Lexical-intrinsec despre dezamăgire

„M-ai dezamăgit!” „Sunt dezamăgit…” „Eşti o mare dezamăgire pentru mine.” Asta pe un ton resemnat, miorlăit sau întretăiat de suspine. E un soi de durere brav-masochistă în deznodământul ăsta umed al identificării şi acceptării fataliste a faptului că un cineva sau o situaţie nu ne-a împlinit aşteptările, nu ne-a confirmat propriile proiecţii şi nu ne-a generat, în final, satisfacţie şi confort emoţional.

Mai mult, uneori trecem prin perioade întregi în care ne transformăm în dezamăgiţi pro. Ca şi cum instituţia dezamăgirii ne-ar apropia, prin tristeţe şi amoc, de adevăratele taine de căpătâi ale existenţei. Conform unei predispoziţii demonstrate ştiinţific a intelectului uman pentru negativism şi anxietate, dezamăgirea ca mod de viaţă ne aprinde pe creştet un fel de nimb al martiriului filosofic pe care, cu litere de neon, clipeşte intermitent, mai ceva ca reclamele de pe cazinourile din Las Vegas, poate cel mai cunoscut text publicitar creat vreodată: „Viaţa e de rahat!”.

Rewind. „Dezamăgire” este, evident, un cuvânt compus. Prefixul „dez-/des-” reprezintă reversibilul unei stări de fapt, mutarea unei stări sau a unei acţiuni la polul opus faţă de instanţa sa iniţială. „Dez-amăgire” (sau fratele lui şi mai „in your face”, „dez-iluzie”) nu reprezintă nimic altceva decât o pură şi binefăcătoare trezire la realitate, o ieşire din ceea ce doar propria noastră structură emoţională şi intelectuală a proiectat ca şi aşteptări faţă de o situaţie sau faţă de o altă persoană.

Nimeni nu e vinovat pentru propriile noastre deziluzii. Nici măcar noi înşine, din moment ce aşa ni s-a dat nouă temă de lucru în conjunctura umanităţii pe care o reprezentăm. Iar mica noastră revelaţie lexicală mi se pare foarte utilă pentru momentele în care suntem natural înclinaţi să revărsăm vină şi reproş asupra altora. „Sunt dezamăgit! M-ai dezamăgit! M-am trezit din somnul iluziei şi, mulţumită ţie, am ieşit de sub perdeaua difuză a amăgirii. Îţi mulţumesc!”

Ce pot să câştig prin asta? Totul, prin comparaţie cu hibernarea în transferul de responsabilitate asupra celorlalţi. În primul rând o trecere conştientă de la sentimentul de pierdere la cel de câştig şi recompensă personală: nu mă mai amăgesc, nu mai trăiesc în iluzie, sunt mai treaz şi mai conştient. În al doilea rând, o poziţionare confortabilă faţă de subiect: de fapt, eu sunt cel care a proiectat şi s-a poziţionat greşit, subiectul (persoană sau situaţie) poate fi privit altfel decât indezirabil şi de evitat. În al treilea rând, un nou traseu/circuit mental şi emoţional pentru vitoarele situaţii similare, în care voi şti că aşteptările sunt doar ale mele şi nu temele altuia în raport cu mine.

Nu e doar un joc de-a lexicul, ci doar un exemplu foarte simplu despre propria şi atotcuprinzătoarea noastră responsabilitate asupra ceea ce reprezentăm din punct de vedere emoţional, filtrat prin intelect. Nimeni altcineva şi nimic altceva în afară de noi înşine nu ne face fericiţi, iar ceea ce vine din exterior sunt doar simple recompense sau ameninţări. E treaba fiecăruia dacă alegem sau nu să rămânem dependenţi de ele.