Posturi cu tagurile: "ganduri"

Laura e toată un zâmbet, e exact genul de PRistă pe care te aştepţi să-l vezi la un eveniment de produs. E caldă, naturală, puţin încordată în aşteptarea invitaţilor, tresărind uneori cu ochii pe ceas, la gândul că au trecut vreo cincisprezece minute peste ora anunţată şi parcă nu e chiar toată lumea. E parfumată, îmbrăcată cu gust, are ochi frumoşi sub lentilele ochelarilor cu ramă regulamentar colţuroasă, de culoare neagră. E un arcuş ce desenează linii elegante printre oamenii de la event, o floricică deghizată în geek de dragul uzanţelor de moment, nescrise, ale socializării în beneficiul brandului.

„Şi cum eşti? Eşti bine? Eşti mulţumită de ceea ce faci? Faci exact ceea ce vrei să faci?”

Mă apucă brusc întrebări de felul ăsta, de multe ori ca nuca-n perete, fără să fac nicio tranziţie de la firul anterior al discuţiei (da, o cafea ar fi bună…văd că s-a cam adunat lumea…aseară am avut un proiect foarte fain…pe Vali l-ai mai văzut?). Laura se însufleţeşte din buze şi din gesturi. Daaaa….eu chiar am ales ce trebuia, îmi place foarte mult ce fac, cred că sunt făcută pentru asta, mi se potriveşte foarte bine, fac master şi e greu, că la şcoală nu vor să înţeleagă că trebuie să şi muncesc…Dar e clar că sunt exact pe linia pe care trebuie să fiu, să cresc, săînvăţ, să evoluez…

„Dar tu ce vrei, de fapt, să faci? Care e, de fapt, drumul acela pe care-l simţi al tău?”

Am acest obicei prost. Mi se blochează pe retină un zvâcnet de pupilă, un gest din mână care parcă încearcă să tuşeze prea gros o bucată de frază, care parcă încearcă să întărească prea dens dorinţa de autenticitate a discursului însufleţit. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Paradigma renunţării îşi trăieşte de la un moment încolo o existenţă proprie, separată de aceea a identităţii pe care ne-o asumăm în direcţia aleasă de multe ori auto-impus. Am trăit în ecuaţia asta, m-am convins mai întâi pe mine, pentru a fi cât mai autentic şi convingător cu alţii. Nici măcar nu insinuez că trăim o istorie personală dublă sau triplă sau… Ştiu că în planul social, de suprafaţă (şi suprafaţa asta de foarte multe ori e groasă şi temeinică, necum falsă ori trucată) construim cu fervoare o autenticitate pe care ne-o dorim poate inconştient cât mai solidă.

Cu încă un zvâcnet, poate ceva mai şovăitor, Laura mă priveşte fix în timp ce-mi repetă că se simte excelent în industria comunicării şi că îi place foarte mult mediul şi natura ocupaţiilor ei zilnice. Zâmbesc. Fără ironie, fără superioritate, fără „hai, mă, Laura…mai insişti mult?”. (vorba unui şugubăţ, „cred că niciodată, niciun copil pe lumea asta n-a zis „eu când voi fi mare o să mă fac PiaRist”). Cu aceeaşi însufleţire, pe acelaşi ton pe care, de fapt, şi l-ar dori alb şi analitic, fără tranziţie, aud răspunsul pe care-l aşteptam. A, eu sunt muzician, am făcut asta multă vreme, dar am realizat că mori de foame cu muzica, nu aş fi avut cum să mă întreţin din asta, în PR perspectivele sunt mult mai variate… 

„Şi când te vei întoarce la muzică?”

„Nu ştiu…poate într-o zi…” Exaltarea fuge ca suflată de o pală insesizabilă de vânt uşor nostalgic. E înlocuită de expresia inconfundabilă a renunţării pe care pentru mai mulţi ani o păstrăm într-un fel de provizorat. O ascundem, o mascăm, o baricadăm după comunicatele de presă, după dead-line-uri şi bucurii şi succese momentane, păstrând măcar într-un colţ al conştiinţei acel mic şi pâlpâitor „what if?” Indiferent de ce surogat alegem în locul visului.

În aceeaşi încăpere, la acelaşi eveniment, la mai puţin de o oră distanţă, am o discuţie similară cu Paula. Schimbul de replici este copie la indigo, doar că Paula nu e muzician, e călător. Orizontul ei tânăr îi sclipeşte în ochi deocamdată până la Marea Egee, unde s-ar stabili ca să se impregneze de tot ceea ce îi dau ei valurile şi soarele şi nisipul şi calamarii. Unde s-ar bucura să aducă români în vacanţă, să le arate Grecia altfel decât o ştiu ei din concedii, să le-o arate aşa cum o văd ochii ei calzi, luminoşi, dar parcă puţin trişti sau doar obosiţi. Ochii aceia care parcă deja tânjesc fără să ştie la întâlnirea cu Oceanul…

Visele nu mor niciodată. Nici renunţările nu tac niciodată. Chiar şi atunci când alţii reuşesc să ne fure visele, de multe ori mascându-şi legitim demersul într-un fel de datorie de onoare întru „trezirea” altora, despărţirea e doar temporară. Adormim visul şi ne lepădăm de magie doar pentru a putea fi vremelnic în rând, în coloană, în marşul regulamentar şi uniformizat. Natura noastră unică şi irepetabilă se răzvrăteşte fără să ţină cont de ceea ce ne antrenăm să facem pentru a ne transforma compromisul în mod de viaţă, poziţie socială, stimă de sine, viaţă liniştită. Şi nu vă imaginaţi răzvrătirea dramatizată în accese de sinceritate şi răbufniri spontane. Nu, ne antrenăm suficient cât să scoatem chiar şi asta din natura noastră de făpturi magice. Răzvrătirea e în dureri de cap, în atacuri de panică, în lehamite, în nemulţumirea perpetuă pe care o mai întrerupem urcând un munte ori jucându-ne în valuri cu copiii, ca nişte copii.

Însemnarea asta nu are nici direcţie precisă, nici dorinţe militantiste, nici intenţii anarhice. Reprezintă doar unul dintre multele momente în care îmi aduc aminte câtă binecuvântare găsesc în a fi reacceptat magia în viaţa mea şi câtă recunoştinţă simt pentru toţi aceia şi tot ceea ce mă ajută în fiecare clipă să nu o las să treacă pe lângă mine, mă ajută natural s-o primesc, s-o menţin vie şi s-o dau mai departe altora. Dacă vă e vreodată de vreun folos, să ştiţi că sunt încă aici şi că sunt oricând bucuros să dau o mână de ajutor, fie doar şi cu un sufleu de lămâie, la acea trezire către care, inevitabil, mergem din ce în ce mai mulţi: trezirea în vis.

La ce bun să-mi spui azi că acum trei ani ai auzit oameni care mă vorbeau de rău, îmi puneau etichete şi se îndoiau verbal îndemnându-i şi pe alţii să se îndoiască de calităţile mele?

Unu la mână, ceea ce oamenii aceia spuneau era percepţia şi proiecţia LOR asupra cine eram EU atunci. Deci necum să mă afecteze în profunzime ceva ce se cam autogenera în conştiinţa unora, mult dincolo de puterea sau intenţia mea de a interveni.

Doi la mână, din moment ce atunci ai ales să nu-mi spui despre asta, nu crezi că erai, de fapt, doar parte din procesul de răspândire a acelor etichete şi calificative? La ce bun să-mi spui azi ceva ce ieri nu mi-ai spus poate pentru a nu mă răni?

Hai să te scot tot eu din impas: azi sunt mai greu, mult mai greu de rănit decât ieri. Pentru că azi aleg între a mă încolăci de o durere pe care doar eu decid dacă vreau sau nu s-o simt şi a zâmbi cu empatie către aceia care s-ar bucura să ştie că vorbele lor mă dor.

Şi tot azi aleg să nu mă supăr pe tine pentru că nu mi-ai fost prieten mai adevărat atunci. Poate că mi-ai fost mai adevărat decât aş fi putut eu înţelege atunci. Şi pentru asta azi îţi mulţumesc.

Vorbim la telefon. Cel puţin de două ori pe zi şi asta doar când treburile ei şi plajele mele nu se prea coordonează la distanţa celor cinci ore toarse de fusurile orare. Pentru mine e cu siguranţă prima şi singura dată când distanţa a reuşit să construiască durabil şi cu sens o structură rezistentă în interiorul unei relaţii. Şi spun asta din poziţia „specialistului” în relaţii la distanţă eşuate. Şi de multe ori, dincolo de drăgălăşenii, poveşti despre cum ne-a fost ziua, sfătuieli despre proiectele fiecăruia ori despre cele comune deja începute sau doar plănuite, discuţiile curg înspre lecţii sau descoperiri pe care ni le explicăm cu bucurie de nou-născut. Aproape de fiecare dată decidem că trebuie să scriem despre ele dar parcă şovăim în a ne atribui paterninatea şi dreptul de a înrăma ceva ce am desenat împreună. Poate că de-asta va trebui să scriem mai multe cărţi împreună.

Azi am pornit de la un subiect banal. Acum câteva zile, un vecin de bloc din Bucureşti s-a supărat atât de tare pentru că şi-a găsit ocupat „locul său de parcare” neplătit, pe trotuarul din faţa blocului, încât a făcut scandal, a lovit maşina „incriminată”, s-a lăsat cu poliţie şi aşa mai departe. Poveste clasică de Bucureşti, nimic nou. Când am auzit povestea, i-am povestit-o lui Florian şi am făcut amândoi un exerciţiu neintenţionat. Pe rând, ne-am completat unul celuilalt întreaga paletă de reacţii pe care noi, cei doi furioşi (aproape) recuperaţi, le-am fi avut în urmă cu mai multă vreme într-o astfel de situaţie. I-am fi luat individului la penetrat verbal întreaga familie. Am fi făcut referiri abundente la originile lui presupus rurale sau la eventualul său nivel redus de inteligenţă sau de studii. Dacă ar fi avut un defect fizic (putea să fie doar chel, de exemplu) acesta ar fi devenit o ţintă primitoare de referiri batjocoritoare. Am fi presuspus lesne că nevasta îl înşeală şi i-am fi explicat omului cum şi în ce fel. Şi aşa mai departe.

Aşa am ajuns să vorbim din nou, în discuţia de astăzi, despre furie şi despre cum furia care primeşte un răspuns furios nu poate naşte decât şi mai multă furie. Un vecin furios, suferind pentru că locul „lui” de parcare, curăţat de zăpadă, este ocupat de altcineva. Răspunde cu un gest violent impulsului spontan de furie. În momentul în care va primi o reacţie cel puţin la fel de violentă ca răspuns (deşi în general tendinţa firească e ca răspunsul să depăşească prin forţă sau efect gestul declanşator) va genera deja precedentul propice altor schimburi din ce în ce mai dure.

În definitiv, doi indivizi dintre care fiecare consideră că celălalt i-a produs o suferinţă descarcă prin furie presiunea propriei nemulţumiri sau dureri lăuntrice. A, nu! Treaba cu „întoarce şi celălalt obraz” e o prostioară utopică şi martiristă care nu ajută pe absolut nimeni. Evitarea conştientă şi manifestă a escaladării conflictului e deja cu totul altceva. Şi, ca furios cu nenumărate trofee în panoplie, recunosc că nu e deloc uşor să nu dai drumul primului impuls. Dar o existenţă conştientă şi practica autentică a cunoaşterii de sine cred că sunt singurele metode care funcţionează cu adevărat inclusiv în astfel de situaţii.

A cui e suferinţa, indiferent de cine sau ce a declanşat-o? E numai şi numai a mea. Şi identificarea factorului extern (situaţie, fapt, individ) ca generator al suferinţei mele este primul pas în eroare. Eu şi numai eu permit acelui factor extern să îmi modifice starea emoţională, eu şi numai eu aleg să sufăr ca reacţie la ceva ce vine din exteriorul meu. La fel cum doar eu pot decide asupra felului în care voi reacţiona. În funcţie de codurile fiecăruia de educaţie, inteligenţă emoţională şi antrenare a conştiinţei, furia pare a fi una dintre cele mai frecvente formule de fugă din suferinţă.

Furia nu trebuie neapărat identificată cu violenţa. Tot fugă de suferinţă prin furie reprezintă şi extenuarea programatică, derapajele sexuale, alimentare, etilice şi, în general, cam toate drumurile pe care un indvid o apucă mai degrabă obsesiv decât bucurându-se de călătorie. Furia unor asemenea demersuri este administrată propriei persoane, tentaţia fiind aceea de a ne îndepărta de o anumită suferinţă prin aglomerarea propriei conştiinţe cu alte „priorităţi” şi, eventual, prin crearea unor motive iluzorii de durere, în spatele cărora încercăm şi de multe ori reuşim măcar pentru un timp să ascundem motivul de pornire. Desigur, aici intervine o altă mare preferată a tendinţei psihicului uman către tristeţe: victimizarea, martiriul tragicomic care de atâtea ori atinge cote paroxistice.

Nu vorbim despre situaţii extreme, când un scelerat îţi dă cu o cărămidă în cap pe stradă, deşi nici atunci nu cred că furia e cea mai bună soluţie dacă, prin absurd, mai ai putere să reacţionezi. Mă refer la toate acele mici mizerii care ne hârâie şi ne agită stricându-ne bucuria de a respira şi de a vedea viaţa cotidiană cu ochi buni. La toate prostiile întâmplate în exteriorul nostru şi pe care le băgăm în seamă atât de tare, încât ajungem să ne confundăm propria viaţă cu ele şi să ne plângem necontenit. La ce bun să mă urc pe pereţi pentru că un politician a debitat un cretinism la televizor? Pentru că decizia lui, un individ pe care-l identific drept net inferior mie (tu alegi singur în ce oglinzi te uiţi), urmează să-mi afecteze nivelul de trai şi cantitatea de pâine de pe masa copiilor mei. Dar frica asta e tot a mea, iar felul în care o abordez mă priveşte numai şi numai pe mine. Dar furia mea şi timpul petrecut bălăcărind un ecran de sticlă cu siguranţă nu-mi va rezolva problema.

Ultimul meu an a fost dedicat conştientizării şi retroversiunii unui noian de suferinţe. Unele mai profunde şi mai vechi, pe care le-am dobândit prea devreme şi prea abrupt ca să ştiu ce trebuie să fac cu ele. Cele mai recente, dintr-un profund dezinters pentru propria sănătate emoţională, deci şi pentru gestionarea conştientă a primelor. Poate pe alocuri nu reuşesc să exprim foarte clar ceea ce decid să vă împărtăşesc şi cu siguranţă incursiunile mele în subiecte destul de noi şi pentru mine nu ţin loc de explicaţii complete, venite din partea acelora care studiază temele acestea în profunzime, de mai multă vreme. Vreau doar să vă ofer părţi din ceea ce experimentez în drumul meu către mine întrucât ştiu eu precis că exemplul personal poate fi măcar uneori o completare bună şi umană la o lucrare cu misiune ştiinţifică.

De suferinţă nu scapi fugind, ci trecând prin ea, prin toată, cu totul.

Noaptea trecută am scris două însemnări. Cea în care vă arătam joaca noastră de-a „perfect fără tine” în Brazilia, cu oaspeţii cei dragi din România, şi cea despre fericire, în câteva vorbe. M-am mirat şi m-am bucurat să văd că, în timp ce subiectul „light” şi „fun” cu filmuleţul a trecut aproape neobservat pe lângă cel „serios” sau „mai profund”.

În cei vreo şase-şapte ani de când scriu pe blog, au fost multe momente în care am ales subiecte mai uşoare, consumabile şi mai simplu de prizat, cu mai mari şanse să vă facă să zâmbiţi, în detrimentul gândurilor sau frământărilor exprimate pe marginea unor teme mai sărace în valenţe distractive. De multe ori am crezut că un blog care clar nu vrea să recomenteze ştirile zilnice ar fi bine să aleagă o tuşă cât de cât „consumabilă” dacă nu chiar cu tot dinadinsul umoristică. Cu umorul e greu zilnic, mai ales când eşti ori foarte amuzant, ori foarte abătut în viaţa de zi cu zi. Între timp m-am mai adunat dinspre poli către mijloc, descoperind că nu e chiar atât de plictisitor să nu fii mai mereu la extreme.

Şi asta zic. Foarte interesant să (re)descopăr că suntem din ce în ce mai mulţi aceia care acceptăm şi înţelegem şi începem uşor să devenim parte din marea schimbare a focusului umanităţii către ceea ce ne-a fost tot timpul atât de la îndemână, dar am trecut mereu pe un plan secund pentru că eram convinşi că trebuie să ne concentrăm atenţia la lucruri mult mai serioase: industria din care facem parte, tot ceea ce considerăm că trebuie criticat şi beştelit, ce vedem la televizor sau ce fac parlamentarii şi apendicele lor.

De un an şi ceva încoace învăţ multe lucruri despre mine. Mă simt ca şi cum am folosit până acum un medicament fără să-i fi citit niciodată prospectul. Ca şi cum am urmat orbeşte o procedură a cărei metodă de utilizare nu mi-a trecut niciodată pe sub ochi. Învăţ să mă utilizez pe mine ca mecanism funcţional, descoperind de câteva ori pe zi noi şi noi valenţe sau modalităţi de optimizare a calităţii mele de fiinţă conştientă. Şi asta cu ajutorul unei înzestrări native a noastră, a oamenilor: capacitatea permanentă şi inalienabilă de opţiune, instituţia opţiunii manifestate.

Sunt multe subiecte generate în mine de tot acest proces şi mă bucur să aflu că voi putea să vi le împărtăşesc în viitor fără teama că vă voi plictisi sau că v-ar fi inutile. Este doar una dintre formulele de declinare a unei existenţe pe care mi-o doresc din ce în ce mai conştientă, mai prezentă în relaţie cu ceea ce trăim noi înşine şi nu cu ceea ce tinde să ne trăiască pe noi.

Imaginea de mai jos e de la una dintre cele câteva brutării din oraş. A surprins-o Florică acum câteva dimineţi, când a trecut să-şi ia un corn în drum spre furnizori şi acareturi. Priviţi cu atenţie personajul din planul al treilea.

Personajul cu cască de motociclist este proprietarul uneia dintre cele mai mari şi mai populare pizzerii din oraş. Un loc imens, cu capacitate mare, în care brazilienii intră cu bucurie mânaţi de obsesia lor pentru pizza şi de magia ofertei „all you can eat” la un preţ aparent bine potrivit. E italian, tată de familie cu o localnică trupeşă şi unul sau doi copii răpitor de frumoşi, ca toţi copiii din lume şi mai ales din Bahia :)

Îl văd pe scuter, în timpul zilei, mustind de transpiraţie, privind inexpresiv înainte, pe sub cască. Îl văd seara, dărâmat pe biroul din colţul terasei pizzeriei, privind ecranul computerului cu aceeaşi privire goală de peste zi, bălăcit în aceeaşi transpiraţie ce pare să nu i se usuce vreodată de pe haine şi de pe fruntea aproape mereu încruntată. Spre miezul nopţii, după ora închiderii, l-am zărit uneori la mesele de plastic de pe marginea drumului ale vecinului său elveţian, care vinde burgeri şi cartofi congelaţi la preţuri accesibile până şi israeliţilor cărora în general nu le calcă piciorul prin niciun restaurant din oraş. Patronul italian de succes înghite robotic prefabricatele ieftine, sub privirea satisfăcută a consoartei încântată de aceleaşi delicii plutind în sosurile stoarse de prin plicuri şi sticle soioase.

Nu l-am văzut niciodată pe plajă.

Există nefericiţi şi în paradis, şi în mijlocul succesului financiar, şi în braţele primitoare şi dătătoare de energii magice ale pădurii tropicale. Pentru că fericirea nu are nicio legătură cu locul, oamenii, timpul sau soarele din jurul tău, ci într-o proporţie covârşitoare cu decizia ta asupra propriei abordări a ceea ce trăieşti, respiri, simţi, mănânci, crezi, asculţi… Eşti singurul şi cel mai iscusit bucătar în măsură să-şi pregătească şi să-şi orneze propriul platou minunat al unei vieţi prea scurte pentru a o trăi înghiţind porcării.

Desigur, poate că tu nu eşti supraponderal. Poate că nu transpiri abundent. Poate că nu-ţi înfunzi ochii în laptop şi în smartphone dintr-o perpetuă şi morbidă nevoie de izolare faţă de mediul în care exişti şi de fugă de ceea ce eşti sau crezi că eşti sau alţii te-au convins că eşti. Poate că nici nu ai motive de îngrijorare sau responsabilităţi care să nu te lase să dormi bine noaptea. Poate că ai sau nu credite, poate că ai un copil pe care ţi l-ai dorit sau unul a cărui apariţie te-a luat prin surprindere. Dar, indiferent de toate astea, când te-ai întrebat ultima oară dacă te simţi bine cu tine şi cu cine eşti în fiecare secundă a vieţii tale?

„M-ai dezamăgit!” „Sunt dezamăgit…” „Eşti o mare dezamăgire pentru mine.” Asta pe un ton resemnat, miorlăit sau întretăiat de suspine. E un soi de durere brav-masochistă în deznodământul ăsta umed al identificării şi acceptării fataliste a faptului că un cineva sau o situaţie nu ne-a împlinit aşteptările, nu ne-a confirmat propriile proiecţii şi nu ne-a generat, în final, satisfacţie şi confort emoţional.

Mai mult, uneori trecem prin perioade întregi în care ne transformăm în dezamăgiţi pro. Ca şi cum instituţia dezamăgirii ne-ar apropia, prin tristeţe şi amoc, de adevăratele taine de căpătâi ale existenţei. Conform unei predispoziţii demonstrate ştiinţific a intelectului uman pentru negativism şi anxietate, dezamăgirea ca mod de viaţă ne aprinde pe creştet un fel de nimb al martiriului filosofic pe care, cu litere de neon, clipeşte intermitent, mai ceva ca reclamele de pe cazinourile din Las Vegas, poate cel mai cunoscut text publicitar creat vreodată: „Viaţa e de rahat!”.

Rewind. „Dezamăgire” este, evident, un cuvânt compus. Prefixul „dez-/des-” reprezintă reversibilul unei stări de fapt, mutarea unei stări sau a unei acţiuni la polul opus faţă de instanţa sa iniţială. „Dez-amăgire” (sau fratele lui şi mai „in your face”, „dez-iluzie”) nu reprezintă nimic altceva decât o pură şi binefăcătoare trezire la realitate, o ieşire din ceea ce doar propria noastră structură emoţională şi intelectuală a proiectat ca şi aşteptări faţă de o situaţie sau faţă de o altă persoană.

Nimeni nu e vinovat pentru propriile noastre deziluzii. Nici măcar noi înşine, din moment ce aşa ni s-a dat nouă temă de lucru în conjunctura umanităţii pe care o reprezentăm. Iar mica noastră revelaţie lexicală mi se pare foarte utilă pentru momentele în care suntem natural înclinaţi să revărsăm vină şi reproş asupra altora. „Sunt dezamăgit! M-ai dezamăgit! M-am trezit din somnul iluziei şi, mulţumită ţie, am ieşit de sub perdeaua difuză a amăgirii. Îţi mulţumesc!”

Ce pot să câştig prin asta? Totul, prin comparaţie cu hibernarea în transferul de responsabilitate asupra celorlalţi. În primul rând o trecere conştientă de la sentimentul de pierdere la cel de câştig şi recompensă personală: nu mă mai amăgesc, nu mai trăiesc în iluzie, sunt mai treaz şi mai conştient. În al doilea rând, o poziţionare confortabilă faţă de subiect: de fapt, eu sunt cel care a proiectat şi s-a poziţionat greşit, subiectul (persoană sau situaţie) poate fi privit altfel decât indezirabil şi de evitat. În al treilea rând, un nou traseu/circuit mental şi emoţional pentru vitoarele situaţii similare, în care voi şti că aşteptările sunt doar ale mele şi nu temele altuia în raport cu mine.

Nu e doar un joc de-a lexicul, ci doar un exemplu foarte simplu despre propria şi atotcuprinzătoarea noastră responsabilitate asupra ceea ce reprezentăm din punct de vedere emoţional, filtrat prin intelect. Nimeni altcineva şi nimic altceva în afară de noi înşine nu ne face fericiţi, iar ceea ce vine din exterior sunt doar simple recompense sau ameninţări. E treaba fiecăruia dacă alegem sau nu să rămânem dependenţi de ele.

S-a prescris o provocare de la Mihai şi, în sfârşit, mi-a apăsat trăgaciul pentru „bă, da tu chiar nu mai scrii nimic?” care îmi tot înfigea de câteva zile degete noduroase prin ferma de neuroni comunicativ-creativi. Aşa că da, am o părere şi dau cu ea de spoiesc pereţii.

Self awakening. Asta e treaba care va continua încet şi sigur să se întâmple în din ce în ce mai mulţi indivizi trăitori pe Terra în 2014. Că religiile sunt un megabullshit ştiam toţi de mai multă vreme, însă probabil că încă nu reuşisem să aflăm ce putem face conştient şi activ cu certitudinea asta. Că sistemul corporativ şi munca la normă ne distrug programatic ca indivizi şi conştiinţe ştiam cu siguranţă de un timp, dar poate că frica universală era ceva mai puternică până de curând şi prea puţini dintre noi am reuşit să ne dăm voie să aflăm care e, de fapt, misiunea reală a fiecăruia dintre noi şi cum ne-o putem împlini în instanţa curentă a existenţei noastre.

Lumea s-a modificat mult, nu mai poate funcţiona după regulile stabilite acum sute de ani. Poate că regulile astea au funcţionat o vreme, dar ultimele decenii ne demonstrează că doar ne încăpăţânăm să nu acceptăm că treaba merge prost şi că, de fapt, slogăneala schimbării care trebuie să vină din fiecare dintre noi nu mai conţine nimic demagogic. Cred că, în sfârşit, suntem suficient de maturizaţi şi conştienţi ca specie pentru responsabilizarea faţă de propriul destin.

Şi îmi permit să cred că adevărata cheie a acestei treziri individuale este chiar acceptarea conştientă şi practicată a plurivalenţei pe care am fost educaţi şi mai apoi am ajuns natural să o negăm. Suntem, în proporţii diverse, buni şi răi, lumină şi întuneric. A alege să fim mai degrabă buni nu înseamnă în niciun caz că ne diminuăm potenţialul malefic sau că am învins în lupa cu umbra, ci doar că ne-am exercitat libertatea de opţiune într-o anumită direcţie. Oare e nevoie să vă aduc aminte de câte ori războiul binelui şi al lumini a generat rău şi întuneric?

Viaţa e prea scurtă ca s-o trăieşti într-un singur loc. Momentul nostru de existenţă e prea mărunt ca să-l petrecem într-o formulă fixă. Universul ne pune la dispoziţie prea multe opţiuni ca să rămânem blocaţi într-una singură. Suntem minunat de unici, de ce ne-am petrece întreaga viaţă încercând să semănăm cu alţii?

Unul dintre motivele puternice ale mutării mele temporare departe de România a fost distanţarea de furie şi de ură, manifestate prin reacţii verbale violente şi etichetări faţă de toţi şi toate cele care, mi se părea mie, veneau în contradicţie cu principiile şi viziunile şi scara mea de valori. Un perpetuu şi complex proces de respingere generată de respingere şi de un climat al fricii, furiei şi urii în care am apărut pe lume şi am reuşit să supravieţuiesc şi pe care mai apoi l-am transformat în mod de viaţă.

Pentru că în câteva zile se face un an de când am plecat şi voi începe să număr invers săptămânile până la întoarcerea temporară în Europa, e firesc să privesc puţin în urmă, oarecum retrospectiv. Şi mă bucur de tot ceea ce văd. Pentru că privesc întoarcerea cu din ce în ce mai puţină teamă de mine şi de propriile reacţii la „realităţile” româneşti. Pentru că sunt, între timp, convins că lumea e în mine şi oriunde sunt eu, duc lumea mea cu mine. Şi asta mi se pare important mai presus de câţi bani am în buzunar, câtă lume mă citeşte sau mă va citi mai departe, cât respect autentic atrag din partea celor din jur sau cât de interesante îmi pot fi poveştile în ochii şi în conştiinţa altora. Ştiu doar că eu sunt acelaşi şi lumea mea e a mea indiferent de toate astea.

Orice proces de curăţare şi de însănătoşire conţine dureri şi suferinţă. Din orice bubă infectată, mai devreme sau mai târziu trebuie să iasă toate sucurile murdare. Cu cât rănile sunt mai vechi şi mai adânci, cu atât iese puroiul mai gros şi mai respingător. Şi sunt mai mult decât încântat să număr luni bune de când nu m-am certat cu nimeni, de când n-am luat pe nimeni la şuturi verbale pentru că realitatea lui nu corespunde întrutotul cu a mea, de când pot să fac diferenţa natural între suflete care-şi aleg experienţe dureroase şi corpuri vinovate. Sufletele sunt toate fără vină. Oamenii, nu. Cu oamenii e altă poveste. De aceea, poate că o alegere bună ar fi să ne privim reciproc ca suflete, fără ca asta să ne oblige să ne apropiem neapărat ca oameni.

În procesul ăsta personal şi perpetuu de vindecare, Brazilia mi-a dat lecţia nepreţuită a diversităţii. De alegeri, de oameni, de roade, de gânduri, de poziţie socială, de tipuri de misiune, de culori, de stări… Şi lecţia asta mi-a oferit concluzia binefăcătoare a acceptării sublimei unicităţi a oamenilor şi a minunatei lor imperfecţiuni. Astfel am învăţat că sunt tot eu cel bun şi cel rău, depinde numai de mine care dintre ei aleg să fiu. Am învăţat că în mine coexistă şi îngeri, şi demoni, iar negarea celor din urmă sau lupta cu ei sunt nu numai inutile, ci şi deloc sănătoase. Oamenii nu se schimbă. Ei doar există şi evoluează în funcţie de propriile lor alegeri.

O proiecţie fizică a tuturor acestor daruri primite în ultimul an cu siguranţă sunt îmbrăţişările. Două trupuri care schimbă şuvoaie de energie, care primesc şi dau în acelaşi timp, care îşi alătură inimile într-un dialog care nu mai foloseşte cuvinte şi intonaţii. Cred în îmbrăţişări şi în capacităţile lor curative, în ajutorul lor evolutiv şi generator de autenticitate. Şi mai cred că, îmbrăţişându-ne mai des, am reuşi să ne apropiem mai uşor şi mai util de suflete (toate bune) închise în corpuri cu experienţe nu întotdeauna fericite.

De câte ori aţi fost tentaţi să spuneţi despre o persoană sau alta că „impune respect”? Prin atitudine, prin calitatea comunicării, prin greutatea spuselor, uneori şi prin alura şi gestica respectivei persoane, aţi concluzionat că întregul bagaj informativ pe care-l recepţionaţi în propria poziţionare faţă de un anumit individ vă generează o atitudine deferentă cu tentă admirativă. În consecinţă, reacţia voastră se compune din răspunsuri apreciative în interacţiune cu activitatea şi persoana respectivă. Uneori ne privim chiar pe noi înşine cu mai multă admiraţie şi deferenţă doar pentru că am fost capabili să identificăm acest tip de energie faţă de un alt semen.

De fapt, subiectul admiraţiei noastre „nu impune” nimic. Modul în care se comportă şi succesul activităţilor lui, profunzimea ideilor sale sau corectitudinea deciziilor sunt toate trăsături şi beneficii ale propriei sale personalităţi, chestiuni care îl privesc personal şi care au legătură numai şi numai cu felul în care el alege să existe, prin cele două caracteristici elementare ale propriei dumnezeiri: creaţia şi decizia. Iar toate acestea sunt receptate şi intepretate de fiecare în mod diferit şi ce bine că e aşa. Afinităţile, admiraţia, respectul şi, într-un final extrem, idolatria, sunt în exclusivitate expresia poziţionării noaste faţă de ceea ce alţi oameni întreprind în propriul beneficiu inclusiv când rezultatele intervin în mod fast asupra multor altor indivizi. În oglindă şi perfect egal, respingerea, dezaprobarea, blamul şi atitudinea combativă reprezintă propriile noatre decizii emoţionale faţă de persoane ale căror activităţi vin în contradicţie cu principiile sau viziunea noastră. Ne privesc la fel de personal pe cât de personale sunt deciziile şi atitudinile celor care nu ne plac sau pe care-i admirăm.

Am scris această introducere care pentru mine are valoare de avertisment pentru că noţiunea de respect este una pe cât de prezentă în discuţiile şi analizele despre societatea omenească a zilelor noastre, pe atât de subiectiv interpretabilă dat fiind caracterul ei foarte personalizat în ceea ce priveşte modul în care se generează şi se susţin atitudinile care compun îndeobşte sentimentul de respect. „Trebuie să mă respecţi”. „Respectă-i pe cei din jur”. „Respectă părul alb şi bătrâneţea”. „Trebuie să mă respecţi pentru că am făcut asta sau ailaltă”. „Respectul se câştigă”. „Impune respect”. Nu amestecăm aici „a fi respectuos”, o derivaţie lexicală deloc fericită şi destul de greşit ramificată din punctul de vedere al sensului de comportament civilizat, reprezentând mai degrabă respect faţă de sine şi faţă de propria educaţie în interacţiunile cu alte persoane sau entităţi.

Ei bine, nu. Am convingerea că respectul nici nu trebuie, nici nu se impune, nici nu se câştigă şi cu siguranţă nu ţine cont în mod solitar şi suficient de vârsta obiectului demn de respect. Aşa cum respectul nu e nici pe departe o posibilă consecinţă impusă automat de fapte, decizii sau atitudini. La fel ca şi iubirea faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi ne este sau nu congruent şi interactiv, respectul este sau nu. Pur şi simplu. Pot să decid să generez respect în interiorul şi în fluxul atitudinilor mele şi am aceeaşi libertate de opţiune în a simţi faţă de alţi semeni indiferenţă sau dezaprobare, indiferent de calitatea sau importanţa activităţilor respectivelor persoane.

Revin şi subliniez: respectul şi buna cuviinţă nu sunt şi nu reprezintă acelaşi lucru. Cea de pe urmă este o componentă educativă bazică, parte din codul care conţine şi spălatul pe dinţi, şi regulile esenţiale despre viaţa printre alţi oameni. Prima reprezintă o alcătuire complexă şi avansată de congruenţă, admiraţie, aspiraţii, comuniune de principii şi multe altele. În timp ce buna cuviinţă se dobândeşte, respectul se generează ca decizie emoţională bazată pe argumente niciodată impuse, ci alese voluntar.

Lecţia respectului ca şi complex decizional bazat pe argumente afective a fost profund greşit predată generaţiei mele. Haieţi să luăm, bunăoară, exemplele patriotismului şi religiei. Respect faţă de ţara şi naţiunea din care fac parte şi respect pentru autoritatea supremă intangibilă. Sunt produsul unei şcoli în care „patria” a fost permanent o noţiune golită de sensuri, o tinichea roşie numită „Republica Socialistă România”, faţă de care unica formă autentică de respect a fost generată devreme de pozele cu munţi, păduri şi râuri. Admiraţie pentru o natură bogată, faţă de care am avut un sentiment puternic de apartenenţă.

Naţiunea sigur că a fost de la început reprezentată în mod pozitiv de vaşnici luptători „întru neatârnare” chiar dacă multă vreme fie nu am priceput ce vrea să însemne asta, fie asta corespundea unor vizualizări mentale de-a dreptul hilare, însă nu am reuşit să regăsesc măcar idealizarea acestor trăsături „definitorii” în „poporul” real, din jurul meu. Când vine vorba despre religie, treaba se complică şi mai tare. „Biserica a fost creată de clasele asupritoare ca instrument de control şi opresiune asupra claselor asuprite.” este fraza auzită cel mai des în orele de istorie ale copilăriei mele.

Mergeam la biserică în fiecare an doar la Înviere şi atunci cam cincisprezece-douăzeci de minute. Mulţi dintre vecini nu prea răspuneau la salutul respectuos, iar profesorii de la şcoala din cartier priveau fix înainte sau în capătul lumânării, încercând să treacă nevăzuţi prin efortul de a nu vedea pe nimeni. Sunt convins că au existat familii în care explicaţiile despre divinitate şi pildele din Biblie au fost detaliate copiilor din generaţia mea, uneori cu teamă şi cu promisiunea că toate astea nu vor deveni subiecte de discuţie cu colegii de clasă. „Misticismul” părinţilor ar fi putut lesne deveni motiv de „convocare” în faţa reprezentanţilor poliţiei politice comuniste, cu urmări deloc plăcute ca destituirea sau retrogradarea la locul de muncă.

În afară de Înviere, divinitatea şi noţiunile religioase au fost prezente în educaţia mea doar prin înjurături şi blesteme în care tutorele meu făcea adesea referire la elementele de bază ale universului „mistic”: dumnezei (foarte des mai mulţi la un loc, pentru greutate şi relevanţă), sfânta zi de… (cu cât ziua era mai „sfântă”, cu atât ar fi trebuit să fie efectul blestemului mai sigur şi mai grozav), icoana apărea în peisaj tot pentru aprofundarea efectului ocării şi uneori era chiar atinsă în mod demonstrativ, ca să „lege” mai puternic înjurăturile şi toate celelalte urlături cu intenţie de efect pe termen lung. Şi multe altele.

Şi cam asta ar fi cu respectul dobândit în educaţia de bază pentru ţară, popor şi Dumnezeu. Am ales exemplele astea trei mai mult pentru că românii obişnuiesc să se bată aprig cu cărămida în piept când vine vorba de ceea ce respectă ei mai mult şi mai mult. Aş fi curios să ştiu din rezultatele unor studii sociale câţi dintre repondenţi ar spune natural şi „neasistat” că ei îşi respectă în primul rând propria persoană şi pe cei din jurul lor, pe oameni în general.

Pentru mine asta a fost o altă lecţie predată intensiv în anii formării mele, dar din păcate în mod complet opus faţă de direcţia ei normală. Dacă sunteţi convinşi că puterea exemplului este una dintre cele mai importante formule în care le puteţi transmite copiilor voştri direcţia corectă de dezvoltare a concepţiilor despre tot ceea ce îi înconjoară, poate că ar fi bine să transpuneţi asta şi în atitudinile voastre de zi cu zi şi nu să le folosiţi doar ca pe fraze ce ar trebui memorate şi apoi preluate în comportamentul lor. Pentru că puterea exemplului se bazează pur şi simplu pe caracterul animalic mimetic al creaţiilor care suntem noi, oamenii.

Refrenele principale ale copilăriei mele au fost „nu mai mânca” şi „comportă-te civilizat, respectă-i pe cei din jur”. Desigur, au mai existat şi altele… „Scrie frumos!”, „Învaţă matematică!”, „Trebuie să-ţi placă să munceşti!”, „Nu-ţi mai roade unghiile!”, „Nu-ţi murdări şi nu-ţi rupe hainele! Eu am rochii de zece ani pe care încă le port!” şi multe astfel de strigături pe cât de nesuferite, pe atât de utopice în demersul experimentului (pseudo)educativ al cărui cobai am devenit de nevoie. Dar primele două şi cele mai apăsate merită o privire ceva mai detaliată prin prisma discuţiei noastre despre respect.

Despre relaţia mea cu mâncarea, mâncatul şi toată acestă familie lexicală am mai scris în articolele din ultima vreme. Revenind într-o concluzie, multă vreme mi s-a interzis cu urlete, bătăi şi jigniri de toate felurile să mănânc. Pentru că mâncam prea mult şi prea des, pentru că eram „obez”, pentru că aveam „platfus din cauza obezităţii”. Pe de altă parte, nu mi s-a permis să fac sport „ca să nu mă îmbolnăvesc” şi pentru că „sportul e pentru lichele, tu trebuie să înveţi”. Tutorele meu legal, înlocuitorul conjunctural al părinţilor mei, fusese la rândul său, un copil gras şi adesea ridiculizat pentru greutatea şi dimeniunile sale. Mai mult, în decursul anilor de coexistenţă şi „formare” a mea în apartamentul cinci, tutorele meu a continuat să dezvolte propriile temeri şi obsesii faţă de propria greutate. Şi totul era cu atât mai derutant în condiţiile în care dacă îmi luam singur din frigider era rău, iar când mi se ofereau cu dărnicie gogoşi sau şniţele chiar în timpul dietelor impuse, era ok şi trebuia să fiu recunoscător. Şi chiar eram, mi-era poftă de orice şi mi-era foame tot timpul.

Îşi administra fără consultarea medicului pastile de Silutin, probabil cel mai folosit medicament „de slăbit” al anilor comunismului românesc. Am primit şi eu o vreme acest medicament, fără prescripţie medicală. Mai era şi o combinaţie de trei ceaiuri (diuretic, laxativ şi antihemoroidal), pe care tutorele meu o bea în răstimpuri, când decidea că s-a îngrăşat, şi pe care am primit-o la rândul meu, cu prescripţie la fel de „casnică”. Eu mâncam direct din frigider ca să nu las prea multe urme şi ca să înghit repede, de temă că voi fi prins. Şi când eram prins, mâncam bătaie şi înghiţeam înjurături şi pentru că mâncasem, şi pentru că mâncasem direct din frigider. Tutorele meu făcea acelaşi lucru, dar asta numai pentru că nu voia să murdărească farfurii şi pentru că i se părea că mănâncă mai puţin. Eram pedepsit pentru practici pe care însuşi educatorul meu le utiliza în mod frecvent.

Un alt inhibitor major al potenţialului de respect cu care poate că aş fi fost capabil să-mi privesc tutorele a fost cu siguranţă apetenţa sa faţă de gesturi autoflagelante atât ca pseudometodă de convingere, cât şi ca mod de viaţă cotidian. Am mai amintit despre momentele în care se trăgea de păr, îşi dădea pumni în cap, se repezea cu sete cu fruntea în pereţi sau în mobile sau îşi zgâria pielea cu unghiile ca probabil semn al supremului sacrificiu în procesul „educării” mele. Dar răul făcut sieşi s-a manifestat sub mult mai multe forme, toate cu conotaţii în presupusa mea vină pentru tot şi toate. Tutorele meu fuma enorm şi eu eram vinovat pentru fiecare ţigară inhalată (parţial şi de plămânii mei). Desigur, „tu să nu fumezi, dacă te prind vecinii fumând, te calc în picioare” însoţea adesea reproşul că nevoia acelor ţigări era măcar parţial generată de comportamentul meu.

Îmi amintesc că multă vreme mi-a fost frică de tinctura de iod, nu suportam ideea că aş putea avea acea soluţie pe piele. Am mărturisit într-o criză de plâns isteric că, dacă vor să-mi pună tinctură de iod pe rana tocmai căpătată, mi-e teamă că voi muri. Asociasem indisolubil licoarea galbenă cu mai multe episoade în care tutorele meu înghiţea câte o duşcă din sticla cu „rivanol” şi apoi muşca încrâncenat dintr-o lămâie mare. Ştiam că era una dintre metodele „casnice” pentru avort spontan sau împiedicarea dezvoltării unei sarcini neprevăzute, de aici frica mea de moarte prin tinctură de iod. Victimizarea permanentă (naveta la serviciu într-un sat din afara oraşului, refuzul de a întemeia o familie, cozile pentru alimente, lupta pentru un loc de muncă mai aproape de oraş sau în oraş, deplângerea pierderii vocii din cauza urlatului şi a fumatului, autoneglijarea alimentară sau vestimentară şi un munte de multe altele) îşi găsea de fiecare dată rădăcinile în existenţa mea şi a fratelui meu, în sacrificiul insuficient răsplătit cu note bune, haine curate, comportament „exemplar” şi mâncare nebăgată în seamă. Tot ce nu era bine era şi vina mea.

În ceea ce priveşte respectul faţă de ceilalţi în formulă impusă pe parcursul „educării” mele, mă voi referi, în mod firesc, la chiar instituţia tutorelui meu legal, cu câteva exemple care vin în sprijinul celor scrise mai devreme. În planul exemplului personal atât de uşor şi natural de replicat mimetic, eu am primit îndemnul activ al dispreţului faţă de „ceilalţi”. Îmi mulţumesc mie şi îi mulţumesc sorţii că sunt unul dintre cei mai toleranţi români pe care-i cunosc atunci când vine vorba despre ţigani şi homosexuali. Asta pentru că intoleranţa ostentativă şi pătimaşă faţă de toţi aceia care nu sunt „ca noi”, dispreţul manifest, exprimat şi susţinut prin gesturi, a fost una dintre lecţiile adânci ale copilăriei mele.

Ţigănia Popa Şapcă din Piteşti pornea de la câteva zeci de metri de blocul în care am crescut. Ţiganii erau „împuţiţi”, „scârboşi”, „ciumaţi”, „periculoşi” şi „bolnavi”, lucruri pe care aveam să le transform în certitudini foarte devreme în copilăria mea. Îmi venea să vomit de fiecare dată când treceam pe lângă vecinii noştri din ţigănie şi îi priveam cu frică. Toate aceste atitudini mi-au atras la fel de multe întâmplări de pe urma cărora am ieşit bătut, scuipat şi mototolit pe toate părţile. Surprinzător, aceleaşi tratamente incluzând scuipatul pe faţă şi în gură făceau parte din metodele de coerciţie pe care le-am primit de la cinci până la optsprezece ani. Dar nu, doar ţiganii scuipau. Deşi nu cred că am văzut niciodată un părinte scuipându-şi puradelul. Din fericire, am reuşit să depăşesc această idiosincrazie indusă şi am reuşit să primesc mai mulţi ţigani în existenţa mea zilnică şi să-i admir pentru calităţi umane simple.

Homosexualii şi „metaliştii” au fost subiecte care au apărut în demersurile „educative” mai pregnant după 1989. Despre homosexuali mi s-a spus multă vreme că sunt bolnavi psihic şi că nimeni nu se naşte aşa, că unii devin homosexuali doar pentru că aleg experienţele sexuale de acest fel în detrimentul celor hetero. Dilema mi s-a accentuat cu fiecare ocazie cu care mi-am auzit sau văzut tutorele admirând formele apetisante ale celei mai bune prietene sau ale altor femei din anturaj. Avea un soi de rânjet pofticios când vreuna dintre ele se dezbrăca să probeze o bluză sau un sutien nou. Am reuşit să-mi explic toate astea mai târziu şi mă bucur că am înţeles toate aceste resorturi în plan general uman, scăpând de tendinţa de etichetare şi de prejudecare atât de puternic impregnată în educaţia mea de bază. Contractul de pe mare, din 2001, a fost ocazia cu care, trăind şi muncind opt luni printre mulţi homosexuali, mi-am deschis mintea şi capacităţile sociale cât să accept şi să înţeleg homosexualitatea ca pe o varietate umană firească şi veche de când oamenii.

În fine, „metaliştii” erau „un grup de adoratori ai Satanei, care au un salut distinct şi care poartă la gât şi în vestimentaţie cruci întoarse, care merg noaptea în cimitire şi organizează ritualuri de adorare a diavolului şi care periodic se adună acasă la câte unul dintre membrii grupului, sacrifică găini vii, spoiesc pereţii cu sânge proaspăt de găină şi distrug integral mobila şi aparatura din acel spaţiu”. Şi astea veneau din partea unei persoane care cu zece ani în urmă asculta Pink Floyd şi mergea la concerte, trăise perioada hippie în formula ei comunistă şi purtase panaloni evazaţi şi flori în păr. Am fost şi sunt în continuare iubitor de rock de toate felurile, fără a deveni vreodată un pătimaş, metalele grele găsindu-şi uneori locul în energia mea şi la trezire, şi în pragul somnului.

Probabil că metoda cea mai rapidă prin care vă puteţi asigura de lipsa de respect a copiilor voştri e să vă comportaţi împotriva a ceea ce încercaţi să impuneţi. Probabil că veţi reuşi să educaţi un copil lipsit de respect pentru oameni şi natură când, în ciuda momentelor în care vă construiţi discursuri teoretice despre toate astea, vă veţi da voie să etichetaţi cu voce tare vecini, colegi şi „prieteni”, când veţi lăsa gunoi în urma voastră la locul de picnic şi veţi doborî un copac viu doar pentru că prezenţa lui incomodează planurile existenţei voastre vremelnice.

Poate că ar fi bine să încetaţi să credeţi că meritaţi respectul copiilor voştri doar pentru că, anatomic vorbind, i-aţi creat. Nu e nici pe departe o condiţie unică şi suficientă. Nu credeţi că e oarecum degradant pentru maturii unici şi irepetabili care sunteţi să vă consideraţi demni de respect doar pentru că vârsta şi capacităţile dobândite prin ea vă aşează în poziţia privilegiată, dar atât de bazică, de a hrăni un copil, de a-i oferi un acoperiş deasupra capului şi haine să-şi acopere trupul? Puteţi fi atât de lucizi încât să înţelegeţi că, dacă simţiţi nevoia să aduceţi aminte de toate astea sub formă de reproş, e un semn că procesul vostru educativ poate fi greşit sau şubred măcar pe alocuri?

Respectul nu se impune, nu se câştigă, nu se solicită. Respectul este sau nu. La fel ca dragostea, respectul nu e condiţionat. Survine pe calea de consecinţă a unui proces firesc, ce poate începe la afinitate şi poate urca până la idolatrie. La fel ca dragostea, nu e nici măsurabil şi nici comparabil. E un dar pe care-l primeşti şi e un dar pe care-l oferi. Şi bucuria primirii este egală cu bucuria oferirii inclusiv atunci când procesul nu este unul diametral reciproc.

Cred că descurajarea cu intenţie greşit-motivaţională este una dintre cele mai grave „metode” în procesul educativ defectuos. Atât prin efectele ei de moment, cât mai ales pe termen lung, în diversele procese de natură decizională şi competitivă din drumul maturului educat astfel. Descurajarea este, de fapt, formula negativă şi diametral opusă pentru ceea ce ar trebui să constituie temelia edificiului măreţ şi atât de important al încrederii în propriile forţe, în şansă şi în capacitatea de reuşită. Este formula răutăcioasă prin care maturul necristalizat emoţional se răzbună la nivel subconştient pe copilul de formarea căruia sorţii au decis să se ocupe, reconstruind de cele mai multe ori auspiciile sub care el însuşi a fost profund marcat de aceeaşi traumă.

Am identificat două tipuri ale demersului absurd al încurajării prin minimalizare şi negare a capacităţilor. Descurajarea declarativă este cea care se stabileşte în relaţionarea dintre educator şi educat doar la nivel verbal. Părintele/tutorele consideră că, în ciuda faptului că nu-şi evaluează în mod real progenitura drept inferioară din punct de vedere intelectual sau fizic, prin negarea calităţilor în faţa obstacolului îi va căli ambiţia generând contextul îndârjirii şi disconfortului emoţional.  În esenţă, demersul porneşte dintr-o intenţie foarte bună dar de multe ori tradusă eronat printr-o exagerată frică a părintelui/tutorelui/profesorului că, fără imbolduri permanente, copilul va fi tentat de inactivitate sau de activităţi mai degrabă recreative şi poate mai puţin constructive. Şi uneori temerile pot fi întemeiate, însă metoda e departe de a fi cea corectă.  De la „eşti o mămăligă” sau „plângi ca o fetiţă” şi până la, să zicem, „n-o să iei tu examenul ăsta în vecii vecilor”, fiecare astfel de moment reuşeşte să creeze tot atâtea condiţii victorioase pentru sabotorii interiori ce cresc şi se dezvoltă hrăniţi inconştient la început, apoi îmbrăţişaţi şi trataţi cu indulgenţă, ca parte a ceea ce acceptăm că suntem: nesiguranţa, furia, autoevaluarea negativă, autovigilenţa exagerată şi mulţi alţii.

În paralel, psihologia copilului şi adolescentului dezvoltă credinţe limitative adiacente şi cu bătaie lungă în parcursul comportamental viitor al individului. Doar fetiţele plâng, deci femeile sunt inferioare bărbaţilor din cauza capacităţilor lor emoţionale… Cine nu face măcar zece tracţiuni la bară sau nu bate cuie fără să-şi zdrelească degetele de fiecare dată, nu e suficient de bărbat, deci nu eşti cu adevărat puternic şi util dacă nu ai îndemânare sau capacităţi fizice… Cei lipsiţi de talent pentru matematică au din start şanse restrânse la accesarea succesului şi aşa mai departe. Genul ăsta de canalizare forţată a unor false ambiţii competitive merge mână în mână cu ultradepăşitele şi demonstrat – nefuncţionalele principii ale sistemului clasic de învăţământ generalist, uniformizant şi plin de succes în domeniul ratării sistematice a vocaţiilor autentice ale indivizilor pe care-i pregătesc (nici pe departe) pentru a deveni fiinţe independente, puternice şi corect direcţionate în interiorul societăţii.

În plus, în condiţiile unui context social precar sau aflat în transformări majore (vezi ultimii douăzeci şi ceva de ani ai societăţii româneşti) un astfel de „plan” educaţional dezvoltă la nivel colectiv un alt mare şi ameninţător monstru: intoleranţa faţă de tot ceea ce e diferit de noi, altfel decât majoritatea. Dacă noi înşine suntem din start aşezaţi ideologic pe o anumită treaptă a capacităţilor, prin comparaţie cu ceilalţi, vom fi în consecinţă îndreptăţiţi să ne formăm singuri mediile de comparaţie „de sub” noi. Am aflat pe parcursul procesului educativ că suntem inferiori unora, deci ne suntem datori propriului nostru confort să-i identificăm pe aceia care ne sunt inferiori nouă, să-i clasificăm, să-i etichetăm, să ne mângâiem astfel superioritatea inferiorităţii şi să dispreţuim tot ceea ce nu e „de nivelul nostru”. Voi scrie un capitol separat despre asta.

Al doilea tip al descurajării „educative” este, desigur, cel extrem, al negării conştiente, susţinute şi sârguincioase a calităţilor „educatului”. De cele mai multe ori, la baza unei astfel de decizii stă nemulţumirea educatorului pentru faptul că „urmaşul” nu reprezintă un „mini me”, o copie cât mai fidelă a ceea ce el, maturul, consideră drept calităţi definitorii ale propriei persoane. Culmea absurdului educativ: să-ţi doreşti cu ardoare şi să impui prin nu contează ce mijloace ca fiinţa căreia i-ai dat viaţă sau pe care o educi să se dezvolte în aceeaşi direcţie pe care, poate conjunctura, poate destinul, poate menirea, ai urmat-o tu. Indiferent de structura individuală, unică şi irepetabilă a esenţei umane.

Aici am putea aminti şi de „subspecia” maturilor, reprezentativ de mulţi, care trăind deja de ani mulţi frustrarea propriei canalizări greşite sau efectul necompetitiv al descurajărilor şi minimalizărilor pe care le-au „deprins” la rândul lor în propriul proces de dezvoltare, înghesuie în „produsul” lor suma tuturor neîmplinirilor proprii. În două feluri: fie punând pe umerii acestuia aşteptări personale, fie tăind din start, indiferent de talent sau predilecţii confirmate sau nu, orice porniri către direcţiile în care ei, maturii, au eşuat. Şi aici există două ramificaţii: tentaţia protecţiei exagerate (eu am eşuat, nu vreau ca şi tu să treci prin durerile şi frustrările aceluiaşi eşec) şi opusul ei afectiv, incapacitarea cu bună ştiinţă a dezvoltării celui educat în direcţia în care maturul a eşuat (dacă eu nu am putut, cu siguranţă nu vei putea nici tu).

Acest tip al descurajării extreme nu generează doar trauma „simplă” a anxietăţii şi a credinţelor limitative faţă de propriile capacităţi. De cele mai multe ori este însoţită din abundenţă de abuzuri verbale şi fizice, menite să „agumenteze” decizia unilaterală şi de cele mai multe ori neverificată sau chiar opusă realităţii a incapacitării voluntare a individului în formare. Blocarea cu înverşunare contondentă neargumentată concret, corect şi explicativ („pentru că aşa zic/vreau eu”) a accesului la direcţia pe care personalitatea în formare o cultivă predilect creează premisele unui indescriptibil caleidoscop de urmări cu efect negativ emoţional şi comportamental.

Experienţa proprie îmi oferă şi aici o plajă vastă de exemplificări menite să ilustreze în mod grăitor toate aceste urmări, din păcate pe termen lung. Iar complexitatea procesului personal sub auspiciile descurajării e cu atât mai năucitoare (şi pentru mine cu siguranţă a fost) în condiţiile schimbărilor permanente de atitudine faţă de înclinaţiile mele. Cândva timpuriu, am fost convins fără prea multă muncă de lămurire că deţin „pornirea” pentru activităţi artistice. Am citit de timpuriu în manieră interpretativă conştientă, mi-am educat nativ respiraţiile, virgulele şi intonaţiile unui text, fie poezie, fie proză. Mama mea avusese talent la asta şi făcuse parte din ceva mişcare teatrală de amatori în oraşul meu natal. Tutorele şi „educatorul” meu conjunctural avea talent la asta şi făcea parte din aproximativ aceeaşi formulă de amatori în care activase mama mea.

Am fost încurajat în direcţia asta şi mi-a plăcut din start emoţia pe care am experimentat-o de fiecare dată când am spus o poezie în public, pe o scenă sau într-un grup restrâns. Anii de şcoală primară şi gimnaziul sunt plini în memoria mea de serbări trimestriale şi anuale în care eram de fiecare dată „piesă de bază”. Mi se iertau brusc toate păcatele şi redeveneam bomboana de pe colivă. Cântam şi în corul şcolii, eram mereu pe listă când începeau pregătirile pentru o nouă etapă a celebrei „Cântarea României”, cea mai puternică mişcare artistică „de masă” a perioadei comuniste. Nu mă bucuram doar de faptul că repetiţiile îmi permiteau să nu merg la unele ore din programul meu de şcolar. Simţeam de fiecare dată emoţiile constructive şi vibraţia inegalabilă a celui care, de pe o scenă, generează emoţii unui public, se bucură de lumina şi de energiile concentrate pe acel piedestal, ţine în gest, în prezenţă şi în replică reacţia unei săli…

Şi am primit încurajări şi confirmări, am fost ajutat să descopăr şi mai multe valenţe ale propriilor capacităţi artistice şi ale lumii în care mă simţeam potrivit şi valoros deopotrivă. Primele drame au apărut în clasa a opta. Scăpasem de teroarea unui diriginte răutăcios şi arţăgos şi de incapacitatea profundă a unui profesor de Română inexpresiv şi îndoctrinat. Aveam o dirigintă nouă, pe Doamna Costache, de Biologie, care pur şi simplu mă îndrăgea şi mă admira. Şi treaba asta funcţiona reciproc. Aveam un nou profesor de Română, talentat, tânăr şi sensibil, pe Doamna Pârvu, care a fost un preambul minunat pentru aceea care în liceu mi-a permis să dau frâu liber expresivităţii şi bucuriei de a înţelege literatura română, Doamna Irina Nicolaescu.

Dar, oricât de bine începusem să mă simt în pielea mea, la sfârşitul clasei a opta venea „marele” examen al admiterii la liceu. Iar eu nu eram bun decât la Română, la limbi străine şi la…teatru. Aşa că au început bătăile, urletele şi interdicţiile ŞI pentru asta. Lunile premergătoare examenului au fost una dintre cele mai crâncene perioade ale „educării” mele violente din abundenţă. Era imperios necesar să dau la „Sanitar”, ca să fiu „cu elitele”. Dintr-o înverşunată competiţie cu gura lumii şi „familia Roademult” (fiica cea mică a lui Tata Mircea studia la Sanitar, de unde am aflat de curând că s-a mutat voluntar la un moment dat), brusc nu mai contau nici talentul cultivat şi încurajat, nici predilecţia pentru materiile „umaniste”.

Tutorele meu răcnea dezumanizat, în timpul „şedinţelor” aproape zilnice de „conştientizare” prin abuz fizic şi verbal: „rrrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă!”. Devenise un fel de refren dizgraţios cunoscut de toţi loctarii blocului nostru şi ai celor din vecinătate. Pe-afară, unii vecini ajunseseră să mă strige cu această formulă. Am fost obligat să merg la meditaţii, mai ales la Matematică. A fost mai întâi un fizician hipiot care mirosea a ţigări Carpaţi, dar era potrivit pentru că meditaţiile erau în barter, fiica lui fiind, la rândul ei,  şcolar la noi în sufragerie. Tentativa cu Marius a eşuat lamentabil pentru că eu am continuat să iau note jenante. A fost brusc declarat incapabil şi „colaborarea” s-a încheiat.

Am fost apoi obligat să iau de două ori pe săptămână drumul Mioveniului, unde o altă tanti, profesoară de data asta, m-a preluat cu scârbă în condiţiile unui „troc” similar. Trebuia să fac naveta, cu microbuzul sau cu ocazia, până în „citadela” fabricii de autoturisme şi să mă fac că pricep chestii pe care îmi era funcţional imposibil să mi le însuşesc. La Română, pentru că Doamna Pârvu era „prea tânără şi prea îngăduitorare ca să fie un profesor bun”, am mers la vecina de la scara C, Doamna Arsenescu, care parcă de fiecare dată îmi confirma că pur şi simplu nu există niciun motiv real pentru care ar trebui să trec prin sufrageria ei. M-a salvat scindarea providenţială a profilurilor liceale în Uman şi Real. M-am înscris din start la Filologie, am luat notă mare la Română şi parcă puţin peste 5 la matematică. Asta aşa, ca să confirm rostul supliciilor cu naveta şi mizeriile kabaliste care nu-mi lipsesc nici până în ziua de azi.

Aşa că în liceu mi-am văzut nestingherit şi (surpriză!) încurajat din nou de drumul, patru ani minunaţi exceptând orele pe care le petreceam în apartamentul 5, către Academia de Teatru şi Film. Film care s-a rupt brusc, cu numai două luni înainte de înscrierea la proba eliminatorie, după ce aveam aproape tot repertoriul de examen complet, iar vecinul-actor îmi sufla în pânze la fiecare întâlnire dedicată pregătirii individuale. Dimpreună cu un medic ORL-ist, mi s-a ticluit o poveste bizară despre nişte noduli pe corzile vocale, problemă care, vezi dragă Doamne, mi-ar fi zădărnicit orice încercare de a accede la ATF şi, mai apoi, printre profesioniştii scenei. Cu două luni înainte de examen. Mi-au fost prescrise, de formă, şi nişte pilule pentru chestia asta.

Am reeditat acest episod aici atât ca exemplificare consistentă a procesului cel puţin debusolant al succesiunii de încurajare şi sabotaj pe care l-am traversat, cât şi pentru gravitatea şi consecinţele generate de el în segmentul meu următor de existenţă. Una dintre cele care cred că merită menţionate se referă la faptul că mi-a fost imposibil să calc într-o sală de teatru, ca spectator, mai bine de zece ani după acest episod. Şi când am avut sprijinul emoţional potrivit să o fac, am plâns ca un dobitoc şi la comedii, şi la piese mizerabile, şi la întâmplări teatrale de o graţie vecină cu divinul. Nu am mai regăsit cu adevărat vibraţia şi confortul emoţional experimentat pe scenă decât atunci când am început să gătesc şi să scriu despre asta. Dar asta e altă poveste.

Însă, pe lângă şantaj, înjurături, comparaţii şi bătaie din orice, descurajarea intenţionată şi programatică a fost parte integrantă a lichidului amniotic al „educării” mele de tip schizo-paranoid. „Nu eşti în stare de nimic”, „ai două mâini stângi”, „după ce că ai capul mic, îţi stă şi creierul lejer”, „n-o să se aleagă nimic de tine” (întărit la fel de des cu neuitatul „praful şi pulberea să se aleagă de tine!”) „eşti un nimic, eşti nimeni, eşti un rahat, eşti mai puţin decât un gunoi, eşti o pacoste pe capul meu, eşti o piatră de moară atârnată de gâtul meu” şi aşa mai departe au fost refrenele „educării” mele de la cinci până la aproape optsprezece ani. În permanenţă, fără testări concrete sau împotriva unor probe evidente, altcineva a decis şi a impus ceea ce eu „trebuie” să fac şi îndemnul a fost de fiecare dată un ordin răcnit, o poruncă însoţită de lovituri fizice şi emoţionale. Intenţia declarată şi uneori, prin „fentarea” autorităţii cu drept de hrănire şi tortură, înfăptuită a verificării personale a opţiunilor sau variantelor a fost de fiecare dată considerată, ca în orice sistem de natură totalitară, drept gest de impertinenţă, de lipsă de recunoştinţă, de răzvrătire, de răutate structurală „din naştere”. Şi pedepsită violent, în consecinţă.

Ceea ce mi se pare cu adevărat demn de subliniat este că aceste greşeli flagrante au fost generate în majoritatea lor de ambiţii momentane şi conjuncturale. Insistenţa şi violenţa „argumentaţiei” nu au modificat în mod nici salvator, nici salutar potenţiala şi „predestinata” mea traiectorie în sens social sau profesional negativ. Ba dimpotrivă. Pe lângă devierea mea intenţionată de la o eventuală carieră în teatru, fapt care cu siguranţă m-a îndepărtat hotărâtor şi pe termen lung de explorarea activă, profundă şi conştientă a unor teritorii de importanţă majoră ca misiunea şi vocaţia, experienţa descurajărilor cotidiene ale (de)formării mele şi-a făcut şi încă îşi face simţite efectele pe tot parcursul anilor ce au urmat.

Prefigurarea cu efect uneori paralizant a eşecului încă de la momentul iniţierii unei dorinţe, a unei năzuinţe, a unui proiect, a unei relaţii afective, a unui parteneriat, a oricărui demers aflat sub influenţa deciziei personale. Convingerea că un obiectiv sau altul sunt din start peste puterile şi capacităţile tale. Şovăiala şi nesiguranţa parcursului după ce am reuşit să înving „fantomele” la momentul deciziei şi permanenta ameninţare şi acceptare ca spectru angoasant a rateului şi a neîmplinirii. Şi nu mă refer la sentimentul reconfortant al acceptării naturale a nereuşitei în momentul în care ea survine (normalitate dobândită şi ea după lungi şi apăsătoare vremuri de autoflagelare), ci la frica inhibitivă că te  îndrepţi de fiecare dată, înevitabil, către ea. Ceea ce se şi întâmplă atâta vreme cât te programezi din start să ajungi acolo. Pentru că ai auzit de atâtea ori că nu eşti şi nu vei fi niciodată în stare de nimic, încât de la un moment încolo nu mai trebuie să ţi-o mai repete nimeni, ţi-o spui singur chiar dacă nu în aceleaşi cuvinte. Ba te şi pedepseşti singur, sub diverse forme, astfel încât reflexul format în copilărie să rămână intact şi să „te servească” prompt şi cu obstinaţie.