De câte ori aţi fost tentaţi să spuneţi despre o persoană sau alta că „impune respect”? Prin atitudine, prin calitatea comunicării, prin greutatea spuselor, uneori şi prin alura şi gestica respectivei persoane, aţi concluzionat că întregul bagaj informativ pe care-l recepţionaţi în propria poziţionare faţă de un anumit individ vă generează o atitudine deferentă cu tentă admirativă. În consecinţă, reacţia voastră se compune din răspunsuri apreciative în interacţiune cu activitatea şi persoana respectivă. Uneori ne privim chiar pe noi înşine cu mai multă admiraţie şi deferenţă doar pentru că am fost capabili să identificăm acest tip de energie faţă de un alt semen.

De fapt, subiectul admiraţiei noastre „nu impune” nimic. Modul în care se comportă şi succesul activităţilor lui, profunzimea ideilor sale sau corectitudinea deciziilor sunt toate trăsături şi beneficii ale propriei sale personalităţi, chestiuni care îl privesc personal şi care au legătură numai şi numai cu felul în care el alege să existe, prin cele două caracteristici elementare ale propriei dumnezeiri: creaţia şi decizia. Iar toate acestea sunt receptate şi intepretate de fiecare în mod diferit şi ce bine că e aşa. Afinităţile, admiraţia, respectul şi, într-un final extrem, idolatria, sunt în exclusivitate expresia poziţionării noaste faţă de ceea ce alţi oameni întreprind în propriul beneficiu inclusiv când rezultatele intervin în mod fast asupra multor altor indivizi. În oglindă şi perfect egal, respingerea, dezaprobarea, blamul şi atitudinea combativă reprezintă propriile noatre decizii emoţionale faţă de persoane ale căror activităţi vin în contradicţie cu principiile sau viziunea noastră. Ne privesc la fel de personal pe cât de personale sunt deciziile şi atitudinile celor care nu ne plac sau pe care-i admirăm.
Am scris această introducere care pentru mine are valoare de avertisment pentru că noţiunea de respect este una pe cât de prezentă în discuţiile şi analizele despre societatea omenească a zilelor noastre, pe atât de subiectiv interpretabilă dat fiind caracterul ei foarte personalizat în ceea ce priveşte modul în care se generează şi se susţin atitudinile care compun îndeobşte sentimentul de respect. „Trebuie să mă respecţi”. „Respectă-i pe cei din jur”. „Respectă părul alb şi bătrâneţea”. „Trebuie să mă respecţi pentru că am făcut asta sau ailaltă”. „Respectul se câştigă”. „Impune respect”. Nu amestecăm aici „a fi respectuos”, o derivaţie lexicală deloc fericită şi destul de greşit ramificată din punctul de vedere al sensului de comportament civilizat, reprezentând mai degrabă respect faţă de sine şi faţă de propria educaţie în interacţiunile cu alte persoane sau entităţi.
Ei bine, nu. Am convingerea că respectul nici nu trebuie, nici nu se impune, nici nu se câştigă şi cu siguranţă nu ţine cont în mod solitar şi suficient de vârsta obiectului demn de respect. Aşa cum respectul nu e nici pe departe o posibilă consecinţă impusă automat de fapte, decizii sau atitudini. La fel ca şi iubirea faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi ne este sau nu congruent şi interactiv, respectul este sau nu. Pur şi simplu. Pot să decid să generez respect în interiorul şi în fluxul atitudinilor mele şi am aceeaşi libertate de opţiune în a simţi faţă de alţi semeni indiferenţă sau dezaprobare, indiferent de calitatea sau importanţa activităţilor respectivelor persoane.
Revin şi subliniez: respectul şi buna cuviinţă nu sunt şi nu reprezintă acelaşi lucru. Cea de pe urmă este o componentă educativă bazică, parte din codul care conţine şi spălatul pe dinţi, şi regulile esenţiale despre viaţa printre alţi oameni. Prima reprezintă o alcătuire complexă şi avansată de congruenţă, admiraţie, aspiraţii, comuniune de principii şi multe altele. În timp ce buna cuviinţă se dobândeşte, respectul se generează ca decizie emoţională bazată pe argumente niciodată impuse, ci alese voluntar.
Lecţia respectului ca şi complex decizional bazat pe argumente afective a fost profund greşit predată generaţiei mele. Haieţi să luăm, bunăoară, exemplele patriotismului şi religiei. Respect faţă de ţara şi naţiunea din care fac parte şi respect pentru autoritatea supremă intangibilă. Sunt produsul unei şcoli în care „patria” a fost permanent o noţiune golită de sensuri, o tinichea roşie numită „Republica Socialistă România”, faţă de care unica formă autentică de respect a fost generată devreme de pozele cu munţi, păduri şi râuri. Admiraţie pentru o natură bogată, faţă de care am avut un sentiment puternic de apartenenţă.
Naţiunea sigur că a fost de la început reprezentată în mod pozitiv de vaşnici luptători „întru neatârnare” chiar dacă multă vreme fie nu am priceput ce vrea să însemne asta, fie asta corespundea unor vizualizări mentale de-a dreptul hilare, însă nu am reuşit să regăsesc măcar idealizarea acestor trăsături „definitorii” în „poporul” real, din jurul meu. Când vine vorba despre religie, treaba se complică şi mai tare. „Biserica a fost creată de clasele asupritoare ca instrument de control şi opresiune asupra claselor asuprite.” este fraza auzită cel mai des în orele de istorie ale copilăriei mele.
Mergeam la biserică în fiecare an doar la Înviere şi atunci cam cincisprezece-douăzeci de minute. Mulţi dintre vecini nu prea răspuneau la salutul respectuos, iar profesorii de la şcoala din cartier priveau fix înainte sau în capătul lumânării, încercând să treacă nevăzuţi prin efortul de a nu vedea pe nimeni. Sunt convins că au existat familii în care explicaţiile despre divinitate şi pildele din Biblie au fost detaliate copiilor din generaţia mea, uneori cu teamă şi cu promisiunea că toate astea nu vor deveni subiecte de discuţie cu colegii de clasă. „Misticismul” părinţilor ar fi putut lesne deveni motiv de „convocare” în faţa reprezentanţilor poliţiei politice comuniste, cu urmări deloc plăcute ca destituirea sau retrogradarea la locul de muncă.

În afară de Înviere, divinitatea şi noţiunile religioase au fost prezente în educaţia mea doar prin înjurături şi blesteme în care tutorele meu făcea adesea referire la elementele de bază ale universului „mistic”: dumnezei (foarte des mai mulţi la un loc, pentru greutate şi relevanţă), sfânta zi de… (cu cât ziua era mai „sfântă”, cu atât ar fi trebuit să fie efectul blestemului mai sigur şi mai grozav), icoana apărea în peisaj tot pentru aprofundarea efectului ocării şi uneori era chiar atinsă în mod demonstrativ, ca să „lege” mai puternic înjurăturile şi toate celelalte urlături cu intenţie de efect pe termen lung. Şi multe altele.
Şi cam asta ar fi cu respectul dobândit în educaţia de bază pentru ţară, popor şi Dumnezeu. Am ales exemplele astea trei mai mult pentru că românii obişnuiesc să se bată aprig cu cărămida în piept când vine vorba de ceea ce respectă ei mai mult şi mai mult. Aş fi curios să ştiu din rezultatele unor studii sociale câţi dintre repondenţi ar spune natural şi „neasistat” că ei îşi respectă în primul rând propria persoană şi pe cei din jurul lor, pe oameni în general.
Pentru mine asta a fost o altă lecţie predată intensiv în anii formării mele, dar din păcate în mod complet opus faţă de direcţia ei normală. Dacă sunteţi convinşi că puterea exemplului este una dintre cele mai importante formule în care le puteţi transmite copiilor voştri direcţia corectă de dezvoltare a concepţiilor despre tot ceea ce îi înconjoară, poate că ar fi bine să transpuneţi asta şi în atitudinile voastre de zi cu zi şi nu să le folosiţi doar ca pe fraze ce ar trebui memorate şi apoi preluate în comportamentul lor. Pentru că puterea exemplului se bazează pur şi simplu pe caracterul animalic mimetic al creaţiilor care suntem noi, oamenii.
Refrenele principale ale copilăriei mele au fost „nu mai mânca” şi „comportă-te civilizat, respectă-i pe cei din jur”. Desigur, au mai existat şi altele… „Scrie frumos!”, „Învaţă matematică!”, „Trebuie să-ţi placă să munceşti!”, „Nu-ţi mai roade unghiile!”, „Nu-ţi murdări şi nu-ţi rupe hainele! Eu am rochii de zece ani pe care încă le port!” şi multe astfel de strigături pe cât de nesuferite, pe atât de utopice în demersul experimentului (pseudo)educativ al cărui cobai am devenit de nevoie. Dar primele două şi cele mai apăsate merită o privire ceva mai detaliată prin prisma discuţiei noastre despre respect.
Despre relaţia mea cu mâncarea, mâncatul şi toată acestă familie lexicală am mai scris în articolele din ultima vreme. Revenind într-o concluzie, multă vreme mi s-a interzis cu urlete, bătăi şi jigniri de toate felurile să mănânc. Pentru că mâncam prea mult şi prea des, pentru că eram „obez”, pentru că aveam „platfus din cauza obezităţii”. Pe de altă parte, nu mi s-a permis să fac sport „ca să nu mă îmbolnăvesc” şi pentru că „sportul e pentru lichele, tu trebuie să înveţi”. Tutorele meu legal, înlocuitorul conjunctural al părinţilor mei, fusese la rândul său, un copil gras şi adesea ridiculizat pentru greutatea şi dimeniunile sale. Mai mult, în decursul anilor de coexistenţă şi „formare” a mea în apartamentul cinci, tutorele meu a continuat să dezvolte propriile temeri şi obsesii faţă de propria greutate. Şi totul era cu atât mai derutant în condiţiile în care dacă îmi luam singur din frigider era rău, iar când mi se ofereau cu dărnicie gogoşi sau şniţele chiar în timpul dietelor impuse, era ok şi trebuia să fiu recunoscător. Şi chiar eram, mi-era poftă de orice şi mi-era foame tot timpul.
Îşi administra fără consultarea medicului pastile de Silutin, probabil cel mai folosit medicament „de slăbit” al anilor comunismului românesc. Am primit şi eu o vreme acest medicament, fără prescripţie medicală. Mai era şi o combinaţie de trei ceaiuri (diuretic, laxativ şi antihemoroidal), pe care tutorele meu o bea în răstimpuri, când decidea că s-a îngrăşat, şi pe care am primit-o la rândul meu, cu prescripţie la fel de „casnică”. Eu mâncam direct din frigider ca să nu las prea multe urme şi ca să înghit repede, de temă că voi fi prins. Şi când eram prins, mâncam bătaie şi înghiţeam înjurături şi pentru că mâncasem, şi pentru că mâncasem direct din frigider. Tutorele meu făcea acelaşi lucru, dar asta numai pentru că nu voia să murdărească farfurii şi pentru că i se părea că mănâncă mai puţin. Eram pedepsit pentru practici pe care însuşi educatorul meu le utiliza în mod frecvent.
Un alt inhibitor major al potenţialului de respect cu care poate că aş fi fost capabil să-mi privesc tutorele a fost cu siguranţă apetenţa sa faţă de gesturi autoflagelante atât ca pseudometodă de convingere, cât şi ca mod de viaţă cotidian. Am mai amintit despre momentele în care se trăgea de păr, îşi dădea pumni în cap, se repezea cu sete cu fruntea în pereţi sau în mobile sau îşi zgâria pielea cu unghiile ca probabil semn al supremului sacrificiu în procesul „educării” mele. Dar răul făcut sieşi s-a manifestat sub mult mai multe forme, toate cu conotaţii în presupusa mea vină pentru tot şi toate. Tutorele meu fuma enorm şi eu eram vinovat pentru fiecare ţigară inhalată (parţial şi de plămânii mei). Desigur, „tu să nu fumezi, dacă te prind vecinii fumând, te calc în picioare” însoţea adesea reproşul că nevoia acelor ţigări era măcar parţial generată de comportamentul meu.
Îmi amintesc că multă vreme mi-a fost frică de tinctura de iod, nu suportam ideea că aş putea avea acea soluţie pe piele. Am mărturisit într-o criză de plâns isteric că, dacă vor să-mi pună tinctură de iod pe rana tocmai căpătată, mi-e teamă că voi muri. Asociasem indisolubil licoarea galbenă cu mai multe episoade în care tutorele meu înghiţea câte o duşcă din sticla cu „rivanol” şi apoi muşca încrâncenat dintr-o lămâie mare. Ştiam că era una dintre metodele „casnice” pentru avort spontan sau împiedicarea dezvoltării unei sarcini neprevăzute, de aici frica mea de moarte prin tinctură de iod. Victimizarea permanentă (naveta la serviciu într-un sat din afara oraşului, refuzul de a întemeia o familie, cozile pentru alimente, lupta pentru un loc de muncă mai aproape de oraş sau în oraş, deplângerea pierderii vocii din cauza urlatului şi a fumatului, autoneglijarea alimentară sau vestimentară şi un munte de multe altele) îşi găsea de fiecare dată rădăcinile în existenţa mea şi a fratelui meu, în sacrificiul insuficient răsplătit cu note bune, haine curate, comportament „exemplar” şi mâncare nebăgată în seamă. Tot ce nu era bine era şi vina mea.
În ceea ce priveşte respectul faţă de ceilalţi în formulă impusă pe parcursul „educării” mele, mă voi referi, în mod firesc, la chiar instituţia tutorelui meu legal, cu câteva exemple care vin în sprijinul celor scrise mai devreme. În planul exemplului personal atât de uşor şi natural de replicat mimetic, eu am primit îndemnul activ al dispreţului faţă de „ceilalţi”. Îmi mulţumesc mie şi îi mulţumesc sorţii că sunt unul dintre cei mai toleranţi români pe care-i cunosc atunci când vine vorba despre ţigani şi homosexuali. Asta pentru că intoleranţa ostentativă şi pătimaşă faţă de toţi aceia care nu sunt „ca noi”, dispreţul manifest, exprimat şi susţinut prin gesturi, a fost una dintre lecţiile adânci ale copilăriei mele.

Ţigănia Popa Şapcă din Piteşti pornea de la câteva zeci de metri de blocul în care am crescut. Ţiganii erau „împuţiţi”, „scârboşi”, „ciumaţi”, „periculoşi” şi „bolnavi”, lucruri pe care aveam să le transform în certitudini foarte devreme în copilăria mea. Îmi venea să vomit de fiecare dată când treceam pe lângă vecinii noştri din ţigănie şi îi priveam cu frică. Toate aceste atitudini mi-au atras la fel de multe întâmplări de pe urma cărora am ieşit bătut, scuipat şi mototolit pe toate părţile. Surprinzător, aceleaşi tratamente incluzând scuipatul pe faţă şi în gură făceau parte din metodele de coerciţie pe care le-am primit de la cinci până la optsprezece ani. Dar nu, doar ţiganii scuipau. Deşi nu cred că am văzut niciodată un părinte scuipându-şi puradelul. Din fericire, am reuşit să depăşesc această idiosincrazie indusă şi am reuşit să primesc mai mulţi ţigani în existenţa mea zilnică şi să-i admir pentru calităţi umane simple.
Homosexualii şi „metaliştii” au fost subiecte care au apărut în demersurile „educative” mai pregnant după 1989. Despre homosexuali mi s-a spus multă vreme că sunt bolnavi psihic şi că nimeni nu se naşte aşa, că unii devin homosexuali doar pentru că aleg experienţele sexuale de acest fel în detrimentul celor hetero. Dilema mi s-a accentuat cu fiecare ocazie cu care mi-am auzit sau văzut tutorele admirând formele apetisante ale celei mai bune prietene sau ale altor femei din anturaj. Avea un soi de rânjet pofticios când vreuna dintre ele se dezbrăca să probeze o bluză sau un sutien nou. Am reuşit să-mi explic toate astea mai târziu şi mă bucur că am înţeles toate aceste resorturi în plan general uman, scăpând de tendinţa de etichetare şi de prejudecare atât de puternic impregnată în educaţia mea de bază. Contractul de pe mare, din 2001, a fost ocazia cu care, trăind şi muncind opt luni printre mulţi homosexuali, mi-am deschis mintea şi capacităţile sociale cât să accept şi să înţeleg homosexualitatea ca pe o varietate umană firească şi veche de când oamenii.
În fine, „metaliştii” erau „un grup de adoratori ai Satanei, care au un salut distinct şi care poartă la gât şi în vestimentaţie cruci întoarse, care merg noaptea în cimitire şi organizează ritualuri de adorare a diavolului şi care periodic se adună acasă la câte unul dintre membrii grupului, sacrifică găini vii, spoiesc pereţii cu sânge proaspăt de găină şi distrug integral mobila şi aparatura din acel spaţiu”. Şi astea veneau din partea unei persoane care cu zece ani în urmă asculta Pink Floyd şi mergea la concerte, trăise perioada hippie în formula ei comunistă şi purtase panaloni evazaţi şi flori în păr. Am fost şi sunt în continuare iubitor de rock de toate felurile, fără a deveni vreodată un pătimaş, metalele grele găsindu-şi uneori locul în energia mea şi la trezire, şi în pragul somnului.
Probabil că metoda cea mai rapidă prin care vă puteţi asigura de lipsa de respect a copiilor voştri e să vă comportaţi împotriva a ceea ce încercaţi să impuneţi. Probabil că veţi reuşi să educaţi un copil lipsit de respect pentru oameni şi natură când, în ciuda momentelor în care vă construiţi discursuri teoretice despre toate astea, vă veţi da voie să etichetaţi cu voce tare vecini, colegi şi „prieteni”, când veţi lăsa gunoi în urma voastră la locul de picnic şi veţi doborî un copac viu doar pentru că prezenţa lui incomodează planurile existenţei voastre vremelnice.

Poate că ar fi bine să încetaţi să credeţi că meritaţi respectul copiilor voştri doar pentru că, anatomic vorbind, i-aţi creat. Nu e nici pe departe o condiţie unică şi suficientă. Nu credeţi că e oarecum degradant pentru maturii unici şi irepetabili care sunteţi să vă consideraţi demni de respect doar pentru că vârsta şi capacităţile dobândite prin ea vă aşează în poziţia privilegiată, dar atât de bazică, de a hrăni un copil, de a-i oferi un acoperiş deasupra capului şi haine să-şi acopere trupul? Puteţi fi atât de lucizi încât să înţelegeţi că, dacă simţiţi nevoia să aduceţi aminte de toate astea sub formă de reproş, e un semn că procesul vostru educativ poate fi greşit sau şubred măcar pe alocuri?
Respectul nu se impune, nu se câştigă, nu se solicită. Respectul este sau nu. La fel ca dragostea, respectul nu e condiţionat. Survine pe calea de consecinţă a unui proces firesc, ce poate începe la afinitate şi poate urca până la idolatrie. La fel ca dragostea, nu e nici măsurabil şi nici comparabil. E un dar pe care-l primeşti şi e un dar pe care-l oferi. Şi bucuria primirii este egală cu bucuria oferirii inclusiv atunci când procesul nu este unul diametral reciproc.
Cele mai voi