Posturi cu tagurile: "insulte"

Am mai adus vorba despre şantajul domestic, cu precădere despre cel de natură emoţională, pe parcursul capitolelor anterioare, însă cred că e util să scriu separat şi detaliat despre el. În primul rând pentru că poate nu suntem toţi la fel de conştienţi despre formele pe care le poate el îmbrăca în diversele interacţiuni cu cei din jur şi în special cu copiii. În al doilea rând, pentru că exemplul şantajului în copilărie şi în formare conţine ramificaţii pe care uneori suntem tentaţi să le folosim, la rândul nostru, pe post de armă şi metodă de constrângere în contractele noastre sociale din maturitate.

Voi încerca să clasific şi să exemplific cele câteva categorii şi tipuri de şantaj pe care experienţa proprie le poate astăzi identifica şi sunt convins că nu va fi o sintetizare completă. Ştiţi deja că puteţi adăuga oricând în comentarii propriile exemple sau contribuţii, astfel încât utilitatea acestor informaţii să crească răspunzând cât mai multor dileme ale celor care vor ajnge să le citească. Primesc deja întrebări concrete prin mesajele de pe pagina de Facebok prin care ţin legătura cu cititori din România şi mă bucur sincer dacă răspunsurile mele sunt de natură să le uşureze misiunea sau dacă măcar le confirmă că merită din plin să evite violenţa de orice natură faţă de copiii lor.

Şantajul sentimental simplu.

Aleg să-l numesc astfel pentru că este, probabil, cel mai des utilizat în educaţia defectuoasă a unui copil şi cel mai la îndemână ca argument incorect în strădania inducerii modificării de atitudine şi comportament. Autoplasarea părintelui/educatorului pe o poziţie defensivă, comparativ emoţional inferioară de cele mai multe ori, nu numai că îşi va atinge efectul urmărit doar pe termen scurt, dar prin repetare şi diversificare, va avea toate şansele să devină un argument utilizat pe termen lung de către maturul educat astfel. Mama a muncit să-ţi spele hainele şi tu le murdăreşti. Pe bunica o doare inima pentru că tu nu vrei să mănânci ceea ce ea s-a chinuit să pregătească. Tata e foarte obosit şi nervos de la serviciu, iar faptul că tu iei note proaste îl va îndurera şi mai tare, vrei să se îmbolnăvească? „Vrei să moară mama?”

„Domnul Goe” este un personaj mult mai complex decât un simplu exemplu de pramatie leneşă şi inoportună, aşa cum mulţi aleg să restrângă înţelesurile unei nuvele cu importanţă simptomatică. Domnul Goe este, înainte de toate, suma tuturor defectelor de educaţie exercitate de cele trei dive „de lume”. Dacă faci asta, o să moară cineva, o să se supere altcineva, mereu altcineva o să aibă de suferit de pe urma prostiilor pe care le face un copil. Conformismul, prin accepţiunea lui în sensul încercării de a mulţumi pe toată lumea, este poate cel mai fin şi puţin nociv efect al unei astfel de „strategii”. Asta în condiţiile în care ne dă oricum multe bătăi de cap în lumina dorinţei permanente de integrare şi apartenenţă la societate.

Îmi vin acum în minte exemplele demisiilor demonstrative, melodramelor de cuplu, crizelor de gelozie sau de sentimente neîmpărtăşite în interiorul relaţiilor de prietenie. Constrângerea prin autoflagelare emoţională demonstrativă şi ostentativă. Un ricoşeu mai mult decât trist, care de multe ori nu ne permite să stăm fixaţi pe propriile picioare şi să tratăm cu luciditate ceea ce interpretăm drept reavoinţă sau lipsă de empatie din partea celor din jur. Şantajul de acest tip se traduce la maturitate prin utilizarea, fie doar şi enunţată, a intenţiei de constrângere emoţională. Rămâi cu mine sau mă sinucid. Creşte-mi salariul sau demisionez. Împrumută-mă cu bani sau nu-ţi voi mai vorbi niciodată…

Şantajul de recompensă.

Dacă sunteţi părinţi, pur şi simplu nu aveţi voie să vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer. Faptă bună, recompensă pozitivă. Faptă greşită, recompensă negativă. De orice natură ar fi ea. Şi mai mult: anunţarea şi instituţionalizarea cu valoare de reflex ante factum, în cazul ambelor tipuri de recompense. Şi mai grav mi se pare că în cotidian dezastrele astea educative s-au bagatelizat, au devenit obişnuinţă şi drum de urmat. Dacă vii iar murdar de la joacă, nu te mai las afară o săptămână. Dacă nu iei peste 8 la matematică, nu te mai las la înot. Dacă răceşti, o să te internez în spital. Dacă mai vorbeşti urât (‘tu-ţi dumnezeii tăi de jigodie!) nu primeşti de mâncare şi nu mai ai voie la lecţii de chitară şi aşa mai departe.

Desigur, recompensele pozitive sunt îndesate cu aceeaşi încărcătură negativă chiar dacă nu par nici pe departe venite din aceeaşi direcţie a erorii. E mai simplu să luaţi toate exemplele întâmplătoare de mai sus şi să le aşezaţi într-o formulă pozitivă reciprocă. Reprezintă acelaşi lucru, susţin la fel de greşit demersul educativ şi sunt, de fapt, în mod identic defecte. Şi devin cu atât mai grave în condiţiile unui background situaţional complex.

Revin la exemplul personal. Un copil bătut pentru că e gras suportă interdicţii alimentare pe care în mod natural va găsi nenumărate prilejuri să le încalce. Dar imaginaţi-vă marasmul de logică în care acelaşi individ este recompensat cu o merdenea sau o gogoaşă sau o prăjitură atunci când ia o notă bună sau un premiu oarecare. Copiii nu sunt animale pentru dresaj, poate ar fi bine să nu le daţi câte o porţie de zahăr de fiecare dată când vă fac pe plac…

Nu am voie să mănânc pentru că sunt supraponderal sau pentru că nu iau note bune şi premii? Deci dacă iau note bune şi premii nu mai e important că sunt supraponderal? Din păcate mulţi părinţi sunt tentaţi să neglijeze faptul că, aparent surprinzător, intelectul unui copil face conexiuni şi analogii, că situaţiile din jur îi generează paradoxuri şi procese mentale pe care, unu la mână, nu e întotdeana capabil să le exprime, doi la mână – este privat de comunicare la un nivel al împărtăşirii conştiente a dorinţei de înţelegere a acestor mecanisme.

Un copil bătut şi educat în climat violent va evita din ce în ce mai mult să se exprime, să solicite explicaţii, să ceară ajutor sau răspunsuri. Îmi aduc aminte că, atunci când cutezam să întreb câte ceva şi să încerc să-mi desluşesc diverse procese mentale care aveau la bază întâmplări la care asistasem sau al căror protagonist chiar fusesem, trebuia să fiu foarte atent cum pun problema şi cum formulez nedumerirea. Pentru că de fiecare dată eram bănuit de intenţii ascunse, de fiecare dată dădeam naştere unei întregi anchete în care ceea ce întrebasem nu avea nicio importanţă, iar ceea ce ascundeam devenea tema interogatoriului. Au fost multe bătăile pe care mi le-am generat în acest fel, întrucât era imposibil să formulez la timp un răspuns plauzibil la întrebarea obsesivă, urlată printre pumni şi scuipaţi „De ce m-ai întrebat asta? Ce-mi ascunzi? Spune imediat! Porc mincinos! Să-mi spui imediat de unde ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva, că te calc în picioare! Te omor, dumnezeii mă-tii de bastard ordinar!”

Şantajul delaţiunii.

Adică al eternei şi omniprezentei pâri „la superior”. Mamele pârăsc la taţi. Taţii pârăsc la mame. Bunicii pârăsc la părinţi. Vecinii pârăsc la bunici şi la părinţi. Colegii de clasă pârăsc la profesori. Fraţii pârăsc la părinţi, la alţi fraţi, la bunici şi la oricine devine, în condiţiile ierarhizării autoritare, gardianul de serviciu. Din nou vorbim despre intenţia inducerii modificării comportamentale în condiţii de constrângere. „Pârâciosul” nu numai că devine un inamic, dar transferul de autoritate şi confirmarea cu fiecare episod a „autorităţii supreme” ca sursă principală de măsuri coercitive nu face decât să sporească frica de respectiva autoritate şi neîncrederea în toţi ceilalţi posibli „inamici”. Frica de autoritatea „parentală” devine mai apoi o temă permanentă în contractele sociale ale maturului educat astfel, ea transferându-se asupra oricărui tip de ierarhie în care va fi inclus, cu efecte majore în performanţele şi capacitatea de integrare a individului.

Fratele meu, la rândul lui subiect de torturi de toate felurile în copilărie şi mai cu seamă după optsprezece ani, când a părăsit poziţia favoritului şi a încetat să mai fie „mai cuminte”, mai plăpând, mai bolnăvicios şi, în general, câţiva paşi în urma generaţiei lui din toate punctele de vedere (calităţi care în multe situaţii l-au scutit de tratamente identice cu acelea administrate mie) şi-a folosit în multe situaţii ascendentul şi privilegiile pentru a mă constrânge să-i fac pe plac sau să nu-l pârăsc, la rândul meu, periclitându-i astfel poziţia de preferat sau, hai să zicem, bătut, scuipat, zgâriat intenţionat sau strâns de gât mai rar. Practicam aproape zilnic acest tip de şantaj reciproc şi ţin minte că uneori, din cauza presiunii psihice şi a durerilor insuportabile, încălcam amândoi regulile stabilite de comun acord.

Pe şopocăite şi veşnic cu urechile ciulite la orice sunet de paşi sau respiraţie în jurul uşii camerei din dreapta, promiteam sub jurământ că, dacă unul nu spune despre cutare întâmplare, nici celălalt nu va dezvălui secretul celuilalt. „Jur pe Aura” pecetluia înţelegerea şi, chiar dacă  nu însemna nimic de fapt, avea valenţele unui legământ de moarte. Confirmam astfel, şi unul şi celălalt, că amintirea (pentru mine palidă) a mamei noastre naturale nu avea voie să fie întinată prin generarea reciprocă a unui nou episod coercitiv sângeros. Aşa am reuşit să ascundem mai multă vreme pierderea unei palete de tenis verde, cu feţe întoarse şi valenţe aproape sacre, întrucât fusese un dar de la „Tata Mircea„. Am reuşit să ţinem sub tăcere diverse motive aparent întemeiate pentru noi şi noi reprize de urlet şi bătaie: eu mâncasem cinci bucăţele de carne în plus dintr-o tocăniţă de fasole verde,  eu spărsesem bibelourile care decorau mobila din sufragerie pe „mileuri de calitate, nu porcăriile pe care le au vecinii”, el mi-a spart capul prima oară cu o lingură de metal, el mi-a spart capul a doua oară cu un flacon de spary deodorant… Şi mă opresc aici, în ciuda unui munte de întâmplări cu grade diverse de gravitate şi urmări pe termen variabil. Despre cele mai grave întâmplări din camera din dreapta am acceptat unanim să semnăm un jurământ scris pe care eu încă îmi menţin decizia să îl respect.

Şantajul insituţional.

Uneori autoritatea depăşeşte graniţele familiale. Sau se declară singură neputincioasă în faţa comportamentului nestăvilit al „educatului”. Atunci intervine ameninţarea instituţiilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve cumva situaţia. Mă bucur să ştiu sau măcar să cred că sunt din ce în ce mai puţini părinţii contemporani care decid să renunţe la aceste instituţii ale constrângerii. Bau-Bau, Baba, Moşul, Ţiganul, Poştaşul, Întunericul… Aparent o joacă, aparent speculaţii aproape benigne ale imagnaţiei copilului, nu-i aşa? Dar însăşi ideea instrăinării (te dau lui Moşul cu sacul dacă mai plângi) sau izolării (o să dormi pe întuneric dacă nu strângi jucăriile) nu nasc decât frică în conştiinţa aflată în proces de formare. Definite sau nu, personificate sau nu, toate aceste instituţii devin un element neplăcut, un generator de frică. În orice femeie bătrână de la piaţă sau de pe stradă, poate să existe Baba. În orice vânzător de linguri sau gunoier poate să existe Ţiganul. Nu ştiu dacă are rost să vă insult inteligenţa şi să detaliez până la ce cote emoţionale şi de discrepanţe de ordin social se pot ramifica toate aceste „jocuri” educative.

Instituţiile mele de şantaj au fost Orfelinatul, Casa de corecţie, Poliţia şi Vagabondajul. Nu-mi plăcea să stau în casă imediat după ce veneam de la şcoală şi eram singur până seara în anii în care fratele meu învăţa după-amiaza. Îmbucam ceva repede, de multe ori mâncare „ilegală”, pâine cu unt, ouă sau pate de ficat ori sardine din conservă. Nu-mi plăcea să-mi încălzesc mâncarea gătită care uneori pur şi simplu nu-mi plăcea. Am abandonat pe viaţă preparate „istorice” gen mâncarea de castraveţi acri cu sos sau tocăniţa de mărar, dar mă bucur că am recuperat limba cu măsline, pe care acum o pregătesc cu multă bucurie uitând ingredientul „lămâie”, care în copilărie era păstrat în sos şi toată oala era amară ca fierea. În plus, evitam să spăl vase murdărite de mine. Spălam chiuvete întregi de vase când se gătea, când se făceau dulceţuri şi zacuscă şi oricum luam bătaie pentru că le spălam prost. Şi ieşeam în curte, încercând să mă sinchisesc cât mai puţin de „spionii” din spatele perdelelor de la geamurile vecinilor.

Am fost de multe ori surprins în aceste incursiuni prin copaci, de cele mai multe de unul singur, şi admonestat pe măsura aparentei mele pofte de „vagabondaj”, căci aşa se chema impertinenţa mea de a ieşi să mă joc în curtea blocului. Ei bine, într-o zi am fost târât de ureche şi de păr în faţa Sectoristului din cartier. Parcă să zic că-l chema Janţă. De prisos să amintesc, în lumina însemnărilor anterioare, că Janţă înainte şi după acest moment era, la fel ca alte meserii analizate şi etichetate între pereţii de la apartamentul 5, „un nimic, o lătură a societăţii, un gunoi de miliţian”. În ziua aceea a trebuit să joace rolul autorităţii supreme, care măcar teoretic ar fi trebuit să mă ia „la secţie”, să mă bată serios şi să mă amendeze pentru „vagabondaj”, poate chiar să mă şi ţină o noapte la închisoare ca să nu mai fac.

Orfelinatul şi Casa de corecţie se cam confundau în mintea mea familiarizată aproape zilnic cu spectrul lor. Nu ştiam exact dacă Orfelinatul era pedeapsa supremă pentru copiii care nu aveau părinţi sau dacă la Casa de coreţie ajungeau doar orfanii răi, care îşi murdăreau hainele, care mâncau „prea mult” şi care luau note proaste. Cert este că nu aveam habar la acel moment care era mersul treburilor în orfelinatele româneşti comuniste, deci perspectiva lor a devenit de-a dreptul tentantă şi eliberatoare de la un moment încolo. Desigur, nu mai tentantă decât fuga de acasă, proiect pe care l-am plănuit atât de des în cei treisprezece ani, dar pe care l-am pus în practică doar o dată sau de două ori. Ce nu pricepeam în ruptul capului era de ce nu sunt lăsat să plec dacă la fiecare scandal mi se urla pe toate tonurile „Casa-i a mea, uşa-i a ta! Nu-ţi convine, fă-ţi bagajele! Să pleci, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mi-ai mâncat zilele şi viaţa, bastard împuţit!”.

Şantajul emoţional extrem.

L-am lăsat la final pentru că înclin să cred că a lăsat cele mai adânci urme în comportamentul meu ulterior. Pe scurt, probabil pentru că toate celelalte metode nu păreau să dea roade (deşi întâmplările pe care urmează să le ilustrez sunt prezente atât în amintirile mele mai vechi, cât şi în cele mai recente, cu o recurenţă de neprecizat) eram des protagonistul autoflagelării şi automutilării „educatorului” meu. Îmi cer din start scuze pentru imaginile pe care probabil că vi le voi genera în cele ce urmează, dar sper din tot sufletul nici să nu asistaţi, nici să nu iniţiaţi vreodată asemenea episoade în existenţa voastră şi a copiilor voştri.

Aparent ajuns la limita superioară a „argumentaţiei” şi probabil speculând eventuala mea sensibilitate sau potenţialul meu sentimental mereu degradat de violenţe de toate felurile, „educatorul meu” recurgea la autopedepse. Se trăgea de păr, îşi dădea pumni sonori în propriul cap, se lovea straşnic cu capul de perete sau de mobilele din casă, simula automutilări cu cuţitul pe mâini sau chiar în pântece, se muşca de mâini şi trăgea cu forţă, încercând să-şi lase urme cât mai vizibile sau chiar să se rănească până la sânge. Şi aveau efectul scontat. Mi se surpa stomacul de milă şi ajungeam de multe ori să cred că sunt singurul vinovat pentru toate aceste suferinţe. Toate sunetele şi urmările acestor dureri autoprovocate mi-au înnegurat din ce în ce mai profund încrederea în ceea ce aş fi putut să reprezint bun, util, admirabil pe suprafaţa pământului căruia „îi făceam umbră degeaba”. Într-un rând, pentru că ne baricadasem în cameră şi blocasem accesul cu propriile trupuri postate între uşă şi un dulap, geamul din partea de sus a fost făcut ţăndări cu propriile mâini, prezentate apoi pline de sânge afară, vecinilor, pe casa scării, drept urme ale gesturilor de violenţă ale mele şi ale fratelui meu

Orice neajuns, orice eşec, orice nemulţumire se centra deasupra capului meu, în interiorul conştiinţei mele şi printre corzile probabil sensibile ale personalităţii mele emoţionale. Presiunea nervoasă generată de copiii altora, din băncile şcolilor sau de la masa de lucru extraşcolar, exploda în palme, pumni, bâte, zgârieturi, muşcături, ameninţări, înjurături, blesteme, scuipaţi şi teroare de toate felurile administrate „leprei” şi copilului „făcut pe ce apă nu curge” pe care-l reprezentam în existenţa chinuită şi autochinuită a celor cărora le produceam pe de-o parte milă, pe de alta scârbă.

Am preluat parte din aceste obiceiuri. Am jucat piesa exasperării generatoare de autoflagelări atât la nivelul propriilor evaluări emoţionale, cât şi la cel comportamental. Mi-am biciuit şi mi-am înjurat propria personalitate, dar mi-am dat şi pumni sau obiecte în cap, mi-am tras palme şi mi-am înscenat sinuciderile cu aceeaşi şi aceeaşi intenţie de constrângere prin empatie forţată. Pe unii i-am speriat, pe alţii i-am alungat pentru totdeauna din jurul meu, n-am obţinut nimic, dar cel mai departe am fugit de mine şi cel mai mult rău mi-am produs mie însumi. Suficient încât să ştiu că poţi trăi în echilibru evitând exemplul personal al infernului şi că poţi fi pregătit să dai viaţă la rândul tău fără teama că vei repeta toate caznele mai grele sau mai uşoare prin care destinul ţi-a testat rezistenţa şi dorinţa de a trăi şi de a reuşi să rămâi întreg la minte, la suflet, la capacitatea de alegere şi decizie.

În mare, ştiu că nu vă spun lucruri noi. În mare, nimeni nu ajunge la astfel de experienţe şi nimeni nu-şi va atribui asemenea drepturi emoţionale în schimbul unor eforturi materiale concrete, fireşti, omeneşti. Ţin doar să vă amintesc că panta e abruptă şi că nimic nu se transferă mai uşor unui copil decât propriul marasm parental psihologic şi comportamental, că suntem mimetici prin esenţă şi că vedem, auzim, simţim şi înţelegem în mod diferit, dar de multe ori hotărâtor pentru maturii care devenim. Şi mai ştiu că unii dintre voi aveţi propriile exemple din proximitate şi că alegeţi să nu reacţionaţi, să întoarceţi capul sau să interveniţi uneori poate doar prin prisma vreunui disconfort personal. Nu pot decât să vă invit să gândiţi de două ori şi să luaţi în calcul că educaţia unui copil nu poate fi înfăptuită cu violenţă, sub nicio declinare a ei.

 

„Hai să coasem Raiul la loc!” Nu mai ştiu în ca carte am citit replica asta dată de un copil părintelui care tocmai îi administrase două la fund. Parcă să zic că, acelui personaj, replica i-a generat o epifanie, dar mie sigur îmi sună în cap de fiecare dată când, din ce în ce mai rar din fericire, aud dictonul nenorocit sub care atâtea generaţii de părinţi şi-a ascuns uneori urecheli rare, alteori adevărate programe educative de tortură fizică şi emoţională, de multe ori cu urmări comportamentale şi psihice grave asupra celor „educaţi” astfel.

Sunt convins că toate campaniile sociale împotriva violenţei domestice cărora Internetul le dă glas şi vizibilitate nu sunt doar activităţi bifate în nişte programe de cheltuire de bugete pentru organizaţiile sau companiile care le pun la cale sau doar le finanţează. Sunt sigur că măcar la pornire există un grăunte de empatie pentru toţi aceia care au de suferit de pe urma rudelor apropiate mai puternice din punct de vedere fizic şi din acela al autorităţii sau ierarhiei familiale. Însă, din păcate, progresele reale sau rezolvările măcar parţiale ale problemei de fond sunt, în general, slabe sau insuficient de vizibile.

Din punctul de vedere al demonstrării şi condamnării culpabilităţii, totul se opreşte la imposibilitatea imixtiunii factorilor externi în chestiunile de familie. Şi ar fi chiar absurd să ridici de pe stradă, pentru amenzi sau anchete, o mamă care, într-un moment de surescitare, îşi pălmuieşte copilul la fund într-un magazin. Ar fi aberant ca Poliţia să intre cu forţa într-un domiciliu din care se aud ţipete sau copii plângând. Exagerările de felul ăsta nu rezolvă nici pe departe problema în sine, creînd de obicei altele, la fel de nedorite.

Mai presus de orice metodă de coerciţie stă nevoia modificării mentalităţii, a schimbării de optică asupra pornirilor violente şi asupra drepturilor de viaţă şi de moarte pe care unii părinţi sau soţi sau fraţi şi le atribuie în momentul în care consideră că „dispun” după propriile pofte sau principii de cei pe care-i au în grijă, drept parteneri sau colegi de drum prin viaţă. Tragem ponoasele unei culturi în care palma, pumnul, înjurătura, ameninţarea, umilirea intenţionată, intoleranţa faţă de tot ceea ce nu e la fel ca noi sau batjocura s-au transmis natural de-a lungul multor generaţii.

Nici nu ştiu când m-am surprins prima oară scrâşnind din dinţi şi strângând pumnii inutil la vederea copiilor sau căţeilor „de companie” bătuţi în public de stăpâni. Căci ce altceva sunt părinţii care fac astfel de gesturi? În ce altceva se transformă un părinte care, aidoma proprietarului de câine, îşi hrăneşte, îşi antrenează, îşi alintă „companionul” pentru ca apoi subconştientul să-i permită să-l lovească, să-l pedepsească sau să-l umilească pentru nerespectarea „regulilor” de faţă cu martori prezenţi fizic sau mascaţi de zidurile vecinătăţii?

Dacă agresiunile fizice între doi maturi reprezintă lipsa argumentelor în formă pură, lipsă ce poate fi dictată de multe ori de neajunsuri culturale, intelectuale sau emoţionale, ce reprezintă oare bătaia şi umilinţa în formele lor diverse exercitate de un matur asupra propriului copil, asupra individului pe care îl EDUCĂ şi îl PREGĂTEŞTE pentru a deveni O FIINŢĂ INDEPENDENTĂ şi un OM în toate sensurile acceptate ale cuvântului? Astăzi nu voi scrie despre femei sau iubite bătute pentru că procesul meu de vindecare e legat indisolubil de copilărie şi adolescenţă, dar poate că la un moment dat voi reveni şi asupra acestei părţi a subiectului. Din păcate, haita din care provin şi în mijocul căreia am fost „educat” conţine câteva exemple memorabile şi pentru acest capitol pe care nu-l detaliez astăzi.

Cred cu tărie (ce clişeu oribil!) că maladia principală de care suferă românii este…n-aţi ghicit…eufemismul. Dar în forma lui complexă şi dusă la nivel de filosofie generală de abordare a tot ce ni se întâmplă sau se petrece în jurul nostru. Veşnic „la noi” e mai bine decât „la alţii” din cine ştie ce motive mai mărunte sau consistente şi veşnic „la alţii” sunt întotdeauna exemplele mai dramatice şi mai profunde când vine vorba de propriile greşeli sau de propria persistenţă în incorect. Aduc aminte de asta aici pentru că poveştile ce urmează nu sunt scrise cu dorinţa de a şoca, sigur nu sunt superlativul absolut al torturii exercitate vreodată asupra unui minor şi cu siguranţă „la alţii” s-a întâmplat mult mai rău. Dar consider că un exemplu în plus nu va strica nimănui şi că, poate, unii dintre voi se vor gândi o secundă în plus înainte de a se considera suficient de obosiţi, stresaţi şi, deci, îndreptăţiţi să lovească sau să batjocorească un copil pe care, dealtfel, îl îngrijesc cu conştiinciozitate şi pentru care asigură tot ceea ce le este omeneşte posibil.

În spatele uşii sau dincolo de pereţii apartamentului 5 s-au auzit în multe rânduri sunetele scandalurilor familiale cu multă vreme înainte de a mă naşte. Asta e o informaţie pe care am primit-o la rândul meu şi pentru care, drept consecinţă, nu pot aduce nicio exemplificare. Mi s-a spus că între mama mea naturală şi părinţii ei, cu care locuia, au existat mai multe episoade violente. Nu pot lua drept complet reale faptele povestite de alţii, nu ştiu exact din ce motive se iscau aceste conflicte, nu am fost martor la ele. Ştiu, însă, că primele mele amintiri din apartamentul copilăriei conţin bătăi, scandaluri, înjurături şi urlete.

Până pe la sfârşitul lui ’81, când s-a înfăptuit marea renovare de după moartea rapidă a mamei şi a părinţilor ei, îmi amintesc că lângă cantul din stânga al sufrageriei a stat multă vreme întipărită urma cataramei unui centiron militar. Steaua din partea de sus a stemei comuniste gravată pe cataramă se adâncise câţiva milimetri în tencuială şi, cu trecerea timpului, urma din perete s-a închis la culoare de la praf, fum de ţigară sau urme de mâini. În acea casă existase în acei ani o singură persoană care efectuase stagiu militar, primul născut al mamei mele şi persoana care avea să-mi devină tutore legal după moartea ei.

Mă feresc să intru în detaliile scandalurilor care nu mă priveau direct, dar ale căror victime colaterale eram în permanenţă fratele meu şi cu mine. Însă cu siguranţă îmi amintesc de o bătaie primită cu  certitudine pentru o greşeală de-a mea (nu aveam mai mult de cinci ani, Aura era încă prin casă şi uneori mi-o aduc aminte îngenunchid în faţa mea, plângând, mângâindu-mă pe obraji şi pe cap şi întrebând retoric „Oare o să mai am eu zile să te văd băiat mare?”) cu o cureluşă de piele, subţire de un deget. Ţin minte că deja mă speriasem şi ştiam că „procesul” abia avea să înceapă. Am fost dezbrăcat de pantaloni, răsturnat cu picioarele în sus pe patul cu ladă din sufragerie şi lovit timp de câteva minute peste picioare, peste fund şi peste organele genitale. Cu destulă sete şi pentru minute suficient  de lungi, căci rezultatele au fost vizibile mai multă vreme.

După dispariţia Aurei şi bunicilor, lucrurile s-au precipitat vertiginos. În principiu, nu ne lipsea nimic pentru o existenţă umană de bază. Aveam mâncare, haine şi un acoperiş deasupra capului, pensie de urmaş de la Stat şi probabl alte indemnizaţii de pe urma celor morţi. Tutorele meu a muncit din greu în toţi anii în care destinele noastre au fost suprapuse şi toate eforturile erau canalizate pentru aceste nevoi bazice pe care le-am amintit. În primul rând pentru că eram rude, în al doilea rând pentru că luase decizia creşterii noastre şi în al treilea rând pentru că Autoritatea Tutelară solicita sau făcea rapoarte despre detaliile acestea măsurabile, vizibile.

Dincolo de ele, însă, treburile se complicau. Violenţa verbală a fost prima cu care am luat contact. Comunismul românesc al anilor ’80 a fost dificil, apa caldă era un lux, banii erau puţini, dar nu ştiu de ce invitaţia la baia săptămânală din lighean sau din cadă conţinea invariabil termeni ca „împuţitule”, „nespălatule”, „păduchiosule” sau alte asemenea apelative. E drept, în cele câteva zile (cred) petrecute la creşa de cartier, căpătasem păduchi pentru că, în ciuda faptului că la înscriere fiecare venise cu obiecte personale printre care şi un piepten, ne puneau în şir indian şi ne „rezolvau” pe toţi cu aceeaşi unealtă. Deci încă nu sunt convins că asta se întâmplase din vina mea. La fel şi în cazul chiloţilor care îmi erau inspectaţi cu regularitate în ziua în care se spălau rufe. Habar n-am dacă fusesem învăţat metodic cum să mă şterg la fund cu hârtie igienică, cert este că inspecţiile dovedeau contrariul şi pentru asta primeam înjurături grele, apelative ridiculizante şi, desigur, bătaie.

Una dintre primele bătăi primite după momentul în care în apartamentul 5 au rămas doar trei persoane dintre care doi minori mi-a oferit două experienţe ce aveau să se repete în decursul anilor ce au urmat şi care au fost definitorii pentru dezvoltarea mea emoţională ulterioară. În timpul episodului de „educaţie” contondentă (desigur, eram vinovat, încă nu aveam şapte ani, nu mergeam la şcoală, dar probabil că mâncasem, spărsesem, rupsesem ceva…) am scrâşnit cu obidă: „Ştiam că aşa o să fie după ce a murit Aura! Şi pe ea ai bătut-o!” O spusesem, era ştiut de-acum, mesajul de dincolo de cruce fusese primit şi asta avea să-mi stabilească pe termen nelimitat eticheta de urmaş reprezentativ al unui „om de nimic”.

Reacţia vorbelor mele a creat un alt mare şi important precedent. Mâna care mă ţinea de păr s-a descleştat. Cea cu care eram lovit şi zgâriat s-a oprit, iar „educatorul” meu s-a dat câţiva paşi în spate. S-a sprijinit de uşa masivă a şifonierului cu haine şi a regizat primul „leşin” ca efect al comportamentului meu aparent reprobabil. Era primul gest dintr-o lungă serie de şantaje emoţionale cu care în timp aveam să mă obişnuiesc şi pe care mai tâziu aveam să le preiau cu conştiinciozitate. Şi „leşinurile” erau doar o formă, conţinând de obicei şi o serie de bolboroseli ca în transă, ca din apropierea „lumii celeilalte”, de unde „mesajele” erau despre cum voi sfârşi la marginea inferioară a societăţii, măturător de stradă sau poate chiar puşcăriaş. Şantajele erau, însă, de toate felurile. De la veşnicele ameninţări cu orfelinatul şi casa de corecţie până la „o să vin la şcoală să le spun colegilor tăi că iar ţi-am găsit chiloţii murdari de rahat”, trecând prin multe şi felurite alte ameninţări, unele puse în practică. Şantajul sinuciderii putea să apară din te miri ce: o notă proastă, o farfurie spălată prost, o temă nefăcută…

Când am mers la grădiniţa cu program de zi din „capul Căii Bucureşti”, am început să creez adevăratele probleme catastrofale pentru care urma să fiu bătut cu regularitate. Nu suportam să mă schimb în pijama şi să dorm acolo. Bătaie. Ripostam la gesturile neplăcute ale colegilor pe care nu-i plăceam. Bătaie. Ripostam când educatoarele mă tratau cu dispreţ şi condescendenţă? Bătaie. Primeam bătaie pentru orice şi în orice situaţie eram implicat nu conta dacă sunt sau nu vinovat. Întâmplări banale deveneau tragedii în procesul meu educativ. Eram din start şovăitor, nesigur, iar dacă eram trimis după un lucru în camera cealaltă, sigur veneam cu ce nu trebuia.

Despre învăţătoare aflasem acasă că e o incultă şi o neisprăvită, mi se confirmase asta în clasă (femeia spunea „uşe”, „păpuşe”, „ielicie” şi „Ion Agrâbiceanu”) şi ea ştia ce cred despre ea. Răzbunările ei erau felurite, dar cred că cel mai greu îmi era când, cu gura strâmbată a dispreţ, scuipa către mine: „Nu te-a văzut aia când ai ieşit din casă? Nu s-a uitat să vadă dacă ţi-ai făcut temele? Ţi-ai uitat caietul acasă? Ce-o fi la voi, acolo, dragăăăă….”. În cei patru ani de şcoală primară, am pierdu complet noţiunea de respect pentru persoana care m-a învăţat să scriu şi să citesc. În funcţie de situaţie şi de starea de spirit, când eram obligat să nu-i ies din cuvânt, când duceam la şcoală rezultatul de atitudine ale ocărilor pe care le auzeam despre ea de la tutorele meu.

Nu ştiam unde-i sunt ochelarii de soare când îi căuta prin casă şi întârziase deja unde avea de ajuns. Să nu cumva să fi răspuns „nu ştiu”, indiferent de ton, deşi cred că în general nu era cel potrivit. Nu reuşeam să mă dezmeticesc, să mă trezesc, să mă dau jos din pat şi să ajung la bucătărie înainte ca ibricul de cafea să dea în foc la urletul prelung de pe drumul către baie: „Viorrrrreeeeeeeel! Cafeaaauaaaaa!”. Puneam cafeaua în ceaşcă, adăugam zahăr şi esenţă de rom, apoi o serveam prin uşa întredeschisă a băii. Sau eram instruit s-o las pe cimentul din hol, în faţa uşii de sub care ieşea fumul de ţigară. „A dat în foc, nu?! Marş şi spală aragazul, beşniţă!”.

Bătăile mele s-au diversificat ca formă, metodă sau obiecte pe măsură ce am înaintat în vârstă. Ajunsesem să prefer, la un moment dat, clasicul furtun de evacuare de la maşina de spălat. Devenisem aproape imun la el şi învăţasem să parez, să-l ajut să se îndoaie şi să doară mai puţin, să lase urme care dispăreau mai rapid. Trasul de păr, de exemplu, îmi lăsa umflături pe scalp, umflături care dureau multă vreme. În plus, acordam un interes special frezei mele, multă vreme mi-a plăcut părul meu şi eram mândru când frizeriţa mă asigura că nu voi cheli niciodată. Dar cel mai greu era cu unghiile care se înfigeau peste tot şi care lăsau urme prelungi sau uneori săpau cu îndârjire acolo unde durea mai tare. Preferate erau interiorul braţelor şi al coapselor, unde pielea era sensibilă şi subţire. Ciupiturile cu unghiile în aceste zone, în cartilagiile urechilor şi ale nasului, în buze şi pe obraji reuşeau să mă scoată din funcţiune. Mă feream de zgărieturile intenţionate pe faţă, în ochi şi pe obraji, în primul rând pentru că îmi era greu să port toate urmele astea la şcoală, printre colegi. Şi cu cât mă feream mai mult, cu atât creşteam predilecţia pentru ele. M-am obişnuit devreme cu gustul propriului sânge, reverul de palmă strivea invariabil buza de jos între dinţi şi piatra inelului de pe deget.

Scriam urât, luam note proaste, îmi murdăream şi îmi rupeam hainele prin copaci şi pe topogane în locuri de joacă „interzise”, voiam să fiu un copil normal în ciuda faptului că acasă şi la şcoală mi se urla veşnic că sunt un caz special, un „copil-problemă”, un orfan care nu ar trebui să aibă nici pretenţii, nici prieteni, nici ocupaţii extraşcolare, ci doar „exerciţii” dincolo de temele pentru acasă. Şi mai ales matematică, pe care o detestam. Într-un rând, pentru a demonstra că se ocupă cu conştiinciozitate de educaţia mea, tutorele meu m-a pălmuit în faţa clasei care împietrise de spaimă. Cu altă ocazie, acelaşi lucru s-a întâmplat pe coridor, lângă uşa clasei pline, în ecoul atât de cunoscut al şcolilor. Colegii au povestit zile la rând despre sunetele pe care le auziseră. Mai are rost să menţionez că acolo, în acea clasă, erau şi primele fete pe care mă imaginam plimbându-le de mână sau sărutându-le, cărora le scriam poezii înflăcărate sau pe care le conduceam spre casă în tăcere, paralizat de emoţie şi de condiţia obsesivă a respinsului?

Pe măsură ce creşteam, deveneam din ce în ce mai greu de „dovedit”. Pumnii şi palmele oboseau, furtunul de la maşina de spălat se bagatelizase, cleştele de manipulat rufe în clor îmbătrânise, eu învăţasem să mă feresc chiar dacă de multe ori nu scăpam de temutele unghii. Uneori se schimbau păreri cu vecinele care practicau aceleaşi obiceiuri cu propriii copii şi episodic mai apărea câte o metodă nouă, niciodată suficient de dureroasă. Ciocanul de bătut şniţele, sucitorul pentru aluat şi cuţitele de bucătărie aruncate către mine lăsaseră destule urme urâte prin pereţi şi prin tocurile uşilor, fusesem călcat în picioare şi pentru aceste rezultate contorizate tot în dreptul incapacităţilor şi nenorocirilor de care se pare că mă făceam vinovat. Într-un rând, pentru un 7 la Geografie, în condiţiile în care profesorul meu dădea foarte rar note sub 8, poate din grabă, poate din cauza unui reflex greşit, poate dintr-o poziţie incorectă pe linoleumul din holul principal, am primit o lovitură de talpă cu piciorul în cap, care m-a dat instantaneu cu cealaltă tâmplă de ciment. A fost prima dată când am văzut la propriu o explozie ca de artificii în vederea periferică a ochiului drept. Migrene cel puţin lunare aveam de când mă ştiam şi le-am avut până prin 2009, dar cred că după acel episod am primit mai rar lovituri în cap.

Nu am ripostat niciodată fizic. Nu am ridicat nici palma, nici pumnul, nici vreun obiect. Am încercat să mă feresc şi să mă îndepărtez de sursa loviturilor şi le-am parat cât am putut. Aşa cum am parat şi ameninţarea, probabil mai mult de formă dar scăpată de sub controlul furiei, a unui cuţit de curăţat legume, cu lamă zimţată, care a lăsat la încheietura mâinii mele stângi o cictrice  albă, fină ca un fir de aţă, pe care încă o am. Am spart din greşeală un panou cu o lozincă pictată pe sticlă, din fundul clasei. Am ieşit pe geamul clasei de la parter într-o oră de sport când eram „de serviciu” pentru că era un sport practicat de mulţi colegi de la alte clase. Am fugit de la practica agricolă în comuna de lângă Piteşti. Am avut nota scăzută la purtare în mai multe săptămâni pentru că, în general, eram subiectul de pâră al delatorilor de serviciu, iar dirigintele meu consuma cu nesaţ orice povestioară contravenientă.

Bătăile şi nedreptăţile de acasă îmi formaseră în primul rând o imagine dezagreabilă despre propria persoană, în consecinţă eram greu de suportat pentru colegi sau parteneri de joacă. Indiferent ce se întâmpla rău în şcoală sau în clasă, eram unul dintre principalii suspecţi. Cu siguranţă aveam o vină sau măcar o urmă de amestec. Catastrofa de proporţii universale s-a produs la episodul cu Felix. Îmi plăcea Felix. Era uşor straniu şi pe undeva îl admiram. Era foarte neîndemânatic şi învăţa foarte bine. Era fiu de profesori universitari, foşti dascăli ai tutorelui meu. Prin clasa a şasea sau a şaptea, jucam în pauze o prostie de alergătură în care unii eram infractori, alţii – miliţieni. Când ne prindeam, ne înghionteam la grămadă şi nimeni nu mai înţelegea nimic. Dintr-o astfel de învălmăşeală, Felix a ieşit cu degetul inelar de la mâna dreaptă fracturat, convins că îl călcasem cu bocancul pe el.

N-am minimalizat niciodată grozăvia faptului în sine, cu atât mai mult cu cât Felix avea o constituţie firavă, era vorba de mâna dreaptă, prima sudare a osului s-a făcut greşit din erori medicale, a avut multă vreme de tras de pe urma incidentului. Dar nu puteam omite că treaba asta se întâmplase într-un accident, într-o joacă tâmpită în care amândoi fusesem implicaţi în egală măsură. Şi el era la fel de convins de asta. Părinţii lui au luat faptul ca atare şi mi-au spus din prima clipă că ştiu că a fost o întâmplare şi că jocul respectiv nu era bun. Nu. Acasă şi în judecata dirigintelui, concluzia a fost că făcusem asta intenţionat, din cine ştie ce invidie faţă de silitorul Felix. La şcoală am fost obligat să mă rad în cap pentru a purta cât mai multă vreme stigmatul „infracţional”. Mi s-a scăzut nota la purtare pe tot anul. La apartamentul 5 sigur s-a lăsat cu dezastru, dar sincer nu-mi aduc aminte detaliile acelui episod. Ce ştiu sigur este că acea întâmplare m-a urmărit în toţi anii următori ai „educaţiei” mele, că referirile la acea „crimă” au apărut de fiecare dată când am cutezat să-mi revendic drepturi şi libertăţi şi că până în ziua de azi mi se aduce aminte despre cum „am nenorocit un om” şi l-am lăsat „infirm pe viaţă”. Iartă-mă, Felix.

Cred că mult mai vinovat mă simt şi azi în faţa Laurei, căreia i-am dat cu o culegere cartonată peste cap şi cu siguranţă a ajuns să poarte ochelari şi din cauza mea. Sau în faţa celeilalte Laura, căreia i-am tăiat cu lama sarafanul uniformei când s-a aplecat să bea apă la cişmeaua din curtea şcolii. Pentru că altfel n-am fost în stare să-i atrag atenţia şi să-i spun că-mi plăcea de ea. Să fi fost vreo legătură între climatul de violenţă permanentă în care îmi dezvoltam personalitatea şi gesturile mele antisociale? Aş avea degeaba treizeci şi opt de ani şi aş demonstra că nu am reuşit să învăţ nimic din toate aceste experienţe dacă aş admite că nu. Cel puţin la fel de grav ca ieşirile mele era că totul era considerat (şi este încă) drept zestre genetică, apucături cu care se pare că mă născusem şi care erau imposibil de corijat. În ciuda metodelor supreme de educare pe care le primeam cu regularitate, în contul des menţionatelor greşeli catastrofale comise de mama mea naturală.

Din fericire, nu am îmbrăţişat niciodată calea violenţei fizice. Am refulat deseori în violenţă verbală şi în gesturi de furie, cu urmări mai mult sau mai puţin grave, cu efecte pe termen mai scurt sau mai lung. O furie uneori oarbă pe mine însumi, revărsată asupra celorlalţi, în care multă vreme mi-am educat reflexul de a identifica potenţiali inamici, potenţiale surse de suferinţă. Cu o predilecţie obsesivă pentru imperfecţiune, pentru criticabil, pentru loc de exercitat poziţionarea incorectă a educatorului, a formatorului, a celui care are prea multe de schimbat în el însuşi ca să nu-şi popună veşnic să-i corecteze pe alţii, de la erori de exprimare până la stil de viaţă sau abordare a propriilor sentimente.

Ştiu că voi nu vă bateţi copiii. Ştiu că voi nu aţi trecut prin astfel de procese în copilăria voastră. Dar poate vă va fi de folos să ţineţi minte că până şi o palmă sau o sudalmă, mai ales când e primită pe nedrept, poate surpa o întreagă personalitate în formare şi că efectele unui asemenea cataclism interior se pot întinde pe un termen imprevizibil şi cu siguranţă nedorit de lung. Şi voi nu veţi avea nici poziţia, nici puterea şi nici priceperea să ajutaţia la reparaţia asta. Contează foarte mult fondul, forma şi climatul pe care un astfel de gest survine în existenţa unui copil. Dar, înainte de asta, încercaţi să vă întrebaţi dacă oare aţi consumat toate celelalte argumente sau metode prin care copilul vostru ar fi trebuit să înveţe că un lucru sau altul nu trebuie făcute. Niciun matur în deplinătatea facultăţilor lui mintale, care a ales să aibă sau să crească un copil, nu cred că ar putea răspunde afirmativ la întrebarea asta. Jur că n-am vrut să vă impresionez şi sper din tot sufletul că povestea mea nu vă lasă vreun iz de tabloid. Sunt pe un drum, aşa cum am scris şi în articolele anterioare. Şi cred că e pentru prima oară când ştiu unde duce. Şi pentru că pot şi sunt convins că merită, decid să vă ofer privilegiul opţiunii de a lua din suvenirurile călătoriei mele ceea ce vă poate fi util, în funcţie de propriile poziţionări faţă de aceste subiecte.

 

 

Îmi fac datoria să vă aduc aminte că nicio părere  nimănui nu e general valabilă şi că tot demersul meu scris de pe acest blog este şi a fost tot timpul unul foarte personal şi destul de complex. De vindecare, de tranformare, de eliberare după ani mulţi de negări şi treceri cu vederea, de împărtăşire măcar pentru câteva secunde de reflecţie în tăvălugul atâtor şi atâtor griji sau insecurităţi în care vă desfăşuraţi existenţa. E drept, poate că nu am avut chiar o copilărie de basm, dar am depăşit, în sfârşit, stadiul de victimă perpetuă şi de etern abandonat. E un câştig recent şi un dar pe care încă îl primesc cu braţele, raţiunea şi sufletul larg deschise. Mă întorc în scris către acel trecut din ce în ce mai rar cu durere şi din ce în ce mai des cu convingerea că părţi din el îi pot ajuta pe alţii într-un proces asemănător fie doar şi tangeţial cu al meu sau în împlinirea dorinţei de a evita situaţii similare.

În ultimele luni, un personaj pe care nu mi-l doresc în nicio formulă printre obiceiurile zilnice şi pe care lucrez să-l neutralizez complet şi prin prisma urmelor adânci lăsate în mine de o interacţiune pe care n-am avut nici opţiunea şi nici puterea de a o evita se agaţă şi se autoinclude cu forţa în fiecare cuvânt pe cre-l scriu şi nu numai. Pe unii dintre voi a încercat să vă convingă, cu insinuări sau în cuvinte foarte puternice, că am probleme psihice, că mă droghez, că am furat, că sunt un gunoi. N-au fost evitaţi nici apropiaţii de pe contul meu „brazilian” de Facebook, nici mama celui mai bun prieten, nici măcar unii oameni care abia dacă au auzit de mine. O persoană apropiată a primit ameninţări cu moartea scrise negru pe alb, unele explicite, alte aproape amuzante, gen „mă concentrez telepatic şi te arunc în faţa metroului”… Despre prienii mei români de aici, ce să mai zic? Fotografii însuşite ilegal şi umplute de insulte, mesaje calomnioase, injurii. Aproape fiecare însemnare publicată aici, ajunge pe un timeline de Facebook cu comentarii tendenţioase şi uneori vulgare.

Am făcut ce mi-a stat în putinţă. Am blocat pagina de Facebook, am făcut zeci de raporate în care am reclamat practicile respective şi încălcările unor drepturi umane bazice, am blocat toate clasele de IP-uri alocate providerilor de Internet din ţara în care această persoană locuieşte, am ripostat, am rugat frumos, am tratat cu sarcasm, am cerut răspicat să nu mai fiu băgat în seamă. De azi, Analytics îmi raportează din aceeaşi ţară (de unde un singur utilizator are motivele sale să zăbovească, în medie, mai multe minute la fiecare intrare) un vizitator, acelaşi de fiecare dată, venit de pe un domeniu „unknown”, cu IP ascuns şi date neidentificabile. Chiar dacă pe pagina de Facebook şi pe Twitter v-am mai arătat câte o mostră, din decenţă nu v-am dezvăluit identitatea acestei persoane. Pentru că, în timp ce referirile mele la propriul trecut ar putea conţine date şi fapte care doar pentru o mână de oameni ar putea sugera identitatea respectivei persoane, eu şi cei din jurul meu suntem insultaţi în mod direct, cu nume şi uneori cu imagini.

Vă scriu încercând să aflu noi soluţii reale de rezolvare a acestei situaţii. Pentru că pur şi simplu m-am săturat şi m-am plictisit de toată treaba asta. Desigur, ştiu foarte bine că problema e tot la mine pentru că îmi dau voie ca toate aceste acte să mă afecteze şi să mă sâcâie, sunt conştient că rezolvarea este integral în puterea mea şi că voi ajunge şi acolo. Dar uite că încă nu am ajuns şi pe drumul ăsta am nevoie de puţin ajutor dacă priceperea voastră zice că există.