Personaje iconice. Tata Mircea

Nici nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară. Îl ştiam „dintotdeauna”. Genul acela de figură care în jurul tău e o fiinţă familiară chiar de dinainte să-ţi dai seama de asta. Cred că prima amintire despre el e, paradoxal, o poză. O siluetă sportivă, în blugi clasici şi o cămaşă în carouri parcă. O faţă mică, arămie, cu o mustaţă bogată, încărunţită. Şi cu un mare sombrero azuriu pe cap. Fotografia era făcută într-o sufragerie în care aveam să calc ulterior, ca oaspete. În poză mai apăreau nişte siluete, părea o întâlnire de familie, cu ceva invitaţi.

Cel puţin în primii ani după moartea, în decurs de un an şi jumătate, a mamei mele şi a părinţilor ei, Tata Mircea a fost o prezenţă frecventă în casa în care m-am născut. Venea de obicei seara sau în weekend. Uneori îl vedeam puţin pentru că „cei mari” stăteau ore lungi în spatele uşii închise de la bucătărie sau, de cele mai multe ori, de la holul mic, care separa singura baie din apartament şi dormitorul în care muriseră bunicii. Fratele meu şi cu mine nu mai aveam acces la acea baie în aceste condiţii. Uneori făceam pipi în sticle sau chiar în chiuveta de la bucătărie din cauza asta.

Tata Mircea era senzaţional. Îmbrăcat întotdeauna de-ţi plesneau măselele, veşnic bronzat şi dischisit, plin de umor şi radiind mereu de bună dispoziţie. Hainele stăteau perfect pe el pentru că făcea sport, mergea la schi multe săptămâni din an şi cred că nu mânca niciodată. În treisprezece ani cât l-am văzut în preajma noastră, nu cred să-l fi observat mâncând de cinci ori. Apoi garderoba… Oh, dear! Nu semăna cu a niciunui vecin, cu a niciunui român pe care-l văzusem vreodată pe stradă înainte de 1989.

Blugi de marcă, probabil dorinţa mai mult sau mai puţin ascunsă a oricărui românaş pe acele vremuri. Cămăşi sport, în culori frumoase care ţipau cu voioşie prin culorile terne ale garderobei româneşti comuniste majoritare. Costume impecabile, cravate asortate, ace de cravată din metale preţioase care inspirau respect, stil şi disponibilităţi financiare. Foarte des, câte o insignă minusculă pe rever, purtând însemne ale organizaţiilor comuniste în funcţiune la acel moment: UTC, PCR, UASCR. Batistă la buzunarul exterior de la piept al sacoului, mereu potrivită culorilor şi texturii cravatei. Pantofi pe care niciodată nu-i vedeai în magazinele din oraş, care întotdeauna aveau o poveste cu miros de piele de calitate şi de lumea „de dincolo”. „Pe-ăştia mi i-a luat X din….” Şi întotdeauna era vorba de un nume de oraş care mie îmi deschidea imaginaţia, îmi genera fotograme cu locuri pe care mi le construiam singur.

„Tata Mircea” nu era un apelativ special, folosit doar la noi în casă. Aşa îl pomeneau mai toţi cei care-l ştiau şi cu care lucra. În anii de dinainte de 1989, era directorul unei instituţii culturale comuniste din oraşul în care m-am născut. Era, aşa cum auzeam des la noi în casă, „şef peste un caloriferist şi două femei de serviciu”. Avea relaţii apropiate cu conducătorii de-atunci ai clubului local de fotbal, cu oameni influenţi din uzina de autoturisme şi, în general, cu mai toţi fruntaşii locali ai erei. Toţi îi spuneau aşa. Inclusiv studenţii din organizaţiile cu care avea el treabă. Acasă existau variaţiuni diverse: tati, tăticuţu, tăicuţu…

Jachetele sport, pardesiurile sau pelerinele de ploaie veneau şi ele din aceleaşi lumi rezervate parcă acestui personaj atât de atipic pentru tot ceea ce reprezenta societatea românească înainte de 1989. Vecinii mei, colegi de joacă, îl recunoşteau după curelele late din piele, pe care aproape invariabil purta un fel de borsetă de mici dimensiuni, în care-şi ţinea tabachera sau pachetul de ţigări şi bricheta. Tabachera asta era din alpaca şi îi aparţinuse bunicului meu. Ar părea uluitor pentru unii, dar personajul despre care vă povestesc fuma invariabil Carpaţi, Mărăşeşti sau Bucegi, ţigări fără filtru, al căror fum duhnea imund. În mirosul ăsta se scufunda întreaga casă de fiecare dată când Tata Mircea era la noi, în vizită. Fumul ieşea gros, pe sub uşa închisă a bucătăriei din care răzbăteau uneori voci vesele şi râsete, alteori voci răstite şi plânsete.

Tata Mircea era plin de istorioare şi veşnic la curent cu cele mai noi bancuri din târg. În mare parte, lui îi datorez bagajul interminabil de bancuri vechi şi stilul în a le spune. Mima, se contorsiona, îşi schimonosea faţa în funcţie de personajele poveştii sau bancului, gesticula, imita voci. Povestirile lui erau mereu la limita extremă a hiperbolei şi mie toate astea mi-au creat un întreg univers paralel, mult mai agreabil decât cel din viaţa de zi cu zi. Cel puţin în primii ani, mă bucuram când venea Tata Mircea. În primul rând pentru că era amuzant şi, de fiecare dată când descoperea urme noi ale bătăilor pe care le încasasem între vizitele lui, ajungeam să râd în hohote de felul în care mă ridiculiza şi îmi analiza situaţia. În al doilea rând, pentru că prezenţa lui în casă însemna că, măcar pentru câteva ore, aveam şanse să scap de „radarul” care de cele mai multe ori îmi provoca suferinţe, urlete, bătăi, înjurături, blesteme.

Dar erau şi alte faţete ale prezenţei lui în apartamentul de la Scara A, etajul I. Tata Mircea venea de fiecare dată cel puţin „ciupit”, iar pe măsură ce au trecut anii, în stadii din ce în ce mai înalte de alcoolizare. Mă lua în braţe şi mă pupa de fiecare dată când intra pe uşă. Asta până ce a început să înţeleagă că prezenţa lui îmi devenise nocivă şi nesuferită. De fapt, paradoxal, absenţele lui din ce în ce mai lungi îmi provocau suferinţe directe, în mod indirect. Şi pentru asta ajunsesem să-l dispreţuiesc. Dar ajung şi acolo. Când mă pupa pe obraji, gâdilându-mă cu mustaţa stufoasă, simţeam şi amestecul de mirosuri. Parfum bun, cu nuanţe de tabac, tutunul cel infect şi… Aici începusem să fac deosebiri, în funcţie de accentele olfactive. Când bea bere, identificam ca nuanţă predomiantă a respiraţei lui un iz puternic, asemănător celui de rahat. Dacă la bord avea vin, nuanţa era de fructe stricate, fermentate. Când era pe vodcă, inspiram miros de spirt.

Ţin minte două episoade aproape amuzante cu care „tati” mi-a marcat memoria în mod profund. Unul s-a petrecut într-o dimineaţă de weekend, când secondam ca şi cap numărabil eterna şi nelipsita coadă la produse lactate, la Alimentara din piaţa mare, alături de ceilalţi doi membri ai „familiei”. Ne-am trezit brusc cu Tata Mircea lângă noi, la coadă (el locuia cu familia lui în celălalt capăt al oraşului), ţinând în mână un bidon mare de plastic, pe fundul căruia clipoceau agonic câteva degete de vin alb, de casă. A horcăit cu privirea injectată ceva ce aducea a „am venit să vă ajut să luaţi mai mult lapte”. A fost de pomină, mai ales că vecinii ştiau şi cine e, şi ce hram poartă prin cartier. Al doilea episod etilic profund a fost într-o după-amiază când, prezentându-se la uşa apartamentului probabil mai devreme decât ora fixată sau pur şi simplu neanunţat, a zăbovit o vreme în camera noastră (am dormit în acelaşi pat cu fratele meu mai mare până pe la treisprezece ani). Era atât de „obosit”, încât pur şi simplu nu am reuşit să pricep ce voia să-mi spună. S-a întins pe patul nostru cu ladă pentru câteva secunde după care, ridicat pe o parte şi cu faţa spre marginea patului, a început să vomite abundent, cu icnete şi contracţii, pe parchet şi pe covor. Roşu, lichid, aburind a fructe stricate şi fermentate.

Tata Mircea trecea drept un erudit printre cei care-l cunoşteau sau care avuseseră ocazia să stea de vorbă cu el, de cele mai multe ori la o masă cu sticle şi pahare. Ştia multă istorie pe care, însă, o interpreta conform propriilor convingeri. În zilele bune, la noi în casă era tratat ca un zeu al ştiinţelor. Când nu era bine, aflam despre el că e „profesor de limbrici”, titulatură atribuită formaţiei sale profesionale, profesor de biologie, care pentru un profesor de limbi străine, să zicem, părea mult inferioară. Aşa am aflat şi am crezut multă vreme că profesorii de sport, de exeplu, sunt „profesori de tumbe”, ceea ce-i plasa la marginea repudiablă a tagmei profesorale şi, în general, a intelectualităţii sau profesionalismului. Ca un alt exemplu, învăţătorii erau pur şi simplu impostori, întrucât ajungând la catedră direct din liceul pedagogic fără a urma cursuri universitare, nu trebuiau incluşi printre intelectuali.

Dar Mircea era complet lipsit de abilităţi manuale sau tehnice. Pe la opt sau nouă ani, printre multele boli care mi se inventau permanent şi pentru care primeam la întâmplare medicaţii uneori cu efecte dezastruoase, am fost diagnosticat cu strabism sau miopie. Nu mai ştiu exact, dar mi s-au prescris ochelari de vedere. Ochelari care au venit direct strâmbi din fabricaţie. Tata Mircea a luat problema în propriile mâini şi ne-a asigurat că, dacă sunt de plastic, ramele pot fi lesne îndreptate la cald. Aşa că a luat ochelarii şi, deasupra flăcării de la aragazul Ignis cu patru ochiuri şi cuptor, a încercat să rezolve probema. Rama a luat foc instantaneu, iar bucătăria s-a umplut de un miros oribil şi de funigei lipicioşi. În timp ce răcea ochelarii în castronul de salată din chiuvetă, Tata Mircea a concluzionat cu expertiză şi dispreţ „Mda…ramele sunt din gutapercă…o porcărie, de-asta au luat foc.” Şi după aceea n-am mai purtat ochelari.

Prietenul nostru „de familie” era căsătorit şi avea două fete. Excepţionale la învăţătură, din câte mi se spuneau măcar din când în când, spre comparaţie cu lepra care eram. Tot din ceea ce mi s-a spus de timpuriu ştiam că Mircea se căsătorise dintr-o eroare. Povestea era aşa: cătrănit după o poveste de amor care se terminase prost, într-o noapte a intrat într-o cârciumă să-şi ostoiască amarul. A cunoscut acolo un fel de „damă de consumaţie” căreia i-a pus o mână pe fund şi a cerut-o de nevastă. Asta am ştiut eu din zorii prezenţei lui la noi în casă şi până am crescut suficient să văd şi să înţeleg mai multe. Ca, de exemplu, motivul pentru care, fie că Mircea era sau nu la noi în vizită, telefonul suna de câteva ori pe zi şi uneori noaptea, iar în receptor o voce cavernoasă şi înspăimântătoare scrâşnea cu ură de fiecare dată acelaşi lucru: „Curvăăă!”. Apoi închidea.

Ziceam că vizitele lui Tata Mircea erau tot atâtea momente de acalmie pentru atmosfera în care-mi cocleam copilăria. Îmi lua de multe ori apărarea şi încerca să convingă pe cine nu avea niciun gând să accepte că probabil nu eram nici obez, nici răuvoitor, nici pramatie. E posibil ca el să fi văzut destul de devreme sistemul de apărare pe care probabil că încercam să mi-l construiesc instinctiv în faţa unor metode de educaţie cel puţin defectuoase şi că mă transformam din ce în ce mai tare, prin comportament şi reacţii, în ceva ce eram din ce în ce mai puţin de fapt. În săptămânile în care nu venea pe la noi, urgia era generalizată. Eram informat în diverse moduri că „nenorocitul” era „la curve”. Nu ştiu de ce, eu mi-l imaginam mereu cu familia lui. „Familia Roademult”, aşa cum era numită la noi în casă din vreun motiv care-mi scapă. Trebuia să mergem şi mai pe vârfuri decât de obicei, trebuia să fim şi mai puţin prezenţi prin activităţi sau rezultate şcolare proaste (cele bune nu contau, indiferent de situaţie), trebuia să avem cât mai puţine reacţii şi să vorbim cât se poate de puţin şi de încet. Pentru că senzitivitatea „mediului familial” atingea în perioadele respective cote neprevăzute, iar repercusiunile năvăleau cu frecvenţe şi maniere la fel de neaşteptate.

După 1993, când Tata Mircea a dispărut complet din interacţiunile mele obişnuite, l-am mai întâlnit o singură dată. Într-o cârciumă unde ne-a dat întâlnire mie şi fratelui meu şi unde a venit cu propria băutură în buzunar, din care s-a servit pe tot parcursul discuţiei. Care discuţie n-a fost cu nimic mai revelatoare decât însuşi parcursul nostru comun din anii precedenţi. Un singur lucru mi-a rămas în minte din acea întâlnire. Încercând să-şi definească foarte clar poziţionarea faţă de prezenţele şi absenţele lui de la noi din casă, ne-a spus cu o privire care parcă încerca să găsească rezonanţă şi comuniune comportamentală în bărbaţii care devenisem: „Voi trebuie să înţelegeţi de-acum…eu în toată povestea asta am fost ca în reclamă…urmează-ţi setea! Eu chiar asta am făcut în anii respectivi.”

Nu ştiu dacă mai trăieşte. Nici nu vreau să ştiu dacă sau pe unde îşi mai duce zilele. Dat fiind că era născut parcă prin 1943, ar putea avea acum în jur de şaptezeci de ani. Aş avea multe motive pentru care aş putea să-i mulţumesc, dar am preferat să pun şi povestea asta în cutia în care aleg să aşez toate vechiturile apăsătoare ale jumătăţii de viaţă pe care mă preocup s-o recuperez.