Posturi cu tagurile: "ganduri"

Nu mi-e dor. Serios. Cu cine am de ţinut legătura, sunt toţi aproape, la o azvârlitură de Facebook, de Gtalk, de Viber, de WassUp, Tango şi ce drăcării mai folosesc eu din colţul ăsta minunat de lume, cu internet scumpuţ şi okeiuţ :) Dar am chef de câteva treburi pe care numai într-acolo le-aş putea găsi şi realităţile zic că mi le voi şi împlini anul viitor.

• Vreau ciuperci. Vreau ciuperci mari, albe, ordinare, proaspete, fripte pe grătar, cu sare de mare şi piper proaspăt măcinat, doar în apa aia a lor care se adună în mijloc când le frigi „pe spate”. Vreau şi hribi, dar zău că mă mulţumesc cu alea de crescătorie. Ş vreau o cremă de ciuperci făcută tot de mine, doar cu ciuperci, ceapă, apă, ulei de măsline, sare şi piper.
• Vreau raţă. Meşterită de mine, cu pielea înţepată din loc în loc cu furculiţa, apoi opărită un sfert de oră în apă bună, cu nucşoară, apoi cuptorită pe tavă cu apă şi grătar vreo două ceasuri şi jumătate, la foc molcom.
• Vreau să mă adun cu trupeţii şi să tragem o cântare, deşi Aela nu cred că mai încape în spatele premierului până ajung eu :))
• Vreau un party „consistent” în True.
• Vreau să mă trezesc devreme în unele zile, să înot de la şapte dimineaţa şi la zece să fiu deja călare pe scris şi documentare, să mă întâlnesc fie şi virtual cu aceia care vor fi capitole în cartea pe care o vom scrie cu Alis şi a cărei structură e aproape ştiută. Şi în paralel să-mi termin „Poruncile…”, să le structurez pentru carte şi să le trimit la editură, să găsesc un om straşnic de talentat pentru copertă şi ilustraţii. Şi în unele zile să dorm până seara pentru că voi fi scris toată noaptea.
• Vreau să beau un ceai cu Giolly şi a lui la Londra şi o sangria cu Majestatea la Malaga. Să frigem peşte cu vorbe bune la Brăila şi să mă văd cu toţi cei ştiuţi şi dragi din Bucureşti şi de la Oradea. Mă pregătesc să-mi fie bine oriunde în lume pentru că, în sfârşit, mi-e (din ce în ce mai) bine cu mine. Dar tot nu sunt convins că o să stăm prea mult în România.
• Vreau să fac şcoala de şoferi. Da, mă, e incredibil, dar e unul dintre primele lucruri pe care vreau să le fac când ajung în România. Mi-am învins convingerea că nu am ce căuta la volanul unei maşini şi mă simt pregătit să fac asta fără să-mi fie teamă că voi fi ultima amărăciune de şofer. Ştiu că nu voi fi. Şi oricum n-o fac ca să conduc prea mult în Bucureşti.
• Vreau să fac cursurile de coaching în Spania şi să încep practica în România, să creăm un curs unic ca structură şi beneficii şi să-i bucurăm cu el pe aceia cărora le va răspunde la nevoi şi interese. Să continuăm împreună să contribuim la marile mutaţii spre bine prin care simt că părţi din ce în ce mai mari ale umanităţii se decid să le accepte şi să devină parte din ele. Vreau să nu-mi pese de bani pentru că, oricum, sunt meniţi să aibă valoare doar atunci când nu-i avem.
• Vreau s-o văd pe Anca şi să ne bucurăm împreună că suntem bine, că ne-am (re)găsit amândoi sensul şi liniştea şi că, în ciuda faptului că tot o să ne vină să plângem că n-a ieşit cum am fi vrut, să putem să fim prieteni. Tare tare îmi doresc asta.

Am mai adus vorba despre şantajul domestic, cu precădere despre cel de natură emoţională, pe parcursul capitolelor anterioare, însă cred că e util să scriu separat şi detaliat despre el. În primul rând pentru că poate nu suntem toţi la fel de conştienţi despre formele pe care le poate el îmbrăca în diversele interacţiuni cu cei din jur şi în special cu copiii. În al doilea rând, pentru că exemplul şantajului în copilărie şi în formare conţine ramificaţii pe care uneori suntem tentaţi să le folosim, la rândul nostru, pe post de armă şi metodă de constrângere în contractele noastre sociale din maturitate.

Voi încerca să clasific şi să exemplific cele câteva categorii şi tipuri de şantaj pe care experienţa proprie le poate astăzi identifica şi sunt convins că nu va fi o sintetizare completă. Ştiţi deja că puteţi adăuga oricând în comentarii propriile exemple sau contribuţii, astfel încât utilitatea acestor informaţii să crească răspunzând cât mai multor dileme ale celor care vor ajnge să le citească. Primesc deja întrebări concrete prin mesajele de pe pagina de Facebok prin care ţin legătura cu cititori din România şi mă bucur sincer dacă răspunsurile mele sunt de natură să le uşureze misiunea sau dacă măcar le confirmă că merită din plin să evite violenţa de orice natură faţă de copiii lor.

Şantajul sentimental simplu.

Aleg să-l numesc astfel pentru că este, probabil, cel mai des utilizat în educaţia defectuoasă a unui copil şi cel mai la îndemână ca argument incorect în strădania inducerii modificării de atitudine şi comportament. Autoplasarea părintelui/educatorului pe o poziţie defensivă, comparativ emoţional inferioară de cele mai multe ori, nu numai că îşi va atinge efectul urmărit doar pe termen scurt, dar prin repetare şi diversificare, va avea toate şansele să devină un argument utilizat pe termen lung de către maturul educat astfel. Mama a muncit să-ţi spele hainele şi tu le murdăreşti. Pe bunica o doare inima pentru că tu nu vrei să mănânci ceea ce ea s-a chinuit să pregătească. Tata e foarte obosit şi nervos de la serviciu, iar faptul că tu iei note proaste îl va îndurera şi mai tare, vrei să se îmbolnăvească? „Vrei să moară mama?”

„Domnul Goe” este un personaj mult mai complex decât un simplu exemplu de pramatie leneşă şi inoportună, aşa cum mulţi aleg să restrângă înţelesurile unei nuvele cu importanţă simptomatică. Domnul Goe este, înainte de toate, suma tuturor defectelor de educaţie exercitate de cele trei dive „de lume”. Dacă faci asta, o să moară cineva, o să se supere altcineva, mereu altcineva o să aibă de suferit de pe urma prostiilor pe care le face un copil. Conformismul, prin accepţiunea lui în sensul încercării de a mulţumi pe toată lumea, este poate cel mai fin şi puţin nociv efect al unei astfel de „strategii”. Asta în condiţiile în care ne dă oricum multe bătăi de cap în lumina dorinţei permanente de integrare şi apartenenţă la societate.

Îmi vin acum în minte exemplele demisiilor demonstrative, melodramelor de cuplu, crizelor de gelozie sau de sentimente neîmpărtăşite în interiorul relaţiilor de prietenie. Constrângerea prin autoflagelare emoţională demonstrativă şi ostentativă. Un ricoşeu mai mult decât trist, care de multe ori nu ne permite să stăm fixaţi pe propriile picioare şi să tratăm cu luciditate ceea ce interpretăm drept reavoinţă sau lipsă de empatie din partea celor din jur. Şantajul de acest tip se traduce la maturitate prin utilizarea, fie doar şi enunţată, a intenţiei de constrângere emoţională. Rămâi cu mine sau mă sinucid. Creşte-mi salariul sau demisionez. Împrumută-mă cu bani sau nu-ţi voi mai vorbi niciodată…

Şantajul de recompensă.

Dacă sunteţi părinţi, pur şi simplu nu aveţi voie să vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer. Faptă bună, recompensă pozitivă. Faptă greşită, recompensă negativă. De orice natură ar fi ea. Şi mai mult: anunţarea şi instituţionalizarea cu valoare de reflex ante factum, în cazul ambelor tipuri de recompense. Şi mai grav mi se pare că în cotidian dezastrele astea educative s-au bagatelizat, au devenit obişnuinţă şi drum de urmat. Dacă vii iar murdar de la joacă, nu te mai las afară o săptămână. Dacă nu iei peste 8 la matematică, nu te mai las la înot. Dacă răceşti, o să te internez în spital. Dacă mai vorbeşti urât (‘tu-ţi dumnezeii tăi de jigodie!) nu primeşti de mâncare şi nu mai ai voie la lecţii de chitară şi aşa mai departe.

Desigur, recompensele pozitive sunt îndesate cu aceeaşi încărcătură negativă chiar dacă nu par nici pe departe venite din aceeaşi direcţie a erorii. E mai simplu să luaţi toate exemplele întâmplătoare de mai sus şi să le aşezaţi într-o formulă pozitivă reciprocă. Reprezintă acelaşi lucru, susţin la fel de greşit demersul educativ şi sunt, de fapt, în mod identic defecte. Şi devin cu atât mai grave în condiţiile unui background situaţional complex.

Revin la exemplul personal. Un copil bătut pentru că e gras suportă interdicţii alimentare pe care în mod natural va găsi nenumărate prilejuri să le încalce. Dar imaginaţi-vă marasmul de logică în care acelaşi individ este recompensat cu o merdenea sau o gogoaşă sau o prăjitură atunci când ia o notă bună sau un premiu oarecare. Copiii nu sunt animale pentru dresaj, poate ar fi bine să nu le daţi câte o porţie de zahăr de fiecare dată când vă fac pe plac…

Nu am voie să mănânc pentru că sunt supraponderal sau pentru că nu iau note bune şi premii? Deci dacă iau note bune şi premii nu mai e important că sunt supraponderal? Din păcate mulţi părinţi sunt tentaţi să neglijeze faptul că, aparent surprinzător, intelectul unui copil face conexiuni şi analogii, că situaţiile din jur îi generează paradoxuri şi procese mentale pe care, unu la mână, nu e întotdeana capabil să le exprime, doi la mână – este privat de comunicare la un nivel al împărtăşirii conştiente a dorinţei de înţelegere a acestor mecanisme.

Un copil bătut şi educat în climat violent va evita din ce în ce mai mult să se exprime, să solicite explicaţii, să ceară ajutor sau răspunsuri. Îmi aduc aminte că, atunci când cutezam să întreb câte ceva şi să încerc să-mi desluşesc diverse procese mentale care aveau la bază întâmplări la care asistasem sau al căror protagonist chiar fusesem, trebuia să fiu foarte atent cum pun problema şi cum formulez nedumerirea. Pentru că de fiecare dată eram bănuit de intenţii ascunse, de fiecare dată dădeam naştere unei întregi anchete în care ceea ce întrebasem nu avea nicio importanţă, iar ceea ce ascundeam devenea tema interogatoriului. Au fost multe bătăile pe care mi le-am generat în acest fel, întrucât era imposibil să formulez la timp un răspuns plauzibil la întrebarea obsesivă, urlată printre pumni şi scuipaţi „De ce m-ai întrebat asta? Ce-mi ascunzi? Spune imediat! Porc mincinos! Să-mi spui imediat de unde ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva, că te calc în picioare! Te omor, dumnezeii mă-tii de bastard ordinar!”

Şantajul delaţiunii.

Adică al eternei şi omniprezentei pâri „la superior”. Mamele pârăsc la taţi. Taţii pârăsc la mame. Bunicii pârăsc la părinţi. Vecinii pârăsc la bunici şi la părinţi. Colegii de clasă pârăsc la profesori. Fraţii pârăsc la părinţi, la alţi fraţi, la bunici şi la oricine devine, în condiţiile ierarhizării autoritare, gardianul de serviciu. Din nou vorbim despre intenţia inducerii modificării comportamentale în condiţii de constrângere. „Pârâciosul” nu numai că devine un inamic, dar transferul de autoritate şi confirmarea cu fiecare episod a „autorităţii supreme” ca sursă principală de măsuri coercitive nu face decât să sporească frica de respectiva autoritate şi neîncrederea în toţi ceilalţi posibli „inamici”. Frica de autoritatea „parentală” devine mai apoi o temă permanentă în contractele sociale ale maturului educat astfel, ea transferându-se asupra oricărui tip de ierarhie în care va fi inclus, cu efecte majore în performanţele şi capacitatea de integrare a individului.

Fratele meu, la rândul lui subiect de torturi de toate felurile în copilărie şi mai cu seamă după optsprezece ani, când a părăsit poziţia favoritului şi a încetat să mai fie „mai cuminte”, mai plăpând, mai bolnăvicios şi, în general, câţiva paşi în urma generaţiei lui din toate punctele de vedere (calităţi care în multe situaţii l-au scutit de tratamente identice cu acelea administrate mie) şi-a folosit în multe situaţii ascendentul şi privilegiile pentru a mă constrânge să-i fac pe plac sau să nu-l pârăsc, la rândul meu, periclitându-i astfel poziţia de preferat sau, hai să zicem, bătut, scuipat, zgâriat intenţionat sau strâns de gât mai rar. Practicam aproape zilnic acest tip de şantaj reciproc şi ţin minte că uneori, din cauza presiunii psihice şi a durerilor insuportabile, încălcam amândoi regulile stabilite de comun acord.

Pe şopocăite şi veşnic cu urechile ciulite la orice sunet de paşi sau respiraţie în jurul uşii camerei din dreapta, promiteam sub jurământ că, dacă unul nu spune despre cutare întâmplare, nici celălalt nu va dezvălui secretul celuilalt. „Jur pe Aura” pecetluia înţelegerea şi, chiar dacă  nu însemna nimic de fapt, avea valenţele unui legământ de moarte. Confirmam astfel, şi unul şi celălalt, că amintirea (pentru mine palidă) a mamei noastre naturale nu avea voie să fie întinată prin generarea reciprocă a unui nou episod coercitiv sângeros. Aşa am reuşit să ascundem mai multă vreme pierderea unei palete de tenis verde, cu feţe întoarse şi valenţe aproape sacre, întrucât fusese un dar de la „Tata Mircea„. Am reuşit să ţinem sub tăcere diverse motive aparent întemeiate pentru noi şi noi reprize de urlet şi bătaie: eu mâncasem cinci bucăţele de carne în plus dintr-o tocăniţă de fasole verde,  eu spărsesem bibelourile care decorau mobila din sufragerie pe „mileuri de calitate, nu porcăriile pe care le au vecinii”, el mi-a spart capul prima oară cu o lingură de metal, el mi-a spart capul a doua oară cu un flacon de spary deodorant… Şi mă opresc aici, în ciuda unui munte de întâmplări cu grade diverse de gravitate şi urmări pe termen variabil. Despre cele mai grave întâmplări din camera din dreapta am acceptat unanim să semnăm un jurământ scris pe care eu încă îmi menţin decizia să îl respect.

Şantajul insituţional.

Uneori autoritatea depăşeşte graniţele familiale. Sau se declară singură neputincioasă în faţa comportamentului nestăvilit al „educatului”. Atunci intervine ameninţarea instituţiilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve cumva situaţia. Mă bucur să ştiu sau măcar să cred că sunt din ce în ce mai puţini părinţii contemporani care decid să renunţe la aceste instituţii ale constrângerii. Bau-Bau, Baba, Moşul, Ţiganul, Poştaşul, Întunericul… Aparent o joacă, aparent speculaţii aproape benigne ale imagnaţiei copilului, nu-i aşa? Dar însăşi ideea instrăinării (te dau lui Moşul cu sacul dacă mai plângi) sau izolării (o să dormi pe întuneric dacă nu strângi jucăriile) nu nasc decât frică în conştiinţa aflată în proces de formare. Definite sau nu, personificate sau nu, toate aceste instituţii devin un element neplăcut, un generator de frică. În orice femeie bătrână de la piaţă sau de pe stradă, poate să existe Baba. În orice vânzător de linguri sau gunoier poate să existe Ţiganul. Nu ştiu dacă are rost să vă insult inteligenţa şi să detaliez până la ce cote emoţionale şi de discrepanţe de ordin social se pot ramifica toate aceste „jocuri” educative.

Instituţiile mele de şantaj au fost Orfelinatul, Casa de corecţie, Poliţia şi Vagabondajul. Nu-mi plăcea să stau în casă imediat după ce veneam de la şcoală şi eram singur până seara în anii în care fratele meu învăţa după-amiaza. Îmbucam ceva repede, de multe ori mâncare „ilegală”, pâine cu unt, ouă sau pate de ficat ori sardine din conservă. Nu-mi plăcea să-mi încălzesc mâncarea gătită care uneori pur şi simplu nu-mi plăcea. Am abandonat pe viaţă preparate „istorice” gen mâncarea de castraveţi acri cu sos sau tocăniţa de mărar, dar mă bucur că am recuperat limba cu măsline, pe care acum o pregătesc cu multă bucurie uitând ingredientul „lămâie”, care în copilărie era păstrat în sos şi toată oala era amară ca fierea. În plus, evitam să spăl vase murdărite de mine. Spălam chiuvete întregi de vase când se gătea, când se făceau dulceţuri şi zacuscă şi oricum luam bătaie pentru că le spălam prost. Şi ieşeam în curte, încercând să mă sinchisesc cât mai puţin de „spionii” din spatele perdelelor de la geamurile vecinilor.

Am fost de multe ori surprins în aceste incursiuni prin copaci, de cele mai multe de unul singur, şi admonestat pe măsura aparentei mele pofte de „vagabondaj”, căci aşa se chema impertinenţa mea de a ieşi să mă joc în curtea blocului. Ei bine, într-o zi am fost târât de ureche şi de păr în faţa Sectoristului din cartier. Parcă să zic că-l chema Janţă. De prisos să amintesc, în lumina însemnărilor anterioare, că Janţă înainte şi după acest moment era, la fel ca alte meserii analizate şi etichetate între pereţii de la apartamentul 5, „un nimic, o lătură a societăţii, un gunoi de miliţian”. În ziua aceea a trebuit să joace rolul autorităţii supreme, care măcar teoretic ar fi trebuit să mă ia „la secţie”, să mă bată serios şi să mă amendeze pentru „vagabondaj”, poate chiar să mă şi ţină o noapte la închisoare ca să nu mai fac.

Orfelinatul şi Casa de corecţie se cam confundau în mintea mea familiarizată aproape zilnic cu spectrul lor. Nu ştiam exact dacă Orfelinatul era pedeapsa supremă pentru copiii care nu aveau părinţi sau dacă la Casa de coreţie ajungeau doar orfanii răi, care îşi murdăreau hainele, care mâncau „prea mult” şi care luau note proaste. Cert este că nu aveam habar la acel moment care era mersul treburilor în orfelinatele româneşti comuniste, deci perspectiva lor a devenit de-a dreptul tentantă şi eliberatoare de la un moment încolo. Desigur, nu mai tentantă decât fuga de acasă, proiect pe care l-am plănuit atât de des în cei treisprezece ani, dar pe care l-am pus în practică doar o dată sau de două ori. Ce nu pricepeam în ruptul capului era de ce nu sunt lăsat să plec dacă la fiecare scandal mi se urla pe toate tonurile „Casa-i a mea, uşa-i a ta! Nu-ţi convine, fă-ţi bagajele! Să pleci, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mi-ai mâncat zilele şi viaţa, bastard împuţit!”.

Şantajul emoţional extrem.

L-am lăsat la final pentru că înclin să cred că a lăsat cele mai adânci urme în comportamentul meu ulterior. Pe scurt, probabil pentru că toate celelalte metode nu păreau să dea roade (deşi întâmplările pe care urmează să le ilustrez sunt prezente atât în amintirile mele mai vechi, cât şi în cele mai recente, cu o recurenţă de neprecizat) eram des protagonistul autoflagelării şi automutilării „educatorului” meu. Îmi cer din start scuze pentru imaginile pe care probabil că vi le voi genera în cele ce urmează, dar sper din tot sufletul nici să nu asistaţi, nici să nu iniţiaţi vreodată asemenea episoade în existenţa voastră şi a copiilor voştri.

Aparent ajuns la limita superioară a „argumentaţiei” şi probabil speculând eventuala mea sensibilitate sau potenţialul meu sentimental mereu degradat de violenţe de toate felurile, „educatorul meu” recurgea la autopedepse. Se trăgea de păr, îşi dădea pumni sonori în propriul cap, se lovea straşnic cu capul de perete sau de mobilele din casă, simula automutilări cu cuţitul pe mâini sau chiar în pântece, se muşca de mâini şi trăgea cu forţă, încercând să-şi lase urme cât mai vizibile sau chiar să se rănească până la sânge. Şi aveau efectul scontat. Mi se surpa stomacul de milă şi ajungeam de multe ori să cred că sunt singurul vinovat pentru toate aceste suferinţe. Toate sunetele şi urmările acestor dureri autoprovocate mi-au înnegurat din ce în ce mai profund încrederea în ceea ce aş fi putut să reprezint bun, util, admirabil pe suprafaţa pământului căruia „îi făceam umbră degeaba”. Într-un rând, pentru că ne baricadasem în cameră şi blocasem accesul cu propriile trupuri postate între uşă şi un dulap, geamul din partea de sus a fost făcut ţăndări cu propriile mâini, prezentate apoi pline de sânge afară, vecinilor, pe casa scării, drept urme ale gesturilor de violenţă ale mele şi ale fratelui meu

Orice neajuns, orice eşec, orice nemulţumire se centra deasupra capului meu, în interiorul conştiinţei mele şi printre corzile probabil sensibile ale personalităţii mele emoţionale. Presiunea nervoasă generată de copiii altora, din băncile şcolilor sau de la masa de lucru extraşcolar, exploda în palme, pumni, bâte, zgârieturi, muşcături, ameninţări, înjurături, blesteme, scuipaţi şi teroare de toate felurile administrate „leprei” şi copilului „făcut pe ce apă nu curge” pe care-l reprezentam în existenţa chinuită şi autochinuită a celor cărora le produceam pe de-o parte milă, pe de alta scârbă.

Am preluat parte din aceste obiceiuri. Am jucat piesa exasperării generatoare de autoflagelări atât la nivelul propriilor evaluări emoţionale, cât şi la cel comportamental. Mi-am biciuit şi mi-am înjurat propria personalitate, dar mi-am dat şi pumni sau obiecte în cap, mi-am tras palme şi mi-am înscenat sinuciderile cu aceeaşi şi aceeaşi intenţie de constrângere prin empatie forţată. Pe unii i-am speriat, pe alţii i-am alungat pentru totdeauna din jurul meu, n-am obţinut nimic, dar cel mai departe am fugit de mine şi cel mai mult rău mi-am produs mie însumi. Suficient încât să ştiu că poţi trăi în echilibru evitând exemplul personal al infernului şi că poţi fi pregătit să dai viaţă la rândul tău fără teama că vei repeta toate caznele mai grele sau mai uşoare prin care destinul ţi-a testat rezistenţa şi dorinţa de a trăi şi de a reuşi să rămâi întreg la minte, la suflet, la capacitatea de alegere şi decizie.

În mare, ştiu că nu vă spun lucruri noi. În mare, nimeni nu ajunge la astfel de experienţe şi nimeni nu-şi va atribui asemenea drepturi emoţionale în schimbul unor eforturi materiale concrete, fireşti, omeneşti. Ţin doar să vă amintesc că panta e abruptă şi că nimic nu se transferă mai uşor unui copil decât propriul marasm parental psihologic şi comportamental, că suntem mimetici prin esenţă şi că vedem, auzim, simţim şi înţelegem în mod diferit, dar de multe ori hotărâtor pentru maturii care devenim. Şi mai ştiu că unii dintre voi aveţi propriile exemple din proximitate şi că alegeţi să nu reacţionaţi, să întoarceţi capul sau să interveniţi uneori poate doar prin prisma vreunui disconfort personal. Nu pot decât să vă invit să gândiţi de două ori şi să luaţi în calcul că educaţia unui copil nu poate fi înfăptuită cu violenţă, sub nicio declinare a ei.

„Hai să coasem Raiul la loc!” Nu mai ştiu în ca carte am citit replica asta dată de un copil părintelui care tocmai îi administrase două la fund. Parcă să zic că, acelui personaj, replica i-a generat o epifanie, dar mie sigur îmi sună în cap de fiecare dată când, din ce în ce mai rar din fericire, aud dictonul nenorocit sub care atâtea generaţii de părinţi şi-a ascuns uneori urecheli rare, alteori adevărate programe educative de tortură fizică şi emoţională, de multe ori cu urmări comportamentale şi psihice grave asupra celor „educaţi” astfel.

Sunt convins că toate campaniile sociale împotriva violenţei domestice cărora Internetul le dă glas şi vizibilitate nu sunt doar activităţi bifate în nişte programe de cheltuire de bugete pentru organizaţiile sau companiile care le pun la cale sau doar le finanţează. Sunt sigur că măcar la pornire există un grăunte de empatie pentru toţi aceia care au de suferit de pe urma rudelor apropiate mai puternice din punct de vedere fizic şi din acela al autorităţii sau ierarhiei familiale. Însă, din păcate, progresele reale sau rezolvările măcar parţiale ale problemei de fond sunt, în general, slabe sau insuficient de vizibile.

Din punctul de vedere al demonstrării şi condamnării culpabilităţii, totul se opreşte la imposibilitatea imixtiunii factorilor externi în chestiunile de familie. Şi ar fi chiar absurd să ridici de pe stradă, pentru amenzi sau anchete, o mamă care, într-un moment de surescitare, îşi pălmuieşte copilul la fund într-un magazin. Ar fi aberant ca Poliţia să intre cu forţa într-un domiciliu din care se aud ţipete sau copii plângând. Exagerările de felul ăsta nu rezolvă nici pe departe problema în sine, creînd de obicei altele, la fel de nedorite.

Mai presus de orice metodă de coerciţie stă nevoia modificării mentalităţii, a schimbării de optică asupra pornirilor violente şi asupra drepturilor de viaţă şi de moarte pe care unii părinţi sau soţi sau fraţi şi le atribuie în momentul în care consideră că „dispun” după propriile pofte sau principii de cei pe care-i au în grijă, drept parteneri sau colegi de drum prin viaţă. Tragem ponoasele unei culturi în care palma, pumnul, înjurătura, ameninţarea, umilirea intenţionată, intoleranţa faţă de tot ceea ce nu e la fel ca noi sau batjocura s-au transmis natural de-a lungul multor generaţii.

Nici nu ştiu când m-am surprins prima oară scrâşnind din dinţi şi strângând pumnii inutil la vederea copiilor sau căţeilor „de companie” bătuţi în public de stăpâni. Căci ce altceva sunt părinţii care fac astfel de gesturi? În ce altceva se transformă un părinte care, aidoma proprietarului de câine, îşi hrăneşte, îşi antrenează, îşi alintă „companionul” pentru ca apoi subconştientul să-i permită să-l lovească, să-l pedepsească sau să-l umilească pentru nerespectarea „regulilor” de faţă cu martori prezenţi fizic sau mascaţi de zidurile vecinătăţii?

Dacă agresiunile fizice între doi maturi reprezintă lipsa argumentelor în formă pură, lipsă ce poate fi dictată de multe ori de neajunsuri culturale, intelectuale sau emoţionale, ce reprezintă oare bătaia şi umilinţa în formele lor diverse exercitate de un matur asupra propriului copil, asupra individului pe care îl EDUCĂ şi îl PREGĂTEŞTE pentru a deveni O FIINŢĂ INDEPENDENTĂ şi un OM în toate sensurile acceptate ale cuvântului? Astăzi nu voi scrie despre femei sau iubite bătute pentru că procesul meu de vindecare e legat indisolubil de copilărie şi adolescenţă, dar poate că la un moment dat voi reveni şi asupra acestei părţi a subiectului. Din păcate, haita din care provin şi în mijocul căreia am fost „educat” conţine câteva exemple memorabile şi pentru acest capitol pe care nu-l detaliez astăzi.

Cred cu tărie (ce clişeu oribil!) că maladia principală de care suferă românii este…n-aţi ghicit…eufemismul. Dar în forma lui complexă şi dusă la nivel de filosofie generală de abordare a tot ce ni se întâmplă sau se petrece în jurul nostru. Veşnic „la noi” e mai bine decât „la alţii” din cine ştie ce motive mai mărunte sau consistente şi veşnic „la alţii” sunt întotdeauna exemplele mai dramatice şi mai profunde când vine vorba de propriile greşeli sau de propria persistenţă în incorect. Aduc aminte de asta aici pentru că poveştile ce urmează nu sunt scrise cu dorinţa de a şoca, sigur nu sunt superlativul absolut al torturii exercitate vreodată asupra unui minor şi cu siguranţă „la alţii” s-a întâmplat mult mai rău. Dar consider că un exemplu în plus nu va strica nimănui şi că, poate, unii dintre voi se vor gândi o secundă în plus înainte de a se considera suficient de obosiţi, stresaţi şi, deci, îndreptăţiţi să lovească sau să batjocorească un copil pe care, dealtfel, îl îngrijesc cu conştiinciozitate şi pentru care asigură tot ceea ce le este omeneşte posibil.

În spatele uşii sau dincolo de pereţii apartamentului 5 s-au auzit în multe rânduri sunetele scandalurilor familiale cu multă vreme înainte de a mă naşte. Asta e o informaţie pe care am primit-o la rândul meu şi pentru care, drept consecinţă, nu pot aduce nicio exemplificare. Mi s-a spus că între mama mea naturală şi părinţii ei, cu care locuia, au existat mai multe episoade violente. Nu pot lua drept complet reale faptele povestite de alţii, nu ştiu exact din ce motive se iscau aceste conflicte, nu am fost martor la ele. Ştiu, însă, că primele mele amintiri din apartamentul copilăriei conţin bătăi, scandaluri, înjurături şi urlete.

Până pe la sfârşitul lui ’81, când s-a înfăptuit marea renovare de după moartea rapidă a mamei şi a părinţilor ei, îmi amintesc că lângă cantul din stânga al sufrageriei a stat multă vreme întipărită urma cataramei unui centiron militar. Steaua din partea de sus a stemei comuniste gravată pe cataramă se adâncise câţiva milimetri în tencuială şi, cu trecerea timpului, urma din perete s-a închis la culoare de la praf, fum de ţigară sau urme de mâini. În acea casă existase în acei ani o singură persoană care efectuase stagiu militar, primul născut al mamei mele şi persoana care avea să-mi devină tutore legal după moartea ei.

Mă feresc să intru în detaliile scandalurilor care nu mă priveau direct, dar ale căror victime colaterale eram în permanenţă fratele meu şi cu mine. Însă cu siguranţă îmi amintesc de o bătaie primită cu  certitudine pentru o greşeală de-a mea (nu aveam mai mult de cinci ani, Aura era încă prin casă şi uneori mi-o aduc aminte îngenunchid în faţa mea, plângând, mângâindu-mă pe obraji şi pe cap şi întrebând retoric „Oare o să mai am eu zile să te văd băiat mare?”) cu o cureluşă de piele, subţire de un deget. Ţin minte că deja mă speriasem şi ştiam că „procesul” abia avea să înceapă. Am fost dezbrăcat de pantaloni, răsturnat cu picioarele în sus pe patul cu ladă din sufragerie şi lovit timp de câteva minute peste picioare, peste fund şi peste organele genitale. Cu destulă sete şi pentru minute suficient  de lungi, căci rezultatele au fost vizibile mai multă vreme.

După dispariţia Aurei şi bunicilor, lucrurile s-au precipitat vertiginos. În principiu, nu ne lipsea nimic pentru o existenţă umană de bază. Aveam mâncare, haine şi un acoperiş deasupra capului, pensie de urmaş de la Stat şi probabl alte indemnizaţii de pe urma celor morţi. Tutorele meu a muncit din greu în toţi anii în care destinele noastre au fost suprapuse şi toate eforturile erau canalizate pentru aceste nevoi bazice pe care le-am amintit. În primul rând pentru că eram rude, în al doilea rând pentru că luase decizia creşterii noastre şi în al treilea rând pentru că Autoritatea Tutelară solicita sau făcea rapoarte despre detaliile acestea măsurabile, vizibile.

Dincolo de ele, însă, treburile se complicau. Violenţa verbală a fost prima cu care am luat contact. Comunismul românesc al anilor ’80 a fost dificil, apa caldă era un lux, banii erau puţini, dar nu ştiu de ce invitaţia la baia săptămânală din lighean sau din cadă conţinea invariabil termeni ca „împuţitule”, „nespălatule”, „păduchiosule” sau alte asemenea apelative. E drept, în cele câteva zile (cred) petrecute la creşa de cartier, căpătasem păduchi pentru că, în ciuda faptului că la înscriere fiecare venise cu obiecte personale printre care şi un piepten, ne puneau în şir indian şi ne „rezolvau” pe toţi cu aceeaşi unealtă. Deci încă nu sunt convins că asta se întâmplase din vina mea. La fel şi în cazul chiloţilor care îmi erau inspectaţi cu regularitate în ziua în care se spălau rufe. Habar n-am dacă fusesem învăţat metodic cum să mă şterg la fund cu hârtie igienică, cert este că inspecţiile dovedeau contrariul şi pentru asta primeam înjurături grele, apelative ridiculizante şi, desigur, bătaie.

Una dintre primele bătăi primite după momentul în care în apartamentul 5 au rămas doar trei persoane dintre care doi minori mi-a oferit două experienţe ce aveau să se repete în decursul anilor ce au urmat şi care au fost definitorii pentru dezvoltarea mea emoţională ulterioară. În timpul episodului de „educaţie” contondentă (desigur, eram vinovat, încă nu aveam şapte ani, nu mergeam la şcoală, dar probabil că mâncasem, spărsesem, rupsesem ceva…) am scrâşnit cu obidă: „Ştiam că aşa o să fie după ce a murit Aura! Şi pe ea ai bătut-o!” O spusesem, era ştiut de-acum, mesajul de dincolo de cruce fusese primit şi asta avea să-mi stabilească pe termen nelimitat eticheta de urmaş reprezentativ al unui „om de nimic”.

Reacţia vorbelor mele a creat un alt mare şi important precedent. Mâna care mă ţinea de păr s-a descleştat. Cea cu care eram lovit şi zgâriat s-a oprit, iar „educatorul” meu s-a dat câţiva paşi în spate. S-a sprijinit de uşa masivă a şifonierului cu haine şi a regizat primul „leşin” ca efect al comportamentului meu aparent reprobabil. Era primul gest dintr-o lungă serie de şantaje emoţionale cu care în timp aveam să mă obişnuiesc şi pe care mai tâziu aveam să le preiau cu conştiinciozitate. Şi „leşinurile” erau doar o formă, conţinând de obicei şi o serie de bolboroseli ca în transă, ca din apropierea „lumii celeilalte”, de unde „mesajele” erau despre cum voi sfârşi la marginea inferioară a societăţii, măturător de stradă sau poate chiar puşcăriaş. Şantajele erau, însă, de toate felurile. De la veşnicele ameninţări cu orfelinatul şi casa de corecţie până la „o să vin la şcoală să le spun colegilor tăi că iar ţi-am găsit chiloţii murdari de rahat”, trecând prin multe şi felurite alte ameninţări, unele puse în practică. Şantajul sinuciderii putea să apară din te miri ce: o notă proastă, o farfurie spălată prost, o temă nefăcută…

Când am mers la grădiniţa cu program de zi din „capul Căii Bucureşti”, am început să creez adevăratele probleme catastrofale pentru care urma să fiu bătut cu regularitate. Nu suportam să mă schimb în pijama şi să dorm acolo. Bătaie. Ripostam la gesturile neplăcute ale colegilor pe care nu-i plăceam. Bătaie. Ripostam când educatoarele mă tratau cu dispreţ şi condescendenţă? Bătaie. Primeam bătaie pentru orice şi în orice situaţie eram implicat nu conta dacă sunt sau nu vinovat. Întâmplări banale deveneau tragedii în procesul meu educativ. Eram din start şovăitor, nesigur, iar dacă eram trimis după un lucru în camera cealaltă, sigur veneam cu ce nu trebuia.

Despre învăţătoare aflasem acasă că e o incultă şi o neisprăvită, mi se confirmase asta în clasă (femeia spunea „uşe”, „păpuşe”, „ielicie” şi „Ion Agrâbiceanu”) şi ea ştia ce cred despre ea. Răzbunările ei erau felurite, dar cred că cel mai greu îmi era când, cu gura strâmbată a dispreţ, scuipa către mine: „Nu te-a văzut aia când ai ieşit din casă? Nu s-a uitat să vadă dacă ţi-ai făcut temele? Ţi-ai uitat caietul acasă? Ce-o fi la voi, acolo, dragăăăă….”. În cei patru ani de şcoală primară, am pierdu complet noţiunea de respect pentru persoana care m-a învăţat să scriu şi să citesc. În funcţie de situaţie şi de starea de spirit, când eram obligat să nu-i ies din cuvânt, când duceam la şcoală rezultatul de atitudine ale ocărilor pe care le auzeam despre ea de la tutorele meu.

Nu ştiam unde-i sunt ochelarii de soare când îi căuta prin casă şi întârziase deja unde avea de ajuns. Să nu cumva să fi răspuns „nu ştiu”, indiferent de ton, deşi cred că în general nu era cel potrivit. Nu reuşeam să mă dezmeticesc, să mă trezesc, să mă dau jos din pat şi să ajung la bucătărie înainte ca ibricul de cafea să dea în foc la urletul prelung de pe drumul către baie: „Viorrrrreeeeeeeel! Cafeaaauaaaaa!”. Puneam cafeaua în ceaşcă, adăugam zahăr şi esenţă de rom, apoi o serveam prin uşa întredeschisă a băii. Sau eram instruit s-o las pe cimentul din hol, în faţa uşii de sub care ieşea fumul de ţigară. „A dat în foc, nu?! Marş şi spală aragazul, beşniţă!”.

Bătăile mele s-au diversificat ca formă, metodă sau obiecte pe măsură ce am înaintat în vârstă. Ajunsesem să prefer, la un moment dat, clasicul furtun de evacuare de la maşina de spălat. Devenisem aproape imun la el şi învăţasem să parez, să-l ajut să se îndoaie şi să doară mai puţin, să lase urme care dispăreau mai rapid. Trasul de păr, de exemplu, îmi lăsa umflături pe scalp, umflături care dureau multă vreme. În plus, acordam un interes special frezei mele, multă vreme mi-a plăcut părul meu şi eram mândru când frizeriţa mă asigura că nu voi cheli niciodată. Dar cel mai greu era cu unghiile care se înfigeau peste tot şi care lăsau urme prelungi sau uneori săpau cu îndârjire acolo unde durea mai tare. Preferate erau interiorul braţelor şi al coapselor, unde pielea era sensibilă şi subţire. Ciupiturile cu unghiile în aceste zone, în cartilagiile urechilor şi ale nasului, în buze şi pe obraji reuşeau să mă scoată din funcţiune. Mă feream de zgărieturile intenţionate pe faţă, în ochi şi pe obraji, în primul rând pentru că îmi era greu să port toate urmele astea la şcoală, printre colegi. Şi cu cât mă feream mai mult, cu atât creşteam predilecţia pentru ele. M-am obişnuit devreme cu gustul propriului sânge, reverul de palmă strivea invariabil buza de jos între dinţi şi piatra inelului de pe deget.

Scriam urât, luam note proaste, îmi murdăream şi îmi rupeam hainele prin copaci şi pe topogane în locuri de joacă „interzise”, voiam să fiu un copil normal în ciuda faptului că acasă şi la şcoală mi se urla veşnic că sunt un caz special, un „copil-problemă”, un orfan care nu ar trebui să aibă nici pretenţii, nici prieteni, nici ocupaţii extraşcolare, ci doar „exerciţii” dincolo de temele pentru acasă. Şi mai ales matematică, pe care o detestam. Într-un rând, pentru a demonstra că se ocupă cu conştiinciozitate de educaţia mea, tutorele meu m-a pălmuit în faţa clasei care împietrise de spaimă. Cu altă ocazie, acelaşi lucru s-a întâmplat pe coridor, lângă uşa clasei pline, în ecoul atât de cunoscut al şcolilor. Colegii au povestit zile la rând despre sunetele pe care le auziseră. Mai are rost să menţionez că acolo, în acea clasă, erau şi primele fete pe care mă imaginam plimbându-le de mână sau sărutându-le, cărora le scriam poezii înflăcărate sau pe care le conduceam spre casă în tăcere, paralizat de emoţie şi de condiţia obsesivă a respinsului?

Pe măsură ce creşteam, deveneam din ce în ce mai greu de „dovedit”. Pumnii şi palmele oboseau, furtunul de la maşina de spălat se bagatelizase, cleştele de manipulat rufe în clor îmbătrânise, eu învăţasem să mă feresc chiar dacă de multe ori nu scăpam de temutele unghii. Uneori se schimbau păreri cu vecinele care practicau aceleaşi obiceiuri cu propriii copii şi episodic mai apărea câte o metodă nouă, niciodată suficient de dureroasă. Ciocanul de bătut şniţele, sucitorul pentru aluat şi cuţitele de bucătărie aruncate către mine lăsaseră destule urme urâte prin pereţi şi prin tocurile uşilor, fusesem călcat în picioare şi pentru aceste rezultate contorizate tot în dreptul incapacităţilor şi nenorocirilor de care se pare că mă făceam vinovat. Într-un rând, pentru un 7 la Geografie, în condiţiile în care profesorul meu dădea foarte rar note sub 8, poate din grabă, poate din cauza unui reflex greşit, poate dintr-o poziţie incorectă pe linoleumul din holul principal, am primit o lovitură de talpă cu piciorul în cap, care m-a dat instantaneu cu cealaltă tâmplă de ciment. A fost prima dată când am văzut la propriu o explozie ca de artificii în vederea periferică a ochiului drept. Migrene cel puţin lunare aveam de când mă ştiam şi le-am avut până prin 2009, dar cred că după acel episod am primit mai rar lovituri în cap.

Nu am ripostat niciodată fizic. Nu am ridicat nici palma, nici pumnul, nici vreun obiect. Am încercat să mă feresc şi să mă îndepărtez de sursa loviturilor şi le-am parat cât am putut. Aşa cum am parat şi ameninţarea, probabil mai mult de formă dar scăpată de sub controlul furiei, a unui cuţit de curăţat legume, cu lamă zimţată, care a lăsat la încheietura mâinii mele stângi o cictrice  albă, fină ca un fir de aţă, pe care încă o am. Am spart din greşeală un panou cu o lozincă pictată pe sticlă, din fundul clasei. Am ieşit pe geamul clasei de la parter într-o oră de sport când eram „de serviciu” pentru că era un sport practicat de mulţi colegi de la alte clase. Am fugit de la practica agricolă în comuna de lângă Piteşti. Am avut nota scăzută la purtare în mai multe săptămâni pentru că, în general, eram subiectul de pâră al delatorilor de serviciu, iar dirigintele meu consuma cu nesaţ orice povestioară contravenientă.

Bătăile şi nedreptăţile de acasă îmi formaseră în primul rând o imagine dezagreabilă despre propria persoană, în consecinţă eram greu de suportat pentru colegi sau parteneri de joacă. Indiferent ce se întâmpla rău în şcoală sau în clasă, eram unul dintre principalii suspecţi. Cu siguranţă aveam o vină sau măcar o urmă de amestec. Catastrofa de proporţii universale s-a produs la episodul cu Felix. Îmi plăcea Felix. Era uşor straniu şi pe undeva îl admiram. Era foarte neîndemânatic şi învăţa foarte bine. Era fiu de profesori universitari, foşti dascăli ai tutorelui meu. Prin clasa a şasea sau a şaptea, jucam în pauze o prostie de alergătură în care unii eram infractori, alţii – miliţieni. Când ne prindeam, ne înghionteam la grămadă şi nimeni nu mai înţelegea nimic. Dintr-o astfel de învălmăşeală, Felix a ieşit cu degetul inelar de la mâna dreaptă fracturat, convins că îl călcasem cu bocancul pe el.

N-am minimalizat niciodată grozăvia faptului în sine, cu atât mai mult cu cât Felix avea o constituţie firavă, era vorba de mâna dreaptă, prima sudare a osului s-a făcut greşit din erori medicale, a avut multă vreme de tras de pe urma incidentului. Dar nu puteam omite că treaba asta se întâmplase într-un accident, într-o joacă tâmpită în care amândoi fusesem implicaţi în egală măsură. Şi el era la fel de convins de asta. Părinţii lui au luat faptul ca atare şi mi-au spus din prima clipă că ştiu că a fost o întâmplare şi că jocul respectiv nu era bun. Nu. Acasă şi în judecata dirigintelui, concluzia a fost că făcusem asta intenţionat, din cine ştie ce invidie faţă de silitorul Felix. La şcoală am fost obligat să mă rad în cap pentru a purta cât mai multă vreme stigmatul „infracţional”. Mi s-a scăzut nota la purtare pe tot anul. La apartamentul 5 sigur s-a lăsat cu dezastru, dar sincer nu-mi aduc aminte detaliile acelui episod. Ce ştiu sigur este că acea întâmplare m-a urmărit în toţi anii următori ai „educaţiei” mele, că referirile la acea „crimă” au apărut de fiecare dată când am cutezat să-mi revendic drepturi şi libertăţi şi că până în ziua de azi mi se aduce aminte despre cum „am nenorocit un om” şi l-am lăsat „infirm pe viaţă”. Iartă-mă, Felix.

Cred că mult mai vinovat mă simt şi azi în faţa Laurei, căreia i-am dat cu o culegere cartonată peste cap şi cu siguranţă a ajuns să poarte ochelari şi din cauza mea. Sau în faţa celeilalte Laura, căreia i-am tăiat cu lama sarafanul uniformei când s-a aplecat să bea apă la cişmeaua din curtea şcolii. Pentru că altfel n-am fost în stare să-i atrag atenţia şi să-i spun că-mi plăcea de ea. Să fi fost vreo legătură între climatul de violenţă permanentă în care îmi dezvoltam personalitatea şi gesturile mele antisociale? Aş avea degeaba treizeci şi opt de ani şi aş demonstra că nu am reuşit să învăţ nimic din toate aceste experienţe dacă aş admite că nu. Cel puţin la fel de grav ca ieşirile mele era că totul era considerat (şi este încă) drept zestre genetică, apucături cu care se pare că mă născusem şi care erau imposibil de corijat. În ciuda metodelor supreme de educare pe care le primeam cu regularitate, în contul des menţionatelor greşeli catastrofale comise de mama mea naturală.

Din fericire, nu am îmbrăţişat niciodată calea violenţei fizice. Am refulat deseori în violenţă verbală şi în gesturi de furie, cu urmări mai mult sau mai puţin grave, cu efecte pe termen mai scurt sau mai lung. O furie uneori oarbă pe mine însumi, revărsată asupra celorlalţi, în care multă vreme mi-am educat reflexul de a identifica potenţiali inamici, potenţiale surse de suferinţă. Cu o predilecţie obsesivă pentru imperfecţiune, pentru criticabil, pentru loc de exercitat poziţionarea incorectă a educatorului, a formatorului, a celui care are prea multe de schimbat în el însuşi ca să nu-şi popună veşnic să-i corecteze pe alţii, de la erori de exprimare până la stil de viaţă sau abordare a propriilor sentimente.

Ştiu că voi nu vă bateţi copiii. Ştiu că voi nu aţi trecut prin astfel de procese în copilăria voastră. Dar poate vă va fi de folos să ţineţi minte că până şi o palmă sau o sudalmă, mai ales când e primită pe nedrept, poate surpa o întreagă personalitate în formare şi că efectele unui asemenea cataclism interior se pot întinde pe un termen imprevizibil şi cu siguranţă nedorit de lung. Şi voi nu veţi avea nici poziţia, nici puterea şi nici priceperea să ajutaţia la reparaţia asta. Contează foarte mult fondul, forma şi climatul pe care un astfel de gest survine în existenţa unui copil. Dar, înainte de asta, încercaţi să vă întrebaţi dacă oare aţi consumat toate celelalte argumente sau metode prin care copilul vostru ar fi trebuit să înveţe că un lucru sau altul nu trebuie făcute. Niciun matur în deplinătatea facultăţilor lui mintale, care a ales să aibă sau să crească un copil, nu cred că ar putea răspunde afirmativ la întrebarea asta. Jur că n-am vrut să vă impresionez şi sper din tot sufletul că povestea mea nu vă lasă vreun iz de tabloid. Sunt pe un drum, aşa cum am scris şi în articolele anterioare. Şi cred că e pentru prima oară când ştiu unde duce. Şi pentru că pot şi sunt convins că merită, decid să vă ofer privilegiul opţiunii de a lua din suvenirurile călătoriei mele ceea ce vă poate fi util, în funcţie de propriile poziţionări faţă de aceste subiecte.

Hai să lăsăm opereta şi eufemismele deoparte… Niciun om nu se îngraşă de fericire. Niciun individ nu înghite compulsiv ca semn de linişte interioară şi de echilibru emoţional sau fizic. Niciun copil, niciun adolescent, niciun matur şi niciun vârstnic nu se îndoapă ca efect comportamental venit dinspre pacea sufletească. Întotdeauna e ceva în neregulă cu faptul că ajungem să mâncăm necontrolat şi să nu mai intrăm în haine, să nu ne mai pese, practic, de corpul nostru.

Clişee. Graşii sunt joviali şi zburdalnici, dar oare putem interpreta asta ca fericire? Pentru că, din start, preconcepţiile sociale îi obligă la acel „extra mile” în efortul de socializare. Graşii nu intră în echipele de fotbal şi grasele nu sunt printre cele mai populare personaje din liceu. Dar uite, alerg, pot să umplu poarta, pot să-mi pun un picior după cap şi uite ce bancuri ştiu şi uite cât de romantică sunt şi uite ce mult râd!!! Tot atâtea pretexte pentru a nu ne preocupa (sau de a substitui lipsa înţelegerii conştiente) de ceea ce ne menţine cu adevărat printre „grei”, de cele mai multe ori presaţi de cei din jur cu batjocuri la adresa „apetitului” nostru neobişnuit. Dacă cineva ar sta un minut şi s-ar întreba serios care sunt mecanismele care ne declanşează cu adevărat lăcomia, probabil că ne-am salva mai devreme, mai repede, mai conştient.

Au spus-o mulţi, deştepţi şi celebri: mâncatul compulsiv nu face decât să ne acopere goluri şi să ne estompeze frustrări care pot veni din absolut oricare colţ al fiinţei noastre emoţionale. Viaţa şi conjunctura, însă, găTesc mereu un pretext mult mai simplu şi mai la o aruncătură de băţ: lăcomia. Copiii „lacomi” sunt puşi la diete (pe care de multe ori ar trebui să le respecte singuri, cu succes), primesc interdicţii şi, în cazuri extreme, chiar bătaie pentru că mănâncă „mai mut decât ar trebui”. Uneori, acest „cât ar trebui” nici măcar nu e măsurat în mod clar, nu are ordin de mărime efectivă pe farfurie şi se presupune că un copil de cinci-şase ani ar trebui să ştie, să înghită conform unor norme de bun simţ transmise, eventual, genetic :) Dacă nu le are, e clar că s-a născut din gene de rahat.

În adolescenţă treaba se complică în mod natural. Un gras complexat din coilărie şi din educaţia primordială, adaugă la bagajul emoţional negativ reprobarea din partea microsocietăţii în care păşeşte cu speranţe şi dorinţe. Adolescentul, prin definiţie, se îndepărtează cât poate de mediul iniţial şi începe să-şi construiască noile alianţe şi contracte sociale. Poate cu greu şi în cazuri rare, un prieten adevărat sau o carte ajung să-i deschidă ochii către interior şi să descopere că, de fapt, nu s-a născut lacom şi că, dincolo de faptul că poate fi un pofticios, pornirile lui se regăsesc în traume, în abandonuri, în blocaje prea timpurii de comunicare, în absenţa empatiei reale şi în câte şi mai câte. Dar nu, în general graşii nu au norocul unor astfel de interacţiuni salvatoare. Apar „metodele”: diete extreme, pilule, demersuri sportive prost girate, multe vizite la toaletă, cu degetele pe gât… Şi anxietate cât cuprinde, că oricum e specifică vârstei.

Maturul gras de afundă inconiştient şi de cele mai multe ori ireversibil în frigiderul salvator. Pentru orice nemulţumire sau înfrângere, va găsi mereu alinare într-un burger, într-o porţie mare de cartofi prăjiţi, în trei-cinci-zece batoane de ciocolată…. Parafrazând minunatul şi atât de simplul raţionament din lumea „Micului prinţ”, dialogul de pe „planeta Grasului” ar fi în mare parte asemănător cu acela purtat cu Beţivul. „De ce eşti trist?” „Pentru că mi-e ruşine.” „De ce ţi-e ruşine?” „Pentru că sunt gras.” „De ce eşti gras?” „Pentru că mănânc mult.” „De ce mănânci mult?” „Pentru că sunt trist.”. Cercul vicios este întreţinut şi de factorul social, dar şi de propriile credinţe limitative. De la un moment înainte, maturul supraponderal devine convins el însuşi că s-a născut lacom şi că asta nu se poate schimba, e în caracterul lui. Că societatea are tot dreptul să-l marginalizeze din cauza acestui „defect” sau „obicei” al lui. În cazuri extreme, am cunoscut maturi care se adâncesc atât de tare în metabolizarea emoţională a tristeţii, încât îşi îmbrăţişează şi îşi proiectează la rang de suprem fals confort nemulţumirea supremă faţă de propriul corp.

Pe de altă parte, graşii sunt atât de des predispuşi trădărilor şi batjocurii, încât de cele mai multe ori devin parteneri foarte loiali şi atenţi cu cei de lângă ei. Mulţi dintre ei trăiesc puternic emoţiile negative ataşate excluderii şi părăsirilor şi devin dependenţi de atenţie şi de semne de apreciere, de confirmări şi de reconfirmări de natură sentimentală, fizică, erotică. Îmi aduc aminte cum, cu ani în urmă, iubita mea supraponderală cu care mă întâlneam pentru prima oară după o lună de preludiu intelectual la distanţă, s-a întors către mine cu sprâncenele ridicate când recepţionerul ne-a întrebat „procedural” pentru câte zile urma să rezervăm camera de la hotel. Ea era pregătită să plece a doua zi sau chiar în aceeaşi zi dacă „nu-ţi plăcea de mine”, aşa cum mi-a mărturisit ulterior. Suntem pregătiţi mereu de respingere şi de eşec, mult mai pregătiţi decât pentru acceptare necondiţionată şi succes. Pentru că pornim de-acolo, de la „porcule, nu mai băga în tine, o să-ţi pun lacăt la frigider!” şi continuăm să ne urlăm nouă înşine refrene generate de convingerea că suntem doar lacomi şi că nu avem măsură.

În cariera mea de mâncău au fost atâtea momente în care mestecam şi ştiam în acelaşi timp că nu-mi mai e foame încă de la primele două înghiţituri… Dar îmi cumpărasem sau îmi comandasem de cinci ori mai multă mâncare decât îmi trebuia. De cele mai multe ori, diferenţa dintre cât îmi trebuia, cât credeam că-mi trebuie şi cât „achiziţionam” era halucinantă. Şi cred că rădăcina acestor diferenţe majore se regăseşte şi în năucitoarea mea „educaţie” alimentară. Nu identific micul dejun ca moment memorabil al vreunei dimineţi din copilărie, dar am flash-uri cu cacao cu lapte şi zahăr şi pâine cu unt şi sare. Le ţin minte pentru contrastul pe care-l caut şi azi uneori.

Pachet în ghiozdan am avut doar o vreme pentru că, în principiu, oricum eram gras şi nu trebuia să mănânc. Aşa că uneori „făceam rost” de mărunţi pentru gogoşi calde, din piaţa de lângă şcoală. „Ineluşul” era 75 de bani. Îmi plăceau fierbinţi, uleioase şi aproape neprăjite la mijloc. Când se întâmpla, rar, să mi se aşeze o farfurie cu mâncare în faţă (de cele mai multe ori mă alimentam singur, timp de o săptămână, din oalele cu mâncare gătită duminică) fie era prea puţin şi nu mă săturam (eram gras, nu trebuia să mănânc normal) şi îmi compensam deficitul în incurisuni ilegale prin frigider, aspru sancţionate la vederea „semnelor” deranjate prin crătiţi şi caserole, fie eram în faţa unui test.

În unele ocazii, primeam porţii mari sau cel puţin considerate ca fiind foarte mari. Astea erau cu titlu de capcană de fiecare dată. Uneori experimentul se făcea deschis, cu titlul de „ia să văd cât eşti în stare să bagi în tine!”. Evident, înghiţeam cu noduri şi mă opream cu respect după câteva îmbucături, ca să ieşim bine la inspecţie, ştiind că va veni şi momentul la care voi scăpa neobservat în frigider (înghiţeam direct din frigider, cu uşa deschisă, fără să mestec prea mult şi cu urechile ciulite la orice mişcare din afara bucătăriei). În alte cazuri, „testul” era pe furiş, cu priviri aţintite evaluator din alte colţuri ale încăperii. Când terminam de şters şi ultima urmă de sos de pe farfurie cu ultima bucăţică de pâine de pe masă, venea şi urletul grăitor că iar picasem testul şi că nu reuşisem să apreciez cu exactitate cât ar fi trebuit să îngurgitez.

Dezvoltasem tehnici speciale. Ajunsesem să deschid uşa scârţâitoare a frigiderului fără aproape niciun sunet. Începeam prin a-mi vârî degetele în manşonul magnetic de cauciuc din jurul uşii, o mână în partea de sus şi una pe laterală. Trăgeam prima oară brusc, cu ambele mâini, astfel încât cauciucul să nu se dezlipească treptat de corpul frigiderului, ci tot odată. Zgomot făcea, dar nu unul ascuţit, scârţâit, ci mai grav, confundabil cu acela făcut, de exemplu, de o carte groasă căzută pe covor. Oricum, estompam din start eventualele sunete dând drumul la apa de la chiuvetă. Vorbeam cu gura plină din ce în ce mai clar şi reuşisem la un moment dat să înghit într-o secundă tot ce aveam în gură. Urletul venea consecvent, de pe canapeaua din sufragerie: „Viorrrel! Ce faci la bucătărrrrie?” Secundă, gogălţ, aer în piept „Beau apă!”. Şi uneori chiar beam, ca să pot înghiţi mai rapid. Când eram pus să deschid gura pentru verificări, chiar dacă semnele de pe limbă mă trădau şi generau o nouă poceală, măcar ştiam că înghiţisem şi că 1. cantitatea nu putea fi apreciată exact şi 2. păpica era la mine!

Încă mi se mai întâmplă să mănânc uneori mai mult decât mi-ar trebui, dar am ani mulţi de când nu m-am mai ridicat de la masă simţind că, dacă mai înghit un bob de orez, plesnesc. Nu sunt nici azi vreun filiform, încăpăţânarea mea inconştientă de a trăi şi de a supravieţui în ciuda auspiciilor apariţiei mele pe lume (2.9 kg, cu cordonul ombilical răsucit de două ori în jurul gâtului, vânăt la culoare şi cu pielea ridată, mototolită) m-a tradus într-un individ masiv, care sub 90 de kilograme ar arăta chiar dubios. Şi empatizez cu graşii. Şi încă îmi recunosc un fel de kink reminiscent al atracţiei mele evidente pentru femeile rubiconde. Dincolo de atracţia fizică, de umorul lor şi de calităţile umane ce nu ţin cont de greutate ori rasă, am găsit mereu în ele acel amestec de tristeţe şi dezechilibru emoţional pe care pe de-o parte l-am îmbrăţişat cu tandreţe, pe de alta l-am bruscat, l-am admonestat şi l-am cerut schimbat neacceptând că cer imposibilul. Acelaşi amestec pe care l-am iubit şi l-am urât în egală măsură în mine însumi şi pe care încă mă preocup să-l vindec şi să-l iubesc necondiţionat. 

Curată comoară autenticitatea asta. Este aproape surprinzător cum o frântură de amintire, un flash de o fracţiune minusculă de secundă, luminează zile întregi, întâmplări şi imagini, deschide întregi etape uitate şi pierdute prin întunericul memoriei. Pe unele dintre ele alegem să le uităm voluntar, pe altele subconştientul ni le acoperă în momentele lui de autoprotecţie aparent pentru totdeauna. Nimic din tot ceea ce scriu în perioada asta nu e ficţiune. Văd, aud, simt, uneori miros bucăţile de trecut pe care le scot la lumină tocmai pentru a le aşeza pentru totdeauna în cutia cu lucruri de care aleg să mă despart.

Cum te desparţi, veţi întreba, dacă tu faci exact contrariul, le dai viaţă, le scoţi din cotloane păfuite şi le pui în lumina paginii albe? E o poveste aici. Vedeţi voi, eu în viaţa asta am pornit de la o premisă greşită. Am substituit conştienţa cu „a şti”. Am aflat foarte devreme, încă de când am început să realizez că în jurul meu există oameni, obiecte, aer sau lumină, că am apărut pe lume într-o conjunctură care, aşa cum mi s-a spus tot timpul, îmi pecetluise deja soarta pentru tot restul parcursului ei.

Un bastard, un copil nedorit, născut „la bătrâneţe” (cred că a fost un făcut să întâlnesc între timp atâtea şi atâtea femei care au devenit mame la 40+ şi pe care să le privesc cu admiraţie şi cu îngrijorare în acelaşi timp) de o mamă care „n-a făcut nimic toată viaţa”, cu un tată biologic necunoscut, care a avut marea şansă de a nu ajunge la cinci ani într-un orfelinat, dar care a trăit până aproape de optsprezece ani cu ameninţarea aproape zilnică a acestui spectru. Şi când ţi se repetă în fiecare clipă, de la cinci la optsprezece ani, că exişti doar ca să faci rău, să creezi probleme şi să produci pagube, probabil cel mai simplu e să începi să crezi treaba asta. Îmi mulţumesc mie că, asta fiind ecuaţia, nu am ales drumul profeţei autoîmplinite decât din unele puncte de vedere, că nu m-am înscris în galeria impresionantă a celebrilor foşti copii educaţi abuziv, deveniţi ucigaşi în serie, violatori, jefuitori şi aşa mai departe.

Dar faptul că am ştiut toate astea despre mine nu a însemnat că am şi rezolvat în vreun fel efectele lor. Mulţi ani am trăit infatuarea propriei victimizări fiind convins că, ştiindu-mi problemele, înseamnă automat că le ţin sub control şi că le gestionez. Ceea ce a fost o teorie absolut perdantă. Tot bagajul meu emoţional acumulat în formare a lucrat în permanenţă, a adâncit complexe, a îngroşat convingerea neputinţei ascunsă după îngâmfare şi aroganţă şi s-a ghidat după cel mai important şi mai puternic atribut al maturului care am continuat să devin: furia.

O vreme am crezut că a fi mizantrop e o calitate rezervată unor indivizi privilegiaţi, superiori intelectual şi foarte atractiv individualizaţi. Mizantropia mi se părea prea puţin un defect şi cu siguranţă un dar, o încununare a poziţionării mele printre „aleşi”. Nu numai că nu am rectificat nimic până de curând, când am ales să-mi încep procesul de recuperare din toate părţile mele afective şi, în consecinţă, comportamentale, care şi-au revendicat drepturile negate atâţia ani. Dar bucuriile sau izbânzile momentane nu au făcut decât să hrănească insecurităţile şi monştrii pe care i-am adăpostit şi i-am crescut cu duioşie.

Terapia mea nu conţine psihologi sau medici. Mutarea mea din mine (îţi mulţumesc din nou, Brad) nu e facilitată nici de poţiuni, nici de mantre, nici de meditaţie, nici de vreo întoarcere radicală către sfinţi sau popi guşaţi, nici de alţi adjuvanţi în care aflăm cu romantism că se refugiază şi uneori dispar sufletele chinuite. Terapeuţii mei sunt oamenii din jur, dragostea, scrisul, bucătăria şi viaţa în sine.

Oamenii pentru că mă întorc către ei şi-i primesc în mine din ce în ce mai simplu, mai natural, mai lisit de etichetări şi prejudecăţi. Revin printre oameni de toate felurile cu sentimentul unei regăsiri pe care am împiedicat-o să se întâmple. Dragostea pentru că e foarte posibil să fi identificat o misiune în legătură cu asta, să fi fost desemnat să întrerup o secvenţă repetitivă desfăşurată în decursul câtorva generaţii din care descind şi în care iubirea a fost mutată din albia ei firească. Scrisul pentru că îmi dă glas proceselor şi îmi dă cursivitate pentru construcţia drumului pe care-l am înainte. Bucătăria pentru că este un cumul de avantaje autocreate: împlinirea zilnică a misiunii de a genera altora experienţe memorabile şi efectul cu răspuns rapid, de cele mai multe ori uşor de influenţat. Viaţa însăşi pentru că îmi dau voie să mă bucur de ea  scriind şi bucătărind printre oameni, cu dragoste. Un flux continuu al dragostei, din ce în ce mai liber de nevoia cuantificabilă a reciprocităţii.

Am vrut să vă spun toate astea pentru a avea o cheie pe care m-aş bucura s-o folosiţi atunci când îmi călcaţi pragul gândurilor, vă poziţionaţi după propria alegere faţă de ceea ce vă las să ştiţi şi poate vă întrebaţi care sunt motivele demersului meu. Poate vă e de folos, poate nu vă e… Pentru mine e important că v-am explicat.

Sigur că poţi compara o cămilă cu o girafă. Una are cocoaşe şi blană pe alocuri lungă, în timp ce alta are blană scurtă şi gât foarte lung. Amândouă sunt ierbivore şi, aparent, amândouă scuipă. Pe amândouă le găseşti în aceeaşi grădină zoologică, asta chiar dacă mediul lor natural este diferit. Dar poţi compara o maimuţă cu un cangur? Sigur că poţi. Amândoi sar, fiecare în felul său. Amândoi pot produce pagube în culturile agricole şi amândoi te pot speria zdravăn dacă-ţi apar în trafic pe neaşteptate. Dar dacă ar fi să testăm o girafă şi o cămilă la condiţii identice de hidratare? Sau dacă ar fi să testăm maimuţa şi cangurul la viteza cu care se urcă fiecare într-un copac? Sună absurd, nu?

A oferi oamenilor şi, în speţă, copiilor, drepturi egale la informaţie şi educaţie nu este egal cu a-i considera pe toţi egali sau egalabili cu un numitor comun. Faptul că un grup de copii merge la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau la acelaşi liceu, că toţi membrii grupului respectiv primesc aceeaşi informaţie din aceeaşi sursă (pofesorii din faţa lor, cărţile identice de pe bancă) nu înseamnă nici pe departe că toţi sunt obligaţi să reţină informaţiile primite în acelaşi fel, iar asta să se reflecte identic în calificativele primite la teste şi examene. Nu, nici pe departe. Era o vorbă de pomină „la noi în casă” pe vremea primilor ani de profesorat la ţară ai dascălului de la apartamentul 5. „Tovarăşa profesoară, ce-mi trebuie mie franceza la vaci?”. Din punctul de vedere al sistemului, faptul că elevul respectiv avea vreo şaptesprezece ani şi era în clasa a şasea era numai şi numai problema lui, a familiei lui, a probabil capacităţilor sale mintale reduse. În niciun caz problema unui sistem de educaţie care de zeci de ani se ocupă cu un singur lucru: încercarea de a uniformiza împotriva firii şi a esenţei umane.

Unealta comparaţiei în educaţia de bază a unui individ este una dintre cele mai complexe întruchipări ale absurdului. Lidioara a luat premiul al treilea. N-a luat premiul al doilea sau premiul întâi pentru că e o toantă, dar tu nici măcar atât nu ai putut să iei. Nu vi se pare că o astfel de perspectivă nu numai că nu conţine nimic cu adevărat aspiraţional, dar forţează logica doar din motive banale şi meschine, ca poziţia în comunitate şi nevoia de auto-recompensă a formatorilor noştri? Başca mesajul subsidiar care, de cele mai multe ori, rămâne cel cu adevărat memorabil: etichetarea altora în demersul pseudoeducativ.

Deci nu numai că mă compari, din start, cu un copil pe care îl etichetezi drept tont, ci îmi şi reduci la zero orice alte calităţi pe care e posibil să nu ai timp să stai să mi le descoperi, fiind mult mai simplu să mă raportezi la şablonul pe care ţi-l construieşti din vecini şi colegi de clasă. Dacă „dobitocul” nu e bun la matematică, poate ar fi interesant să-l verifici în condiţii de studiu intensiv al unei limbi străine. Sau poate ar fi mai nimerit ca, în loc să-i deteriorezi simţul muzical (cu care, apropo, se pare că ne naştem toţi la nivel optim şi intact) cu urlete şi palme peste urechi, să încerci să-i cultivi acest avantaj fără teama că, mai târziu, cei din jur te vor considera un părinte iresponsabil că ai crescut „un lăutar”. Lăutarii nu prea mor de foame şi, surprinzător, iubesc ceea ce fac. Generează experienţe memorabile altora, care plătesc pentru asta.

De ce ar fi un medic inferior sau superior unui lăutar din punctul de vedere al menirii individuale în decursul instanţei lor momentane de viaţă? Un medic ajută inimile să continue să bată. Un lăutar le poate ajuta să bată mai tare, poate uneori chiar să le ajute să nu ajungă să se oprească şi să ajungă la medic. Păi da, dar medicul e mai predispus studiului, ocupaţiilor intelectuale. Sigur. Ca oricine altcineva. Pentru că, aşa cum un medic cu diplomă poate decide să se oprească definitiv şi irevocabil din orice fel de studiu după ce şi-a asigurat o poziţie mulţumitoare din punct de vedere profesional şi material, un muzician fără niciun fel de patalama dispune de libera alegere de a exersa zece ore pe zi numai şi numai ştiind că doar aşa va fi mai bun şi mai apreciat de ultimii zece tâmpiţi care încă mai storc nişte damigene la trei ore după ce s-a terminat nunta.

Apoi mai vine un plan. Acela al comparaţiei adaptate, manipulate în beneficiul argumentaţiei mincinoase şi unilaterale. Popescu e mai bun decât tine, Popescu ia premiu în fiecare an, Popescu scrie frumos, Popescu nu e gras ca tine, Popescu e bun, tu eşti prost. Trebuie să fii ca Popescu, fii prieten cu Popescu, ai ce învăţa de la el. Şi peste o săptămână întârzii două ore de la şcoală. Unde-ai fost? Am jucat ping-pong cu Popescu. De ce miroşi a tutun? Am vrut să văd cum e. Cu cine-ai fost? Cu Popescu. De ce ai spart geamul? Am făcut concurs la ţintă cu Popescu. De ce ai pantalonii rupţi? Am făcut întrecere cu Popescu şi m-am împiedicat. Împiedicatule! Să nu te mai prind cu pramatia aia de Popescu!

Şi alt plan. Tatăl lui Popescu e curvar şi alcoolic, iar maică-sa e o ţoapă. Deci trebuie să fii mai bun ca Popescu pentru că noi suntem mai buni (nu bem, nu curvăsărim şi ne îmbrăcăm cu gust) decât părinţii lui Popescu. După două luni eşti constant mai bun decât Popescu. Aţi văzut? Sunt mai bun decât Popescu! Este egal cu zero! Ţi-am spus că Popescu e copil de inginer alcoolic şi de funcţionară la Tribunal. Doar n-o să te compari cu Popescu… Tu ai luat premiu cu media 9, dar Georgescu a luat cu 10. Georgescu e mai bun decât tine. E olimpic la matematică! Dar mie nu-mi place matematica! Ba să-ţi placă, nu faci nimic în viaţă fără logaritmi şi funcţii. Să fii ca Georgescu! Unde te duci? Să-i fut o mamă de bătaie lui Popescu!

Dacă tot suntem unici, oare de ce nu am fi comparaţi cu noi înşine? A acorda progeniturilor noastre recunoaşterea şi incredibilul cadou al susţinerii unicităţii cred că ar trebui să fie principala preocupare a părinţilor. E cel mai simplu să construim, ca părinţi, structura de bază a viitorilor oameni nefericiţi pe care-i modelăm. Avem la îndemână, drept model, propria nefericire şi propriile frustrări generate şi susţinute, la rândul lor, de aceia care ne-au educat. Şi probabil tot asta stă şi la baza grabei cu care facem copii înainte să ne dăm seama pe unde ne-a fost şi cum a arătat copilăria noastră.

Cred că sunt foarte puţini aceia pe care i-am întâlnit până acum lipsiţi de amintirea marcantă a comparaţiilor din copilărie. Şi modelul este de fiecare dată acelaşi: întotdeana, indiferent dacă erai mai bun decât X sau Y, apărea un Z care întruchipa un nou nivel de aspiraţie iluzorie. Şi când îl ajungeai pe Z, pica rapid în dizgraţie, acum Ţ era noul model. Şi tot aşa. Rezultatul? Traume. Model fundamental greşit de poziţionare socială şi intelectuală. Competitivitate strâmbă sau, şi mai greu de vindecat, lipsa stimei de sine şi condamnarea la continuă autominimalizare. De aici – veşnica identificare şi condamnare a greşelilor şi incapacităţilor celorlalţi. Hai că e simplu: nefericire.

[youtube http://youtu.be/tZ7Y1-0bNeQ]

Atâtea sute de ani de civilizaţie, atâtea mii de generaţii educate în spiritul performanţei, atâtea şi atâtea descoperiri şi atâţia paşi uriaşi către atâtea ţinte, peste noi şi noi bariere doborâte la răstimpuri din ce în ce mai scurte… Şi totuşi parcă ne lipseşte ceva… Din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai măsurabil şi mai palpabil. Omenirea îşi ghidează indivizii după excepţii. Modelele excepţionale sunt idolatrizate şi indicate spre copiere. Să fii ca ACEL chirurg, ca ACEL matematician, ca ACEL geniu financiar, ca ACEL sportiv, ca ACEL vizionar în business sau în politică. Să fii Einstein, Gates sau Ronaldo. Să fii cel puţin ca mine, părintele tău, şi să mă depăşeşti pentru că eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu ţie.

Abia în ultimul deceniu, câteva minţi au început să se trezească şi să explice că toate aceste modele au avut şansa, aparent spectaculoasă pentru unii şi de-a dreptul bagatelizată de alţii, de a-şi identifica vocaţia pe care apoi, cu şansă şi pracică, că o aşeze pe drumul îndeplinirii misiunii lor în această instanţă a existenţei. Oamenii ăştia au avut o chemare, chemarea a fost susţinută de aceia care i-au format, după care ei înşişi, nelăsînd Luminăţia Sa ŞANSA să treacă pe lângă ei, au muncit şi au fructificat-o. Unii s-au bucurat de înlesniri financiare venite din partea familiei, alţii nu. Însă averile consistente au venit abia după ce tot procesul descris până aici a fost împlinit. Ba, în multe cazuri, îmi permit să cred că averile au survenit abia după ce toate aceste modele au luat piciorul de pe acceleraţie în propriile procese de împlinire a misiunii. Şi, mai mult, succesul financiar a influenţat în unele cazuri chiar năruirea imperiilor create cu muncă şi exuberanţă.

Poate că ar fi bine să facem o diferenţă cât de cât clară între misiune şi vocaţie, asupra succesiunii şi interdependenţei cărora încă nu sunt nici eu foarte lămurit. Într-o ecuaţie simplă de Marketing, misiunea ar fi reprezentată de obiectiv, în timp ce vocaţia se substituie strategiei. Activităţile întreprinse în virtutea vocaţiei devin, astfel, tactici. Într-o discuţie vitală astăzi pentru proiectul pe care l-am creionat împreună cu Alis şi de care ne vom ocupa în următorii doi ani, a fost pentru prima oară când mi-am pus misiunea în cuvinte şi mi-am verbalizat diferenţa dintre ea şi ceea ce am îmbrăţişat ca vocaţie.  Astfel, misiunea mea este aceea de a crea celor din jurul meu momente memorabile care să le influenţeze în mod util sau capital existenţa de zi cu zi. Asta se poate traduce şi prin „cel mai bun orez pe care l-am gustat până acum”, dar şi prin „povestea ta m-a ajutat să-mi schimb complet modul de a-mi preţui fiecare zi pe care o trăiesc”. „Strategia” mea conţine şi felul în care îmi mângâi peştii când vin bărcile din larg, şi frimiturile minuscule de oregano uscat pe care le aşez pe marginea albă a unei farfurii pregătite să iasă din bucătărie, şi prin chiar cuvintele pe care le scriu acum, şi prin cover-ul după Sting pe care-l voi urca luni pe Youtube…

Trebuie să intri la un liceu teoretic pe care-l vei absolvi fără să ştii să faci nimic concret. Trebuie să alegi o facultate care-ţi oferă perspectiva unei profesii asiguratoare financiar, indiferent dacă la momentul alegerii nici măcar nu ai aflat ce-ţi motivează existenţa şi ce te apropie de fericire. Trebuie să te căsătoreşti, să faci copii, să poţi susţine credite la bănci şi să-ţi menţii sănătatea bună ca să poţi munci ca să produci pentru familie, pentru copii, pentru credite şi pentru asigurări medicale. Şi da, trebuie să-ţi câştigi dreptul la cele două sau trei săptămâni pe an în care pleci în vacanţă cu laptop, şi roaming, şi VPN, şi GPS, şi TBD, şi FYI, şi PLM!!! Şi toate astea în condiţiile în care motivaţiile tale principale sunt recompensele financiare şi de vizibilitate. În condiţiile în care îţi desconsideri superiorii, condiţiile în care munceşti şi colegii. În condiţiile în care de cele mai multe ori ştii că o proporţie din ce în ce mai alarmantă din ceea ce faci este inutil şi, mai ales, din ce în ce mai departe de a-ţi provoca starea de bine a misiunii reale momentan şi episodic împlinite.

E doar un preambul. Îmi dau peste degete şi mă opresc doar pentru că vă vom oferi continuarea şi dezvoltarea ilustrată a acestor gânduri în ceea ce pregătim, consistent şi documentat. Poate că uneori, pe măsură ce vom înainta, voi mai fura bucăţele pe care vi le voi arăta cu bucurie aici în primul rând pentru că abia aştept să vă spun despre ce e povestea asta. N-am răbdare. Ţineţi minte că, mai ales în copilărie, lăsam la sfârşit partea din prăjitură care ne plăcea cel mai mult? Luam cu linguriţa de pe margini, din părţile care nu ni se păreau la fel de interesante, pentru ca ultimele înghiţituri să fie „acelea”, bucata cu adevărat delicioasă. Vă fac o destăinuire: eu nu mai fac asta. E un semn ;)

Mai ştii? Mai ţii tu oare minte, printre atâtea şi atâtea noi poveşti,
cum m-ai descoperit printre cuvinte şi printre vechi crispări şi amorţite
simţiri şi ne-simţiri negate aprig, lăsări şi delăsări închipuite
sau tandre legănări în voia sorţii, cu chipul spre pământ şi rar spre bolţile cereşti?
Opreşte-ţi pasul poate pentru-o clipă şi stai un dram, că ora nu-i târzie.
Din gânduri şi din doruri ce nu ţipă îţi scriu acum. Îţi scriu acum doar ţie.

Şi oare ce eram? Şi oare cine? Tu ai văzut sau ai crezut că-s, totuşi, stele
deasupra adormirii de stafie înfăşurată-n măşti şi-n mantii de minciună…
Nu mai ştiam pe-atunci ce-i ziua şi ce-i noaptea, de-i noaptea soare sau de-i ziua lună,
nu mai ştiam nici dacă-s încă viu sau dacă sunt un strigoi prin praful drumurilor mele.
De m-am eliberat din furii şi din neguri şi azi de-nfrunt a patimii stihie
cu valuri molcome şi gândul bun de pace, mă-nclin spre mine, dar mă-nclin şi ţie.

Urât mi-era şi rău mi-era, fireşte… Rătăcitor nătâng pe mări demult secate
pluteam cu fruntea dinspre soare-n sus, a semeţie, cu fruntea dinlăuntru scufundată
către-ngheţaţi vulcani a căror clocotire bolborosea doar în amara-nchipuire însetată.
Sete de ce? Nici că ştiam, nici că voiam să aflu. Îmi adoram durerea, căram o cruce-n spate
cu voluptate bravă, de majordom ce duce stăpânului cu grabă, ritos, pe o tipsie
de aur, un grăunte banal şi prost, de tină. Mi-e gândul clar şi mi-l destăinui ţie.

Pe oameni îi iubeam şi-atunci, dar altfel. Aşa cum pentru propria-mi trăire plângăcioasă
nutream adesea milă şi compasiune dulce, în ceilalţi deopotrivă cătam cu-nfrigurare
durerea, netrăirea, defectul, amăruiul, imperfecţiunea tandră şi-ades cuceritoare
pe care, ca-ntr-un scutec din protectivă pânză s-o fur, s-o iau cu mine şi s-o ascund acasă
oriunde-ar fi fost asta. S-o legăn cu tandreţe, s-o protejez, s-o mângâi, să-i dau cât pot ce mie
nu-mi dam: iubire. Simplu: ce-mi refuzam cu sila, să-nghesui într-alt suflet. Curată nerozie…

Şi nu-i chiar multă vreme de când în spate-s multe, dar parcă-n altă viaţă păşit-am ca dintr-una
în care somnul mă dormea mai mult pe la trezie şi treze nu-mi erau decât stafiile fecunde
pe care le-adoram şi le uram egal şi-n care mă ascundeam şi-apoi loveam cu furibunde
şi dureroase-mpunsături de gând fără de noimă. Ridic din nou privirea limpede spre buna,
nepreţuita şi încântătoarea libertate de mine însumi, spre cel ce poate, în sfârşit, să fie
mai mult al lui şi-abia apoi, pesemne, în parte-al celor ce din el primesc. O parte-ţi dau şi ţie.

Şi tu le ştii acum pe toate, multe, bune şi rele. Şi pe-acelea ce fi-vor ca să vie-n calea noastră
le vom primi ţinându-ne de mână. De suflet ne vom ţine într-o horă a ritualicelor invocări fertile
pentru ce-i bine, pentru ce-i mai bun, pentru ce-i trainic pe dinlăuntrul şi pe dinafara bunei zile
pe care o trăim perpetuu, clipă-n clipă. Şi nori de-or fi din când în când pe marea cea albastră
ştii bine, foarte bine, mai bine decât norii înşişi, că sunt doar abur, alternanţe-n reverie
şi semne bune cum că raiul e-n noi şi nicidecum în ceruri. Şi rai mă fac şi-ţi sunt asemeni ţie.

Închinare:

Mă iartă dacă ici şi colo versu-i şubred. De-i rima proastă, ciuntă, păcatul meu mai mare ăsta fie.
Dar ani şi ani de-a rândul printre rime şi iamburi sunătoare mi-am tot ascuns trăirile nespuse
crezând că, dacă muzica-i pe placul lumii, cuvintele-mi amare, durerile şi patimile fi-vor duse
departe, trece-vor neobservate. Dar sunt cuvinte. Azi, din tot ceea ce sunt, ţi-am scris şi ţie.

Vedeţi voi, eu n-am copii. Şi după ce am trecut deja prin diverse tipuri de depresii sau angoase din cauza asta, mi-am dat seama că ar trebui să fiu fericit. Nu pentru că nu-i am deocamdată, ci pentru că nu i-am avut înainte de vreme. Am convingerea din ce în ce mai clară că nu suprapopularea e problema fundamentală a societăţii omeneşti contemporane, ci goana asta tâmpă după a avea copii înainte de a fi pregătiţi pentru asta. Suprapopularea planetei cu cópii ale nerezolvaţilor şi necristalizaţilor intelectual şi emoţional care suntem noi, cei care anatomic vorbind avem toate atributele pentru a ne duplica.

„Cea mai mare realizare a mea în viaţă sunt copiii mei.” Serios? Păi uite, i-am făcut. Ei există, respiră, mănâncă, sunt sănătoşi măcar în aparenţă şi spun poezii. Iau note bune. I-am dat la pian şi la balet. Le plac calculatoare, sigur o să se facă oameni de ştiinţă. Seamănă cu mine. În mare, nu facem decât să repetăm pattern-uri pe care le-am preluat, la rândul nostru, de la părinţi şi de la mediul în care ne-am dezvoltat spre maturitate. Singurele griji majore pe care le urmărim înainte de a fi convinşi că putem avea un copil sunt cele de natură materială. Să avem bani, să avem casă, să avem ce pune în farfurie şi ce îmbrăca. Dacă întrunim condiţiile-astea şi pe aceea de a fi biologic apţi de procreere, ne considerăm pregătiţi să lucrăm programatic la „proiect”.

Şi nu-i aşa. Simplul fapt că avem copii pe care nu-i vedem decât câteva ore sau nici atât într-o săptămână, că ne punem remindere pentru timpul pe care ne propunem să-l petrecem cu ei, că ne aducem crizele şi nepregătirile în existenţa lor şi că ne e mai lesne să duplicăm în educaţia lor principiile inoculate nouă de cei care ne-au educat în loc să le încurajăm şi să le ocrotim unicitatea demonstrează că nu e suficient să ai doar bani de scutece şi de mâncare la borcan „pentru copii”. E o temă pe care am neobrăzarea să gândesc şi să scriu în nasul borcănat ofuscat al gospodinelor de toate vârstele şi de toate „nivelurile de carieră”, care îşi pun mâinile în şoldurile fecunde şi-mi aruncă pe toate tonalităţile: „Ce uşor e să vorbeşti când nu ai trecut prin experienţa educării unui copil… Ţie ţi-e simplu, că nu ştii cum e!”. A… Păi dacă vi se pare atât de greu şi dacă experienţa asta v-a martirizat, de ce rahat i-aţi mai făcut? Doar ca să aveţi cu ce vă lăuda la revederea de douăzeci de ani?

Sunt multe drumuri pe care-mi plimb gândul în legătură cu asta şi probabil că o să scriu despre mai multe capitole care compun subiectul ăsta aproape necuprins. Şi cred că marele meu avantaj în faţa fertilelor sacoşiste e că-mi permit să vorbesc despre asta din punctul de vedere al copilului, nicidecum erijându-mă în vreun cercetător al meandrelor parentale. Dada… Copilul acela interior pe care eu tocmai l-am îmbrăţişat şi cu care m-am împăcat după o jumătate de viaţă. Acela pe care unele dintre mamele în exerciţiu fie nu l-au regăsit niciodată, fie l-au abandonat. Abandonul ăsta ca fals gest suprem de maturizare şi „pregătire pentru viaţă” conţine de cele mai multe ori o pură şi aprigă fugă de tot ceea ce, poate, ar trebui să înţelegem şi să rezolvăm înainte de a avea copii.

Care ar fi acele lucruri pe care nu i le-aş spune şi nu i le-aş face niciodată copilului meu? E firesc să pornesc de la experienţele mele. Şi nu e rost de generalizare şi poate veţi fi unii care vă veţi ridica în scări şi veţi spune că voi niciodată nu v-aţi făcut şi nu vă veţi face niciodată vinovaţi de aşa ceva. Sunt convins că superba noastră unicitate şi minunatele noastre imperfecţiuni vor aduna şi alte exemple pe care contextul personal nu mi le-a dezvăluit, contribuţii cu adevărat valoroase pentru aceia care vor ajunge să citească aceste paragrafe. Dar voi apela şi la pluralul naţional în sprijinul exemplificărilor mele, măcar de dragul de a nu-mi restrânge contribuţia la nivel pur subiectiv. Iată prima poruncă.

SĂ NU-ŢI ÎNJURI NICIODATĂ COPILUL.

Ştiu, aşa ceva se întâmplă doar în „familii dezorganizate”… Poţi să ieşi puţin din postura de român pus să răspundă unui operator de sondaj? Poţi să fii sincer cu conştiinţa ta şi să te dezbaci de pelerina lui „ce cred alţii că ar trebui să răspund”? Nici măcar nu era o întrebare, nici măcar n-am spus „să nu-ţi MAI înjuri niciodată copilul”, deşi aş fi putut să fac asta fără să greşesc decât în măsura în care ştiam că vreau să te scot din pepeni. Sau poate că „tu-ţi curu’ tău de copil”, dacă e spus cu drag şi cu zâmbetul pe buze, e mai puţin nociv. Ştiu şi eu…? Poate că data viitoare nu va fi cu zâmbet. Poate că a treia oară va fi însoţit de o palmă. Poate că a patra oară, când pramatia a mai crescut, va fi însoţit de o căutătură veninoasă şi de un băţ pe spinare. Şi de un ajutor gen „marş la tine-n cameră şi să nu mai ieşi de-acolo până nu te chem eu!”.

Înjurătura cu peliculă de zahăr pentru copii e o jalnică valoare naţională perpetuată de atâta şi atâtea generaţii de români trăiţi la ţară, apoi mutaţi cu forţa la oraş, apoi deveniţi toţi absolvenţi de facultate. Mai mult, înjurăturile care conţin şi ceva cât de cât sacru par a avea un fel de certificat protector. Astfel, „Dumnezeii şi grijania ta/mă-tii de copil”, fiind relaţionate „sus”, probabil că generează un fel de siguranţă părintelui în culpă. Da, îl înjur, dar îl familiarizez deopotrivă şi cu cele sfinte. Şi, de-a dreptul stupefiant, pe măsură ce copilul creşte, părinţii-infractori au nevoie de cuvinte din ce în ce mai contondente, care să penetreze cât mai bine exact ceea ce ştiu sigur că doare mai tare. Speculează nesiguranţe, frici, puncte slabe pe care, într-un fel sau altul, ei înşişi le-au predat, le-au girat şi le-au întreţinut în comportamentul odraslei lor.

Mă feresc să aprofundez aici planul personal. Eu oricum am fost „un copil rău”, care a crezut până de curând că, indiferent de ceea ce va face în viaţă, născându-se fără tată şi pentru că „mă-ta a fost o curvă”, timpul trecut fiind din punctul ăsta de vedere prezentul întregii mele dezvoltări, aceste aspecte vor plana etern deasupra personalităţii sale. Bagajul meu de înjurături primite pe toată durata copilăriei şi adolescenţei au fost o parte fundamentală a dezvoltării mele lingvistic-creative. Când eşti înjurat cu complexitate şi conotaţii profunde, când ocările pe care le primeşti uneori de la prima oră până la culcare sau chiar în somn, eşti nevoit să pătrunzi singur înţelesurile, simbolistica sau efectele lor.

Când am început să-mi depăşesc pornirile şi complexele de eternă victimă a deciziilor altora, am putut să privesc parţial cu umor demersurile verbale în care am fost educat. Până să ajung acolo, la momentul schimbărilor voluntare de percepţie asupra propriei mele existenţe, mi-am petrecut vremea vizualizând şi dând înţelesuri ludice chiar dacă uneori demersul ăsta mi-a creat şi mai multă durere. Dar probabil că asta a fost formula mea de rezistenţă la realitate, antidotul care m-a ajutat să nu devin ceea ce au şanse să ajungă copiii care şi-au împlinit educaţia în furie şi violenţă de toate tipurile.

„Bastard”, de exemplu, era un puşti într-un fel de salopetă bleumarin, cu şapcă de poştaş şi cârlionţi blonzi ieşindu-i pe sub boruri. Îi ieşea puţin cămaşa rozalie din pantaloni şi-l vizualizam mereu în mişcare, parcă fugit de-acasă dar foarte bucuros şi liber în atitudinea lui. Avea şi o batistă care-i atârna şmechereşte din buzunarul de la spate al pantalonilor. Pe la zece ani, favorita mea era „praful şi pulberea să se-aleagă de tine, în sfânta zi de azi!”. De obicei, asta venea în urma unui întreg şir de blesteme urlate şi înspumate, o lungă compoziţie în care se încorporau alternanţe repetate între subteranul diavolesc şi extracerescul angelic, deopotrivă ameninţătoare. Uneori aproape că le murmuram în paralel cu „sursa” şi făceam pariuri cu partenerul meu imaginar de dialog dacă tirada se va încheia din nou cu clişeul despre „sfânta zi de azi”.

Poate tocmai pentru că am auzit atât de des cuvântul „curvă” pe tot parcursul copilăriei mele, de cele mai multe ori asociat cu trimiterile către mama mea pe care nici măcar nu pot spune că am cunoscut-o, apelativul ăsta mi-a devenit oarecum drag, a-nceput să-mi sune dulce în urechi şi în conştiinţă. Doar pervertirea la şabloanele sociale şi furia viscerală dobândită m-au făcut să-l folosesc uneori în sens negativ, ca expresie a desconsiderării faţă de, să zicem, o femeie care m-a păcălit. Altfel, pentru mine cuvântul ăsta conţine un amestec de-a dreptul atrăgător de tandreţe, lascivitate, căldură umană, generozitate şi candoare. În adolescenţă, dacă amicii îmi spuneau despre o fată care-mi plăcea „cine, Ygrecela? e o curvă, frate! s-a lins cu Xinel şi Zetoniu zice că a stat s-o tragă de părţile moi!”, asta îmi tripla automat atracţia faţă de respectiva. Şi nu mă îmbăt cu apă rece, ştiu că asta se întâmpla parţial pentru că, din postura supraponderaluli simpatic dar plin de complexe mascate, eram mai degrabă amator de „easy prey”, dar pentru mine toate „curvele” erau frumoase şi demne de a fi iubite şi (ghici ce?) salvate.

Şi, ca parte dintr-un demers personal de supravieţuire, toate aceste vizualizări şi plăsmuiri ale imaginarului chiar au fost un lucru bun. Mi-au dezvoltat imaginaţia şi cu siguranţă capacitatea de vizualizare a viecărui cuvânt pe care-l rostesc sau pe care-l aud, lucru de care mă bucur şi azi. Dar ştiţi la fel de bine ca mine că e mai nimerit să nu creăm contextul unui asemenea proces. Sau, dimpotrivă, să încercăm să-i prevenim apariţia sau efectele de toate felurile. Carnea nu mai doare acolo unde a fost lovită cu douăzeci de ani în urmă. Pielea se reface şi uneori nu rămân nici măcar semne acolo unde unghiile au săpat şi au rupt cu furie. Dar conştiinţa copilului înjurat cred că e mult mai greu de oblojit, iar dacă nu există şansa modificărilor personale prin demersuri volntare, uneori nu se vindecă niciodată. Copilul tău sgur va fi înjurat la un moment dat de alţii. Oare chiar e nevoie să ne ascundem în spatele intenţiei fals-profilactice atunci când îi adrsăm copilului nostru invective cu menire educativă?

• S-a-mpăcat Natalia, ospătăriţa columbiancă, cu Mateo, columbianul ei blond. Altă treabă, rapaz! Altfel calcă printre mese, altfel se concentrează Shakirinha la treabă de când i s-a-ntors barja la ecluză… În curând ar trebuie s-o bag în bucătărie măcar două ore pe zi, aşa cum i-am promis. În martie îi pun frumos tigaia cu autograf în mânuţă şi o las regină, în locul meu. Natalia are doi ani de şcoală culinară la Buenos Aires, îi lipseşte practica, însă are cu siguranţă simţul care-i trebuie.
• Cică au venit ţestoasele să depună ouă la Concha, una dintre plajele din jur, dar când m-am dus să vi le arăt, iaca maree înaltă. Mai insist.
• Ieri dimineaţă mi s-a-ntors peştele la treabă. De trei luni mai mult vânam un peşte proaspăt pe la fraţii pescari. Grămezi de marfă congelată, de la Ilheus şi din Canavieras – cât cuprinde. Dar aia nu e marfă pentru mine. Ieri la 9 AM eram înfipt în două picioare la uşa prăvăliei lui João. Ăsta m-a făcut la portofel cu preţuri pentru „gringos” vreo trei luni, până când, mai mult din plictiseală, s-a hotărât să-i fiu simpatic. Şi a-nceput să-mi verse istorii despre braconajul de zi cu zi, dar a umblat şi la preţuri, a-nceput să rotunjească şi pentru mine, nu doar pentru el. Ieri l-am prins nervos. Îl sunase omul din barcă la ora opt dimineaţa (duminică), după două zile de stat pe mare, că la nouă ancorează cu vreo şase sute de kilograme de Dourado, vreo două sute – ton şi vreo douăzeci de homari frumoşi. Am ars-o cu el până pe la unsprezece, când în sfârşit au început verişorii să care ciortani de opt-zece kilograme, frumoşi de-mi venea să mă tăvălesc prin ei. Gata despicaţi de maţe, spălaţi cu apă de ocean, o splendoare. S-a supt cu crevetele până prin noiembrie, e prohibiţie şi mă jur că-l las să depună ouă şi să se facă mare şi frumos. Aşa că…să fie peşte, caracatiţe şi homari, că de restul ne-ngrijim noi. El e  João.

• Scriu o poezie. De vreo două nopţi. Pe drumul cel bun sunt sigur, da’ e greu al naibii. Sextine, patru versuri cu rimă îmbrăţişată, două în pereche (vechi obsesii dinspre Vilon), versuri duble şi, stupoare! – chestii pe bune, scrise din mine. Poate reuşesc s-o dovedesc în câteva zile, e aci, în draft-uri.
• Pati şi Kevin cred că trec vremuri nasoale. Au plecat pe rând în vacanţă în iarna asta (fiecare la părinţi, el în Belgia, ea acilea-n sud, la São Paulo) şi într-o noapte de men bonding, cât era ea plecată, Kev’o a cam ars-o albastru, de unde am tras eu concluzia că nu sunt chiar în Nirvana. Ca să mă înţelegeţi: Kevin  e surferul perfect, 1.90, blond cu cârlionţi, mandibulă în colţuri, ochi albaştri, buze de negru. Pati e o supercăprioară cu valori şi bun simţ cât încape. Au şi golden retriever. Ce vreţi mai mult? Alaltăieri m-au întrebat despre Chapada Diamantina, vor să meargă împreună acolo o săptămână. Ce, nu ştie Copo să miroasă o criză? Poză cu ăştia doi. Deci da?

• Marcia, mama lu’ Raffiky, copil de traficant discret dar celebru, s-a mutat din cartier. S-a lăsat cu păruială în stradă, pe motiv seros de neplată chirie. Proprietăreasa nemulţumită a scos-o la protest şi pe zdrahoanca de fiică-sa, în caz de ceva. Asta, Marcia, e micuţă şi tăcută, au făcut-o harcea parcea. A plecat învârtindu-se la propriu. Raffiky a fost super tare, n-a plâns, n-a zis nici „miau!”. S-a uitat mirat la ce se petrece în jurul lui , pe sub fruntea bombată, de potenţial geniu. N-a plâns, n-a ripostat, dar sigur a ţinut minte.
• Sunt din ce în ce mai sigur că noile degeneraţii de evrei contemporani au fost educate cu compendii de bancuri despre ei. Adică nimic din materialul didactic nu mai pare exagerat în faţa ăstora pe stil nou. Când termină armata, băieţi după trei ani şi fetele după doi, guvernul israelian le dă nişte bani să se odihnească şi să se diverteze o vreme. Sănătos obicei. Şi nu le dă după tradiţie, ci o sumă mai mult decât rezonabilă. Mi-e greu să cred că ăştia cheltuiesc mai mult de un sfert din ce primesc. Stau în cele mai ieftine hosteluri şi nu doar pentru că sunt zgârciţi, ci pentru că proprietarii de cazări mai civilizate nu prea vor să audă de ei. După o lună de invazie, se rebnovează camere, se văruiesc pereţi, se scoate mirosul de mâncare stricată de prin toate cotloanele. Unde mănâncă evreii vilegiaturişti? La supermarket, desigur. Şi ce nu dovedesc acolo, iau „pă cameră”. Ce nu se strică, gătesc. Restul lasă prin camere, pentru „săraci”. Mi-am adus aminte de asta pentru că aseară am avut un Iţic şi-o Raşelă la masă. Şi dă-i: „Peştele a venit azi, încă nu l-am congelat, caracatiţa e cu cracii cât Iordanu’, homarul e dulce ca vinu’ de-mpărtăşanie…” Şi mi-au făcut jocul: „Serios? De azi? Şi homarul chiar mişca acum trei ore? Oivei…ce frumos… Şi aia cât e? Şi aia? Şi aia? Aham… Şi berea? Cinci reali??? Oivei… Două pahare de apă!”
• Dacă nu-i ştiţi, să-i vedeţi pe Gabriel Iglesias şi pe Dane Cook. Primul mi s-a părut delicios. Al doilea – devastator.
• Mai stau în Itacare până după sezon, adică martie 2014. După care fie mă urc înapoi în Chapada Diamantina şi deschid un bistro cu un elveţian într-un orăşel care mi s-a lipit de suflet în doar şase zile, fie. Aici e cu punct, pentru că a doua variantă e încă în prospecţie. Adică trebuie să aibă mare frumoasă şi mediu social tentant, că în Itacare e mai greu cu socialul. Adică da, sigur, câmpenii, fetele cu care lucrez, bavardeala cu clienţii şi cu câţiva omuleţi din proximitate îmi sunt suficienţi mai ales în condiţiile în care am mult de vorbit cu mine, dar cred că îmi trebuie mai mult. Vă pupă Jean, de-aici, din nisip.