Ştiu pe cineva…
…care la citirea acestei mărturii a gândit „ce mizerabilă! cum să faci aşa ceva aceluia care te-a adoptat şi ţi-a oferit un acoperiş şi a plătit o vreme pentru ca ţie să nu-ţi lipsească nimic?”
…care a simţit pentru o clipă trecutul înnegurat şi negat şi întunericit înadins pâlpâind a remuşcare printre perdelele de cârpă îmbâcsite de atâtea păreri de rău recolorate în nuanţele confortabile ale eufemismului autoprotectiv.
…care a reuşit să-şi reidentifice şi să-şi reconfirme valorile puternice despre abuzul fizic, verbal şi emoţional condamnabil (şi asta doar în cazuri extreme, când victima nu a demonstrat clar că e o creaţie a diavolului) numai în cazul altora, niciodată suficient de argumentat sau plauzibil analizat în cazul propriei persoane.
…care a pus în balanţa clamat infailibilă a propriilor fixaţii cu pretenţii de principii propria poziţionare faţă de personalitatea publică şi culturală a pârâtului pe un taler şi propria îndoială asupra veridicităţii unei „delaţiuni” venite din partea unei necunoscute care încearcă doar să câştige atenţie pe spinarea notoriului său tată adoptiv, pe celălalt taler.
…care a exclamat într-un final, batjocoritor: „Prostii! Dacă era adevărat, justiţia ar fi demonstrat de atunci vinovăţia reclamatului. Sunt doar elucubraţii de progenitură fără ţintă în viaţă. Un alt exemplu elocvent despre cum generaţia asta de distruşi tineri încearcă să-i demonizeze pe aceia care le-au pus sub nas o farfurie cu supă.”
Ştiu, tu nu eşti acel cineva şi astea sunt doar fructe zbârcite ale unei imaginaţii tenebroase. Dar dacă pe tine gândul că un astfel de cineva chiar există şi generează asemenea orori te înspăimântă chiar mai tare decât subiectul principal, atunci suntem bine. Suntem mai mulţi.
Cele mai voi