o exagerată frică a părintelui/tutorelui/profesorului că, fără imbolduri permanente, copilul va fi tentat de inactivitate sau de activităţi mai degrabă recreative şi poate mai puţin constructive. Şi uneori temerile pot fi întemeiate, însă metoda e departe de a fi cea corectă.  De la „eşti o mămăligă” sau „plângi ca o fetiţă” şi până la, să zicem, „n-o să iei tu examenul ăsta în vecii vecilor”, fiecare astfel de moment reuşeşte să creeze tot atâtea condiţii victorioase pentru sabotorii interiori ce cresc şi se dezvoltă hrăniţi inconştient la început, apoi îmbrăţişaţi şi trataţi cu indulgenţă, ca parte a ceea ce acceptăm că suntem: nesiguranţa, furia, autoevaluarea negativă, autovigilenţa exagerată şi mulţi alţii.

În paralel, psihologia copilului şi adolescentului dezvoltă credinţe limitative adiacente şi cu bătaie lungă în parcursul comportamental viitor al individului. Doar fetiţele plâng, deci femeile sunt inferioare bărbaţilor din cauza capacităţilor lor emoţionale… Cine nu face măcar zece tracţiuni la bară sau nu bate cuie fără să-şi zdrelească degetele de fiecare dată, nu e suficient de bărbat, deci nu eşti cu adevărat puternic şi util dacă nu ai îndemânare sau capacităţi fizice… Cei lipsiţi de talent pentru matematică au din start şanse restrânse la accesarea succesului şi aşa mai departe. Genul ăsta de canalizare forţată a unor false ambiţii competitive merge mână în mână cu ultradepăşitele şi demonstrat – nefuncţionalele principii ale sistemului clasic de învăţământ generalist, uniformizant şi plin de succes în domeniul ratării sistematice a vocaţiilor autentice ale indivizilor pe care-i pregătesc (nici pe departe) pentru a deveni fiinţe independente, puternice şi corect direcţionate în interiorul societăţii.

În plus, în condiţiile unui context social precar sau aflat în transformări majore (vezi ultimii douăzeci şi ceva de ani ai societăţii româneşti) un astfel de „plan” educaţional dezvoltă la nivel colectiv un alt mare şi ameninţător monstru: intoleranţa faţă de tot ceea ce e diferit de noi, altfel decât majoritatea. Dacă noi înşine suntem din start aşezaţi ideologic pe o anumită treaptă a capacităţilor, prin comparaţie cu ceilalţi, vom fi în consecinţă îndreptăţiţi să ne formăm singuri mediile de comparaţie „de sub” noi. Am aflat pe parcursul procesului educativ că suntem inferiori unora, deci ne suntem datori propriului nostru confort să-i identificăm pe aceia care ne sunt inferiori nouă, să-i clasificăm, să-i etichetăm, să ne mângâiem astfel superioritatea inferiorităţii şi să dispreţuim tot ceea ce nu e „de nivelul nostru”. Voi scrie un capitol separat despre asta.

Al doilea tip al descurajării „educative” este, desigur, cel extrem, al negării conştiente, susţinute şi sârguincioase a calităţilor „educatului”. De cele mai multe ori, la baza unei astfel de decizii stă nemulţumirea educatorului pentru faptul că „urmaşul” nu reprezintă un „mini me”, o copie cât mai fidelă a ceea ce el, maturul, consideră drept calităţi definitorii ale propriei persoane. Culmea absurdului educativ: să-ţi doreşti cu ardoare şi să impui prin nu contează ce mijloace ca fiinţa căreia i-ai dat viaţă sau pe care o educi să se dezvolte în aceeaşi direcţie pe care, poate conjunctura, poate destinul, poate menirea, ai urmat-o tu. Indiferent de structura individuală, unică şi irepetabilă a esenţei umane.

Aici am putea aminti şi de „subspecia” maturilor, reprezentativ de mulţi, care trăind deja de ani mulţi frustrarea propriei canalizări greşite sau efectul necompetitiv al descurajărilor şi minimalizărilor pe care le-au „deprins” la rândul lor în propriul proces de dezvoltare, înghesuie în „produsul” lor suma tuturor neîmplinirilor proprii. În două feluri: fie punând pe umerii acestuia aşteptări personale, fie tăind din start, indiferent de talent sau predilecţii confirmate sau nu, orice porniri către direcţiile în care ei, maturii, au eşuat. Şi aici există două ramificaţii: tentaţia protecţiei exagerate (eu am eşuat, nu vreau ca şi tu să treci prin durerile şi frustrările aceluiaşi eşec) şi opusul ei afectiv, incapacitarea cu bună ştiinţă a dezvoltării celui educat în direcţia în care maturul a eşuat (dacă eu nu am putut, cu siguranţă nu vei putea nici tu).

Acest tip al descurajării extreme nu generează doar trauma „simplă” a anxietăţii şi a credinţelor limitative faţă de propriile capacităţi. De cele mai multe ori este însoţită din abundenţă de abuzuri verbale şi fizice, menite să „agumenteze” decizia unilaterală şi de cele mai multe ori neverificată sau chiar opusă realităţii a incapacitării voluntare a individului în formare. Blocarea cu înverşunare contondentă neargumentată concret, corect şi explicativ („pentru că aşa zic/vreau eu”) a accesului la direcţia pe care personalitatea în formare o cultivă predilect creează premisele unui indescriptibil caleidoscop de urmări cu efect negativ emoţional şi comportamental.

Experienţa proprie îmi oferă şi aici o plajă vastă de exemplificări menite să ilustreze în mod grăitor toate aceste urmări, din păcate pe termen lung. Iar complexitatea procesului personal sub auspiciile descurajării e cu atât mai năucitoare (şi pentru mine cu siguranţă a fost) în condiţiile schimbărilor permanente de atitudine faţă de înclinaţiile mele. Cândva timpuriu, am fost convins fără prea multă muncă de lămurire că deţin „pornirea” pentru activităţi artistice. Am citit de timpuriu în manieră interpretativă conştientă, mi-am educat nativ respiraţiile, virgulele şi intonaţiile unui text, fie poezie, fie proză. Mama mea avusese talent la asta şi făcuse parte din ceva mişcare teatrală de amatori în oraşul meu natal. Tutorele şi „educatorul” meu conjunctural avea talent la asta şi făcea parte din aproximativ aceeaşi formulă de amatori în care activase mama mea.

Am fost încurajat în direcţia asta şi mi-a plăcut din start emoţia pe care am experimentat-o de fiecare dată când am spus o poezie în public, pe o scenă sau într-un grup restrâns. Anii de şcoală primară şi gimnaziul sunt plini în memoria mea de serbări trimestriale şi anuale în care eram de fiecare dată „piesă de bază”. Mi se iertau brusc toate păcatele şi redeveneam bomboana de pe colivă. Cântam şi în corul şcolii, eram mereu pe listă când începeau pregătirile pentru o nouă etapă a celebrei „Cântarea României”, cea mai puternică mişcare artistică „de masă” a perioadei comuniste. Nu mă bucuram doar de faptul că repetiţiile îmi permiteau să nu merg la unele ore din programul meu de şcolar. Simţeam de fiecare dată emoţiile constructive şi vibraţia inegalabilă a celui care, de pe o scenă, generează emoţii unui public, se bucură de lumina şi de energiile concentrate pe acel piedestal, ţine în gest, în prezenţă şi în replică reacţia unei săli…

Şi am primit încurajări şi confirmări, am fost ajutat să descopăr şi mai multe valenţe ale propriilor capacităţi artistice şi ale lumii în care mă simţeam potrivit şi valoros deopotrivă. Primele drame au apărut în clasa a opta. Scăpasem de teroarea unui diriginte răutăcios şi arţăgos şi de incapacitatea profundă a unui profesor de Română inexpresiv şi îndoctrinat. Aveam o dirigintă nouă, pe Doamna Costache, de Biologie, care pur şi simplu mă îndrăgea şi mă admira. Şi treaba asta funcţiona reciproc. Aveam un nou profesor de Română, talentat, tânăr şi sensibil, pe Doamna Pârvu, care a fost un preambul minunat pentru aceea care în liceu mi-a permis să dau frâu liber expresivităţii şi bucuriei de a înţelege literatura română, Doamna Irina Nicolaescu.

Dar, oricât de bine începusem să mă simt în pielea mea, la sfârşitul clasei a opta venea „marele” examen al admiterii la liceu. Iar eu nu eram bun decât la Română, la limbi străine şi la…teatru. Aşa că au început bătăile, urletele şi interdicţiile ŞI pentru asta. Lunile premergătoare examenului au fost una dintre cele mai crâncene perioade ale „educării” mele violente din abundenţă. Era imperios necesar să dau la „Sanitar”, ca să fiu „cu elitele”. Dintr-o înverşunată competiţie cu gura lumii şi „familia Roademult” (fiica cea mică a lui Tata Mircea studia la Sanitar, de unde am aflat de curând că s-a mutat voluntar la un moment dat), brusc nu mai contau nici talentul cultivat şi încurajat, nici predilecţia pentru materiile „umaniste”.

Tutorele meu răcnea dezumanizat, în timpul „şedinţelor” aproape zilnice de „conştientizare” prin abuz fizic şi verbal: „rrrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă!”. Devenise un fel de refren dizgraţios cunoscut de toţi loctarii blocului nostru şi ai celor din vecinătate. Pe-afară, unii vecini ajunseseră să mă strige cu această formulă. Am fost obligat să merg la meditaţii, mai ales la Matematică. A fost mai întâi un fizician hipiot care mirosea a ţigări Carpaţi, dar era potrivit pentru că meditaţiile erau în barter, fiica lui fiind, la rândul ei,  şcolar la noi în sufragerie. Tentativa cu Marius a eşuat lamentabil pentru că eu am continuat să iau note jenante. A fost brusc declarat incapabil şi „colaborarea” s-a încheiat.

Am fost apoi obligat să iau de două ori pe săptămână drumul Mioveniului, unde o altă tanti, profesoară de data asta, m-a preluat cu scârbă în condiţiile unui „troc” similar. Trebuia să fac naveta, cu microbuzul sau cu ocazia, până în „citadela” fabricii de autoturisme şi să mă fac că pricep chestii pe care îmi era funcţional imposibil să mi le însuşesc. La Română, pentru că Doamna Pârvu era „prea tânără şi prea îngăduitorare ca să fie un profesor bun”, am mers la vecina de la scara C, Doamna Arsenescu, care parcă de fiecare dată îmi confirma că pur şi simplu nu există niciun motiv real pentru care ar trebui să trec prin sufrageria ei. M-a salvat scindarea providenţială a profilurilor liceale în Uman şi Real. M-am înscris din start la Filologie, am luat notă mare la Română şi parcă puţin peste 5 la matematică. Asta aşa, ca să confirm rostul supliciilor cu naveta şi mizeriile kabaliste care nu-mi lipsesc nici până în ziua de azi.

Aşa că în liceu mi-am văzut nestingherit şi (surpriză!) încurajat din nou de drumul, patru ani minunaţi exceptând orele pe care le petreceam în apartamentul 5, către Academia de Teatru şi Film. Film care s-a rupt brusc, cu numai două luni înainte de înscrierea la proba eliminatorie, după ce aveam aproape tot repertoriul de examen complet, iar vecinul-actor îmi sufla în pânze la fiecare întâlnire dedicată pregătirii individuale. Dimpreună cu un medic ORL-ist, mi s-a ticluit o poveste bizară despre nişte noduli pe corzile vocale, problemă care, vezi dragă Doamne, mi-ar fi zădărnicit orice încercare de a accede la ATF şi, mai apoi, printre profesioniştii scenei. Cu două luni înainte de examen. Mi-au fost prescrise, de formă, şi nişte pilule pentru chestia asta.

Am reeditat acest episod aici atât ca exemplificare consistentă a procesului cel puţin debusolant al succesiunii de încurajare şi sabotaj pe care l-am traversat, cât şi pentru gravitatea şi consecinţele generate de el în segmentul meu următor de existenţă. Una dintre cele care cred că merită menţionate se referă la faptul că mi-a fost imposibil să calc într-o sală de teatru, ca spectator, mai bine de zece ani după acest episod. Şi când am avut sprijinul emoţional potrivit să o fac, am plâns ca un dobitoc şi la comedii, şi la piese mizerabile, şi la întâmplări teatrale de o graţie vecină cu divinul. Nu am mai regăsit cu adevărat vibraţia şi confortul emoţional experimentat pe scenă decât atunci când am început să gătesc şi să scriu despre asta. Dar asta e altă poveste.

Însă, pe lângă şantaj, înjurături, comparaţii şi bătaie din orice, descurajarea intenţionată şi programatică a fost parte integrantă a lichidului amniotic al „educării” mele de tip schizo-paranoid. „Nu eşti în stare de nimic”, „ai două mâini stângi”, „după ce că ai capul mic, îţi stă şi creierul lejer”, „n-o să se aleagă nimic de tine” (întărit la fel de des cu neuitatul „praful şi pulberea să se aleagă de tine!”) „eşti un nimic, eşti nimeni, eşti un rahat, eşti mai puţin decât un gunoi, eşti o pacoste pe capul meu, eşti o piatră de moară atârnată de gâtul meu” şi aşa mai departe au fost refrenele „educării” mele de la cinci până la aproape optsprezece ani. În permanenţă, fără testări concrete sau împotriva unor probe evidente, altcineva a decis şi a impus ceea ce eu „trebuie” să fac şi îndemnul a fost de fiecare dată un ordin răcnit, o poruncă însoţită de lovituri fizice şi emoţionale. Intenţia declarată şi uneori, prin „fentarea” autorităţii cu drept de hrănire şi tortură, înfăptuită a verificării personale a opţiunilor sau variantelor a fost de fiecare dată considerată, ca în orice sistem de natură totalitară, drept gest de impertinenţă, de lipsă de recunoştinţă, de răzvrătire, de răutate structurală „din naştere”. Şi pedepsită violent, în consecinţă.

Ceea ce mi se pare cu adevărat demn de subliniat este că aceste greşeli flagrante au fost generate în majoritatea lor de ambiţii momentane şi conjuncturale. Insistenţa şi violenţa „argumentaţiei” nu au modificat în mod nici salvator, nici salutar potenţiala şi „predestinata” mea traiectorie în sens social sau profesional negativ. Ba dimpotrivă. Pe lângă devierea mea intenţionată de la o eventuală carieră în teatru, fapt care cu siguranţă m-a îndepărtat hotărâtor şi pe termen lung de explorarea activă, profundă şi conştientă a unor teritorii de importanţă majoră ca misiunea şi vocaţia, experienţa descurajărilor cotidiene ale (de)formării mele şi-a făcut şi încă îşi face simţite efectele pe tot parcursul anilor ce au urmat.

Prefigurarea cu efect uneori paralizant a eşecului încă de la momentul iniţierii unei dorinţe, a unei năzuinţe, a unui proiect, a unei relaţii afective, a unui parteneriat, a oricărui demers aflat sub influenţa deciziei personale. Convingerea că un obiectiv sau altul sunt din start peste puterile şi capacităţile tale. Şovăiala şi nesiguranţa parcursului după ce am reuşit să înving „fantomele” la momentul deciziei şi permanenta ameninţare şi acceptare ca spectru angoasant a rateului şi a neîmplinirii. Şi nu mă refer la sentimentul reconfortant al acceptării naturale a nereuşitei în momentul în care ea survine (normalitate dobândită şi ea după lungi şi apăsătoare vremuri de autoflagelare), ci la frica inhibitivă că te  îndrepţi de fiecare dată, înevitabil, către ea. Ceea ce se şi întâmplă atâta vreme cât te programezi din start să ajungi acolo. Pentru că ai auzit de atâtea ori că nu eşti şi nu vei fi niciodată în stare de nimic, încât de la un moment încolo nu mai trebuie să ţi-o mai repete nimeni, ţi-o spui singur chiar dacă nu în aceleaşi cuvinte. Ba te şi pedepseşti singur, sub diverse forme, astfel încât reflexul format în copilărie să rămână intact şi să „te servească” prompt şi cu obstinaţie.

Am mai adus vorba despre şantajul domestic, cu precădere despre cel de natură emoţională, pe parcursul capitolelor anterioare, însă cred că e util să scriu separat şi detaliat despre el. În primul rând pentru că poate nu suntem toţi la fel de conştienţi despre formele pe care le poate el îmbrăca în diversele interacţiuni cu cei din jur şi în special cu copiii. În al doilea rând, pentru că exemplul şantajului în copilărie şi în formare conţine ramificaţii pe care uneori suntem tentaţi să le folosim, la rândul nostru, pe post de armă şi metodă de constrângere în contractele noastre sociale din maturitate.

Voi încerca să clasific şi să exemplific cele câteva categorii şi tipuri de şantaj pe care experienţa proprie le poate astăzi identifica şi sunt convins că nu va fi o sintetizare completă. Ştiţi deja că puteţi adăuga oricând în comentarii propriile exemple sau contribuţii, astfel încât utilitatea acestor informaţii să crească răspunzând cât mai multor dileme ale celor care vor ajnge să le citească. Primesc deja întrebări concrete prin mesajele de pe pagina de Facebok prin care ţin legătura cu cititori din România şi mă bucur sincer dacă răspunsurile mele sunt de natură să le uşureze misiunea sau dacă măcar le confirmă că merită din plin să evite violenţa de orice natură faţă de copiii lor.

Şantajul sentimental simplu.

Aleg să-l numesc astfel pentru că este, probabil, cel mai des utilizat în educaţia defectuoasă a unui copil şi cel mai la îndemână ca argument incorect în strădania inducerii modificării de atitudine şi comportament. Autoplasarea părintelui/educatorului pe o poziţie defensivă, comparativ emoţional inferioară de cele mai multe ori, nu numai că îşi va atinge efectul urmărit doar pe termen scurt, dar prin repetare şi diversificare, va avea toate şansele să devină un argument utilizat pe termen lung de către maturul educat astfel. Mama a muncit să-ţi spele hainele şi tu le murdăreşti. Pe bunica o doare inima pentru că tu nu vrei să mănânci ceea ce ea s-a chinuit să pregătească. Tata e foarte obosit şi nervos de la serviciu, iar faptul că tu iei note proaste îl va îndurera şi mai tare, vrei să se îmbolnăvească? „Vrei să moară mama?”

„Domnul Goe” este un personaj mult mai complex decât un simplu exemplu de pramatie leneşă şi inoportună, aşa cum mulţi aleg să restrângă înţelesurile unei nuvele cu importanţă simptomatică. Domnul Goe este, înainte de toate, suma tuturor defectelor de educaţie exercitate de cele trei dive „de lume”. Dacă faci asta, o să moară cineva, o să se supere altcineva, mereu altcineva o să aibă de suferit de pe urma prostiilor pe care le face un copil. Conformismul, prin accepţiunea lui în sensul încercării de a mulţumi pe toată lumea, este poate cel mai fin şi puţin nociv efect al unei astfel de „strategii”. Asta în condiţiile în care ne dă oricum multe bătăi de cap în lumina dorinţei permanente de integrare şi apartenenţă la societate.

Îmi vin acum în minte exemplele demisiilor demonstrative, melodramelor de cuplu, crizelor de gelozie sau de sentimente neîmpărtăşite în interiorul relaţiilor de prietenie. Constrângerea prin autoflagelare emoţională demonstrativă şi ostentativă. Un ricoşeu mai mult decât trist, care de multe ori nu ne permite să stăm fixaţi pe propriile picioare şi să tratăm cu luciditate ceea ce interpretăm drept reavoinţă sau lipsă de empatie din partea celor din jur. Şantajul de acest tip se traduce la maturitate prin utilizarea, fie doar şi enunţată, a intenţiei de constrângere emoţională. Rămâi cu mine sau mă sinucid. Creşte-mi salariul sau demisionez. Împrumută-mă cu bani sau nu-ţi voi mai vorbi niciodată…

Şantajul de recompensă.

Dacă sunteţi părinţi, pur şi simplu nu aveţi voie să vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer. Faptă bună, recompensă pozitivă. Faptă greşită, recompensă negativă. De orice natură ar fi ea. Şi mai mult: anunţarea şi instituţionalizarea cu valoare de reflex ante factum, în cazul ambelor tipuri de recompense. Şi mai grav mi se pare că în cotidian dezastrele astea educative s-au bagatelizat, au devenit obişnuinţă şi drum de urmat. Dacă vii iar murdar de la joacă, nu te mai las afară o săptămână. Dacă nu iei peste 8 la matematică, nu te mai las la înot. Dacă răceşti, o să te internez în spital. Dacă mai vorbeşti urât (‘tu-ţi dumnezeii tăi de jigodie!) nu primeşti de mâncare şi nu mai ai voie la lecţii de chitară şi aşa mai departe.

Desigur, recompensele pozitive sunt îndesate cu aceeaşi încărcătură negativă chiar dacă nu par nici pe departe venite din aceeaşi direcţie a erorii. E mai simplu să luaţi toate exemplele întâmplătoare de mai sus şi să le aşezaţi într-o formulă pozitivă reciprocă. Reprezintă acelaşi lucru, susţin la fel de greşit demersul educativ şi sunt, de fapt, în mod identic defecte. Şi devin cu atât mai grave în condiţiile unui background situaţional complex.

Revin la exemplul personal. Un copil bătut pentru că e gras suportă interdicţii alimentare pe care în mod natural va găsi nenumărate prilejuri să le încalce. Dar imaginaţi-vă marasmul de logică în care acelaşi individ este recompensat cu o merdenea sau o gogoaşă sau o prăjitură atunci când ia o notă bună sau un premiu oarecare. Copiii nu sunt animale pentru dresaj, poate ar fi bine să nu le daţi câte o porţie de zahăr de fiecare dată când vă fac pe plac…

Nu am voie să mănânc pentru că sunt supraponderal sau pentru că nu iau note bune şi premii? Deci dacă iau note bune şi premii nu mai e important că sunt supraponderal? Din păcate mulţi părinţi sunt tentaţi să neglijeze faptul că, aparent surprinzător, intelectul unui copil face conexiuni şi analogii, că situaţiile din jur îi generează paradoxuri şi procese mentale pe care, unu la mână, nu e întotdeana capabil să le exprime, doi la mână – este privat de comunicare la un nivel al împărtăşirii conştiente a dorinţei de înţelegere a acestor mecanisme.

Un copil bătut şi educat în climat violent va evita din ce în ce mai mult să se exprime, să solicite explicaţii, să ceară ajutor sau răspunsuri. Îmi aduc aminte că, atunci când cutezam să întreb câte ceva şi să încerc să-mi desluşesc diverse procese mentale care aveau la bază întâmplări la care asistasem sau al căror protagonist chiar fusesem, trebuia să fiu foarte atent cum pun problema şi cum formulez nedumerirea. Pentru că de fiecare dată eram bănuit de intenţii ascunse, de fiecare dată dădeam naştere unei întregi anchete în care ceea ce întrebasem nu avea nicio importanţă, iar ceea ce ascundeam devenea tema interogatoriului. Au fost multe bătăile pe care mi le-am generat în acest fel, întrucât era imposibil să formulez la timp un răspuns plauzibil la întrebarea obsesivă, urlată printre pumni şi scuipaţi „De ce m-ai întrebat asta? Ce-mi ascunzi? Spune imediat! Porc mincinos! Să-mi spui imediat de unde ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva, că te calc în picioare! Te omor, dumnezeii mă-tii de bastard ordinar!”

Şantajul delaţiunii.

Adică al eternei şi omniprezentei pâri „la superior”. Mamele pârăsc la taţi. Taţii pârăsc la mame. Bunicii pârăsc la părinţi. Vecinii pârăsc la bunici şi la părinţi. Colegii de clasă pârăsc la profesori. Fraţii pârăsc la părinţi, la alţi fraţi, la bunici şi la oricine devine, în condiţiile ierarhizării autoritare, gardianul de serviciu. Din nou vorbim despre intenţia inducerii modificării comportamentale în condiţii de constrângere. „Pârâciosul” nu numai că devine un inamic, dar transferul de autoritate şi confirmarea cu fiecare episod a „autorităţii supreme” ca sursă principală de măsuri coercitive nu face decât să sporească frica de respectiva autoritate şi neîncrederea în toţi ceilalţi posibli „inamici”. Frica de autoritatea „parentală” devine mai apoi o temă permanentă în contractele sociale ale maturului educat astfel, ea transferându-se asupra oricărui tip de ierarhie în care va fi inclus, cu efecte majore în performanţele şi capacitatea de integrare a individului.

Fratele meu, la rândul lui subiect de torturi de toate felurile în copilărie şi mai cu seamă după optsprezece ani, când a părăsit poziţia favoritului şi a încetat să mai fie „mai cuminte”, mai plăpând, mai bolnăvicios şi, în general, câţiva paşi în urma generaţiei lui din toate punctele de vedere (calităţi care în multe situaţii l-au scutit de tratamente identice cu acelea administrate mie) şi-a folosit în multe situaţii ascendentul şi privilegiile pentru a mă constrânge să-i fac pe plac sau să nu-l pârăsc, la rândul meu, periclitându-i astfel poziţia de preferat sau, hai să zicem, bătut, scuipat, zgâriat intenţionat sau strâns de gât mai rar. Practicam aproape zilnic acest tip de şantaj reciproc şi ţin minte că uneori, din cauza presiunii psihice şi a durerilor insuportabile, încălcam amândoi regulile stabilite de comun acord.

Pe şopocăite şi veşnic cu urechile ciulite la orice sunet de paşi sau respiraţie în jurul uşii camerei din dreapta, promiteam sub jurământ că, dacă unul nu spune despre cutare întâmplare, nici celălalt nu va dezvălui secretul celuilalt. „Jur pe Aura” pecetluia înţelegerea şi, chiar dacă  nu însemna nimic de fapt, avea valenţele unui legământ de moarte. Confirmam astfel, şi unul şi celălalt, că amintirea (pentru mine palidă) a mamei noastre naturale nu avea voie să fie întinată prin generarea reciprocă a unui nou episod coercitiv sângeros. Aşa am reuşit să ascundem mai multă vreme pierderea unei palete de tenis verde, cu feţe întoarse şi valenţe aproape sacre, întrucât fusese un dar de la „Tata Mircea„. Am reuşit să ţinem sub tăcere diverse motive aparent întemeiate pentru noi şi noi reprize de urlet şi bătaie: eu mâncasem cinci bucăţele de carne în plus dintr-o tocăniţă de fasole verde,  eu spărsesem bibelourile care decorau mobila din sufragerie pe „mileuri de calitate, nu porcăriile pe care le au vecinii”, el mi-a spart capul prima oară cu o lingură de metal, el mi-a spart capul a doua oară cu un flacon de spary deodorant… Şi mă opresc aici, în ciuda unui munte de întâmplări cu grade diverse de gravitate şi urmări pe termen variabil. Despre cele mai grave întâmplări din camera din dreapta am acceptat unanim să semnăm un jurământ scris pe care eu încă îmi menţin decizia să îl respect.

Şantajul insituţional.

Uneori autoritatea depăşeşte graniţele familiale. Sau se declară singură neputincioasă în faţa comportamentului nestăvilit al „educatului”. Atunci intervine ameninţarea instituţiilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve cumva situaţia. Mă bucur să ştiu sau măcar să cred că sunt din ce în ce mai puţini părinţii contemporani care decid să renunţe la aceste instituţii ale constrângerii. Bau-Bau, Baba, Moşul, Ţiganul, Poştaşul, Întunericul… Aparent o joacă, aparent speculaţii aproape benigne ale imagnaţiei copilului, nu-i aşa? Dar însăşi ideea instrăinării (te dau lui Moşul cu sacul dacă mai plângi) sau izolării (o să dormi pe întuneric dacă nu strângi jucăriile) nu nasc decât frică în conştiinţa aflată în proces de formare. Definite sau nu, personificate sau nu, toate aceste instituţii devin un element neplăcut, un generator de frică. În orice femeie bătrână de la piaţă sau de pe stradă, poate să existe Baba. În orice vânzător de linguri sau gunoier poate să existe Ţiganul. Nu ştiu dacă are rost să vă insult inteligenţa şi să detaliez până la ce cote emoţionale şi de discrepanţe de ordin social se pot ramifica toate aceste „jocuri” educative.

Instituţiile mele de şantaj au fost Orfelinatul, Casa de corecţie, Poliţia şi Vagabondajul. Nu-mi plăcea să stau în casă imediat după ce veneam de la şcoală şi eram singur până seara în anii în care fratele meu învăţa după-amiaza. Îmbucam ceva repede, de multe ori mâncare „ilegală”, pâine cu unt, ouă sau pate de ficat ori sardine din conservă. Nu-mi plăcea să-mi încălzesc mâncarea gătită care uneori pur şi simplu nu-mi plăcea. Am abandonat pe viaţă preparate „istorice” gen mâncarea de castraveţi acri cu sos sau tocăniţa de mărar, dar mă bucur că am recuperat limba cu măsline, pe care acum o pregătesc cu multă bucurie uitând ingredientul „lămâie”, care în copilărie era păstrat în sos şi toată oala era amară ca fierea. În plus, evitam să spăl vase murdărite de mine. Spălam chiuvete întregi de vase când se gătea, când se făceau dulceţuri şi zacuscă şi oricum luam bătaie pentru că le spălam prost. Şi ieşeam în curte, încercând să mă sinchisesc cât mai puţin de „spionii” din spatele perdelelor de la geamurile vecinilor.

Am fost de multe ori surprins în aceste incursiuni prin copaci, de cele mai multe de unul singur, şi admonestat pe măsura aparentei mele pofte de „vagabondaj”, căci aşa se chema impertinenţa mea de a ieşi să mă joc în curtea blocului. Ei bine, într-o zi am fost târât de ureche şi de păr în faţa Sectoristului din cartier. Parcă să zic că-l chema Janţă. De prisos să amintesc, în lumina însemnărilor anterioare, că Janţă înainte şi după acest moment era, la fel ca alte meserii analizate şi etichetate între pereţii de la apartamentul 5, „un nimic, o lătură a societăţii, un gunoi de miliţian”. În ziua aceea a trebuit să joace rolul autorităţii supreme, care măcar teoretic ar fi trebuit să mă ia „la secţie”, să mă bată serios şi să mă amendeze pentru „vagabondaj”, poate chiar să mă şi ţină o noapte la închisoare ca să nu mai fac.

Orfelinatul şi Casa de corecţie se cam confundau în mintea mea familiarizată aproape zilnic cu spectrul lor. Nu ştiam exact dacă Orfelinatul era pedeapsa supremă pentru copiii care nu aveau părinţi sau dacă la Casa de coreţie ajungeau doar orfanii răi, care îşi murdăreau hainele, care mâncau „prea mult” şi care luau note proaste. Cert este că nu aveam habar la acel moment care era mersul treburilor în orfelinatele româneşti comuniste, deci perspectiva lor a devenit de-a dreptul tentantă şi eliberatoare de la un moment încolo. Desigur, nu mai tentantă decât fuga de acasă, proiect pe care l-am plănuit atât de des în cei treisprezece ani, dar pe care l-am pus în practică doar o dată sau de două ori. Ce nu pricepeam în ruptul capului era de ce nu sunt lăsat să plec dacă la fiecare scandal mi se urla pe toate tonurile „Casa-i a mea, uşa-i a ta! Nu-ţi convine, fă-ţi bagajele! Să pleci, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mi-ai mâncat zilele şi viaţa, bastard împuţit!”.

Şantajul emoţional extrem.

L-am lăsat la final pentru că înclin să cred că a lăsat cele mai adânci urme în comportamentul meu ulterior. Pe scurt, probabil pentru că toate celelalte metode nu păreau să dea roade (deşi întâmplările pe care urmează să le ilustrez sunt prezente atât în amintirile mele mai vechi, cât şi în cele mai recente, cu o recurenţă de neprecizat) eram des protagonistul autoflagelării şi automutilării „educatorului” meu. Îmi cer din start scuze pentru imaginile pe care probabil că vi le voi genera în cele ce urmează, dar sper din tot sufletul nici să nu asistaţi, nici să nu iniţiaţi vreodată asemenea episoade în existenţa voastră şi a copiilor voştri.

Aparent ajuns la limita superioară a „argumentaţiei” şi probabil speculând eventuala mea sensibilitate sau potenţialul meu sentimental mereu degradat de violenţe de toate felurile, „educatorul meu” recurgea la autopedepse. Se trăgea de păr, îşi dădea pumni sonori în propriul cap, se lovea straşnic cu capul de perete sau de mobilele din casă, simula automutilări cu cuţitul pe mâini sau chiar în pântece, se muşca de mâini şi trăgea cu forţă, încercând să-şi lase urme cât mai vizibile sau chiar să se rănească până la sânge. Şi aveau efectul scontat. Mi se surpa stomacul de milă şi ajungeam de multe ori să cred că sunt singurul vinovat pentru toate aceste suferinţe. Toate sunetele şi urmările acestor dureri autoprovocate mi-au înnegurat din ce în ce mai profund încrederea în ceea ce aş fi putut să reprezint bun, util, admirabil pe suprafaţa pământului căruia „îi făceam umbră degeaba”. Într-un rând, pentru că ne baricadasem în cameră şi blocasem accesul cu propriile trupuri postate între uşă şi un dulap, geamul din partea de sus a fost făcut ţăndări cu propriile mâini, prezentate apoi pline de sânge afară, vecinilor, pe casa scării, drept urme ale gesturilor de violenţă ale mele şi ale fratelui meu

Orice neajuns, orice eşec, orice nemulţumire se centra deasupra capului meu, în interiorul conştiinţei mele şi printre corzile probabil sensibile ale personalităţii mele emoţionale. Presiunea nervoasă generată de copiii altora, din băncile şcolilor sau de la masa de lucru extraşcolar, exploda în palme, pumni, bâte, zgârieturi, muşcături, ameninţări, înjurături, blesteme, scuipaţi şi teroare de toate felurile administrate „leprei” şi copilului „făcut pe ce apă nu curge” pe care-l reprezentam în existenţa chinuită şi autochinuită a celor cărora le produceam pe de-o parte milă, pe de alta scârbă.

Am preluat parte din aceste obiceiuri. Am jucat piesa exasperării generatoare de autoflagelări atât la nivelul propriilor evaluări emoţionale, cât şi la cel comportamental. Mi-am biciuit şi mi-am înjurat propria personalitate, dar mi-am dat şi pumni sau obiecte în cap, mi-am tras palme şi mi-am înscenat sinuciderile cu aceeaşi şi aceeaşi intenţie de constrângere prin empatie forţată. Pe unii i-am speriat, pe alţii i-am alungat pentru totdeauna din jurul meu, n-am obţinut nimic, dar cel mai departe am fugit de mine şi cel mai mult rău mi-am produs mie însumi. Suficient încât să ştiu că poţi trăi în echilibru evitând exemplul personal al infernului şi că poţi fi pregătit să dai viaţă la rândul tău fără teama că vei repeta toate caznele mai grele sau mai uşoare prin care destinul ţi-a testat rezistenţa şi dorinţa de a trăi şi de a reuşi să rămâi întreg la minte, la suflet, la capacitatea de alegere şi decizie.

În mare, ştiu că nu vă spun lucruri noi. În mare, nimeni nu ajunge la astfel de experienţe şi nimeni nu-şi va atribui asemenea drepturi emoţionale în schimbul unor eforturi materiale concrete, fireşti, omeneşti. Ţin doar să vă amintesc că panta e abruptă şi că nimic nu se transferă mai uşor unui copil decât propriul marasm parental psihologic şi comportamental, că suntem mimetici prin esenţă şi că vedem, auzim, simţim şi înţelegem în mod diferit, dar de multe ori hotărâtor pentru maturii care devenim. Şi mai ştiu că unii dintre voi aveţi propriile exemple din proximitate şi că alegeţi să nu reacţionaţi, să întoarceţi capul sau să interveniţi uneori poate doar prin prisma vreunui disconfort personal. Nu pot decât să vă invit să gândiţi de două ori şi să luaţi în calcul că educaţia unui copil nu poate fi înfăptuită cu violenţă, sub nicio declinare a ei.

„Hai să coasem Raiul la loc!” Nu mai ştiu în ca carte am citit replica asta dată de un copil părintelui care tocmai îi administrase două la fund. Parcă să zic că, acelui personaj, replica i-a generat o epifanie, dar mie sigur îmi sună în cap de fiecare dată când, din ce în ce mai rar din fericire, aud dictonul nenorocit sub care atâtea generaţii de părinţi şi-a ascuns uneori urecheli rare, alteori adevărate programe educative de tortură fizică şi emoţională, de multe ori cu urmări comportamentale şi psihice grave asupra celor „educaţi” astfel.

Sunt convins că toate campaniile sociale împotriva violenţei domestice cărora Internetul le dă glas şi vizibilitate nu sunt doar activităţi bifate în nişte programe de cheltuire de bugete pentru organizaţiile sau companiile care le pun la cale sau doar le finanţează. Sunt sigur că măcar la pornire există un grăunte de empatie pentru toţi aceia care au de suferit de pe urma rudelor apropiate mai puternice din punct de vedere fizic şi din acela al autorităţii sau ierarhiei familiale. Însă, din păcate, progresele reale sau rezolvările măcar parţiale ale problemei de fond sunt, în general, slabe sau insuficient de vizibile.

Din punctul de vedere al demonstrării şi condamnării culpabilităţii, totul se opreşte la imposibilitatea imixtiunii factorilor externi în chestiunile de familie. Şi ar fi chiar absurd să ridici de pe stradă, pentru amenzi sau anchete, o mamă care, într-un moment de surescitare, îşi pălmuieşte copilul la fund într-un magazin. Ar fi aberant ca Poliţia să intre cu forţa într-un domiciliu din care se aud ţipete sau copii plângând. Exagerările de felul ăsta nu rezolvă nici pe departe problema în sine, creînd de obicei altele, la fel de nedorite.

Mai presus de orice metodă de coerciţie stă nevoia modificării mentalităţii, a schimbării de optică asupra pornirilor violente şi asupra drepturilor de viaţă şi de moarte pe care unii părinţi sau soţi sau fraţi şi le atribuie în momentul în care consideră că „dispun” după propriile pofte sau principii de cei pe care-i au în grijă, drept parteneri sau colegi de drum prin viaţă. Tragem ponoasele unei culturi în care palma, pumnul, înjurătura, ameninţarea, umilirea intenţionată, intoleranţa faţă de tot ceea ce nu e la fel ca noi sau batjocura s-au transmis natural de-a lungul multor generaţii.

Nici nu ştiu când m-am surprins prima oară scrâşnind din dinţi şi strângând pumnii inutil la vederea copiilor sau căţeilor „de companie” bătuţi în public de stăpâni. Căci ce altceva sunt părinţii care fac astfel de gesturi? În ce altceva se transformă un părinte care, aidoma proprietarului de câine, îşi hrăneşte, îşi antrenează, îşi alintă „companionul” pentru ca apoi subconştientul să-i permită să-l lovească, să-l pedepsească sau să-l umilească pentru nerespectarea „regulilor” de faţă cu martori prezenţi fizic sau mascaţi de zidurile vecinătăţii?

Dacă agresiunile fizice între doi maturi reprezintă lipsa argumentelor în formă pură, lipsă ce poate fi dictată de multe ori de neajunsuri culturale, intelectuale sau emoţionale, ce reprezintă oare bătaia şi umilinţa în formele lor diverse exercitate de un matur asupra propriului copil, asupra individului pe care îl EDUCĂ şi îl PREGĂTEŞTE pentru a deveni O FIINŢĂ INDEPENDENTĂ şi un OM în toate sensurile acceptate ale cuvântului? Astăzi nu voi scrie despre femei sau iubite bătute pentru că procesul meu de vindecare e legat indisolubil de copilărie şi adolescenţă, dar poate că la un moment dat voi reveni şi asupra acestei părţi a subiectului. Din păcate, haita din care provin şi în mijocul căreia am fost „educat” conţine câteva exemple memorabile şi pentru acest capitol pe care nu-l detaliez astăzi.

Cred cu tărie (ce clişeu oribil!) că maladia principală de care suferă românii este…n-aţi ghicit…eufemismul. Dar în forma lui complexă şi dusă la nivel de filosofie generală de abordare a tot ce ni se întâmplă sau se petrece în jurul nostru. Veşnic „la noi” e mai bine decât „la alţii” din cine ştie ce motive mai mărunte sau consistente şi veşnic „la alţii” sunt întotdeauna exemplele mai dramatice şi mai profunde când vine vorba de propriile greşeli sau de propria persistenţă în incorect. Aduc aminte de asta aici pentru că poveştile ce urmează nu sunt scrise cu dorinţa de a şoca, sigur nu sunt superlativul absolut al torturii exercitate vreodată asupra unui minor şi cu siguranţă „la alţii” s-a întâmplat mult mai rău. Dar consider că un exemplu în plus nu va strica nimănui şi că, poate, unii dintre voi se vor gândi o secundă în plus înainte de a se considera suficient de obosiţi, stresaţi şi, deci, îndreptăţiţi să lovească sau să batjocorească un copil pe care, dealtfel, îl îngrijesc cu conştiinciozitate şi pentru care asigură tot ceea ce le este omeneşte posibil.

În spatele uşii sau dincolo de pereţii apartamentului 5 s-au auzit în multe rânduri sunetele scandalurilor familiale cu multă vreme înainte de a mă naşte. Asta e o informaţie pe care am primit-o la rândul meu şi pentru care, drept consecinţă, nu pot aduce nicio exemplificare. Mi s-a spus că între mama mea naturală şi părinţii ei, cu care locuia, au existat mai multe episoade violente. Nu pot lua drept complet reale faptele povestite de alţii, nu ştiu exact din ce motive se iscau aceste conflicte, nu am fost martor la ele. Ştiu, însă, că primele mele amintiri din apartamentul copilăriei conţin bătăi, scandaluri, înjurături şi urlete.

Până pe la sfârşitul lui ’81, când s-a înfăptuit marea renovare de după moartea rapidă a mamei şi a părinţilor ei, îmi amintesc că lângă cantul din stânga al sufrageriei a stat multă vreme întipărită urma cataramei unui centiron militar. Steaua din partea de sus a stemei comuniste gravată pe cataramă se adâncise câţiva milimetri în tencuială şi, cu trecerea timpului, urma din perete s-a închis la culoare de la praf, fum de ţigară sau urme de mâini. În acea casă existase în acei ani o singură persoană care efectuase stagiu militar, primul născut al mamei mele şi persoana care avea să-mi devină tutore legal după moartea ei.

Mă feresc să intru în detaliile scandalurilor care nu mă priveau direct, dar ale căror victime colaterale eram în permanenţă fratele meu şi cu mine. Însă cu siguranţă îmi amintesc de o bătaie primită cu  certitudine pentru o greşeală de-a mea (nu aveam mai mult de cinci ani, Aura era încă prin casă şi uneori mi-o aduc aminte îngenunchid în faţa mea, plângând, mângâindu-mă pe obraji şi pe cap şi întrebând retoric „Oare o să mai am eu zile să te văd băiat mare?”) cu o cureluşă de piele, subţire de un deget. Ţin minte că deja mă speriasem şi ştiam că „procesul” abia avea să înceapă. Am fost dezbrăcat de pantaloni, răsturnat cu picioarele în sus pe patul cu ladă din sufragerie şi lovit timp de câteva minute peste picioare, peste fund şi peste organele genitale. Cu destulă sete şi pentru minute suficient  de lungi, căci rezultatele au fost vizibile mai multă vreme.

După dispariţia Aurei şi bunicilor, lucrurile s-au precipitat vertiginos. În principiu, nu ne lipsea nimic pentru o existenţă umană de bază. Aveam mâncare, haine şi un acoperiş deasupra capului, pensie de urmaş de la Stat şi probabl alte indemnizaţii de pe urma celor morţi. Tutorele meu a muncit din greu în toţi anii în care destinele noastre au fost suprapuse şi toate eforturile erau canalizate pentru aceste nevoi bazice pe care le-am amintit. În primul rând pentru că eram rude, în al doilea rând pentru că luase decizia creşterii noastre şi în al treilea rând pentru că Autoritatea Tutelară solicita sau făcea rapoarte despre detaliile acestea măsurabile, vizibile.

Dincolo de ele, însă, treburile se complicau. Violenţa verbală a fost prima cu care am luat contact. Comunismul românesc al anilor ’80 a fost dificil, apa caldă era un lux, banii erau puţini, dar nu ştiu de ce invitaţia la baia săptămânală din lighean sau din cadă conţinea invariabil termeni ca „împuţitule”, „nespălatule”, „păduchiosule” sau alte asemenea apelative. E drept, în cele câteva zile (cred) petrecute la creşa de cartier, căpătasem păduchi pentru că, în ciuda faptului că la înscriere fiecare venise cu obiecte personale printre care şi un piepten, ne puneau în şir indian şi ne „rezolvau” pe toţi cu aceeaşi unealtă. Deci încă nu sunt convins că asta se întâmplase din vina mea. La fel şi în cazul chiloţilor care îmi erau inspectaţi cu regularitate în ziua în care se spălau rufe. Habar n-am dacă fusesem învăţat metodic cum să mă şterg la fund cu hârtie igienică, cert este că inspecţiile dovedeau contrariul şi pentru asta primeam înjurături grele, apelative ridiculizante şi, desigur, bătaie.

Una dintre primele bătăi primite după momentul în care în apartamentul 5 au rămas doar trei persoane dintre care doi minori mi-a oferit două experienţe ce aveau să se repete în decursul anilor ce au urmat şi care au fost definitorii pentru dezvoltarea mea emoţională ulterioară. În timpul episodului de „educaţie” contondentă (desigur, eram vinovat, încă nu aveam şapte ani, nu mergeam la şcoală, dar probabil că mâncasem, spărsesem, rupsesem ceva…) am scrâşnit cu obidă: „Ştiam că aşa o să fie după ce a murit Aura! Şi pe ea ai bătut-o!” O spusesem, era ştiut de-acum, mesajul de dincolo de cruce fusese primit şi asta avea să-mi stabilească pe termen nelimitat eticheta de urmaş reprezentativ al unui „om de nimic”.

Reacţia vorbelor mele a creat un alt mare şi important precedent. Mâna care mă ţinea de păr s-a descleştat. Cea cu care eram lovit şi zgâriat s-a oprit, iar „educatorul” meu s-a dat câţiva paşi în spate. S-a sprijinit de uşa masivă a şifonierului cu haine şi a regizat primul „leşin” ca efect al comportamentului meu aparent reprobabil. Era primul gest dintr-o lungă serie de şantaje emoţionale cu care în timp aveam să mă obişnuiesc şi pe care mai tâziu aveam să le preiau cu conştiinciozitate. Şi „leşinurile” erau doar o formă, conţinând de obicei şi o serie de bolboroseli ca în transă, ca din apropierea „lumii celeilalte”, de unde „mesajele” erau despre cum voi sfârşi la marginea inferioară a societăţii, măturător de stradă sau poate chiar puşcăriaş. Şantajele erau, însă, de toate felurile. De la veşnicele ameninţări cu orfelinatul şi casa de corecţie până la „o să vin la şcoală să le spun colegilor tăi că iar ţi-am găsit chiloţii murdari de rahat”, trecând prin multe şi felurite alte ameninţări, unele puse în practică. Şantajul sinuciderii putea să apară din te miri ce: o notă proastă, o farfurie spălată prost, o temă nefăcută…

Când am mers la grădiniţa cu program de zi din „capul Căii Bucureşti”, am început să creez adevăratele probleme catastrofale pentru care urma să fiu bătut cu regularitate. Nu suportam să mă schimb în pijama şi să dorm acolo. Bătaie. Ripostam la gesturile neplăcute ale colegilor pe care nu-i plăceam. Bătaie. Ripostam când educatoarele mă tratau cu dispreţ şi condescendenţă? Bătaie. Primeam bătaie pentru orice şi în orice situaţie eram implicat nu conta dacă sunt sau nu vinovat. Întâmplări banale deveneau tragedii în procesul meu educativ. Eram din start şovăitor, nesigur, iar dacă eram trimis după un lucru în camera cealaltă, sigur veneam cu ce nu trebuia.

Despre învăţătoare aflasem acasă că e o incultă şi o neisprăvită, mi se confirmase asta în clasă (femeia spunea „uşe”, „păpuşe”, „ielicie” şi „Ion Agrâbiceanu”) şi ea ştia ce cred despre ea. Răzbunările ei erau felurite, dar cred că cel mai greu îmi era când, cu gura strâmbată a dispreţ, scuipa către mine: „Nu te-a văzut aia când ai ieşit din casă? Nu s-a uitat să vadă dacă ţi-ai făcut temele? Ţi-ai uitat caietul acasă? Ce-o fi la voi, acolo, dragăăăă….”. În cei patru ani de şcoală primară, am pierdu complet noţiunea de respect pentru persoana care m-a învăţat să scriu şi să citesc. În funcţie de situaţie şi de starea de spirit, când eram obligat să nu-i ies din cuvânt, când duceam la şcoală rezultatul de atitudine ale ocărilor pe care le auzeam despre ea de la tutorele meu.

Nu ştiam unde-i sunt ochelarii de soare când îi căuta prin casă şi întârziase deja unde avea de ajuns. Să nu cumva să fi răspuns „nu ştiu”, indiferent de ton, deşi cred că în general nu era cel potrivit. Nu reuşeam să mă dezmeticesc, să mă trezesc, să mă dau jos din pat şi să ajung la bucătărie înainte ca ibricul de cafea să dea în foc la urletul prelung de pe drumul către baie: „Viorrrrreeeeeeeel! Cafeaaauaaaaa!”. Puneam cafeaua în ceaşcă, adăugam zahăr şi esenţă de rom, apoi o serveam prin uşa întredeschisă a băii. Sau eram instruit s-o las pe cimentul din hol, în faţa uşii de sub care ieşea fumul de ţigară. „A dat în foc, nu?! Marş şi spală aragazul, beşniţă!”.

Bătăile mele s-au diversificat ca formă, metodă sau obiecte pe măsură ce am înaintat în vârstă. Ajunsesem să prefer, la un moment dat, clasicul furtun de evacuare de la maşina de spălat. Devenisem aproape imun la el şi învăţasem să parez, să-l ajut să se îndoaie şi să doară mai puţin, să lase urme care dispăreau mai rapid. Trasul de păr, de exemplu, îmi lăsa umflături pe scalp, umflături care dureau multă vreme. În plus, acordam un interes special frezei mele, multă vreme mi-a plăcut părul meu şi eram mândru când frizeriţa mă asigura că nu voi cheli niciodată. Dar cel mai greu era cu unghiile care se înfigeau peste tot şi care lăsau urme prelungi sau uneori săpau cu îndârjire acolo unde durea mai tare. Preferate erau interiorul braţelor şi al coapselor, unde pielea era sensibilă şi subţire. Ciupiturile cu unghiile în aceste zone, în cartilagiile urechilor şi ale nasului, în buze şi pe obraji reuşeau să mă scoată din funcţiune. Mă feream de zgărieturile intenţionate pe faţă, în ochi şi pe obraji, în primul rând pentru că îmi era greu să port toate urmele astea la şcoală, printre colegi. Şi cu cât mă feream mai mult, cu atât creşteam predilecţia pentru ele. M-am obişnuit devreme cu gustul propriului sânge, reverul de palmă strivea invariabil buza de jos între dinţi şi piatra inelului de pe deget.

Scriam urât, luam note proaste, îmi murdăream şi îmi rupeam hainele prin copaci şi pe topogane în locuri de joacă „interzise”, voiam să fiu un copil normal în ciuda faptului că acasă şi la şcoală mi se urla veşnic că sunt un caz special, un „copil-problemă”, un orfan care nu ar trebui să aibă nici pretenţii, nici prieteni, nici ocupaţii extraşcolare, ci doar „exerciţii” dincolo de temele pentru acasă. Şi mai ales matematică, pe care o detestam. Într-un rând, pentru a demonstra că se ocupă cu conştiinciozitate de educaţia mea, tutorele meu m-a pălmuit în faţa clasei care împietrise de spaimă. Cu altă ocazie, acelaşi lucru s-a întâmplat pe coridor, lângă uşa clasei pline, în ecoul atât de cunoscut al şcolilor. Colegii au povestit zile la rând despre sunetele pe care le auziseră. Mai are rost să menţionez că acolo, în acea clasă, erau şi primele fete pe care mă imaginam plimbându-le de mână sau sărutându-le, cărora le scriam poezii înflăcărate sau pe care le conduceam spre casă în tăcere, paralizat de emoţie şi de condiţia obsesivă a respinsului?

Pe măsură ce creşteam, deveneam din ce în ce mai greu de „dovedit”. Pumnii şi palmele oboseau, furtunul de la maşina de spălat se bagatelizase, cleştele de manipulat rufe în clor îmbătrânise, eu învăţasem să mă feresc chiar dacă de multe ori nu scăpam de temutele unghii. Uneori se schimbau păreri cu vecinele care practicau aceleaşi obiceiuri cu propriii copii şi episodic mai apărea câte o metodă nouă, niciodată suficient de dureroasă. Ciocanul de bătut şniţele, sucitorul pentru aluat şi cuţitele de bucătărie aruncate către mine lăsaseră destule urme urâte prin pereţi şi prin tocurile uşilor, fusesem călcat în picioare şi pentru aceste rezultate contorizate tot în dreptul incapacităţilor şi nenorocirilor de care se pare că mă făceam vinovat. Într-un rând, pentru un 7 la Geografie, în condiţiile în care profesorul meu dădea foarte rar note sub 8, poate din grabă, poate din cauza unui reflex greşit, poate dintr-o poziţie incorectă pe linoleumul din holul principal, am primit o lovitură de talpă cu piciorul în cap, care m-a dat instantaneu cu cealaltă tâmplă de ciment. A fost prima dată când am văzut la propriu o explozie ca de artificii în vederea periferică a ochiului drept. Migrene cel puţin lunare aveam de când mă ştiam şi le-am avut până prin 2009, dar cred că după acel episod am primit mai rar lovituri în cap.

Nu am ripostat niciodată fizic. Nu am ridicat nici palma, nici pumnul, nici vreun obiect. Am încercat să mă feresc şi să mă îndepărtez de sursa loviturilor şi le-am parat cât am putut. Aşa cum am parat şi ameninţarea, probabil mai mult de formă dar scăpată de sub controlul furiei, a unui cuţit de curăţat legume, cu lamă zimţată, care a lăsat la încheietura mâinii mele stângi o cictrice  albă, fină ca un fir de aţă, pe care încă o am. Am spart din greşeală un panou cu o lozincă pictată pe sticlă, din fundul clasei. Am ieşit pe geamul clasei de la parter într-o oră de sport când eram „de serviciu” pentru că era un sport practicat de mulţi colegi de la alte clase. Am fugit de la practica agricolă în comuna de lângă Piteşti. Am avut nota scăzută la purtare în mai multe săptămâni pentru că, în general, eram subiectul de pâră al delatorilor de serviciu, iar dirigintele meu consuma cu nesaţ orice povestioară contravenientă.

Bătăile şi nedreptăţile de acasă îmi formaseră în primul rând o imagine dezagreabilă despre propria persoană, în consecinţă eram greu de suportat pentru colegi sau parteneri de joacă. Indiferent ce se întâmpla rău în şcoală sau în clasă, eram unul dintre principalii suspecţi. Cu siguranţă aveam o vină sau măcar o urmă de amestec. Catastrofa de proporţii universale s-a produs la episodul cu Felix. Îmi plăcea Felix. Era uşor straniu şi pe undeva îl admiram. Era foarte neîndemânatic şi învăţa foarte bine. Era fiu de profesori universitari, foşti dascăli ai tutorelui meu. Prin clasa a şasea sau a şaptea, jucam în pauze o prostie de alergătură în care unii eram infractori, alţii – miliţieni. Când ne prindeam, ne înghionteam la grămadă şi nimeni nu mai înţelegea nimic. Dintr-o astfel de învălmăşeală, Felix a ieşit cu degetul inelar de la mâna dreaptă fracturat, convins că îl călcasem cu bocancul pe el.

N-am minimalizat niciodată grozăvia faptului în sine, cu atât mai mult cu cât Felix avea o constituţie firavă, era vorba de mâna dreaptă, prima sudare a osului s-a făcut greşit din erori medicale, a avut multă vreme de tras de pe urma incidentului. Dar nu puteam omite că treaba asta se întâmplase într-un accident, într-o joacă tâmpită în care amândoi fusesem implicaţi în egală măsură. Şi el era la fel de convins de asta. Părinţii lui au luat faptul ca atare şi mi-au spus din prima clipă că ştiu că a fost o întâmplare şi că jocul respectiv nu era bun. Nu. Acasă şi în judecata dirigintelui, concluzia a fost că făcusem asta intenţionat, din cine ştie ce invidie faţă de silitorul Felix. La şcoală am fost obligat să mă rad în cap pentru a purta cât mai multă vreme stigmatul „infracţional”. Mi s-a scăzut nota la purtare pe tot anul. La apartamentul 5 sigur s-a lăsat cu dezastru, dar sincer nu-mi aduc aminte detaliile acelui episod. Ce ştiu sigur este că acea întâmplare m-a urmărit în toţi anii următori ai „educaţiei” mele, că referirile la acea „crimă” au apărut de fiecare dată când am cutezat să-mi revendic drepturi şi libertăţi şi că până în ziua de azi mi se aduce aminte despre cum „am nenorocit un om” şi l-am lăsat „infirm pe viaţă”. Iartă-mă, Felix.

Cred că mult mai vinovat mă simt şi azi în faţa Laurei, căreia i-am dat cu o culegere cartonată peste cap şi cu siguranţă a ajuns să poarte ochelari şi din cauza mea. Sau în faţa celeilalte Laura, căreia i-am tăiat cu lama sarafanul uniformei când s-a aplecat să bea apă la cişmeaua din curtea şcolii. Pentru că altfel n-am fost în stare să-i atrag atenţia şi să-i spun că-mi plăcea de ea. Să fi fost vreo legătură între climatul de violenţă permanentă în care îmi dezvoltam personalitatea şi gesturile mele antisociale? Aş avea degeaba treizeci şi opt de ani şi aş demonstra că nu am reuşit să învăţ nimic din toate aceste experienţe dacă aş admite că nu. Cel puţin la fel de grav ca ieşirile mele era că totul era considerat (şi este încă) drept zestre genetică, apucături cu care se pare că mă născusem şi care erau imposibil de corijat. În ciuda metodelor supreme de educare pe care le primeam cu regularitate, în contul des menţionatelor greşeli catastrofale comise de mama mea naturală.

Din fericire, nu am îmbrăţişat niciodată calea violenţei fizice. Am refulat deseori în violenţă verbală şi în gesturi de furie, cu urmări mai mult sau mai puţin grave, cu efecte pe termen mai scurt sau mai lung. O furie uneori oarbă pe mine însumi, revărsată asupra celorlalţi, în care multă vreme mi-am educat reflexul de a identifica potenţiali inamici, potenţiale surse de suferinţă. Cu o predilecţie obsesivă pentru imperfecţiune, pentru criticabil, pentru loc de exercitat poziţionarea incorectă a educatorului, a formatorului, a celui care are prea multe de schimbat în el însuşi ca să nu-şi popună veşnic să-i corecteze pe alţii, de la erori de exprimare până la stil de viaţă sau abordare a propriilor sentimente.

Ştiu că voi nu vă bateţi copiii. Ştiu că voi nu aţi trecut prin astfel de procese în copilăria voastră. Dar poate vă va fi de folos să ţineţi minte că până şi o palmă sau o sudalmă, mai ales când e primită pe nedrept, poate surpa o întreagă personalitate în formare şi că efectele unui asemenea cataclism interior se pot întinde pe un termen imprevizibil şi cu siguranţă nedorit de lung. Şi voi nu veţi avea nici poziţia, nici puterea şi nici priceperea să ajutaţia la reparaţia asta. Contează foarte mult fondul, forma şi climatul pe care un astfel de gest survine în existenţa unui copil. Dar, înainte de asta, încercaţi să vă întrebaţi dacă oare aţi consumat toate celelalte argumente sau metode prin care copilul vostru ar fi trebuit să înveţe că un lucru sau altul nu trebuie făcute. Niciun matur în deplinătatea facultăţilor lui mintale, care a ales să aibă sau să crească un copil, nu cred că ar putea răspunde afirmativ la întrebarea asta. Jur că n-am vrut să vă impresionez şi sper din tot sufletul că povestea mea nu vă lasă vreun iz de tabloid. Sunt pe un drum, aşa cum am scris şi în articolele anterioare. Şi cred că e pentru prima oară când ştiu unde duce. Şi pentru că pot şi sunt convins că merită, decid să vă ofer privilegiul opţiunii de a lua din suvenirurile călătoriei mele ceea ce vă poate fi util, în funcţie de propriile poziţionări faţă de aceste subiecte.

Sigur că poţi compara o cămilă cu o girafă. Una are cocoaşe şi blană pe alocuri lungă, în timp ce alta are blană scurtă şi gât foarte lung. Amândouă sunt ierbivore şi, aparent, amândouă scuipă. Pe amândouă le găseşti în aceeaşi grădină zoologică, asta chiar dacă mediul lor natural este diferit. Dar poţi compara o maimuţă cu un cangur? Sigur că poţi. Amândoi sar, fiecare în felul său. Amândoi pot produce pagube în culturile agricole şi amândoi te pot speria zdravăn dacă-ţi apar în trafic pe neaşteptate. Dar dacă ar fi să testăm o girafă şi o cămilă la condiţii identice de hidratare? Sau dacă ar fi să testăm maimuţa şi cangurul la viteza cu care se urcă fiecare într-un copac? Sună absurd, nu?

A oferi oamenilor şi, în speţă, copiilor, drepturi egale la informaţie şi educaţie nu este egal cu a-i considera pe toţi egali sau egalabili cu un numitor comun. Faptul că un grup de copii merge la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau la acelaşi liceu, că toţi membrii grupului respectiv primesc aceeaşi informaţie din aceeaşi sursă (pofesorii din faţa lor, cărţile identice de pe bancă) nu înseamnă nici pe departe că toţi sunt obligaţi să reţină informaţiile primite în acelaşi fel, iar asta să se reflecte identic în calificativele primite la teste şi examene. Nu, nici pe departe. Era o vorbă de pomină „la noi în casă” pe vremea primilor ani de profesorat la ţară ai dascălului de la apartamentul 5. „Tovarăşa profesoară, ce-mi trebuie mie franceza la vaci?”. Din punctul de vedere al sistemului, faptul că elevul respectiv avea vreo şaptesprezece ani şi era în clasa a şasea era numai şi numai problema lui, a familiei lui, a probabil capacităţilor sale mintale reduse. În niciun caz problema unui sistem de educaţie care de zeci de ani se ocupă cu un singur lucru: încercarea de a uniformiza împotriva firii şi a esenţei umane.

Unealta comparaţiei în educaţia de bază a unui individ este una dintre cele mai complexe întruchipări ale absurdului. Lidioara a luat premiul al treilea. N-a luat premiul al doilea sau premiul întâi pentru că e o toantă, dar tu nici măcar atât nu ai putut să iei. Nu vi se pare că o astfel de perspectivă nu numai că nu conţine nimic cu adevărat aspiraţional, dar forţează logica doar din motive banale şi meschine, ca poziţia în comunitate şi nevoia de auto-recompensă a formatorilor noştri? Başca mesajul subsidiar care, de cele mai multe ori, rămâne cel cu adevărat memorabil: etichetarea altora în demersul pseudoeducativ.

Deci nu numai că mă compari, din start, cu un copil pe care îl etichetezi drept tont, ci îmi şi reduci la zero orice alte calităţi pe care e posibil să nu ai timp să stai să mi le descoperi, fiind mult mai simplu să mă raportezi la şablonul pe care ţi-l construieşti din vecini şi colegi de clasă. Dacă „dobitocul” nu e bun la matematică, poate ar fi interesant să-l verifici în condiţii de studiu intensiv al unei limbi străine. Sau poate ar fi mai nimerit ca, în loc să-i deteriorezi simţul muzical (cu care, apropo, se pare că ne naştem toţi la nivel optim şi intact) cu urlete şi palme peste urechi, să încerci să-i cultivi acest avantaj fără teama că, mai târziu, cei din jur te vor considera un părinte iresponsabil că ai crescut „un lăutar”. Lăutarii nu prea mor de foame şi, surprinzător, iubesc ceea ce fac. Generează experienţe memorabile altora, care plătesc pentru asta.

De ce ar fi un medic inferior sau superior unui lăutar din punctul de vedere al menirii individuale în decursul instanţei lor momentane de viaţă? Un medic ajută inimile să continue să bată. Un lăutar le poate ajuta să bată mai tare, poate uneori chiar să le ajute să nu ajungă să se oprească şi să ajungă la medic. Păi da, dar medicul e mai predispus studiului, ocupaţiilor intelectuale. Sigur. Ca oricine altcineva. Pentru că, aşa cum un medic cu diplomă poate decide să se oprească definitiv şi irevocabil din orice fel de studiu după ce şi-a asigurat o poziţie mulţumitoare din punct de vedere profesional şi material, un muzician fără niciun fel de patalama dispune de libera alegere de a exersa zece ore pe zi numai şi numai ştiind că doar aşa va fi mai bun şi mai apreciat de ultimii zece tâmpiţi care încă mai storc nişte damigene la trei ore după ce s-a terminat nunta.

Apoi mai vine un plan. Acela al comparaţiei adaptate, manipulate în beneficiul argumentaţiei mincinoase şi unilaterale. Popescu e mai bun decât tine, Popescu ia premiu în fiecare an, Popescu scrie frumos, Popescu nu e gras ca tine, Popescu e bun, tu eşti prost. Trebuie să fii ca Popescu, fii prieten cu Popescu, ai ce învăţa de la el. Şi peste o săptămână întârzii două ore de la şcoală. Unde-ai fost? Am jucat ping-pong cu Popescu. De ce miroşi a tutun? Am vrut să văd cum e. Cu cine-ai fost? Cu Popescu. De ce ai spart geamul? Am făcut concurs la ţintă cu Popescu. De ce ai pantalonii rupţi? Am făcut întrecere cu Popescu şi m-am împiedicat. Împiedicatule! Să nu te mai prind cu pramatia aia de Popescu!

Şi alt plan. Tatăl lui Popescu e curvar şi alcoolic, iar maică-sa e o ţoapă. Deci trebuie să fii mai bun ca Popescu pentru că noi suntem mai buni (nu bem, nu curvăsărim şi ne îmbrăcăm cu gust) decât părinţii lui Popescu. După două luni eşti constant mai bun decât Popescu. Aţi văzut? Sunt mai bun decât Popescu! Este egal cu zero! Ţi-am spus că Popescu e copil de inginer alcoolic şi de funcţionară la Tribunal. Doar n-o să te compari cu Popescu… Tu ai luat premiu cu media 9, dar Georgescu a luat cu 10. Georgescu e mai bun decât tine. E olimpic la matematică! Dar mie nu-mi place matematica! Ba să-ţi placă, nu faci nimic în viaţă fără logaritmi şi funcţii. Să fii ca Georgescu! Unde te duci? Să-i fut o mamă de bătaie lui Popescu!

Dacă tot suntem unici, oare de ce nu am fi comparaţi cu noi înşine? A acorda progeniturilor noastre recunoaşterea şi incredibilul cadou al susţinerii unicităţii cred că ar trebui să fie principala preocupare a părinţilor. E cel mai simplu să construim, ca părinţi, structura de bază a viitorilor oameni nefericiţi pe care-i modelăm. Avem la îndemână, drept model, propria nefericire şi propriile frustrări generate şi susţinute, la rândul lor, de aceia care ne-au educat. Şi probabil tot asta stă şi la baza grabei cu care facem copii înainte să ne dăm seama pe unde ne-a fost şi cum a arătat copilăria noastră.

Cred că sunt foarte puţini aceia pe care i-am întâlnit până acum lipsiţi de amintirea marcantă a comparaţiilor din copilărie. Şi modelul este de fiecare dată acelaşi: întotdeana, indiferent dacă erai mai bun decât X sau Y, apărea un Z care întruchipa un nou nivel de aspiraţie iluzorie. Şi când îl ajungeai pe Z, pica rapid în dizgraţie, acum Ţ era noul model. Şi tot aşa. Rezultatul? Traume. Model fundamental greşit de poziţionare socială şi intelectuală. Competitivitate strâmbă sau, şi mai greu de vindecat, lipsa stimei de sine şi condamnarea la continuă autominimalizare. De aici – veşnica identificare şi condamnare a greşelilor şi incapacităţilor celorlalţi. Hai că e simplu: nefericire.