Porunci pentru părinţi. Şantajul cel de toate zilele

Am mai adus vorba despre şantajul domestic, cu precădere despre cel de natură emoţională, pe parcursul capitolelor anterioare, însă cred că e util să scriu separat şi detaliat despre el. În primul rând pentru că poate nu suntem toţi la fel de conştienţi despre formele pe care le poate el îmbrăca în diversele interacţiuni cu cei din jur şi în special cu copiii. În al doilea rând, pentru că exemplul şantajului în copilărie şi în formare conţine ramificaţii pe care uneori suntem tentaţi să le folosim, la rândul nostru, pe post de armă şi metodă de constrângere în contractele noastre sociale din maturitate.

Voi încerca să clasific şi să exemplific cele câteva categorii şi tipuri de şantaj pe care experienţa proprie le poate astăzi identifica şi sunt convins că nu va fi o sintetizare completă. Ştiţi deja că puteţi adăuga oricând în comentarii propriile exemple sau contribuţii, astfel încât utilitatea acestor informaţii să crească răspunzând cât mai multor dileme ale celor care vor ajnge să le citească. Primesc deja întrebări concrete prin mesajele de pe pagina de Facebok prin care ţin legătura cu cititori din România şi mă bucur sincer dacă răspunsurile mele sunt de natură să le uşureze misiunea sau dacă măcar le confirmă că merită din plin să evite violenţa de orice natură faţă de copiii lor.

Şantajul sentimental simplu.

Aleg să-l numesc astfel pentru că este, probabil, cel mai des utilizat în educaţia defectuoasă a unui copil şi cel mai la îndemână ca argument incorect în strădania inducerii modificării de atitudine şi comportament. Autoplasarea părintelui/educatorului pe o poziţie defensivă, comparativ emoţional inferioară de cele mai multe ori, nu numai că îşi va atinge efectul urmărit doar pe termen scurt, dar prin repetare şi diversificare, va avea toate şansele să devină un argument utilizat pe termen lung de către maturul educat astfel. Mama a muncit să-ţi spele hainele şi tu le murdăreşti. Pe bunica o doare inima pentru că tu nu vrei să mănânci ceea ce ea s-a chinuit să pregătească. Tata e foarte obosit şi nervos de la serviciu, iar faptul că tu iei note proaste îl va îndurera şi mai tare, vrei să se îmbolnăvească? „Vrei să moară mama?”

„Domnul Goe” este un personaj mult mai complex decât un simplu exemplu de pramatie leneşă şi inoportună, aşa cum mulţi aleg să restrângă înţelesurile unei nuvele cu importanţă simptomatică. Domnul Goe este, înainte de toate, suma tuturor defectelor de educaţie exercitate de cele trei dive „de lume”. Dacă faci asta, o să moară cineva, o să se supere altcineva, mereu altcineva o să aibă de suferit de pe urma prostiilor pe care le face un copil. Conformismul, prin accepţiunea lui în sensul încercării de a mulţumi pe toată lumea, este poate cel mai fin şi puţin nociv efect al unei astfel de „strategii”. Asta în condiţiile în care ne dă oricum multe bătăi de cap în lumina dorinţei permanente de integrare şi apartenenţă la societate.

Îmi vin acum în minte exemplele demisiilor demonstrative, melodramelor de cuplu, crizelor de gelozie sau de sentimente neîmpărtăşite în interiorul relaţiilor de prietenie. Constrângerea prin autoflagelare emoţională demonstrativă şi ostentativă. Un ricoşeu mai mult decât trist, care de multe ori nu ne permite să stăm fixaţi pe propriile picioare şi să tratăm cu luciditate ceea ce interpretăm drept reavoinţă sau lipsă de empatie din partea celor din jur. Şantajul de acest tip se traduce la maturitate prin utilizarea, fie doar şi enunţată, a intenţiei de constrângere emoţională. Rămâi cu mine sau mă sinucid. Creşte-mi salariul sau demisionez. Împrumută-mă cu bani sau nu-ţi voi mai vorbi niciodată…

Şantajul de recompensă.

Dacă sunteţi părinţi, pur şi simplu nu aveţi voie să vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer. Faptă bună, recompensă pozitivă. Faptă greşită, recompensă negativă. De orice natură ar fi ea. Şi mai mult: anunţarea şi instituţionalizarea cu valoare de reflex ante factum, în cazul ambelor tipuri de recompense. Şi mai grav mi se pare că în cotidian dezastrele astea educative s-au bagatelizat, au devenit obişnuinţă şi drum de urmat. Dacă vii iar murdar de la joacă, nu te mai las afară o săptămână. Dacă nu iei peste 8 la matematică, nu te mai las la înot. Dacă răceşti, o să te internez în spital. Dacă mai vorbeşti urât (‘tu-ţi dumnezeii tăi de jigodie!) nu primeşti de mâncare şi nu mai ai voie la lecţii de chitară şi aşa mai departe.

Desigur, recompensele pozitive sunt îndesate cu aceeaşi încărcătură negativă chiar dacă nu par nici pe departe venite din aceeaşi direcţie a erorii. E mai simplu să luaţi toate exemplele întâmplătoare de mai sus şi să le aşezaţi într-o formulă pozitivă reciprocă. Reprezintă acelaşi lucru, susţin la fel de greşit demersul educativ şi sunt, de fapt, în mod identic defecte. Şi devin cu atât mai grave în condiţiile unui background situaţional complex.

Revin la exemplul personal. Un copil bătut pentru că e gras suportă interdicţii alimentare pe care în mod natural va găsi nenumărate prilejuri să le încalce. Dar imaginaţi-vă marasmul de logică în care acelaşi individ este recompensat cu o merdenea sau o gogoaşă sau o prăjitură atunci când ia o notă bună sau un premiu oarecare. Copiii nu sunt animale pentru dresaj, poate ar fi bine să nu le daţi câte o porţie de zahăr de fiecare dată când vă fac pe plac…

Nu am voie să mănânc pentru că sunt supraponderal sau pentru că nu iau note bune şi premii? Deci dacă iau note bune şi premii nu mai e important că sunt supraponderal? Din păcate mulţi părinţi sunt tentaţi să neglijeze faptul că, aparent surprinzător, intelectul unui copil face conexiuni şi analogii, că situaţiile din jur îi generează paradoxuri şi procese mentale pe care, unu la mână, nu e întotdeana capabil să le exprime, doi la mână – este privat de comunicare la un nivel al împărtăşirii conştiente a dorinţei de înţelegere a acestor mecanisme.

Un copil bătut şi educat în climat violent va evita din ce în ce mai mult să se exprime, să solicite explicaţii, să ceară ajutor sau răspunsuri. Îmi aduc aminte că, atunci când cutezam să întreb câte ceva şi să încerc să-mi desluşesc diverse procese mentale care aveau la bază întâmplări la care asistasem sau al căror protagonist chiar fusesem, trebuia să fiu foarte atent cum pun problema şi cum formulez nedumerirea. Pentru că de fiecare dată eram bănuit de intenţii ascunse, de fiecare dată dădeam naştere unei întregi anchete în care ceea ce întrebasem nu avea nicio importanţă, iar ceea ce ascundeam devenea tema interogatoriului. Au fost multe bătăile pe care mi le-am generat în acest fel, întrucât era imposibil să formulez la timp un răspuns plauzibil la întrebarea obsesivă, urlată printre pumni şi scuipaţi „De ce m-ai întrebat asta? Ce-mi ascunzi? Spune imediat! Porc mincinos! Să-mi spui imediat de unde ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva, că te calc în picioare! Te omor, dumnezeii mă-tii de bastard ordinar!”

Şantajul delaţiunii.

Adică al eternei şi omniprezentei pâri „la superior”. Mamele pârăsc la taţi. Taţii pârăsc la mame. Bunicii pârăsc la părinţi. Vecinii pârăsc la bunici şi la părinţi. Colegii de clasă pârăsc la profesori. Fraţii pârăsc la părinţi, la alţi fraţi, la bunici şi la oricine devine, în condiţiile ierarhizării autoritare, gardianul de serviciu. Din nou vorbim despre intenţia inducerii modificării comportamentale în condiţii de constrângere. „Pârâciosul” nu numai că devine un inamic, dar transferul de autoritate şi confirmarea cu fiecare episod a „autorităţii supreme” ca sursă principală de măsuri coercitive nu face decât să sporească frica de respectiva autoritate şi neîncrederea în toţi ceilalţi posibli „inamici”. Frica de autoritatea „parentală” devine mai apoi o temă permanentă în contractele sociale ale maturului educat astfel, ea transferându-se asupra oricărui tip de ierarhie în care va fi inclus, cu efecte majore în performanţele şi capacitatea de integrare a individului.

Fratele meu, la rândul lui subiect de torturi de toate felurile în copilărie şi mai cu seamă după optsprezece ani, când a părăsit poziţia favoritului şi a încetat să mai fie „mai cuminte”, mai plăpând, mai bolnăvicios şi, în general, câţiva paşi în urma generaţiei lui din toate punctele de vedere (calităţi care în multe situaţii l-au scutit de tratamente identice cu acelea administrate mie) şi-a folosit în multe situaţii ascendentul şi privilegiile pentru a mă constrânge să-i fac pe plac sau să nu-l pârăsc, la rândul meu, periclitându-i astfel poziţia de preferat sau, hai să zicem, bătut, scuipat, zgâriat intenţionat sau strâns de gât mai rar. Practicam aproape zilnic acest tip de şantaj reciproc şi ţin minte că uneori, din cauza presiunii psihice şi a durerilor insuportabile, încălcam amândoi regulile stabilite de comun acord.

Pe şopocăite şi veşnic cu urechile ciulite la orice sunet de paşi sau respiraţie în jurul uşii camerei din dreapta, promiteam sub jurământ că, dacă unul nu spune despre cutare întâmplare, nici celălalt nu va dezvălui secretul celuilalt. „Jur pe Aura” pecetluia înţelegerea şi, chiar dacă  nu însemna nimic de fapt, avea valenţele unui legământ de moarte. Confirmam astfel, şi unul şi celălalt, că amintirea (pentru mine palidă) a mamei noastre naturale nu avea voie să fie întinată prin generarea reciprocă a unui nou episod coercitiv sângeros. Aşa am reuşit să ascundem mai multă vreme pierderea unei palete de tenis verde, cu feţe întoarse şi valenţe aproape sacre, întrucât fusese un dar de la „Tata Mircea„. Am reuşit să ţinem sub tăcere diverse motive aparent întemeiate pentru noi şi noi reprize de urlet şi bătaie: eu mâncasem cinci bucăţele de carne în plus dintr-o tocăniţă de fasole verde,  eu spărsesem bibelourile care decorau mobila din sufragerie pe „mileuri de calitate, nu porcăriile pe care le au vecinii”, el mi-a spart capul prima oară cu o lingură de metal, el mi-a spart capul a doua oară cu un flacon de spary deodorant… Şi mă opresc aici, în ciuda unui munte de întâmplări cu grade diverse de gravitate şi urmări pe termen variabil. Despre cele mai grave întâmplări din camera din dreapta am acceptat unanim să semnăm un jurământ scris pe care eu încă îmi menţin decizia să îl respect.

Şantajul insituţional.

Uneori autoritatea depăşeşte graniţele familiale. Sau se declară singură neputincioasă în faţa comportamentului nestăvilit al „educatului”. Atunci intervine ameninţarea instituţiilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve cumva situaţia. Mă bucur să ştiu sau măcar să cred că sunt din ce în ce mai puţini părinţii contemporani care decid să renunţe la aceste instituţii ale constrângerii. Bau-Bau, Baba, Moşul, Ţiganul, Poştaşul, Întunericul… Aparent o joacă, aparent speculaţii aproape benigne ale imagnaţiei copilului, nu-i aşa? Dar însăşi ideea instrăinării (te dau lui Moşul cu sacul dacă mai plângi) sau izolării (o să dormi pe întuneric dacă nu strângi jucăriile) nu nasc decât frică în conştiinţa aflată în proces de formare. Definite sau nu, personificate sau nu, toate aceste instituţii devin un element neplăcut, un generator de frică. În orice femeie bătrână de la piaţă sau de pe stradă, poate să existe Baba. În orice vânzător de linguri sau gunoier poate să existe Ţiganul. Nu ştiu dacă are rost să vă insult inteligenţa şi să detaliez până la ce cote emoţionale şi de discrepanţe de ordin social se pot ramifica toate aceste „jocuri” educative.

Instituţiile mele de şantaj au fost Orfelinatul, Casa de corecţie, Poliţia şi Vagabondajul. Nu-mi plăcea să stau în casă imediat după ce veneam de la şcoală şi eram singur până seara în anii în care fratele meu învăţa după-amiaza. Îmbucam ceva repede, de multe ori mâncare „ilegală”, pâine cu unt, ouă sau pate de ficat ori sardine din conservă. Nu-mi plăcea să-mi încălzesc mâncarea gătită care uneori pur şi simplu nu-mi plăcea. Am abandonat pe viaţă preparate „istorice” gen mâncarea de castraveţi acri cu sos sau tocăniţa de mărar, dar mă bucur că am recuperat limba cu măsline, pe care acum o pregătesc cu multă bucurie uitând ingredientul „lămâie”, care în copilărie era păstrat în sos şi toată oala era amară ca fierea. În plus, evitam să spăl vase murdărite de mine. Spălam chiuvete întregi de vase când se gătea, când se făceau dulceţuri şi zacuscă şi oricum luam bătaie pentru că le spălam prost. Şi ieşeam în curte, încercând să mă sinchisesc cât mai puţin de „spionii” din spatele perdelelor de la geamurile vecinilor.

Am fost de multe ori surprins în aceste incursiuni prin copaci, de cele mai multe de unul singur, şi admonestat pe măsura aparentei mele pofte de „vagabondaj”, căci aşa se chema impertinenţa mea de a ieşi să mă joc în curtea blocului. Ei bine, într-o zi am fost târât de ureche şi de păr în faţa Sectoristului din cartier. Parcă să zic că-l chema Janţă. De prisos să amintesc, în lumina însemnărilor anterioare, că Janţă înainte şi după acest moment era, la fel ca alte meserii analizate şi etichetate între pereţii de la apartamentul 5, „un nimic, o lătură a societăţii, un gunoi de miliţian”. În ziua aceea a trebuit să joace rolul autorităţii supreme, care măcar teoretic ar fi trebuit să mă ia „la secţie”, să mă bată serios şi să mă amendeze pentru „vagabondaj”, poate chiar să mă şi ţină o noapte la închisoare ca să nu mai fac.

Orfelinatul şi Casa de corecţie se cam confundau în mintea mea familiarizată aproape zilnic cu spectrul lor. Nu ştiam exact dacă Orfelinatul era pedeapsa supremă pentru copiii care nu aveau părinţi sau dacă la Casa de coreţie ajungeau doar orfanii răi, care îşi murdăreau hainele, care mâncau „prea mult” şi care luau note proaste. Cert este că nu aveam habar la acel moment care era mersul treburilor în orfelinatele româneşti comuniste, deci perspectiva lor a devenit de-a dreptul tentantă şi eliberatoare de la un moment încolo. Desigur, nu mai tentantă decât fuga de acasă, proiect pe care l-am plănuit atât de des în cei treisprezece ani, dar pe care l-am pus în practică doar o dată sau de două ori. Ce nu pricepeam în ruptul capului era de ce nu sunt lăsat să plec dacă la fiecare scandal mi se urla pe toate tonurile „Casa-i a mea, uşa-i a ta! Nu-ţi convine, fă-ţi bagajele! Să pleci, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mi-ai mâncat zilele şi viaţa, bastard împuţit!”.

Şantajul emoţional extrem.

L-am lăsat la final pentru că înclin să cred că a lăsat cele mai adânci urme în comportamentul meu ulterior. Pe scurt, probabil pentru că toate celelalte metode nu păreau să dea roade (deşi întâmplările pe care urmează să le ilustrez sunt prezente atât în amintirile mele mai vechi, cât şi în cele mai recente, cu o recurenţă de neprecizat) eram des protagonistul autoflagelării şi automutilării „educatorului” meu. Îmi cer din start scuze pentru imaginile pe care probabil că vi le voi genera în cele ce urmează, dar sper din tot sufletul nici să nu asistaţi, nici să nu iniţiaţi vreodată asemenea episoade în existenţa voastră şi a copiilor voştri.

Aparent ajuns la limita superioară a „argumentaţiei” şi probabil speculând eventuala mea sensibilitate sau potenţialul meu sentimental mereu degradat de violenţe de toate felurile, „educatorul meu” recurgea la autopedepse. Se trăgea de păr, îşi dădea pumni sonori în propriul cap, se lovea straşnic cu capul de perete sau de mobilele din casă, simula automutilări cu cuţitul pe mâini sau chiar în pântece, se muşca de mâini şi trăgea cu forţă, încercând să-şi lase urme cât mai vizibile sau chiar să se rănească până la sânge. Şi aveau efectul scontat. Mi se surpa stomacul de milă şi ajungeam de multe ori să cred că sunt singurul vinovat pentru toate aceste suferinţe. Toate sunetele şi urmările acestor dureri autoprovocate mi-au înnegurat din ce în ce mai profund încrederea în ceea ce aş fi putut să reprezint bun, util, admirabil pe suprafaţa pământului căruia „îi făceam umbră degeaba”. Într-un rând, pentru că ne baricadasem în cameră şi blocasem accesul cu propriile trupuri postate între uşă şi un dulap, geamul din partea de sus a fost făcut ţăndări cu propriile mâini, prezentate apoi pline de sânge afară, vecinilor, pe casa scării, drept urme ale gesturilor de violenţă ale mele şi ale fratelui meu

Orice neajuns, orice eşec, orice nemulţumire se centra deasupra capului meu, în interiorul conştiinţei mele şi printre corzile probabil sensibile ale personalităţii mele emoţionale. Presiunea nervoasă generată de copiii altora, din băncile şcolilor sau de la masa de lucru extraşcolar, exploda în palme, pumni, bâte, zgârieturi, muşcături, ameninţări, înjurături, blesteme, scuipaţi şi teroare de toate felurile administrate „leprei” şi copilului „făcut pe ce apă nu curge” pe care-l reprezentam în existenţa chinuită şi autochinuită a celor cărora le produceam pe de-o parte milă, pe de alta scârbă.

Am preluat parte din aceste obiceiuri. Am jucat piesa exasperării generatoare de autoflagelări atât la nivelul propriilor evaluări emoţionale, cât şi la cel comportamental. Mi-am biciuit şi mi-am înjurat propria personalitate, dar mi-am dat şi pumni sau obiecte în cap, mi-am tras palme şi mi-am înscenat sinuciderile cu aceeaşi şi aceeaşi intenţie de constrângere prin empatie forţată. Pe unii i-am speriat, pe alţii i-am alungat pentru totdeauna din jurul meu, n-am obţinut nimic, dar cel mai departe am fugit de mine şi cel mai mult rău mi-am produs mie însumi. Suficient încât să ştiu că poţi trăi în echilibru evitând exemplul personal al infernului şi că poţi fi pregătit să dai viaţă la rândul tău fără teama că vei repeta toate caznele mai grele sau mai uşoare prin care destinul ţi-a testat rezistenţa şi dorinţa de a trăi şi de a reuşi să rămâi întreg la minte, la suflet, la capacitatea de alegere şi decizie.

În mare, ştiu că nu vă spun lucruri noi. În mare, nimeni nu ajunge la astfel de experienţe şi nimeni nu-şi va atribui asemenea drepturi emoţionale în schimbul unor eforturi materiale concrete, fireşti, omeneşti. Ţin doar să vă amintesc că panta e abruptă şi că nimic nu se transferă mai uşor unui copil decât propriul marasm parental psihologic şi comportamental, că suntem mimetici prin esenţă şi că vedem, auzim, simţim şi înţelegem în mod diferit, dar de multe ori hotărâtor pentru maturii care devenim. Şi mai ştiu că unii dintre voi aveţi propriile exemple din proximitate şi că alegeţi să nu reacţionaţi, să întoarceţi capul sau să interveniţi uneori poate doar prin prisma vreunui disconfort personal. Nu pot decât să vă invit să gândiţi de două ori şi să luaţi în calcul că educaţia unui copil nu poate fi înfăptuită cu violenţă, sub nicio declinare a ei.