Sunt deocamdată patru familii, dar spaţiul lor este mai mereu plin de oaspeţi şi voluntari. La Aldeia creşte încet o comunitate de oameni normali, plecaţi din vuietul şi mărăcinişul marilor oraşe pentru a redescoperi şi pentru a trăi împreună cu natura, pentru a o respecta şi pentru a-i învăţa şi pe alţii despre cum pot trăi în comuniune cu ea. A fost mai întâi o parcelă generoasă de teren cu pădure tropicală şi plantaţie de cacao, pe malul stâng al Rio de Contas, aproape de vărsarea lui aici, în portul pescăresc de la Itacare. Sam (libanez canadian), Liz (USA), Manuel (Uruguay), Tamara (Germania), Gabriel (Brazilia) şi iubita lui au fost primii care au decis că e un loc bun să-şi continue vieţile. Tiago şi soţia lui au venit puţin mai târziu şi au fost acceptaţi în acest spaţiu care nu e chiar pentru oricine.

Aldeia este vecină cu Pedra, locul în care am trăit în primele două luni după ce am ajuns în Brazilia. Puţin mai în aval, căci Pedra e tot pe malul râului. La Aldeia e veselie şi sunt mulţi copii. Atât de mulţi, încât în fiecare an organizează un weekend întreg dedicat lor, cu artişti şi jocuri, trambuline şi concursuri, workshop-uri hazlii şi demonstraţii de educaţie alternativă. Dar la Aldeia se întâmplă mult mai multe lucruri. Cursuri de bioinginerie şi eco-construcţii, tabere de permacultură şi creşterea arborilor de cacao, festivaluri interculturale şi chefuri de pomină.

Membrii comunităţii de la Aldeia nu sunt nişte „iluminaţi”, nu-şi petrec zilele în post şi rugăciune, nu practică vreun cult anume, ci muncesc pentru propria lor bunăstare, învaţă să existe în condiţiile puse de natură şi se bucură de toate astea. Îşi şcolesc copiii în comunitate şi le oferă mult mai multă atenţie şi informaţie decât ar putea primi orice elev înscris în sistemul clasic de învăţământ. I-am cunoscut curând după ce am ajuns şi am petrecut cu ei primul meu revelion Brazilian, în care din oră în oră mai sărbătoream un miez de noapte, în funcţie de originea fiecăruia dintre cei peste treizeci de oameni invitaţi la acea petrecere. Mai jos, un filmuleţ despre nişte oameni care trăiesc conştient.

Woody Allen is a living testament to the way our society fails the survivors of sexual assault and abuse.

…care la citirea acestei mărturii a gândit „ce mizerabilă! cum să faci aşa ceva aceluia care te-a adoptat şi ţi-a oferit un acoperiş şi a plătit o vreme pentru ca ţie să nu-ţi lipsească nimic?”

…care a simţit pentru o clipă trecutul înnegurat şi negat şi întunericit înadins pâlpâind a remuşcare printre perdelele de cârpă îmbâcsite de atâtea păreri de rău recolorate în nuanţele confortabile ale eufemismului autoprotectiv.

…care a reuşit să-şi reidentifice şi să-şi reconfirme valorile puternice despre abuzul fizic, verbal şi emoţional  condamnabil (şi asta doar în cazuri extreme, când victima nu a demonstrat clar că e o creaţie a diavolului) numai în cazul altora, niciodată suficient de argumentat sau plauzibil analizat în cazul propriei persoane.

…care a pus în balanţa clamat infailibilă a propriilor fixaţii cu pretenţii de principii propria poziţionare faţă de personalitatea publică şi culturală a pârâtului pe un taler şi propria îndoială asupra veridicităţii unei „delaţiuni” venite din partea unei necunoscute care încearcă doar să câştige atenţie pe spinarea notoriului său tată adoptiv, pe celălalt taler.

…care a exclamat într-un final, batjocoritor: „Prostii! Dacă era adevărat, justiţia ar fi demonstrat de atunci vinovăţia reclamatului. Sunt doar elucubraţii de progenitură fără ţintă în viaţă. Un alt exemplu elocvent despre cum generaţia asta de distruşi tineri încearcă să-i demonizeze pe aceia care le-au pus sub nas o farfurie cu supă.”

Ştiu, tu nu eşti acel cineva şi astea sunt doar fructe zbârcite ale unei imaginaţii tenebroase. Dar dacă pe tine gândul că un astfel de cineva chiar există şi generează asemenea orori te înspăimântă chiar mai tare decât subiectul principal, atunci suntem bine. Suntem mai mulţi.

„M-ai dezamăgit!” „Sunt dezamăgit…” „Eşti o mare dezamăgire pentru mine.” Asta pe un ton resemnat, miorlăit sau întretăiat de suspine. E un soi de durere brav-masochistă în deznodământul ăsta umed al identificării şi acceptării fataliste a faptului că un cineva sau o situaţie nu ne-a împlinit aşteptările, nu ne-a confirmat propriile proiecţii şi nu ne-a generat, în final, satisfacţie şi confort emoţional.

Mai mult, uneori trecem prin perioade întregi în care ne transformăm în dezamăgiţi pro. Ca şi cum instituţia dezamăgirii ne-ar apropia, prin tristeţe şi amoc, de adevăratele taine de căpătâi ale existenţei. Conform unei predispoziţii demonstrate ştiinţific a intelectului uman pentru negativism şi anxietate, dezamăgirea ca mod de viaţă ne aprinde pe creştet un fel de nimb al martiriului filosofic pe care, cu litere de neon, clipeşte intermitent, mai ceva ca reclamele de pe cazinourile din Las Vegas, poate cel mai cunoscut text publicitar creat vreodată: „Viaţa e de rahat!”.

Rewind. „Dezamăgire” este, evident, un cuvânt compus. Prefixul „dez-/des-” reprezintă reversibilul unei stări de fapt, mutarea unei stări sau a unei acţiuni la polul opus faţă de instanţa sa iniţială. „Dez-amăgire” (sau fratele lui şi mai „in your face”, „dez-iluzie”) nu reprezintă nimic altceva decât o pură şi binefăcătoare trezire la realitate, o ieşire din ceea ce doar propria noastră structură emoţională şi intelectuală a proiectat ca şi aşteptări faţă de o situaţie sau faţă de o altă persoană.

Nimeni nu e vinovat pentru propriile noastre deziluzii. Nici măcar noi înşine, din moment ce aşa ni s-a dat nouă temă de lucru în conjunctura umanităţii pe care o reprezentăm. Iar mica noastră revelaţie lexicală mi se pare foarte utilă pentru momentele în care suntem natural înclinaţi să revărsăm vină şi reproş asupra altora. „Sunt dezamăgit! M-ai dezamăgit! M-am trezit din somnul iluziei şi, mulţumită ţie, am ieşit de sub perdeaua difuză a amăgirii. Îţi mulţumesc!”

Ce pot să câştig prin asta? Totul, prin comparaţie cu hibernarea în transferul de responsabilitate asupra celorlalţi. În primul rând o trecere conştientă de la sentimentul de pierdere la cel de câştig şi recompensă personală: nu mă mai amăgesc, nu mai trăiesc în iluzie, sunt mai treaz şi mai conştient. În al doilea rând, o poziţionare confortabilă faţă de subiect: de fapt, eu sunt cel care a proiectat şi s-a poziţionat greşit, subiectul (persoană sau situaţie) poate fi privit altfel decât indezirabil şi de evitat. În al treilea rând, un nou traseu/circuit mental şi emoţional pentru vitoarele situaţii similare, în care voi şti că aşteptările sunt doar ale mele şi nu temele altuia în raport cu mine.

Nu e doar un joc de-a lexicul, ci doar un exemplu foarte simplu despre propria şi atotcuprinzătoarea noastră responsabilitate asupra ceea ce reprezentăm din punct de vedere emoţional, filtrat prin intelect. Nimeni altcineva şi nimic altceva în afară de noi înşine nu ne face fericiţi, iar ceea ce vine din exterior sunt doar simple recompense sau ameninţări. E treaba fiecăruia dacă alegem sau nu să rămânem dependenţi de ele.

S-a prescris o provocare de la Mihai şi, în sfârşit, mi-a apăsat trăgaciul pentru „bă, da tu chiar nu mai scrii nimic?” care îmi tot înfigea de câteva zile degete noduroase prin ferma de neuroni comunicativ-creativi. Aşa că da, am o părere şi dau cu ea de spoiesc pereţii.

Self awakening. Asta e treaba care va continua încet şi sigur să se întâmple în din ce în ce mai mulţi indivizi trăitori pe Terra în 2014. Că religiile sunt un megabullshit ştiam toţi de mai multă vreme, însă probabil că încă nu reuşisem să aflăm ce putem face conştient şi activ cu certitudinea asta. Că sistemul corporativ şi munca la normă ne distrug programatic ca indivizi şi conştiinţe ştiam cu siguranţă de un timp, dar poate că frica universală era ceva mai puternică până de curând şi prea puţini dintre noi am reuşit să ne dăm voie să aflăm care e, de fapt, misiunea reală a fiecăruia dintre noi şi cum ne-o putem împlini în instanţa curentă a existenţei noastre.

Lumea s-a modificat mult, nu mai poate funcţiona după regulile stabilite acum sute de ani. Poate că regulile astea au funcţionat o vreme, dar ultimele decenii ne demonstrează că doar ne încăpăţânăm să nu acceptăm că treaba merge prost şi că, de fapt, slogăneala schimbării care trebuie să vină din fiecare dintre noi nu mai conţine nimic demagogic. Cred că, în sfârşit, suntem suficient de maturizaţi şi conştienţi ca specie pentru responsabilizarea faţă de propriul destin.

Şi îmi permit să cred că adevărata cheie a acestei treziri individuale este chiar acceptarea conştientă şi practicată a plurivalenţei pe care am fost educaţi şi mai apoi am ajuns natural să o negăm. Suntem, în proporţii diverse, buni şi răi, lumină şi întuneric. A alege să fim mai degrabă buni nu înseamnă în niciun caz că ne diminuăm potenţialul malefic sau că am învins în lupa cu umbra, ci doar că ne-am exercitat libertatea de opţiune într-o anumită direcţie. Oare e nevoie să vă aduc aminte de câte ori războiul binelui şi al lumini a generat rău şi întuneric?

Viaţa e prea scurtă ca s-o trăieşti într-un singur loc. Momentul nostru de existenţă e prea mărunt ca să-l petrecem într-o formulă fixă. Universul ne pune la dispoziţie prea multe opţiuni ca să rămânem blocaţi într-una singură. Suntem minunat de unici, de ce ne-am petrece întreaga viaţă încercând să semănăm cu alţii?

Lu’ Florică i-a căzut azi telefonul de pe maşina în mers. La vreo 100 km de oraşul de reşedinţă. Ar fi o impertinenţă să mă întrebaţi de ce telefonul era pe maşina aflată în deplasare. Cert e că şi-a dat seama că nu-l mai are la vreo 35 de km de locul în care i s-a părut că a auzit ceva căzând de pe maşină şi n-a percutat cu ceea ce ar fi putut fi. Ne-am întors degeaba. Asta pe la 12:30 PM. Am mers liniştiţi să mâncăm de prânz, că doar trăim în Brazilia, nu era frumos să dăm buzna cu burta goală în primul magazin al operatorului Vivo.

Pe la două şi ceva am făcut asta, dar calm, ca după un prânz minunat la Bataclan. A luat Florică bilet de ordine şi imediat l-a chemat funcţinarul să-i asculte cazul. Au sunat şi, de sunat – suna. Şi ce doriţi să facem? Blocăm cip? Adică dacă blocaţi cip nu mai pot să încerc să-l găsesc? Conform legilor bunului simţ, nu. Nici măcar aici, în Bahia. Atunci nu-l blocaţi, că poate-l găsesc… Ce telefon era? 4S. Haideţi, vă rog eu, blocaţi cip… Nu, mulţumesc, mai aştept, la revedere.

La 5 PM l-a identificat pe Find My iPhone în aceeaşi zonă în care l-a pierdut, deschis şi viu. A sunat şi i-a răspuns un nene. Îl găsise fetiţa lui de 12 ani, care i-a spus uitându-se la poza lui Saşa din wallpaper: „Trebuie neapărat să-l găsim pe proprietar şi să i-l dăm înapoi. Uite ce copil frumos are!”.  S-a urcat Floricică înapoi în maşină, m-a lăsat cu cinci kile de crevete neporţionat şi cu zece de muşchi file mustind vampiresc să mă descurc singur. Pe drum s-a pornit frutuna, l-au atacat lupii baieni şi roboţii fanarioţi retraşi în munţi la downshifting. A făcut patru ore în loc de două dus-întors. I-a dat lui nenea 50 de reali cu mulţumesc. „Nu trebuie să-mi dai bani, dar să ştii că o să-i dau fetii pe toţi, că ea l-a găsit şi are suflet bun. Mergi sănătos.”

Titlul e cu angoasă şi monoverb cu incastru (pur leo conesior). Acum două zile am stabilit cu un client american să vireze nişte bani din contul lui din Dubai în contul meu din România pentru o masă mai mare ce urmează să se întâmple în Brazilia. Ca să fie bine. Şi pentru asta a rugat-o într-un mail pe asistenta lui italiancă să se ocupe de treaba asta. Şi când ea mi-a scris mie, am văzut în dosul mesajului şi misiva de la şefu’ ei, care începea aşa „Hey, XX–given your 3rd world wiring expertise, could you please blah blah blah…”. Faza nasolă e că, indiferent dacă se referea la România sau la Brazilia, tot prost mi-a picat.

Titlul ăsta e ca twit-urile de acum vreo patru ani ale unor oameni de succes din .ro (nu le mai dau numele, că de fiecare dată s-a lăsat cu smiorcăieli) despre „am ajuns la restaurant”, „m-am spălat pe mâini”, „aşteptăm ciorbiţa”, „am făcut pipi” şi aşa mai departe. Eu am o relaţie specială cu părul meu, ca fost purtător de plete, fost candidat cu zero şanse la chelie, actual ofticat cu goluri în podoaba capilară. Înainte de a pleca din Bucureşti, mă tundeam la cel mult trei săptămâni, la doi basarabeni bestiali de la un salon destul de simandicos de lângă Marriott. Sergiu (Serioja) mă ştia atât de bine şi eu aveam atâta încredere în el, încât adormeam invariabil la câteva minute după ce se apuca de treabă. Mă trezeam, mă scuturam, mă bucuram de ce văd în oglindă, plăteam şi plecam înapoi la restaurant.

În Brazilia am venit cu propria maşină de tuns pe care 1. uit să o încarc şi 2. mi-e frică să o folosesc singur. Aşa că prima oară m-a tuns Alis în februarie. Apoi, când m-am mutat din pădure la oraş, m-a tuns o tanti de peste drum de Oasis, cu maşina mea, cerându-mi aceeaşi bani ca şi când m-ar fi tuns cu maşina ei. Când a pornit la foarfecă, parcă tăia hârtie cretată pentru lănţicul de pom, la ora de lucru manual. A doua oară în Itacare m-a tuns un băiat care venea doar chemat prin telefon într-un salon dedicat exclusiv femeilor. Sunt vreo zece astfel de saloane în oraşul ăsta cam cât Centrul Vechi. Şi m-a tuns destul de bine.

Apoi m-am tuns acum aproximativ o lună la Neneu. Primul frizer de-aici care mi-a lăsat impresia că e într-o relaţie firească şi cu maşina electrică, şi cu foarfeca. Cu cât îl complimentam mai mult, cu atât îi zburau mai repede mânuţele pe lângă capul meu. La final şi-a admirat cu mândrie opera, mi-a cerut şapte reali şi n-am putut să nu-i dau zece. Azi l-am căutat din nou, dar n-a avut chef să deschidă prăvălia şi după-amiază. Pe-aici se poartă obiceiurile de felul ăsta, în afară de magazine, restaurante, spaţii de cazare şi instituţiile publice, nimeni nu are un program foarte strict sau orar bătut în cuie. Aşa că am umblat după alt frizer.

Lângă sediul central Banco do Brazil e unul dintre cei mai populari frizeri din oraş. Nu ştiu cum îl cheamă. Când m-am înfiinţat în pragul lui, stătea tolănit pe o banchetă, cu telecomanda în mână, moţăind cu ochii în televizor. S-a activat brusc când m-a văzut. L-am întrebat dacă are maşină şi chef să mă tundă şi mi-a zâmbit cu toată faţa. Înalt, lucrat la sală, ras pe cap, cu braţul drept acoperit complet de tatuaje. Am făcut un pas înăuntru şi mi-am dat seama că nu moţăia doar de căldură, încăperea era bine parfumată de aromă proaspătă şi verde, de marihuana abia stinsă. Miros straşnic, care ziua îţi ajunge răzleţ în nări la orice drum prin oraş, iar seara e omniprezent.

Am stabilit rapid ce vreau şi ce cunoştinţe comune avem în oraş, apoi şi-a văzut de treabă, cu ochii în televizor, învârtindu-mă din când în când cu scaunul pe rotile, ca să-i fie mai lesne. Când a terminat cu maşina şi a trecut la foarfece, şi-a stins singur televizorul şi s-a concentrat doar la scăfârlia-mi ilustră. La final, când a trecut şi la brici, s-a concentrat cu pasiune şi atenţie la fiecare detaliu. Şi l-am apreciat foarte mult pentru asta.

În fine…V-am înşirat toate astea până acum pentru că voiam să vă zic doar atât: băiatul ăsta nu are un patron, face o treabă la care se pricepe, trăieşte liniştit fără să-i urască pe aceia care fac acelaşi lucru într-un oraş foarte mic şi sigur n-o să moară de cancer. Şi ca să pun un selfie pe blog, ofcors.

Veveriţe relaxate :)

Citeam de curând într-un comentariu destul de veninos: „Clientul e rege şi trebuie tratat ca a atare de îndată ce a călcat pragul unui restaurant.” Ca să ne lămurim încă de la începutul acestei însemnări, probabil că ştiţi şi voi că istoria a conţinut şi conţine regi şi regi. Unii mai buni, alţi mai puţin buni, unii mai iubiţi, alţii mai puţin iubiţi de vasalii şi de poporul lor. Faptul că decizi să intri într-un restaurant reprezintă începutul unei interacţiuni, al unui proces în care tu, client, achiziţionezi nişte produse şi o experienţă de consumator pentru care plăteşti ca în orice altă situaţie similară.

Sunt avantajat să pot privi şi analiza această interacţiune din ambele poziţii, aceea de client şi aceea de prestator de servicii în industria restauraţiei. Cea de-a doua postură a fost din multe puncte de vedere susţinută de prima, cu atât mai mult cu cât o perioadă destul de lungă de timp am ales să fiu un client mai mult decât dificil, pretenţios şi chiar răutăcios, testând parcă limitele până la care puteam întinde răbdarea şi orgoliul ospătarilor sau bucătarilor din locurile în care mi-am preumblat poftele şi nevoile. Ceea ce urmează e cu siguranţă un set de principii util psihologiei de client de restaurant, dar şi o spovedanie, măcar în parte.

1. Fii relaxat! Ai ieşit să mănânci, ai intrat într-un restaurant ca să-ţi oferi măcar o oră de recompensă personală. În timpul serviciului sau în weekend, în vacanţă sau seara, după job. Încearcă să te deconectezi de la cotidian, de la telefoane, de la dead-line-uri şi de la celelalte motive care te ţin în stare de alertă. Ar fi ideal să-ţi pui telefonul pe silent cât mănânci şi, dacă proastele obiceiuri nu-ţi dau pace nici măcar la masă, alege să stai cu ochii în tabletă sau pe orice alt ecran citind ceva relaxant în timp ce mănânci. Dacă nu ai decât 15-20 de minute la dispoziţie, nu intra în restaurant. Du-te la fast-food sau ia-ţi un covrig. Pentru o masă în adevăratul sens al cuvântului e bine să aloci un timp relaxat sau să alegi locul în care mănânci în funcţie de cât ai la dispoziţie.

2. Fii prietenos şi deschis la o experienţă pozitivă! N-are niciun rost să intri a doua oară într-un restaurant unde anterior ai avut o experienţă neplăcută, unde nu-ţi place mâncarea, unde nu-ţi plac ospătarii sau mirosul din salon. N-are absolut niciun rost să intri pentru prima oară într-un local cu prezumţia că mâncarea e proastă sau scumpă, că personalul are ceva cu tine sau că vrea să-ţi fure cineva banii din portmoneu. E ca şi cum ai sări de pe un bloc cu patru etaje ştiind că jos te vei face praf. Măcar una dintre bănuielile tale se va confirma pentru că tu însuţi vei induce asta.

Răspunde la salutul ospătarului sau salută-l chiar tu primul dacă pe el nu-l ajută pregătirea, răspunde la zâmbetul lui sau zâmbeşte tu primul şi s-ar putea să-şi aducă şi el aminte să o facă. În definitiv TU chiar vrei să te simţi bine şi ai puterea să te asiguri de asta. Un ospătar poate deveni aliatul tău în doar câteva clipe, cu gesturi mici dar importante. Şi dată fiind ruptura catastrofală dinte bucătărie şi ospătari în multe dintre restaurantele din lumea asta, sigur ai nevoie de asta. Dacă serveşte la mese, ospătarul nu e un servitor. Aşa cum cei din familie care pun şi servesc masa nu-ţi sunt nici vasali, nici datori cu ceva. Iar faptul că tu plăteşti pentru mâncare şi pentru servicii şi parte din banii respectivi reprezintă remuneraţia lor nu te transformă nici în patronul lor, nici în Dumnezeu. E un schimb şi nimic mai mult.

3. Întreabă, interesează-te, asigură-te! „Cutare preparat e proaspăt/bun?” e probabil cea mai inutilă întrebare pe care o poţi pune unui ospătar. Dacă ai reuşit să te asiguri de primele două puncte de mai sus, ospătarul îţi va spune singur ce ar fi bine să comanzi. Întrebarea asta conţine multă suspiciune, nesiguranţă şi lipsă de înţelegere asupra felului în care funcţionează serviciile în general. Gusturile ospătarului nu coincid cu gusturile tale, el e acolo ca să vândă, iar puntea amicală despre care vorbeam mai devreme îl ajută să-i pese ceva mai mult de tine, dincolo de misiunea lui.

Între tine şi ospătar se construieşte un proces de colaborare care are ca scop final mulţumirea ta. Scopul ăsta e în primul rând al tău şi e firesc să fie aşa. Dacă nu mănânci sare, zahăr, gluten sau ingrediente care pur şi simplu nu-ţi plac, asigură-te înainte de a comanda că ele nu vor ajunge în farfuriile tale. Află ce e deja preparat şi ce se prepară la comandă, întreabă despre tot ceea ce ştii că e important pentru tine, solicită şi află dacă dorinţele îţi pot fi împlinite. E dreptul tău şi obligaţia ta să o faci în spiritul amical despre care vorbeam. Aşa cum e dreptul şi obligaţia ta să te ridici şi să pleci dacă numărul de răspunsuri negative e mai mare decât numărul micilor compromisuri pe care eşti dispus să le faci. Sau comandă o salată dacă nu mai ai timp să mergi în altă parte şi nu mai reveni. E ok.

4. Şi tu găteşti? Felicitări! Aici gătesc alţii! Sunt pur şi simplu fermecătoare micile dialoguri despre reţete şi secrete culinare dintre un client relaxat şi un ospătar prietenos, care ştie ce se întâmplă în bucătărie (ştiu, sunt puţini, foarte puţini, dar îţi faci un cadou minunat găsindu-i). Însă calitatea ta de oaspete într-un restaurant nu include şi nu are nicio legătură cu calităţile tale de bucătar. Eşti la masă, ai aflat că ciupercile din Stroganoff sunt din conservă încă înainte de a comanda, dar ai comandat. E decizia ta dacă mănânci cu noduri, pufnind, sau dacă te decizi să rămâi relaxat după ce ai comandat, în cunoştinţă de cauză, ceva ce nu-ţi place. Excludem de aici varianta în care ai fost minţit că sunt ciuperci proaspete, e dreptul tău să refuzi farfuria, să pleci sau să comanzi altceva şi să nu mai revii.

În general nu interesează pe nimeni cum ai fi făcut sau cum faci tu acelaşi preparat pe care l-ai primit pe masă. Poţi fi un rege relaxat sau poţi fi un client frustrat, decizia e mereu la tine. Dacă preparatul e pregătit la comandă, ai libertatea să întrebi şi să soliciţi un anumit ingredient care în mod normal lipseşte din formula de preparare a bucătarului în cauză. Mă refer, să zicem, la nişte mărar în tocăniţa de ciuperci sau la existenţa sau absenţa porumbului într-o salată de ton. Poţi şi ai tot dreptul să ceri o bucată de carne preparată conform preferinţei tale şi aşa mai departe. Şi din nou jocul raportului dintre „da” şi „nu” şi din nou libera opţiune de a te ridica de la masă înainte să comanzi, de a reveni sau nu în respectivul local.

5. Ştim că eşti la curent cu preţurile din piaţă şi de la supermarket al ingredientelor. Dar noi, la restaurant, pe lângă ceea ce plătim la furnizori pentru tot ce ajunge pe masa ta, mai plătim lunar: chirie, salarii, taxe la salarii, taxe pentru muzica din local, taxe locale, consumabile, produse pentru igienizare, curent, apă, gaz, servicii de comunicare, benzină, servicii obligatorii de salubritate de vreo trei sau patru feluri, servicii şi echipamente de pază şi securitate, impozite, TVA, amenzi, şpăgi, amortisment la investiţii. De aceea, dacă noi cumpărăm un ou cu un leu, tu va trebui să plăteşti pentru el minimum cinci. Câţiva bănuţi din tot ce am înşirat mai sus se contorizează şi în farfuria, şi în paharul, şi în şerveţelul cu care te ştergi la gură. Nu ne pare rău şi nu ne cerem scuze pentru asta, e decizia ta dacă-ţi faci tu singur o omletă acasă ori dacă vrei să ţi-o facem noi, la restaurant. Regulile jocului diferă mult.

M-aş bucura să ştiţi cât de neplăcut e să vă puneţi ospătarul şi propria dispoziţie în faţa unei reacţii de genul „…şaizeci de lei o porţie de file mignon cu sos Gorgonzola???”, să o comandaţi şi să o mâncaţi cu convingerea că sunteţi jefuiţi la fiecare îmbucătură. Aia nu e masă, e supliciu, e ceva ce puteţi uşor evita dacă vă pasă cu adevărat de voi înşivă, de sănătatea voastră şi de starea voastră de spirit. Am făcut parte multă vreme din categoria clienţilor care intră într-un restaurant ca să „testeze”, nu ca să mănânce. Apoi am ajuns în postura „testatului” şi nu mi-a plăcut deloc. Relaxează-te! Fii prietenos! Bucură-te, ce naiba?!

6. Mănâncă şi poartă-te regeşte şi vei fi tratat ca un rege! Un rege adevărat nu calcă de două ori acolo unde nu i-a plăcut prima oară. Un rege adevărat nu intră într-un restaurant cu preţuri peste potenţialul buzunarului său. Un rege adevărat nu iese din palat cu capsa pusă, croit să taie capete şi să beştelească ospătari. Un rege adevărat comandă în cunoştinţă de cauză şi îşi tratează „supuşii” cu indulgenţă. Pentru că e rege!

Regii nu se scobesc îngrijoraţi prin buzunare şi acceptă regulile jocului despre bacşiş în concordanţă cu calitatea serviciilor şi a mâncării. Ştiţi că parte din tips ajunge şi în bucătărie la sfârşitul zilei? Cu atât mai mult cu cât ţi s-au acceptat comenzile speciale, derogările de la reţete, adăugirile sau omiterile de ingrediente. Ca unui rege ce eşti. E dreptul tău să laşi în farfurie sau să iei acasă, la pachet, dacă porţia a fost mai mare decât ai avut nevoie pe moment, dar să ştii că nu e un gest regesc să comanzi o singură porţie pentru doi. Pentru că tu, ca medic, nu operezi doi oameni în acelaşi timp, ca avocat nu pledezi două cazuri concomitent, ca profesor nu predai la două clase în paralel, ca instalator repari câte o ţeavă, pe rând… Singurul „rege” despre care se spune că făcea mai multe lucruri în acelaşi timp era, de fapt, împărat şi puţin nebun.

Da, piaţa de restauraţie din România are mari probleme, sunt mulţi ospătari nesimţiţi, sunt puţini bucătari cu har, sunt mulţi proprietari zgârciţi la ingrediente şi mărinimoşi la prafuri galbene. Dar ulcerul tău nu va îndrepta nimic din toate astea. Nemulţumirile tale se pot exprima mult mai simplu, prin boicot personal şi recomandări negative/recomandări pozitive pentru locurile care-ţi plac cu adevărat. Fiecare local are publicul lui, iar tu eşti responsabil doar pentru propria stare de bine. Locurile care pentru tine sunt proaste pot fi minunate pentru alţii, cu alte aşteptări şi cu alte preferinţe.

Vârsta crucială a unui restaurant nou deschis e, în general, de aproximativ şase luni. La nivel internaţional. Adică un procent impresionant din numărul restaurantelor noi mor după primele şase luni. E valabil şi pentru cafenele, baruri, pub-uri sau alte genuri de localuri care se înscriu în marea categorie a companiilor din „alimentaţia publică”.

Mi se pare o cifră corectă date fiind principiile greşite de la care mulţi antreprenori din domeniu pornesc atunci când decid că au şi banii, şi voinţa să se aştearnă la un asemenea drum. Pentru că banii şi voinţa nu sunt nici pe departe suficiente şi înclin să cred că devin amănunte mai puţin importante în faţa avantajelor reale pe care-ţi bazezi decizia de investiţie în funcţie de timpul în care intenţionezi s-o recuperezi şi să începi să faci profit. Asta după ce treci, desigur, prin cei patru paşi obligatorii ai construcţiei afacerii pe care o începi: cum arată şi ce fac produsul şi serviciile tale, unde te plasezi pe piaţă din punctul de vedere al preţului, cui te adresezi şi cum îţi atragi publicul.

Există câteva capcane oarecum clasice în care pică mulţi dintre aceia care decid să deschidă o cafenea, un club sau un restaurant şi, în funcţie de cât de des am auzit vorbindu-se de ele, voi încerca să le clasific mai departe.

1. „Sunt un tip popular. Am mulţi prieteni, colegii de pe unde am lucrat şi foştii colegi de facultate şi de liceu încă mă mai sună, abia aştept să am unde să-i adun pe toţi şi să facem nişte chefuri de pomină. Dacă ar fi să mă bazez doar pe ei, şi tot o să fie ok.” Nu zic că nu vor veni deloc. Unii vor veni şi vor aştepta să bea şi să mănânce gratis. În definitiv, tu eşti patron şi ei sunt încă angajaţi, măcar de dragul timpurilor trecute ai putea să dai şi tu măcar ciorba gratis. Că „o ciorbă nu se simte”.

Alţii vor veni o singură dată sau deloc pentru că eşti departe, pentru că au copii de crescut, pentru că muncesc mult, pentru că le plac alte locuri, pentru că ai preţuri mai mari sau mai mici decât ceea ce pot sau preferă ei să frecventeze. Mulţi dintre ei nu ştiu cum e să plăteşti salarii, taxe şi impozite în fiecare lună şi vor crede că vrei să te îmbogăţeşti de pe urma lor. Prietenii adevăraţi sunt aceia care preferă să mănânce la tine şi să plătească pentru asta dacă le eşti în drum, dacă le eşti cu adevărat prieten şi dacă ceea ce vinzi tu e pe placul lor, la un preţ corect din perspectiva lor financiară şi culturală. O ecuaţie cam complicată comparativ cu optimismul „principiului” de pornire, nu credeţi?

2. „Fac un loc pentru toată lumea, să poată mânca şi bea oricine, indiferent de nivel financiar sau social.” McDonald’s e pentru toată lumea. Şaorma e pentru toată lumea, căci e masa principală a taximetristului, dar şi „gustarea” de după „club” a proprietarului de gipan. Şi mai era pe la sfârşitul anilor ’90 o chestie cu bănci şi mese de lemn, vizavi de Ştefan Gheorghiu, la Leu. Lumea zicea că e a lui Arşinel. Vindeau ciorbă de burtă, pulpe de pui şi cârnaţi la grătar, cu cartofi prăjiţi. Ciorba aia era sfântă iarna. Veneau acolo şi muncitori de pe la Apaca, şi studenţi, şi profesori, şi ziarişti. Într-o zi am dus-o acolo pe naşă-mea în haină de blană de vulpe argintie până-n pământ şi am leorpăit minunea aia de ciorbă ca şi cum ar fi fost ultima pe viaţa asta. Dar asta a fost o singură dată.

Cum arată un loc pentru „toată lumea”? Ce conţine meniul unui astfel de loc? Ciorbele clasice la orice oră a zilei, ceafă la grătar, tartine cu icre de sturion, raţă cu portocale şi Beef Wellington? Ce bucătar angajează un astfel de loc? Ce ambianţă sonoră foloseşte el? Ce preţuri conţine lista? Ce vinuri? Fetească de zece lei sticla şi Amarone de cinci sute? Cred că o decizie cât mai clară, exprimată concis în meniu, preţuri, design interior şi energia personalului de servire e de preferat în faţa dorinţei de a face pe oricine fericit. Orientarea clară către un anumit public nu înseamnă nici pe departe restrângerea orizontului de business, ci structurarea logică şi cu şanse de succes a produsului tău.

3. „Iau o tanti de la ţară şi facem mâncare de-aia, ca la mama acasă.” Mâncare ca la mama acasă e doar la mama acasă. Oricât de „neaoş” ar şti bucătarii tăi (care e musai să aibă şi diplomă de bucătar, aşa cum prevede legea) improvizaţi să gătească, na-ţi-o frântă că fiecare mamă găteşte diferit, de la casă la casă. Sigur că poţi replica energia generală a mâncării făcute în casă respectând o serie de metode şi tehnici comune „slow food”-ului din întreaga lume, sigur că poţi să găseşti (mai greu, ce-i drept) un bucătar care să aibă în vârfurile degetelor şi în papile acea vibraţie unică, pe care numai bucătarii cu vocaţie şi pasiune reuşesc s-o transmită farfuriilor pe care le creează.

Dar nu te aştepta ca toţi oaspeţii tăi să rezoneze identic. În plus, misiunea ta e să-i aduci la mese pe aceia care vor mâncare gătită tradiţional, bucate pe care mulţi dintre ei le fac şi singuri, la ei în bucătărie. Şi asta chiar fac foarte multe restaurante din România. Unele, puţine, cu mare succes. Şi aici trebie să decizi singur dacă vrei să renunţi din start la acea mare categorie de clienţi, care intră într-un restaurant tocmai pentru a putea alege ceva ce sigur nu fac la ei acasă şi dacă eşti pregătit să dai zilnic piept cu „experţii” care decid pe loc dacă sarmalele tale au sau nu vreo legătură cu „alea pe care le-am mâncat în ’84, la Tuşa Greta, la Cluj, scăzute o noapte şi o zi pe foc mic, în oală de lut.”

3.1 Aici aş subscrie cumva o mai veche teorie depre care am amintit la un moment dat într-un săptămânal bucureştean. Mi se pare cel mai uşor să eşuezi cu bucătărie românească în România. Toată lumea face mâncare românească şi toată lumea se pricepe sau crede că se pricepe la reţete româneşti. Şi bucătarii, şi clienţii. Ori eşti foarte bun şi foarte neaoş, ori nu eşti. E plin de restaurante cu mâncare românească submediocră şi ele rezistă pentru că porcul e ieftin şi calitatea clienţilor scade vertiginos. Desigur, e doar decizia proprietarului dacă vrea să facă bucătărie sau să câştige indiferent de calitatea a ceea ce vinde. Căci şi dacă ai un jeep în faţa cârciumii, casă de vacanţă la Ibiza şi copiii la şcoli scumpe şi ai făcut o avere vânzând o mizerie de mâncare, tot că ai eşuat îmi permit să consider.

4. „N-am habar de cârciumărie şi nici de bucătărie, nu am timp să stau toată ziua la restaurant, dar îmi angajez un manager şi conduc toată treaba făcând altceva în paralel.” Genul ăsta de cârciumar trece pe la local maximum o dată pe zi, seara, la închidere. Sau la ora la care se retrage el la alte activităţi, restaurantul continuând să mai funcţioneze câteva ore după acel moment. Majoritatea afacerilor de gen despre care ştiu că s-au scufundat în mai puţin de un an au suferit de problema patronului absent. Aţi auzit, ca şi mine, poveşti cu barmani care vindeau o noapte întreagă din propriile sticle de alcool şi la închidere raportau doi sau trei clienţi? Sau despre şefii de cluburi care îşi comandau singuri camioane întregi de bere livrată seara, târziu, după ultimul „raid” al patronilor, bere pe care o vindeau lejer până a doua zi, când raportau din nou o noapte slabă pentru proprietarii respectivului local?

Şi nu e vorba doar despre eternul şi nemuritorul furt. Absenţa îndelungată a „iniţiatorului” de la punctul de lucru sporeşte vertiginos şansa de eşec a oricărui local, indiferent de specific. Stocurile, calitatea produselor şi a serviciilor, conceptul, atmosfera, abordarea clienţilor, vânzările de tip consultativ, absolut totul e la îndemâna şi la decizia unor oameni care vin „la serviciu” şi care de cele mai multe ori nu simt nimic din ceea ce ar trebui să aducă în business implicarea directă a aceluia care a creat proiectul.

Mai sunt şi alte tipologii subsidiare, dar mie astea patru (şi jumătate) mi se par cele mai frecvent întâlnite cel puţin în România. Nu mă refer la cârciumarii care vor şi ştiu cum să dea un tun cu servicii şi produse mediocre. Multora chiar le iese, am amintit tangent despre ei şi succesul lor financiar se bazează în mare parte pe lipsa de cultură şi pe nivelul scăzut al aşteptărilor sau preferinţelor publicului. N-ai cum să tratezi ca pe un principiu de ocolit specularea lipsei de gust a clienţilor. Cine-o face şi-i merge contribuie la scăderea calităţii pieţei în general, dar asta e altă poveste.

Încep să cred că Seth Godin are mare dreptate. Diferența dintre amatori și profesioniști e că profesioniștii sunt cei care lucrează, indiferent că au chef sau nu:

„The notion that I do my work here, now, like this, even when I do not feel like it, and especially when I do not feel like it, is very important. Because lots and lots of people are creative when they feel like it, but you are only going to become a professional if you do it when you don’t feel like it. And that emotional waiver is why this is your work and not your hobby.”

Până la urmă serviciul în sine e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem să vină banii de undeva. („Diferenţa dintre amatori şi profesionişti” – Andreea Năstase)

OK, restul articolului e magic, e hrănitor de minţi tinere şi deschise, mai mult decât util acelora aflaţi la început de drum în general, în viaţă, nu numai spre o carieră sau o profesie. Mi se pare că lipseşte ceva, totuşi. Sau, ca să mă exprim fără nicio nuanţă negativă, m-aş fi bucura să găsesc în textul ăsta ceva în plus, ceva ce Andreea poate că a subânţeles fără să o scrie negru pe alb.

Pentru că eu unul sunt obligat să fac o distincţie între profesioniştii pentru bani şi profesioniştii pentru misiune, utilizând vocaţia. Ştiţi care e convngerea mea din ce în ce mai puternică? Eu cred că ambele tipuri de profesionişti sunt autentice, dar cel din urmă e puţin mai fericit. Mai cred că profesioniştii care lucrează şi când nu au chef s-ar putea să greşească mai des decât aceia care lucrază oricând cu aceeaşi pasiune şi convingere că îşi împlinesc misiunea exercitându-şi vocaţia.

Mi-e teamă că ne-am creat la nivel cultural modele greşit înţelese ale profesionalismului. Modelele noastre de căpătâi sunt indivizi care au strălucit, iar dintre ei mulţi au făcut şi o poală de bani, dar au şi modificat plenar domenii întregi de activitate, ştiinţa şi direcţia omenirii. Toţi aceştia, demonstrat cu probe şi studii de caz cel puţin aparent serioase (Malcolm Gladwell, de exemplu, chiar vorbeşte pe limba mea) au fost şi unii încă sunt nişte profesionişti pasionaţi. La ei banii au venit pentru că au ştiut mai devreme sau mai târziu ce vor să facă, şi-au susţinut pasiunile cu multă muncă de cele mai multe ori repetitivă fără ca asta să le fie neplăcut şi au avut şi un dram sau un munte de şansă şi au primit ajutor punctual, providenţial sau conjunctural ca să-şi dezvolte proiectele şi teoriile.

Mulţi dintre ei au reuşit să pună piciorul ferm în pragul istoriei şi să devină parte din ea tocmai când au desoperit că „serviciul e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem” să ne plătim chiria şi ratele la bancă şi că menirea lor e în cu totul altă direcţie pe care, din cauza fricilor de toate felurile, nu şi-au dat voie să calce. Şi mie-mi plac banii. Sau, ca să fie mai clar, şi mie-mi plac foarte multe dintre avantajele pe care un individ le poate obţine plătind cu bani pentru ele. Dar nu mi s-a întâmplat să plâng de furie că trebuie să mă ridic din pat de dimineaţă ca să merg să muncesc decât în două dimineţi din cei aproape şaisprezece ani de când muncesc şi sunt plătit pentru ceea ce prestez. Nota Bene: în ambele cazuri solicitasem să fiu plătit în avans, ştiind că la un moment dat ar fi existat şansa să clachez şi să renunţ.

Suma asta a „tuturor lucrurilor care nu ne plac” dar pe care le înghiţm cu noduri, pentru bani, sigur că poate să devină un mod de viaţă al unui profesionist remarcabil numai că, în timp, realitatea ne cam dă exemple că modul ăsta de viaţă de multe ori plesneşte, crapă. În starea de sănătate, în căsnicie, în relaţiile interumane, în educaţia propriilor copii… În general, în ceea ce suntem obişnuiţi să identificăm drept „viaţă”. Şi, ca să vezi, bumerangul loveşte chiar în calitatea de profesionist a celui convins în primul rând de bani că e la locul potrivit. Cred că îmi plac mai mult profesioniştii fără cancer şi fără vieţi personale distruse ori trăite frugal, absent, pe furate. Şi mai cred că profesioniştii convinşi de misiune şi nu de bani, nu ştiu cum naiba, parcă se îmbolnăvesc mai rar şi îşi petrec viaţa într-o mult mai bună conexiune cu ei înşişi, cu cei din jurul lor, cu soarele, cu Universul…

Sigur că unii dintre voi vor spune că pun problema la un mod ideal, în care toţi ar trebui să prestăm în mod profesionist ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne bucură şi ne face să ne simţim cu adevărat la locul potrivit. Dar acum serios, voi nu credeţi că modelul ăsta al profesionalismului de nevoie a cam eşuat, că l-am abordat doar ca pe un compromis şi că drumul ăsta se îngustează vizibil, de la o zi la alta?

Citeşte

Cele unsprezece lecţii despre şcoală şi viaţă de la Bill Gates

ca să înţelegi mai uşor

Microsoft’s Lost Decade

E simplu. Treaba pur şi simplu nu mai funcţionează după regulile şi mai ales după efectele lor din ultima sută de ani. Planeta e distrusă, umanitatea abia dă semne de trezire şi încearcă să se oprească din inerţie. Eu sunt din ce în ce mai sigur că avem o şansă pe care ar fi bine să ne-o acordăm întâi nouă înşine.