Graşii nu sunt fericiţi

Hai să lăsăm opereta şi eufemismele deoparte… Niciun om nu se îngraşă de fericire. Niciun individ nu înghite compulsiv ca semn de linişte interioară şi de echilibru emoţional sau fizic. Niciun copil, niciun adolescent, niciun matur şi niciun vârstnic nu se îndoapă ca efect comportamental venit dinspre pacea sufletească. Întotdeauna e ceva în neregulă cu faptul că ajungem să mâncăm necontrolat şi să nu mai intrăm în haine, să nu ne mai pese, practic, de corpul nostru.

Clişee. Graşii sunt joviali şi zburdalnici, dar oare putem interpreta asta ca fericire? Pentru că, din start, preconcepţiile sociale îi obligă la acel „extra mile” în efortul de socializare. Graşii nu intră în echipele de fotbal şi grasele nu sunt printre cele mai populare personaje din liceu. Dar uite, alerg, pot să umplu poarta, pot să-mi pun un picior după cap şi uite ce bancuri ştiu şi uite cât de romantică sunt şi uite ce mult râd!!! Tot atâtea pretexte pentru a nu ne preocupa (sau de a substitui lipsa înţelegerii conştiente) de ceea ce ne menţine cu adevărat printre „grei”, de cele mai multe ori presaţi de cei din jur cu batjocuri la adresa „apetitului” nostru neobişnuit. Dacă cineva ar sta un minut şi s-ar întreba serios care sunt mecanismele care ne declanşează cu adevărat lăcomia, probabil că ne-am salva mai devreme, mai repede, mai conştient.

Au spus-o mulţi, deştepţi şi celebri: mâncatul compulsiv nu face decât să ne acopere goluri şi să ne estompeze frustrări care pot veni din absolut oricare colţ al fiinţei noastre emoţionale. Viaţa şi conjunctura, însă, găTesc mereu un pretext mult mai simplu şi mai la o aruncătură de băţ: lăcomia. Copiii „lacomi” sunt puşi la diete (pe care de multe ori ar trebui să le respecte singuri, cu succes), primesc interdicţii şi, în cazuri extreme, chiar bătaie pentru că mănâncă „mai mut decât ar trebui”. Uneori, acest „cât ar trebui” nici măcar nu e măsurat în mod clar, nu are ordin de mărime efectivă pe farfurie şi se presupune că un copil de cinci-şase ani ar trebui să ştie, să înghită conform unor norme de bun simţ transmise, eventual, genetic :) Dacă nu le are, e clar că s-a născut din gene de rahat.

În adolescenţă treaba se complică în mod natural. Un gras complexat din coilărie şi din educaţia primordială, adaugă la bagajul emoţional negativ reprobarea din partea microsocietăţii în care păşeşte cu speranţe şi dorinţe. Adolescentul, prin definiţie, se îndepărtează cât poate de mediul iniţial şi începe să-şi construiască noile alianţe şi contracte sociale. Poate cu greu şi în cazuri rare, un prieten adevărat sau o carte ajung să-i deschidă ochii către interior şi să descopere că, de fapt, nu s-a născut lacom şi că, dincolo de faptul că poate fi un pofticios, pornirile lui se regăsesc în traume, în abandonuri, în blocaje prea timpurii de comunicare, în absenţa empatiei reale şi în câte şi mai câte. Dar nu, în general graşii nu au norocul unor astfel de interacţiuni salvatoare. Apar „metodele”: diete extreme, pilule, demersuri sportive prost girate, multe vizite la toaletă, cu degetele pe gât… Şi anxietate cât cuprinde, că oricum e specifică vârstei.

Maturul gras de afundă inconiştient şi de cele mai multe ori ireversibil în frigiderul salvator. Pentru orice nemulţumire sau înfrângere, va găsi mereu alinare într-un burger, într-o porţie mare de cartofi prăjiţi, în trei-cinci-zece batoane de ciocolată…. Parafrazând minunatul şi atât de simplul raţionament din lumea „Micului prinţ”, dialogul de pe „planeta Grasului” ar fi în mare parte asemănător cu acela purtat cu Beţivul. „De ce eşti trist?” „Pentru că mi-e ruşine.” „De ce ţi-e ruşine?” „Pentru că sunt gras.” „De ce eşti gras?” „Pentru că mănânc mult.” „De ce mănânci mult?” „Pentru că sunt trist.”. Cercul vicios este întreţinut şi de factorul social, dar şi de propriile credinţe limitative. De la un moment înainte, maturul supraponderal devine convins el însuşi că s-a născut lacom şi că asta nu se poate schimba, e în caracterul lui. Că societatea are tot dreptul să-l marginalizeze din cauza acestui „defect” sau „obicei” al lui. În cazuri extreme, am cunoscut maturi care se adâncesc atât de tare în metabolizarea emoţională a tristeţii, încât îşi îmbrăţişează şi îşi proiectează la rang de suprem fals confort nemulţumirea supremă faţă de propriul corp.

Pe de altă parte, graşii sunt atât de des predispuşi trădărilor şi batjocurii, încât de cele mai multe ori devin parteneri foarte loiali şi atenţi cu cei de lângă ei. Mulţi dintre ei trăiesc puternic emoţiile negative ataşate excluderii şi părăsirilor şi devin dependenţi de atenţie şi de semne de apreciere, de confirmări şi de reconfirmări de natură sentimentală, fizică, erotică. Îmi aduc aminte cum, cu ani în urmă, iubita mea supraponderală cu care mă întâlneam pentru prima oară după o lună de preludiu intelectual la distanţă, s-a întors către mine cu sprâncenele ridicate când recepţionerul ne-a întrebat „procedural” pentru câte zile urma să rezervăm camera de la hotel. Ea era pregătită să plece a doua zi sau chiar în aceeaşi zi dacă „nu-ţi plăcea de mine”, aşa cum mi-a mărturisit ulterior. Suntem pregătiţi mereu de respingere şi de eşec, mult mai pregătiţi decât pentru acceptare necondiţionată şi succes. Pentru că pornim de-acolo, de la „porcule, nu mai băga în tine, o să-ţi pun lacăt la frigider!” şi continuăm să ne urlăm nouă înşine refrene generate de convingerea că suntem doar lacomi şi că nu avem măsură.

În cariera mea de mâncău au fost atâtea momente în care mestecam şi ştiam în acelaşi timp că nu-mi mai e foame încă de la primele două înghiţituri… Dar îmi cumpărasem sau îmi comandasem de cinci ori mai multă mâncare decât îmi trebuia. De cele mai multe ori, diferenţa dintre cât îmi trebuia, cât credeam că-mi trebuie şi cât „achiziţionam” era halucinantă. Şi cred că rădăcina acestor diferenţe majore se regăseşte şi în năucitoarea mea „educaţie” alimentară. Nu identific micul dejun ca moment memorabil al vreunei dimineţi din copilărie, dar am flash-uri cu cacao cu lapte şi zahăr şi pâine cu unt şi sare. Le ţin minte pentru contrastul pe care-l caut şi azi uneori.

Pachet în ghiozdan am avut doar o vreme pentru că, în principiu, oricum eram gras şi nu trebuia să mănânc. Aşa că uneori „făceam rost” de mărunţi pentru gogoşi calde, din piaţa de lângă şcoală. „Ineluşul” era 75 de bani. Îmi plăceau fierbinţi, uleioase şi aproape neprăjite la mijloc. Când se întâmpla, rar, să mi se aşeze o farfurie cu mâncare în faţă (de cele mai multe ori mă alimentam singur, timp de o săptămână, din oalele cu mâncare gătită duminică) fie era prea puţin şi nu mă săturam (eram gras, nu trebuia să mănânc normal) şi îmi compensam deficitul în incurisuni ilegale prin frigider, aspru sancţionate la vederea „semnelor” deranjate prin crătiţi şi caserole, fie eram în faţa unui test.

În unele ocazii, primeam porţii mari sau cel puţin considerate ca fiind foarte mari. Astea erau cu titlu de capcană de fiecare dată. Uneori experimentul se făcea deschis, cu titlul de „ia să văd cât eşti în stare să bagi în tine!”. Evident, înghiţeam cu noduri şi mă opream cu respect după câteva îmbucături, ca să ieşim bine la inspecţie, ştiind că va veni şi momentul la care voi scăpa neobservat în frigider (înghiţeam direct din frigider, cu uşa deschisă, fără să mestec prea mult şi cu urechile ciulite la orice mişcare din afara bucătăriei). În alte cazuri, „testul” era pe furiş, cu priviri aţintite evaluator din alte colţuri ale încăperii. Când terminam de şters şi ultima urmă de sos de pe farfurie cu ultima bucăţică de pâine de pe masă, venea şi urletul grăitor că iar picasem testul şi că nu reuşisem să apreciez cu exactitate cât ar fi trebuit să îngurgitez.

Dezvoltasem tehnici speciale. Ajunsesem să deschid uşa scârţâitoare a frigiderului fără aproape niciun sunet. Începeam prin a-mi vârî degetele în manşonul magnetic de cauciuc din jurul uşii, o mână în partea de sus şi una pe laterală. Trăgeam prima oară brusc, cu ambele mâini, astfel încât cauciucul să nu se dezlipească treptat de corpul frigiderului, ci tot odată. Zgomot făcea, dar nu unul ascuţit, scârţâit, ci mai grav, confundabil cu acela făcut, de exemplu, de o carte groasă căzută pe covor. Oricum, estompam din start eventualele sunete dând drumul la apa de la chiuvetă. Vorbeam cu gura plină din ce în ce mai clar şi reuşisem la un moment dat să înghit într-o secundă tot ce aveam în gură. Urletul venea consecvent, de pe canapeaua din sufragerie: „Viorrrel! Ce faci la bucătărrrrie?” Secundă, gogălţ, aer în piept „Beau apă!”. Şi uneori chiar beam, ca să pot înghiţi mai rapid. Când eram pus să deschid gura pentru verificări, chiar dacă semnele de pe limbă mă trădau şi generau o nouă poceală, măcar ştiam că înghiţisem şi că 1. cantitatea nu putea fi apreciată exact şi 2. păpica era la mine!

Încă mi se mai întâmplă să mănânc uneori mai mult decât mi-ar trebui, dar am ani mulţi de când nu m-am mai ridicat de la masă simţind că, dacă mai înghit un bob de orez, plesnesc. Nu sunt nici azi vreun filiform, încăpăţânarea mea inconştientă de a trăi şi de a supravieţui în ciuda auspiciilor apariţiei mele pe lume (2.9 kg, cu cordonul ombilical răsucit de două ori în jurul gâtului, vânăt la culoare şi cu pielea ridată, mototolită) m-a tradus într-un individ masiv, care sub 90 de kilograme ar arăta chiar dubios. Şi empatizez cu graşii. Şi încă îmi recunosc un fel de kink reminiscent al atracţiei mele evidente pentru femeile rubiconde. Dincolo de atracţia fizică, de umorul lor şi de calităţile umane ce nu ţin cont de greutate ori rasă, am găsit mereu în ele acel amestec de tristeţe şi dezechilibru emoţional pe care pe de-o parte l-am îmbrăţişat cu tandreţe, pe de alta l-am bruscat, l-am admonestat şi l-am cerut schimbat neacceptând că cer imposibilul. Acelaşi amestec pe care l-am iubit şi l-am urât în egală măsură în mine însumi şi pe care încă mă preocup să-l vindec şi să-l iubesc necondiţionat.