Posturi cu tagurile: "copilarie"

De câte ori aţi fost tentaţi să spuneţi despre o persoană sau alta că „impune respect”? Prin atitudine, prin calitatea comunicării, prin greutatea spuselor, uneori şi prin alura şi gestica respectivei persoane, aţi concluzionat că întregul bagaj informativ pe care-l recepţionaţi în propria poziţionare faţă de un anumit individ vă generează o atitudine deferentă cu tentă admirativă. În consecinţă, reacţia voastră se compune din răspunsuri apreciative în interacţiune cu activitatea şi persoana respectivă. Uneori ne privim chiar pe noi înşine cu mai multă admiraţie şi deferenţă doar pentru că am fost capabili să identificăm acest tip de energie faţă de un alt semen.

De fapt, subiectul admiraţiei noastre „nu impune” nimic. Modul în care se comportă şi succesul activităţilor lui, profunzimea ideilor sale sau corectitudinea deciziilor sunt toate trăsături şi beneficii ale propriei sale personalităţi, chestiuni care îl privesc personal şi care au legătură numai şi numai cu felul în care el alege să existe, prin cele două caracteristici elementare ale propriei dumnezeiri: creaţia şi decizia. Iar toate acestea sunt receptate şi intepretate de fiecare în mod diferit şi ce bine că e aşa. Afinităţile, admiraţia, respectul şi, într-un final extrem, idolatria, sunt în exclusivitate expresia poziţionării noaste faţă de ceea ce alţi oameni întreprind în propriul beneficiu inclusiv când rezultatele intervin în mod fast asupra multor altor indivizi. În oglindă şi perfect egal, respingerea, dezaprobarea, blamul şi atitudinea combativă reprezintă propriile noatre decizii emoţionale faţă de persoane ale căror activităţi vin în contradicţie cu principiile sau viziunea noastră. Ne privesc la fel de personal pe cât de personale sunt deciziile şi atitudinile celor care nu ne plac sau pe care-i admirăm.

Am scris această introducere care pentru mine are valoare de avertisment pentru că noţiunea de respect este una pe cât de prezentă în discuţiile şi analizele despre societatea omenească a zilelor noastre, pe atât de subiectiv interpretabilă dat fiind caracterul ei foarte personalizat în ceea ce priveşte modul în care se generează şi se susţin atitudinile care compun îndeobşte sentimentul de respect. „Trebuie să mă respecţi”. „Respectă-i pe cei din jur”. „Respectă părul alb şi bătrâneţea”. „Trebuie să mă respecţi pentru că am făcut asta sau ailaltă”. „Respectul se câştigă”. „Impune respect”. Nu amestecăm aici „a fi respectuos”, o derivaţie lexicală deloc fericită şi destul de greşit ramificată din punctul de vedere al sensului de comportament civilizat, reprezentând mai degrabă respect faţă de sine şi faţă de propria educaţie în interacţiunile cu alte persoane sau entităţi.

Ei bine, nu. Am convingerea că respectul nici nu trebuie, nici nu se impune, nici nu se câştigă şi cu siguranţă nu ţine cont în mod solitar şi suficient de vârsta obiectului demn de respect. Aşa cum respectul nu e nici pe departe o posibilă consecinţă impusă automat de fapte, decizii sau atitudini. La fel ca şi iubirea faţă de tot ceea ce ne înconjoară şi ne este sau nu congruent şi interactiv, respectul este sau nu. Pur şi simplu. Pot să decid să generez respect în interiorul şi în fluxul atitudinilor mele şi am aceeaşi libertate de opţiune în a simţi faţă de alţi semeni indiferenţă sau dezaprobare, indiferent de calitatea sau importanţa activităţilor respectivelor persoane.

Revin şi subliniez: respectul şi buna cuviinţă nu sunt şi nu reprezintă acelaşi lucru. Cea de pe urmă este o componentă educativă bazică, parte din codul care conţine şi spălatul pe dinţi, şi regulile esenţiale despre viaţa printre alţi oameni. Prima reprezintă o alcătuire complexă şi avansată de congruenţă, admiraţie, aspiraţii, comuniune de principii şi multe altele. În timp ce buna cuviinţă se dobândeşte, respectul se generează ca decizie emoţională bazată pe argumente niciodată impuse, ci alese voluntar.

Lecţia respectului ca şi complex decizional bazat pe argumente afective a fost profund greşit predată generaţiei mele. Haieţi să luăm, bunăoară, exemplele patriotismului şi religiei. Respect faţă de ţara şi naţiunea din care fac parte şi respect pentru autoritatea supremă intangibilă. Sunt produsul unei şcoli în care „patria” a fost permanent o noţiune golită de sensuri, o tinichea roşie numită „Republica Socialistă România”, faţă de care unica formă autentică de respect a fost generată devreme de pozele cu munţi, păduri şi râuri. Admiraţie pentru o natură bogată, faţă de care am avut un sentiment puternic de apartenenţă.

Naţiunea sigur că a fost de la început reprezentată în mod pozitiv de vaşnici luptători „întru neatârnare” chiar dacă multă vreme fie nu am priceput ce vrea să însemne asta, fie asta corespundea unor vizualizări mentale de-a dreptul hilare, însă nu am reuşit să regăsesc măcar idealizarea acestor trăsături „definitorii” în „poporul” real, din jurul meu. Când vine vorba despre religie, treaba se complică şi mai tare. „Biserica a fost creată de clasele asupritoare ca instrument de control şi opresiune asupra claselor asuprite.” este fraza auzită cel mai des în orele de istorie ale copilăriei mele.

Mergeam la biserică în fiecare an doar la Înviere şi atunci cam cincisprezece-douăzeci de minute. Mulţi dintre vecini nu prea răspuneau la salutul respectuos, iar profesorii de la şcoala din cartier priveau fix înainte sau în capătul lumânării, încercând să treacă nevăzuţi prin efortul de a nu vedea pe nimeni. Sunt convins că au existat familii în care explicaţiile despre divinitate şi pildele din Biblie au fost detaliate copiilor din generaţia mea, uneori cu teamă şi cu promisiunea că toate astea nu vor deveni subiecte de discuţie cu colegii de clasă. „Misticismul” părinţilor ar fi putut lesne deveni motiv de „convocare” în faţa reprezentanţilor poliţiei politice comuniste, cu urmări deloc plăcute ca destituirea sau retrogradarea la locul de muncă.

În afară de Înviere, divinitatea şi noţiunile religioase au fost prezente în educaţia mea doar prin înjurături şi blesteme în care tutorele meu făcea adesea referire la elementele de bază ale universului „mistic”: dumnezei (foarte des mai mulţi la un loc, pentru greutate şi relevanţă), sfânta zi de… (cu cât ziua era mai „sfântă”, cu atât ar fi trebuit să fie efectul blestemului mai sigur şi mai grozav), icoana apărea în peisaj tot pentru aprofundarea efectului ocării şi uneori era chiar atinsă în mod demonstrativ, ca să „lege” mai puternic înjurăturile şi toate celelalte urlături cu intenţie de efect pe termen lung. Şi multe altele.

Şi cam asta ar fi cu respectul dobândit în educaţia de bază pentru ţară, popor şi Dumnezeu. Am ales exemplele astea trei mai mult pentru că românii obişnuiesc să se bată aprig cu cărămida în piept când vine vorba de ceea ce respectă ei mai mult şi mai mult. Aş fi curios să ştiu din rezultatele unor studii sociale câţi dintre repondenţi ar spune natural şi „neasistat” că ei îşi respectă în primul rând propria persoană şi pe cei din jurul lor, pe oameni în general.

Pentru mine asta a fost o altă lecţie predată intensiv în anii formării mele, dar din păcate în mod complet opus faţă de direcţia ei normală. Dacă sunteţi convinşi că puterea exemplului este una dintre cele mai importante formule în care le puteţi transmite copiilor voştri direcţia corectă de dezvoltare a concepţiilor despre tot ceea ce îi înconjoară, poate că ar fi bine să transpuneţi asta şi în atitudinile voastre de zi cu zi şi nu să le folosiţi doar ca pe fraze ce ar trebui memorate şi apoi preluate în comportamentul lor. Pentru că puterea exemplului se bazează pur şi simplu pe caracterul animalic mimetic al creaţiilor care suntem noi, oamenii.

Refrenele principale ale copilăriei mele au fost „nu mai mânca” şi „comportă-te civilizat, respectă-i pe cei din jur”. Desigur, au mai existat şi altele… „Scrie frumos!”, „Învaţă matematică!”, „Trebuie să-ţi placă să munceşti!”, „Nu-ţi mai roade unghiile!”, „Nu-ţi murdări şi nu-ţi rupe hainele! Eu am rochii de zece ani pe care încă le port!” şi multe astfel de strigături pe cât de nesuferite, pe atât de utopice în demersul experimentului (pseudo)educativ al cărui cobai am devenit de nevoie. Dar primele două şi cele mai apăsate merită o privire ceva mai detaliată prin prisma discuţiei noastre despre respect.

Despre relaţia mea cu mâncarea, mâncatul şi toată acestă familie lexicală am mai scris în articolele din ultima vreme. Revenind într-o concluzie, multă vreme mi s-a interzis cu urlete, bătăi şi jigniri de toate felurile să mănânc. Pentru că mâncam prea mult şi prea des, pentru că eram „obez”, pentru că aveam „platfus din cauza obezităţii”. Pe de altă parte, nu mi s-a permis să fac sport „ca să nu mă îmbolnăvesc” şi pentru că „sportul e pentru lichele, tu trebuie să înveţi”. Tutorele meu legal, înlocuitorul conjunctural al părinţilor mei, fusese la rândul său, un copil gras şi adesea ridiculizat pentru greutatea şi dimeniunile sale. Mai mult, în decursul anilor de coexistenţă şi „formare” a mea în apartamentul cinci, tutorele meu a continuat să dezvolte propriile temeri şi obsesii faţă de propria greutate. Şi totul era cu atât mai derutant în condiţiile în care dacă îmi luam singur din frigider era rău, iar când mi se ofereau cu dărnicie gogoşi sau şniţele chiar în timpul dietelor impuse, era ok şi trebuia să fiu recunoscător. Şi chiar eram, mi-era poftă de orice şi mi-era foame tot timpul.

Îşi administra fără consultarea medicului pastile de Silutin, probabil cel mai folosit medicament „de slăbit” al anilor comunismului românesc. Am primit şi eu o vreme acest medicament, fără prescripţie medicală. Mai era şi o combinaţie de trei ceaiuri (diuretic, laxativ şi antihemoroidal), pe care tutorele meu o bea în răstimpuri, când decidea că s-a îngrăşat, şi pe care am primit-o la rândul meu, cu prescripţie la fel de „casnică”. Eu mâncam direct din frigider ca să nu las prea multe urme şi ca să înghit repede, de temă că voi fi prins. Şi când eram prins, mâncam bătaie şi înghiţeam înjurături şi pentru că mâncasem, şi pentru că mâncasem direct din frigider. Tutorele meu făcea acelaşi lucru, dar asta numai pentru că nu voia să murdărească farfurii şi pentru că i se părea că mănâncă mai puţin. Eram pedepsit pentru practici pe care însuşi educatorul meu le utiliza în mod frecvent.

Un alt inhibitor major al potenţialului de respect cu care poate că aş fi fost capabil să-mi privesc tutorele a fost cu siguranţă apetenţa sa faţă de gesturi autoflagelante atât ca pseudometodă de convingere, cât şi ca mod de viaţă cotidian. Am mai amintit despre momentele în care se trăgea de păr, îşi dădea pumni în cap, se repezea cu sete cu fruntea în pereţi sau în mobile sau îşi zgâria pielea cu unghiile ca probabil semn al supremului sacrificiu în procesul „educării” mele. Dar răul făcut sieşi s-a manifestat sub mult mai multe forme, toate cu conotaţii în presupusa mea vină pentru tot şi toate. Tutorele meu fuma enorm şi eu eram vinovat pentru fiecare ţigară inhalată (parţial şi de plămânii mei). Desigur, „tu să nu fumezi, dacă te prind vecinii fumând, te calc în picioare” însoţea adesea reproşul că nevoia acelor ţigări era măcar parţial generată de comportamentul meu.

Îmi amintesc că multă vreme mi-a fost frică de tinctura de iod, nu suportam ideea că aş putea avea acea soluţie pe piele. Am mărturisit într-o criză de plâns isteric că, dacă vor să-mi pună tinctură de iod pe rana tocmai căpătată, mi-e teamă că voi muri. Asociasem indisolubil licoarea galbenă cu mai multe episoade în care tutorele meu înghiţea câte o duşcă din sticla cu „rivanol” şi apoi muşca încrâncenat dintr-o lămâie mare. Ştiam că era una dintre metodele „casnice” pentru avort spontan sau împiedicarea dezvoltării unei sarcini neprevăzute, de aici frica mea de moarte prin tinctură de iod. Victimizarea permanentă (naveta la serviciu într-un sat din afara oraşului, refuzul de a întemeia o familie, cozile pentru alimente, lupta pentru un loc de muncă mai aproape de oraş sau în oraş, deplângerea pierderii vocii din cauza urlatului şi a fumatului, autoneglijarea alimentară sau vestimentară şi un munte de multe altele) îşi găsea de fiecare dată rădăcinile în existenţa mea şi a fratelui meu, în sacrificiul insuficient răsplătit cu note bune, haine curate, comportament „exemplar” şi mâncare nebăgată în seamă. Tot ce nu era bine era şi vina mea.

În ceea ce priveşte respectul faţă de ceilalţi în formulă impusă pe parcursul „educării” mele, mă voi referi, în mod firesc, la chiar instituţia tutorelui meu legal, cu câteva exemple care vin în sprijinul celor scrise mai devreme. În planul exemplului personal atât de uşor şi natural de replicat mimetic, eu am primit îndemnul activ al dispreţului faţă de „ceilalţi”. Îmi mulţumesc mie şi îi mulţumesc sorţii că sunt unul dintre cei mai toleranţi români pe care-i cunosc atunci când vine vorba despre ţigani şi homosexuali. Asta pentru că intoleranţa ostentativă şi pătimaşă faţă de toţi aceia care nu sunt „ca noi”, dispreţul manifest, exprimat şi susţinut prin gesturi, a fost una dintre lecţiile adânci ale copilăriei mele.

Ţigănia Popa Şapcă din Piteşti pornea de la câteva zeci de metri de blocul în care am crescut. Ţiganii erau „împuţiţi”, „scârboşi”, „ciumaţi”, „periculoşi” şi „bolnavi”, lucruri pe care aveam să le transform în certitudini foarte devreme în copilăria mea. Îmi venea să vomit de fiecare dată când treceam pe lângă vecinii noştri din ţigănie şi îi priveam cu frică. Toate aceste atitudini mi-au atras la fel de multe întâmplări de pe urma cărora am ieşit bătut, scuipat şi mototolit pe toate părţile. Surprinzător, aceleaşi tratamente incluzând scuipatul pe faţă şi în gură făceau parte din metodele de coerciţie pe care le-am primit de la cinci până la optsprezece ani. Dar nu, doar ţiganii scuipau. Deşi nu cred că am văzut niciodată un părinte scuipându-şi puradelul. Din fericire, am reuşit să depăşesc această idiosincrazie indusă şi am reuşit să primesc mai mulţi ţigani în existenţa mea zilnică şi să-i admir pentru calităţi umane simple.

Homosexualii şi „metaliştii” au fost subiecte care au apărut în demersurile „educative” mai pregnant după 1989. Despre homosexuali mi s-a spus multă vreme că sunt bolnavi psihic şi că nimeni nu se naşte aşa, că unii devin homosexuali doar pentru că aleg experienţele sexuale de acest fel în detrimentul celor hetero. Dilema mi s-a accentuat cu fiecare ocazie cu care mi-am auzit sau văzut tutorele admirând formele apetisante ale celei mai bune prietene sau ale altor femei din anturaj. Avea un soi de rânjet pofticios când vreuna dintre ele se dezbrăca să probeze o bluză sau un sutien nou. Am reuşit să-mi explic toate astea mai târziu şi mă bucur că am înţeles toate aceste resorturi în plan general uman, scăpând de tendinţa de etichetare şi de prejudecare atât de puternic impregnată în educaţia mea de bază. Contractul de pe mare, din 2001, a fost ocazia cu care, trăind şi muncind opt luni printre mulţi homosexuali, mi-am deschis mintea şi capacităţile sociale cât să accept şi să înţeleg homosexualitatea ca pe o varietate umană firească şi veche de când oamenii.

În fine, „metaliştii” erau „un grup de adoratori ai Satanei, care au un salut distinct şi care poartă la gât şi în vestimentaţie cruci întoarse, care merg noaptea în cimitire şi organizează ritualuri de adorare a diavolului şi care periodic se adună acasă la câte unul dintre membrii grupului, sacrifică găini vii, spoiesc pereţii cu sânge proaspăt de găină şi distrug integral mobila şi aparatura din acel spaţiu”. Şi astea veneau din partea unei persoane care cu zece ani în urmă asculta Pink Floyd şi mergea la concerte, trăise perioada hippie în formula ei comunistă şi purtase panaloni evazaţi şi flori în păr. Am fost şi sunt în continuare iubitor de rock de toate felurile, fără a deveni vreodată un pătimaş, metalele grele găsindu-şi uneori locul în energia mea şi la trezire, şi în pragul somnului.

Probabil că metoda cea mai rapidă prin care vă puteţi asigura de lipsa de respect a copiilor voştri e să vă comportaţi împotriva a ceea ce încercaţi să impuneţi. Probabil că veţi reuşi să educaţi un copil lipsit de respect pentru oameni şi natură când, în ciuda momentelor în care vă construiţi discursuri teoretice despre toate astea, vă veţi da voie să etichetaţi cu voce tare vecini, colegi şi „prieteni”, când veţi lăsa gunoi în urma voastră la locul de picnic şi veţi doborî un copac viu doar pentru că prezenţa lui incomodează planurile existenţei voastre vremelnice.

Poate că ar fi bine să încetaţi să credeţi că meritaţi respectul copiilor voştri doar pentru că, anatomic vorbind, i-aţi creat. Nu e nici pe departe o condiţie unică şi suficientă. Nu credeţi că e oarecum degradant pentru maturii unici şi irepetabili care sunteţi să vă consideraţi demni de respect doar pentru că vârsta şi capacităţile dobândite prin ea vă aşează în poziţia privilegiată, dar atât de bazică, de a hrăni un copil, de a-i oferi un acoperiş deasupra capului şi haine să-şi acopere trupul? Puteţi fi atât de lucizi încât să înţelegeţi că, dacă simţiţi nevoia să aduceţi aminte de toate astea sub formă de reproş, e un semn că procesul vostru educativ poate fi greşit sau şubred măcar pe alocuri?

Respectul nu se impune, nu se câştigă, nu se solicită. Respectul este sau nu. La fel ca dragostea, respectul nu e condiţionat. Survine pe calea de consecinţă a unui proces firesc, ce poate începe la afinitate şi poate urca până la idolatrie. La fel ca dragostea, nu e nici măsurabil şi nici comparabil. E un dar pe care-l primeşti şi e un dar pe care-l oferi. Şi bucuria primirii este egală cu bucuria oferirii inclusiv atunci când procesul nu este unul diametral reciproc.

Cred că descurajarea cu intenţie greşit-motivaţională este una dintre cele mai grave „metode” în procesul educativ defectuos. Atât prin efectele ei de moment, cât mai ales pe termen lung, în diversele procese de natură decizională şi competitivă din drumul maturului educat astfel. Descurajarea este, de fapt, formula negativă şi diametral opusă pentru ceea ce ar trebui să constituie temelia edificiului măreţ şi atât de important al încrederii în propriile forţe, în şansă şi în capacitatea de reuşită. Este formula răutăcioasă prin care maturul necristalizat emoţional se răzbună la nivel subconştient pe copilul de formarea căruia sorţii au decis să se ocupe, reconstruind de cele mai multe ori auspiciile sub care el însuşi a fost profund marcat de aceeaşi traumă.

Am identificat două tipuri ale demersului absurd al încurajării prin minimalizare şi negare a capacităţilor. Descurajarea declarativă este cea care se stabileşte în relaţionarea dintre educator şi educat doar la nivel verbal. Părintele/tutorele consideră că, în ciuda faptului că nu-şi evaluează în mod real progenitura drept inferioară din punct de vedere intelectual sau fizic, prin negarea calităţilor în faţa obstacolului îi va căli ambiţia generând contextul îndârjirii şi disconfortului emoţional.  În esenţă, demersul porneşte dintr-o intenţie foarte bună dar de multe ori tradusă eronat printr-o exagerată frică a părintelui/tutorelui/profesorului că, fără imbolduri permanente, copilul va fi tentat de inactivitate sau de activităţi mai degrabă recreative şi poate mai puţin constructive. Şi uneori temerile pot fi întemeiate, însă metoda e departe de a fi cea corectă.  De la „eşti o mămăligă” sau „plângi ca o fetiţă” şi până la, să zicem, „n-o să iei tu examenul ăsta în vecii vecilor”, fiecare astfel de moment reuşeşte să creeze tot atâtea condiţii victorioase pentru sabotorii interiori ce cresc şi se dezvoltă hrăniţi inconştient la început, apoi îmbrăţişaţi şi trataţi cu indulgenţă, ca parte a ceea ce acceptăm că suntem: nesiguranţa, furia, autoevaluarea negativă, autovigilenţa exagerată şi mulţi alţii.

În paralel, psihologia copilului şi adolescentului dezvoltă credinţe limitative adiacente şi cu bătaie lungă în parcursul comportamental viitor al individului. Doar fetiţele plâng, deci femeile sunt inferioare bărbaţilor din cauza capacităţilor lor emoţionale… Cine nu face măcar zece tracţiuni la bară sau nu bate cuie fără să-şi zdrelească degetele de fiecare dată, nu e suficient de bărbat, deci nu eşti cu adevărat puternic şi util dacă nu ai îndemânare sau capacităţi fizice… Cei lipsiţi de talent pentru matematică au din start şanse restrânse la accesarea succesului şi aşa mai departe. Genul ăsta de canalizare forţată a unor false ambiţii competitive merge mână în mână cu ultradepăşitele şi demonstrat – nefuncţionalele principii ale sistemului clasic de învăţământ generalist, uniformizant şi plin de succes în domeniul ratării sistematice a vocaţiilor autentice ale indivizilor pe care-i pregătesc (nici pe departe) pentru a deveni fiinţe independente, puternice şi corect direcţionate în interiorul societăţii.

În plus, în condiţiile unui context social precar sau aflat în transformări majore (vezi ultimii douăzeci şi ceva de ani ai societăţii româneşti) un astfel de „plan” educaţional dezvoltă la nivel colectiv un alt mare şi ameninţător monstru: intoleranţa faţă de tot ceea ce e diferit de noi, altfel decât majoritatea. Dacă noi înşine suntem din start aşezaţi ideologic pe o anumită treaptă a capacităţilor, prin comparaţie cu ceilalţi, vom fi în consecinţă îndreptăţiţi să ne formăm singuri mediile de comparaţie „de sub” noi. Am aflat pe parcursul procesului educativ că suntem inferiori unora, deci ne suntem datori propriului nostru confort să-i identificăm pe aceia care ne sunt inferiori nouă, să-i clasificăm, să-i etichetăm, să ne mângâiem astfel superioritatea inferiorităţii şi să dispreţuim tot ceea ce nu e „de nivelul nostru”. Voi scrie un capitol separat despre asta.

Al doilea tip al descurajării „educative” este, desigur, cel extrem, al negării conştiente, susţinute şi sârguincioase a calităţilor „educatului”. De cele mai multe ori, la baza unei astfel de decizii stă nemulţumirea educatorului pentru faptul că „urmaşul” nu reprezintă un „mini me”, o copie cât mai fidelă a ceea ce el, maturul, consideră drept calităţi definitorii ale propriei persoane. Culmea absurdului educativ: să-ţi doreşti cu ardoare şi să impui prin nu contează ce mijloace ca fiinţa căreia i-ai dat viaţă sau pe care o educi să se dezvolte în aceeaşi direcţie pe care, poate conjunctura, poate destinul, poate menirea, ai urmat-o tu. Indiferent de structura individuală, unică şi irepetabilă a esenţei umane.

Aici am putea aminti şi de „subspecia” maturilor, reprezentativ de mulţi, care trăind deja de ani mulţi frustrarea propriei canalizări greşite sau efectul necompetitiv al descurajărilor şi minimalizărilor pe care le-au „deprins” la rândul lor în propriul proces de dezvoltare, înghesuie în „produsul” lor suma tuturor neîmplinirilor proprii. În două feluri: fie punând pe umerii acestuia aşteptări personale, fie tăind din start, indiferent de talent sau predilecţii confirmate sau nu, orice porniri către direcţiile în care ei, maturii, au eşuat. Şi aici există două ramificaţii: tentaţia protecţiei exagerate (eu am eşuat, nu vreau ca şi tu să treci prin durerile şi frustrările aceluiaşi eşec) şi opusul ei afectiv, incapacitarea cu bună ştiinţă a dezvoltării celui educat în direcţia în care maturul a eşuat (dacă eu nu am putut, cu siguranţă nu vei putea nici tu).

Acest tip al descurajării extreme nu generează doar trauma „simplă” a anxietăţii şi a credinţelor limitative faţă de propriile capacităţi. De cele mai multe ori este însoţită din abundenţă de abuzuri verbale şi fizice, menite să „agumenteze” decizia unilaterală şi de cele mai multe ori neverificată sau chiar opusă realităţii a incapacitării voluntare a individului în formare. Blocarea cu înverşunare contondentă neargumentată concret, corect şi explicativ („pentru că aşa zic/vreau eu”) a accesului la direcţia pe care personalitatea în formare o cultivă predilect creează premisele unui indescriptibil caleidoscop de urmări cu efect negativ emoţional şi comportamental.

Experienţa proprie îmi oferă şi aici o plajă vastă de exemplificări menite să ilustreze în mod grăitor toate aceste urmări, din păcate pe termen lung. Iar complexitatea procesului personal sub auspiciile descurajării e cu atât mai năucitoare (şi pentru mine cu siguranţă a fost) în condiţiile schimbărilor permanente de atitudine faţă de înclinaţiile mele. Cândva timpuriu, am fost convins fără prea multă muncă de lămurire că deţin „pornirea” pentru activităţi artistice. Am citit de timpuriu în manieră interpretativă conştientă, mi-am educat nativ respiraţiile, virgulele şi intonaţiile unui text, fie poezie, fie proză. Mama mea avusese talent la asta şi făcuse parte din ceva mişcare teatrală de amatori în oraşul meu natal. Tutorele şi „educatorul” meu conjunctural avea talent la asta şi făcea parte din aproximativ aceeaşi formulă de amatori în care activase mama mea.

Am fost încurajat în direcţia asta şi mi-a plăcut din start emoţia pe care am experimentat-o de fiecare dată când am spus o poezie în public, pe o scenă sau într-un grup restrâns. Anii de şcoală primară şi gimnaziul sunt plini în memoria mea de serbări trimestriale şi anuale în care eram de fiecare dată „piesă de bază”. Mi se iertau brusc toate păcatele şi redeveneam bomboana de pe colivă. Cântam şi în corul şcolii, eram mereu pe listă când începeau pregătirile pentru o nouă etapă a celebrei „Cântarea României”, cea mai puternică mişcare artistică „de masă” a perioadei comuniste. Nu mă bucuram doar de faptul că repetiţiile îmi permiteau să nu merg la unele ore din programul meu de şcolar. Simţeam de fiecare dată emoţiile constructive şi vibraţia inegalabilă a celui care, de pe o scenă, generează emoţii unui public, se bucură de lumina şi de energiile concentrate pe acel piedestal, ţine în gest, în prezenţă şi în replică reacţia unei săli…

Şi am primit încurajări şi confirmări, am fost ajutat să descopăr şi mai multe valenţe ale propriilor capacităţi artistice şi ale lumii în care mă simţeam potrivit şi valoros deopotrivă. Primele drame au apărut în clasa a opta. Scăpasem de teroarea unui diriginte răutăcios şi arţăgos şi de incapacitatea profundă a unui profesor de Română inexpresiv şi îndoctrinat. Aveam o dirigintă nouă, pe Doamna Costache, de Biologie, care pur şi simplu mă îndrăgea şi mă admira. Şi treaba asta funcţiona reciproc. Aveam un nou profesor de Română, talentat, tânăr şi sensibil, pe Doamna Pârvu, care a fost un preambul minunat pentru aceea care în liceu mi-a permis să dau frâu liber expresivităţii şi bucuriei de a înţelege literatura română, Doamna Irina Nicolaescu.

Dar, oricât de bine începusem să mă simt în pielea mea, la sfârşitul clasei a opta venea „marele” examen al admiterii la liceu. Iar eu nu eram bun decât la Română, la limbi străine şi la…teatru. Aşa că au început bătăile, urletele şi interdicţiile ŞI pentru asta. Lunile premergătoare examenului au fost una dintre cele mai crâncene perioade ale „educării” mele violente din abundenţă. Era imperios necesar să dau la „Sanitar”, ca să fiu „cu elitele”. Dintr-o înverşunată competiţie cu gura lumii şi „familia Roademult” (fiica cea mică a lui Tata Mircea studia la Sanitar, de unde am aflat de curând că s-a mutat voluntar la un moment dat), brusc nu mai contau nici talentul cultivat şi încurajat, nici predilecţia pentru materiile „umaniste”.

Tutorele meu răcnea dezumanizat, în timpul „şedinţelor” aproape zilnice de „conştientizare” prin abuz fizic şi verbal: „rrrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă!”. Devenise un fel de refren dizgraţios cunoscut de toţi loctarii blocului nostru şi ai celor din vecinătate. Pe-afară, unii vecini ajunseseră să mă strige cu această formulă. Am fost obligat să merg la meditaţii, mai ales la Matematică. A fost mai întâi un fizician hipiot care mirosea a ţigări Carpaţi, dar era potrivit pentru că meditaţiile erau în barter, fiica lui fiind, la rândul ei,  şcolar la noi în sufragerie. Tentativa cu Marius a eşuat lamentabil pentru că eu am continuat să iau note jenante. A fost brusc declarat incapabil şi „colaborarea” s-a încheiat.

Am fost apoi obligat să iau de două ori pe săptămână drumul Mioveniului, unde o altă tanti, profesoară de data asta, m-a preluat cu scârbă în condiţiile unui „troc” similar. Trebuia să fac naveta, cu microbuzul sau cu ocazia, până în „citadela” fabricii de autoturisme şi să mă fac că pricep chestii pe care îmi era funcţional imposibil să mi le însuşesc. La Română, pentru că Doamna Pârvu era „prea tânără şi prea îngăduitorare ca să fie un profesor bun”, am mers la vecina de la scara C, Doamna Arsenescu, care parcă de fiecare dată îmi confirma că pur şi simplu nu există niciun motiv real pentru care ar trebui să trec prin sufrageria ei. M-a salvat scindarea providenţială a profilurilor liceale în Uman şi Real. M-am înscris din start la Filologie, am luat notă mare la Română şi parcă puţin peste 5 la matematică. Asta aşa, ca să confirm rostul supliciilor cu naveta şi mizeriile kabaliste care nu-mi lipsesc nici până în ziua de azi.

Aşa că în liceu mi-am văzut nestingherit şi (surpriză!) încurajat din nou de drumul, patru ani minunaţi exceptând orele pe care le petreceam în apartamentul 5, către Academia de Teatru şi Film. Film care s-a rupt brusc, cu numai două luni înainte de înscrierea la proba eliminatorie, după ce aveam aproape tot repertoriul de examen complet, iar vecinul-actor îmi sufla în pânze la fiecare întâlnire dedicată pregătirii individuale. Dimpreună cu un medic ORL-ist, mi s-a ticluit o poveste bizară despre nişte noduli pe corzile vocale, problemă care, vezi dragă Doamne, mi-ar fi zădărnicit orice încercare de a accede la ATF şi, mai apoi, printre profesioniştii scenei. Cu două luni înainte de examen. Mi-au fost prescrise, de formă, şi nişte pilule pentru chestia asta.

Am reeditat acest episod aici atât ca exemplificare consistentă a procesului cel puţin debusolant al succesiunii de încurajare şi sabotaj pe care l-am traversat, cât şi pentru gravitatea şi consecinţele generate de el în segmentul meu următor de existenţă. Una dintre cele care cred că merită menţionate se referă la faptul că mi-a fost imposibil să calc într-o sală de teatru, ca spectator, mai bine de zece ani după acest episod. Şi când am avut sprijinul emoţional potrivit să o fac, am plâns ca un dobitoc şi la comedii, şi la piese mizerabile, şi la întâmplări teatrale de o graţie vecină cu divinul. Nu am mai regăsit cu adevărat vibraţia şi confortul emoţional experimentat pe scenă decât atunci când am început să gătesc şi să scriu despre asta. Dar asta e altă poveste.

Însă, pe lângă şantaj, înjurături, comparaţii şi bătaie din orice, descurajarea intenţionată şi programatică a fost parte integrantă a lichidului amniotic al „educării” mele de tip schizo-paranoid. „Nu eşti în stare de nimic”, „ai două mâini stângi”, „după ce că ai capul mic, îţi stă şi creierul lejer”, „n-o să se aleagă nimic de tine” (întărit la fel de des cu neuitatul „praful şi pulberea să se aleagă de tine!”) „eşti un nimic, eşti nimeni, eşti un rahat, eşti mai puţin decât un gunoi, eşti o pacoste pe capul meu, eşti o piatră de moară atârnată de gâtul meu” şi aşa mai departe au fost refrenele „educării” mele de la cinci până la aproape optsprezece ani. În permanenţă, fără testări concrete sau împotriva unor probe evidente, altcineva a decis şi a impus ceea ce eu „trebuie” să fac şi îndemnul a fost de fiecare dată un ordin răcnit, o poruncă însoţită de lovituri fizice şi emoţionale. Intenţia declarată şi uneori, prin „fentarea” autorităţii cu drept de hrănire şi tortură, înfăptuită a verificării personale a opţiunilor sau variantelor a fost de fiecare dată considerată, ca în orice sistem de natură totalitară, drept gest de impertinenţă, de lipsă de recunoştinţă, de răzvrătire, de răutate structurală „din naştere”. Şi pedepsită violent, în consecinţă.

Ceea ce mi se pare cu adevărat demn de subliniat este că aceste greşeli flagrante au fost generate în majoritatea lor de ambiţii momentane şi conjuncturale. Insistenţa şi violenţa „argumentaţiei” nu au modificat în mod nici salvator, nici salutar potenţiala şi „predestinata” mea traiectorie în sens social sau profesional negativ. Ba dimpotrivă. Pe lângă devierea mea intenţionată de la o eventuală carieră în teatru, fapt care cu siguranţă m-a îndepărtat hotărâtor şi pe termen lung de explorarea activă, profundă şi conştientă a unor teritorii de importanţă majoră ca misiunea şi vocaţia, experienţa descurajărilor cotidiene ale (de)formării mele şi-a făcut şi încă îşi face simţite efectele pe tot parcursul anilor ce au urmat.

Prefigurarea cu efect uneori paralizant a eşecului încă de la momentul iniţierii unei dorinţe, a unei năzuinţe, a unui proiect, a unei relaţii afective, a unui parteneriat, a oricărui demers aflat sub influenţa deciziei personale. Convingerea că un obiectiv sau altul sunt din start peste puterile şi capacităţile tale. Şovăiala şi nesiguranţa parcursului după ce am reuşit să înving „fantomele” la momentul deciziei şi permanenta ameninţare şi acceptare ca spectru angoasant a rateului şi a neîmplinirii. Şi nu mă refer la sentimentul reconfortant al acceptării naturale a nereuşitei în momentul în care ea survine (normalitate dobândită şi ea după lungi şi apăsătoare vremuri de autoflagelare), ci la frica inhibitivă că te  îndrepţi de fiecare dată, înevitabil, către ea. Ceea ce se şi întâmplă atâta vreme cât te programezi din start să ajungi acolo. Pentru că ai auzit de atâtea ori că nu eşti şi nu vei fi niciodată în stare de nimic, încât de la un moment încolo nu mai trebuie să ţi-o mai repete nimeni, ţi-o spui singur chiar dacă nu în aceleaşi cuvinte. Ba te şi pedepseşti singur, sub diverse forme, astfel încât reflexul format în copilărie să rămână intact şi să „te servească” prompt şi cu obstinaţie.

Am mai adus vorba despre şantajul domestic, cu precădere despre cel de natură emoţională, pe parcursul capitolelor anterioare, însă cred că e util să scriu separat şi detaliat despre el. În primul rând pentru că poate nu suntem toţi la fel de conştienţi despre formele pe care le poate el îmbrăca în diversele interacţiuni cu cei din jur şi în special cu copiii. În al doilea rând, pentru că exemplul şantajului în copilărie şi în formare conţine ramificaţii pe care uneori suntem tentaţi să le folosim, la rândul nostru, pe post de armă şi metodă de constrângere în contractele noastre sociale din maturitate.

Voi încerca să clasific şi să exemplific cele câteva categorii şi tipuri de şantaj pe care experienţa proprie le poate astăzi identifica şi sunt convins că nu va fi o sintetizare completă. Ştiţi deja că puteţi adăuga oricând în comentarii propriile exemple sau contribuţii, astfel încât utilitatea acestor informaţii să crească răspunzând cât mai multor dileme ale celor care vor ajnge să le citească. Primesc deja întrebări concrete prin mesajele de pe pagina de Facebok prin care ţin legătura cu cititori din România şi mă bucur sincer dacă răspunsurile mele sunt de natură să le uşureze misiunea sau dacă măcar le confirmă că merită din plin să evite violenţa de orice natură faţă de copiii lor.

Şantajul sentimental simplu.

Aleg să-l numesc astfel pentru că este, probabil, cel mai des utilizat în educaţia defectuoasă a unui copil şi cel mai la îndemână ca argument incorect în strădania inducerii modificării de atitudine şi comportament. Autoplasarea părintelui/educatorului pe o poziţie defensivă, comparativ emoţional inferioară de cele mai multe ori, nu numai că îşi va atinge efectul urmărit doar pe termen scurt, dar prin repetare şi diversificare, va avea toate şansele să devină un argument utilizat pe termen lung de către maturul educat astfel. Mama a muncit să-ţi spele hainele şi tu le murdăreşti. Pe bunica o doare inima pentru că tu nu vrei să mănânci ceea ce ea s-a chinuit să pregătească. Tata e foarte obosit şi nervos de la serviciu, iar faptul că tu iei note proaste îl va îndurera şi mai tare, vrei să se îmbolnăvească? „Vrei să moară mama?”

„Domnul Goe” este un personaj mult mai complex decât un simplu exemplu de pramatie leneşă şi inoportună, aşa cum mulţi aleg să restrângă înţelesurile unei nuvele cu importanţă simptomatică. Domnul Goe este, înainte de toate, suma tuturor defectelor de educaţie exercitate de cele trei dive „de lume”. Dacă faci asta, o să moară cineva, o să se supere altcineva, mereu altcineva o să aibă de suferit de pe urma prostiilor pe care le face un copil. Conformismul, prin accepţiunea lui în sensul încercării de a mulţumi pe toată lumea, este poate cel mai fin şi puţin nociv efect al unei astfel de „strategii”. Asta în condiţiile în care ne dă oricum multe bătăi de cap în lumina dorinţei permanente de integrare şi apartenenţă la societate.

Îmi vin acum în minte exemplele demisiilor demonstrative, melodramelor de cuplu, crizelor de gelozie sau de sentimente neîmpărtăşite în interiorul relaţiilor de prietenie. Constrângerea prin autoflagelare emoţională demonstrativă şi ostentativă. Un ricoşeu mai mult decât trist, care de multe ori nu ne permite să stăm fixaţi pe propriile picioare şi să tratăm cu luciditate ceea ce interpretăm drept reavoinţă sau lipsă de empatie din partea celor din jur. Şantajul de acest tip se traduce la maturitate prin utilizarea, fie doar şi enunţată, a intenţiei de constrângere emoţională. Rămâi cu mine sau mă sinucid. Creşte-mi salariul sau demisionez. Împrumută-mă cu bani sau nu-ţi voi mai vorbi niciodată…

Şantajul de recompensă.

Dacă sunteţi părinţi, pur şi simplu nu aveţi voie să vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer. Faptă bună, recompensă pozitivă. Faptă greşită, recompensă negativă. De orice natură ar fi ea. Şi mai mult: anunţarea şi instituţionalizarea cu valoare de reflex ante factum, în cazul ambelor tipuri de recompense. Şi mai grav mi se pare că în cotidian dezastrele astea educative s-au bagatelizat, au devenit obişnuinţă şi drum de urmat. Dacă vii iar murdar de la joacă, nu te mai las afară o săptămână. Dacă nu iei peste 8 la matematică, nu te mai las la înot. Dacă răceşti, o să te internez în spital. Dacă mai vorbeşti urât (‘tu-ţi dumnezeii tăi de jigodie!) nu primeşti de mâncare şi nu mai ai voie la lecţii de chitară şi aşa mai departe.

Desigur, recompensele pozitive sunt îndesate cu aceeaşi încărcătură negativă chiar dacă nu par nici pe departe venite din aceeaşi direcţie a erorii. E mai simplu să luaţi toate exemplele întâmplătoare de mai sus şi să le aşezaţi într-o formulă pozitivă reciprocă. Reprezintă acelaşi lucru, susţin la fel de greşit demersul educativ şi sunt, de fapt, în mod identic defecte. Şi devin cu atât mai grave în condiţiile unui background situaţional complex.

Revin la exemplul personal. Un copil bătut pentru că e gras suportă interdicţii alimentare pe care în mod natural va găsi nenumărate prilejuri să le încalce. Dar imaginaţi-vă marasmul de logică în care acelaşi individ este recompensat cu o merdenea sau o gogoaşă sau o prăjitură atunci când ia o notă bună sau un premiu oarecare. Copiii nu sunt animale pentru dresaj, poate ar fi bine să nu le daţi câte o porţie de zahăr de fiecare dată când vă fac pe plac…

Nu am voie să mănânc pentru că sunt supraponderal sau pentru că nu iau note bune şi premii? Deci dacă iau note bune şi premii nu mai e important că sunt supraponderal? Din păcate mulţi părinţi sunt tentaţi să neglijeze faptul că, aparent surprinzător, intelectul unui copil face conexiuni şi analogii, că situaţiile din jur îi generează paradoxuri şi procese mentale pe care, unu la mână, nu e întotdeana capabil să le exprime, doi la mână – este privat de comunicare la un nivel al împărtăşirii conştiente a dorinţei de înţelegere a acestor mecanisme.

Un copil bătut şi educat în climat violent va evita din ce în ce mai mult să se exprime, să solicite explicaţii, să ceară ajutor sau răspunsuri. Îmi aduc aminte că, atunci când cutezam să întreb câte ceva şi să încerc să-mi desluşesc diverse procese mentale care aveau la bază întâmplări la care asistasem sau al căror protagonist chiar fusesem, trebuia să fiu foarte atent cum pun problema şi cum formulez nedumerirea. Pentru că de fiecare dată eram bănuit de intenţii ascunse, de fiecare dată dădeam naştere unei întregi anchete în care ceea ce întrebasem nu avea nicio importanţă, iar ceea ce ascundeam devenea tema interogatoriului. Au fost multe bătăile pe care mi le-am generat în acest fel, întrucât era imposibil să formulez la timp un răspuns plauzibil la întrebarea obsesivă, urlată printre pumni şi scuipaţi „De ce m-ai întrebat asta? Ce-mi ascunzi? Spune imediat! Porc mincinos! Să-mi spui imediat de unde ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva, că te calc în picioare! Te omor, dumnezeii mă-tii de bastard ordinar!”

Şantajul delaţiunii.

Adică al eternei şi omniprezentei pâri „la superior”. Mamele pârăsc la taţi. Taţii pârăsc la mame. Bunicii pârăsc la părinţi. Vecinii pârăsc la bunici şi la părinţi. Colegii de clasă pârăsc la profesori. Fraţii pârăsc la părinţi, la alţi fraţi, la bunici şi la oricine devine, în condiţiile ierarhizării autoritare, gardianul de serviciu. Din nou vorbim despre intenţia inducerii modificării comportamentale în condiţii de constrângere. „Pârâciosul” nu numai că devine un inamic, dar transferul de autoritate şi confirmarea cu fiecare episod a „autorităţii supreme” ca sursă principală de măsuri coercitive nu face decât să sporească frica de respectiva autoritate şi neîncrederea în toţi ceilalţi posibli „inamici”. Frica de autoritatea „parentală” devine mai apoi o temă permanentă în contractele sociale ale maturului educat astfel, ea transferându-se asupra oricărui tip de ierarhie în care va fi inclus, cu efecte majore în performanţele şi capacitatea de integrare a individului.

Fratele meu, la rândul lui subiect de torturi de toate felurile în copilărie şi mai cu seamă după optsprezece ani, când a părăsit poziţia favoritului şi a încetat să mai fie „mai cuminte”, mai plăpând, mai bolnăvicios şi, în general, câţiva paşi în urma generaţiei lui din toate punctele de vedere (calităţi care în multe situaţii l-au scutit de tratamente identice cu acelea administrate mie) şi-a folosit în multe situaţii ascendentul şi privilegiile pentru a mă constrânge să-i fac pe plac sau să nu-l pârăsc, la rândul meu, periclitându-i astfel poziţia de preferat sau, hai să zicem, bătut, scuipat, zgâriat intenţionat sau strâns de gât mai rar. Practicam aproape zilnic acest tip de şantaj reciproc şi ţin minte că uneori, din cauza presiunii psihice şi a durerilor insuportabile, încălcam amândoi regulile stabilite de comun acord.

Pe şopocăite şi veşnic cu urechile ciulite la orice sunet de paşi sau respiraţie în jurul uşii camerei din dreapta, promiteam sub jurământ că, dacă unul nu spune despre cutare întâmplare, nici celălalt nu va dezvălui secretul celuilalt. „Jur pe Aura” pecetluia înţelegerea şi, chiar dacă  nu însemna nimic de fapt, avea valenţele unui legământ de moarte. Confirmam astfel, şi unul şi celălalt, că amintirea (pentru mine palidă) a mamei noastre naturale nu avea voie să fie întinată prin generarea reciprocă a unui nou episod coercitiv sângeros. Aşa am reuşit să ascundem mai multă vreme pierderea unei palete de tenis verde, cu feţe întoarse şi valenţe aproape sacre, întrucât fusese un dar de la „Tata Mircea„. Am reuşit să ţinem sub tăcere diverse motive aparent întemeiate pentru noi şi noi reprize de urlet şi bătaie: eu mâncasem cinci bucăţele de carne în plus dintr-o tocăniţă de fasole verde,  eu spărsesem bibelourile care decorau mobila din sufragerie pe „mileuri de calitate, nu porcăriile pe care le au vecinii”, el mi-a spart capul prima oară cu o lingură de metal, el mi-a spart capul a doua oară cu un flacon de spary deodorant… Şi mă opresc aici, în ciuda unui munte de întâmplări cu grade diverse de gravitate şi urmări pe termen variabil. Despre cele mai grave întâmplări din camera din dreapta am acceptat unanim să semnăm un jurământ scris pe care eu încă îmi menţin decizia să îl respect.

Şantajul insituţional.

Uneori autoritatea depăşeşte graniţele familiale. Sau se declară singură neputincioasă în faţa comportamentului nestăvilit al „educatului”. Atunci intervine ameninţarea instituţiilor care, cel puţin teoretic, ar trebui să rezolve cumva situaţia. Mă bucur să ştiu sau măcar să cred că sunt din ce în ce mai puţini părinţii contemporani care decid să renunţe la aceste instituţii ale constrângerii. Bau-Bau, Baba, Moşul, Ţiganul, Poştaşul, Întunericul… Aparent o joacă, aparent speculaţii aproape benigne ale imagnaţiei copilului, nu-i aşa? Dar însăşi ideea instrăinării (te dau lui Moşul cu sacul dacă mai plângi) sau izolării (o să dormi pe întuneric dacă nu strângi jucăriile) nu nasc decât frică în conştiinţa aflată în proces de formare. Definite sau nu, personificate sau nu, toate aceste instituţii devin un element neplăcut, un generator de frică. În orice femeie bătrână de la piaţă sau de pe stradă, poate să existe Baba. În orice vânzător de linguri sau gunoier poate să existe Ţiganul. Nu ştiu dacă are rost să vă insult inteligenţa şi să detaliez până la ce cote emoţionale şi de discrepanţe de ordin social se pot ramifica toate aceste „jocuri” educative.

Instituţiile mele de şantaj au fost Orfelinatul, Casa de corecţie, Poliţia şi Vagabondajul. Nu-mi plăcea să stau în casă imediat după ce veneam de la şcoală şi eram singur până seara în anii în care fratele meu învăţa după-amiaza. Îmbucam ceva repede, de multe ori mâncare „ilegală”, pâine cu unt, ouă sau pate de ficat ori sardine din conservă. Nu-mi plăcea să-mi încălzesc mâncarea gătită care uneori pur şi simplu nu-mi plăcea. Am abandonat pe viaţă preparate „istorice” gen mâncarea de castraveţi acri cu sos sau tocăniţa de mărar, dar mă bucur că am recuperat limba cu măsline, pe care acum o pregătesc cu multă bucurie uitând ingredientul „lămâie”, care în copilărie era păstrat în sos şi toată oala era amară ca fierea. În plus, evitam să spăl vase murdărite de mine. Spălam chiuvete întregi de vase când se gătea, când se făceau dulceţuri şi zacuscă şi oricum luam bătaie pentru că le spălam prost. Şi ieşeam în curte, încercând să mă sinchisesc cât mai puţin de „spionii” din spatele perdelelor de la geamurile vecinilor.

Am fost de multe ori surprins în aceste incursiuni prin copaci, de cele mai multe de unul singur, şi admonestat pe măsura aparentei mele pofte de „vagabondaj”, căci aşa se chema impertinenţa mea de a ieşi să mă joc în curtea blocului. Ei bine, într-o zi am fost târât de ureche şi de păr în faţa Sectoristului din cartier. Parcă să zic că-l chema Janţă. De prisos să amintesc, în lumina însemnărilor anterioare, că Janţă înainte şi după acest moment era, la fel ca alte meserii analizate şi etichetate între pereţii de la apartamentul 5, „un nimic, o lătură a societăţii, un gunoi de miliţian”. În ziua aceea a trebuit să joace rolul autorităţii supreme, care măcar teoretic ar fi trebuit să mă ia „la secţie”, să mă bată serios şi să mă amendeze pentru „vagabondaj”, poate chiar să mă şi ţină o noapte la închisoare ca să nu mai fac.

Orfelinatul şi Casa de corecţie se cam confundau în mintea mea familiarizată aproape zilnic cu spectrul lor. Nu ştiam exact dacă Orfelinatul era pedeapsa supremă pentru copiii care nu aveau părinţi sau dacă la Casa de coreţie ajungeau doar orfanii răi, care îşi murdăreau hainele, care mâncau „prea mult” şi care luau note proaste. Cert este că nu aveam habar la acel moment care era mersul treburilor în orfelinatele româneşti comuniste, deci perspectiva lor a devenit de-a dreptul tentantă şi eliberatoare de la un moment încolo. Desigur, nu mai tentantă decât fuga de acasă, proiect pe care l-am plănuit atât de des în cei treisprezece ani, dar pe care l-am pus în practică doar o dată sau de două ori. Ce nu pricepeam în ruptul capului era de ce nu sunt lăsat să plec dacă la fiecare scandal mi se urla pe toate tonurile „Casa-i a mea, uşa-i a ta! Nu-ţi convine, fă-ţi bagajele! Să pleci, să te duci unde-oi vedea cu ochii, că mi-ai mâncat zilele şi viaţa, bastard împuţit!”.

Şantajul emoţional extrem.

L-am lăsat la final pentru că înclin să cred că a lăsat cele mai adânci urme în comportamentul meu ulterior. Pe scurt, probabil pentru că toate celelalte metode nu păreau să dea roade (deşi întâmplările pe care urmează să le ilustrez sunt prezente atât în amintirile mele mai vechi, cât şi în cele mai recente, cu o recurenţă de neprecizat) eram des protagonistul autoflagelării şi automutilării „educatorului” meu. Îmi cer din start scuze pentru imaginile pe care probabil că vi le voi genera în cele ce urmează, dar sper din tot sufletul nici să nu asistaţi, nici să nu iniţiaţi vreodată asemenea episoade în existenţa voastră şi a copiilor voştri.

Aparent ajuns la limita superioară a „argumentaţiei” şi probabil speculând eventuala mea sensibilitate sau potenţialul meu sentimental mereu degradat de violenţe de toate felurile, „educatorul meu” recurgea la autopedepse. Se trăgea de păr, îşi dădea pumni sonori în propriul cap, se lovea straşnic cu capul de perete sau de mobilele din casă, simula automutilări cu cuţitul pe mâini sau chiar în pântece, se muşca de mâini şi trăgea cu forţă, încercând să-şi lase urme cât mai vizibile sau chiar să se rănească până la sânge. Şi aveau efectul scontat. Mi se surpa stomacul de milă şi ajungeam de multe ori să cred că sunt singurul vinovat pentru toate aceste suferinţe. Toate sunetele şi urmările acestor dureri autoprovocate mi-au înnegurat din ce în ce mai profund încrederea în ceea ce aş fi putut să reprezint bun, util, admirabil pe suprafaţa pământului căruia „îi făceam umbră degeaba”. Într-un rând, pentru că ne baricadasem în cameră şi blocasem accesul cu propriile trupuri postate între uşă şi un dulap, geamul din partea de sus a fost făcut ţăndări cu propriile mâini, prezentate apoi pline de sânge afară, vecinilor, pe casa scării, drept urme ale gesturilor de violenţă ale mele şi ale fratelui meu

Orice neajuns, orice eşec, orice nemulţumire se centra deasupra capului meu, în interiorul conştiinţei mele şi printre corzile probabil sensibile ale personalităţii mele emoţionale. Presiunea nervoasă generată de copiii altora, din băncile şcolilor sau de la masa de lucru extraşcolar, exploda în palme, pumni, bâte, zgârieturi, muşcături, ameninţări, înjurături, blesteme, scuipaţi şi teroare de toate felurile administrate „leprei” şi copilului „făcut pe ce apă nu curge” pe care-l reprezentam în existenţa chinuită şi autochinuită a celor cărora le produceam pe de-o parte milă, pe de alta scârbă.

Am preluat parte din aceste obiceiuri. Am jucat piesa exasperării generatoare de autoflagelări atât la nivelul propriilor evaluări emoţionale, cât şi la cel comportamental. Mi-am biciuit şi mi-am înjurat propria personalitate, dar mi-am dat şi pumni sau obiecte în cap, mi-am tras palme şi mi-am înscenat sinuciderile cu aceeaşi şi aceeaşi intenţie de constrângere prin empatie forţată. Pe unii i-am speriat, pe alţii i-am alungat pentru totdeauna din jurul meu, n-am obţinut nimic, dar cel mai departe am fugit de mine şi cel mai mult rău mi-am produs mie însumi. Suficient încât să ştiu că poţi trăi în echilibru evitând exemplul personal al infernului şi că poţi fi pregătit să dai viaţă la rândul tău fără teama că vei repeta toate caznele mai grele sau mai uşoare prin care destinul ţi-a testat rezistenţa şi dorinţa de a trăi şi de a reuşi să rămâi întreg la minte, la suflet, la capacitatea de alegere şi decizie.

În mare, ştiu că nu vă spun lucruri noi. În mare, nimeni nu ajunge la astfel de experienţe şi nimeni nu-şi va atribui asemenea drepturi emoţionale în schimbul unor eforturi materiale concrete, fireşti, omeneşti. Ţin doar să vă amintesc că panta e abruptă şi că nimic nu se transferă mai uşor unui copil decât propriul marasm parental psihologic şi comportamental, că suntem mimetici prin esenţă şi că vedem, auzim, simţim şi înţelegem în mod diferit, dar de multe ori hotărâtor pentru maturii care devenim. Şi mai ştiu că unii dintre voi aveţi propriile exemple din proximitate şi că alegeţi să nu reacţionaţi, să întoarceţi capul sau să interveniţi uneori poate doar prin prisma vreunui disconfort personal. Nu pot decât să vă invit să gândiţi de două ori şi să luaţi în calcul că educaţia unui copil nu poate fi înfăptuită cu violenţă, sub nicio declinare a ei.

„Hai să coasem Raiul la loc!” Nu mai ştiu în ca carte am citit replica asta dată de un copil părintelui care tocmai îi administrase două la fund. Parcă să zic că, acelui personaj, replica i-a generat o epifanie, dar mie sigur îmi sună în cap de fiecare dată când, din ce în ce mai rar din fericire, aud dictonul nenorocit sub care atâtea generaţii de părinţi şi-a ascuns uneori urecheli rare, alteori adevărate programe educative de tortură fizică şi emoţională, de multe ori cu urmări comportamentale şi psihice grave asupra celor „educaţi” astfel.

Sunt convins că toate campaniile sociale împotriva violenţei domestice cărora Internetul le dă glas şi vizibilitate nu sunt doar activităţi bifate în nişte programe de cheltuire de bugete pentru organizaţiile sau companiile care le pun la cale sau doar le finanţează. Sunt sigur că măcar la pornire există un grăunte de empatie pentru toţi aceia care au de suferit de pe urma rudelor apropiate mai puternice din punct de vedere fizic şi din acela al autorităţii sau ierarhiei familiale. Însă, din păcate, progresele reale sau rezolvările măcar parţiale ale problemei de fond sunt, în general, slabe sau insuficient de vizibile.

Din punctul de vedere al demonstrării şi condamnării culpabilităţii, totul se opreşte la imposibilitatea imixtiunii factorilor externi în chestiunile de familie. Şi ar fi chiar absurd să ridici de pe stradă, pentru amenzi sau anchete, o mamă care, într-un moment de surescitare, îşi pălmuieşte copilul la fund într-un magazin. Ar fi aberant ca Poliţia să intre cu forţa într-un domiciliu din care se aud ţipete sau copii plângând. Exagerările de felul ăsta nu rezolvă nici pe departe problema în sine, creînd de obicei altele, la fel de nedorite.

Mai presus de orice metodă de coerciţie stă nevoia modificării mentalităţii, a schimbării de optică asupra pornirilor violente şi asupra drepturilor de viaţă şi de moarte pe care unii părinţi sau soţi sau fraţi şi le atribuie în momentul în care consideră că „dispun” după propriile pofte sau principii de cei pe care-i au în grijă, drept parteneri sau colegi de drum prin viaţă. Tragem ponoasele unei culturi în care palma, pumnul, înjurătura, ameninţarea, umilirea intenţionată, intoleranţa faţă de tot ceea ce nu e la fel ca noi sau batjocura s-au transmis natural de-a lungul multor generaţii.

Nici nu ştiu când m-am surprins prima oară scrâşnind din dinţi şi strângând pumnii inutil la vederea copiilor sau căţeilor „de companie” bătuţi în public de stăpâni. Căci ce altceva sunt părinţii care fac astfel de gesturi? În ce altceva se transformă un părinte care, aidoma proprietarului de câine, îşi hrăneşte, îşi antrenează, îşi alintă „companionul” pentru ca apoi subconştientul să-i permită să-l lovească, să-l pedepsească sau să-l umilească pentru nerespectarea „regulilor” de faţă cu martori prezenţi fizic sau mascaţi de zidurile vecinătăţii?

Dacă agresiunile fizice între doi maturi reprezintă lipsa argumentelor în formă pură, lipsă ce poate fi dictată de multe ori de neajunsuri culturale, intelectuale sau emoţionale, ce reprezintă oare bătaia şi umilinţa în formele lor diverse exercitate de un matur asupra propriului copil, asupra individului pe care îl EDUCĂ şi îl PREGĂTEŞTE pentru a deveni O FIINŢĂ INDEPENDENTĂ şi un OM în toate sensurile acceptate ale cuvântului? Astăzi nu voi scrie despre femei sau iubite bătute pentru că procesul meu de vindecare e legat indisolubil de copilărie şi adolescenţă, dar poate că la un moment dat voi reveni şi asupra acestei părţi a subiectului. Din păcate, haita din care provin şi în mijocul căreia am fost „educat” conţine câteva exemple memorabile şi pentru acest capitol pe care nu-l detaliez astăzi.

Cred cu tărie (ce clişeu oribil!) că maladia principală de care suferă românii este…n-aţi ghicit…eufemismul. Dar în forma lui complexă şi dusă la nivel de filosofie generală de abordare a tot ce ni se întâmplă sau se petrece în jurul nostru. Veşnic „la noi” e mai bine decât „la alţii” din cine ştie ce motive mai mărunte sau consistente şi veşnic „la alţii” sunt întotdeauna exemplele mai dramatice şi mai profunde când vine vorba de propriile greşeli sau de propria persistenţă în incorect. Aduc aminte de asta aici pentru că poveştile ce urmează nu sunt scrise cu dorinţa de a şoca, sigur nu sunt superlativul absolut al torturii exercitate vreodată asupra unui minor şi cu siguranţă „la alţii” s-a întâmplat mult mai rău. Dar consider că un exemplu în plus nu va strica nimănui şi că, poate, unii dintre voi se vor gândi o secundă în plus înainte de a se considera suficient de obosiţi, stresaţi şi, deci, îndreptăţiţi să lovească sau să batjocorească un copil pe care, dealtfel, îl îngrijesc cu conştiinciozitate şi pentru care asigură tot ceea ce le este omeneşte posibil.

În spatele uşii sau dincolo de pereţii apartamentului 5 s-au auzit în multe rânduri sunetele scandalurilor familiale cu multă vreme înainte de a mă naşte. Asta e o informaţie pe care am primit-o la rândul meu şi pentru care, drept consecinţă, nu pot aduce nicio exemplificare. Mi s-a spus că între mama mea naturală şi părinţii ei, cu care locuia, au existat mai multe episoade violente. Nu pot lua drept complet reale faptele povestite de alţii, nu ştiu exact din ce motive se iscau aceste conflicte, nu am fost martor la ele. Ştiu, însă, că primele mele amintiri din apartamentul copilăriei conţin bătăi, scandaluri, înjurături şi urlete.

Până pe la sfârşitul lui ’81, când s-a înfăptuit marea renovare de după moartea rapidă a mamei şi a părinţilor ei, îmi amintesc că lângă cantul din stânga al sufrageriei a stat multă vreme întipărită urma cataramei unui centiron militar. Steaua din partea de sus a stemei comuniste gravată pe cataramă se adâncise câţiva milimetri în tencuială şi, cu trecerea timpului, urma din perete s-a închis la culoare de la praf, fum de ţigară sau urme de mâini. În acea casă existase în acei ani o singură persoană care efectuase stagiu militar, primul născut al mamei mele şi persoana care avea să-mi devină tutore legal după moartea ei.

Mă feresc să intru în detaliile scandalurilor care nu mă priveau direct, dar ale căror victime colaterale eram în permanenţă fratele meu şi cu mine. Însă cu siguranţă îmi amintesc de o bătaie primită cu  certitudine pentru o greşeală de-a mea (nu aveam mai mult de cinci ani, Aura era încă prin casă şi uneori mi-o aduc aminte îngenunchid în faţa mea, plângând, mângâindu-mă pe obraji şi pe cap şi întrebând retoric „Oare o să mai am eu zile să te văd băiat mare?”) cu o cureluşă de piele, subţire de un deget. Ţin minte că deja mă speriasem şi ştiam că „procesul” abia avea să înceapă. Am fost dezbrăcat de pantaloni, răsturnat cu picioarele în sus pe patul cu ladă din sufragerie şi lovit timp de câteva minute peste picioare, peste fund şi peste organele genitale. Cu destulă sete şi pentru minute suficient  de lungi, căci rezultatele au fost vizibile mai multă vreme.

După dispariţia Aurei şi bunicilor, lucrurile s-au precipitat vertiginos. În principiu, nu ne lipsea nimic pentru o existenţă umană de bază. Aveam mâncare, haine şi un acoperiş deasupra capului, pensie de urmaş de la Stat şi probabl alte indemnizaţii de pe urma celor morţi. Tutorele meu a muncit din greu în toţi anii în care destinele noastre au fost suprapuse şi toate eforturile erau canalizate pentru aceste nevoi bazice pe care le-am amintit. În primul rând pentru că eram rude, în al doilea rând pentru că luase decizia creşterii noastre şi în al treilea rând pentru că Autoritatea Tutelară solicita sau făcea rapoarte despre detaliile acestea măsurabile, vizibile.

Dincolo de ele, însă, treburile se complicau. Violenţa verbală a fost prima cu care am luat contact. Comunismul românesc al anilor ’80 a fost dificil, apa caldă era un lux, banii erau puţini, dar nu ştiu de ce invitaţia la baia săptămânală din lighean sau din cadă conţinea invariabil termeni ca „împuţitule”, „nespălatule”, „păduchiosule” sau alte asemenea apelative. E drept, în cele câteva zile (cred) petrecute la creşa de cartier, căpătasem păduchi pentru că, în ciuda faptului că la înscriere fiecare venise cu obiecte personale printre care şi un piepten, ne puneau în şir indian şi ne „rezolvau” pe toţi cu aceeaşi unealtă. Deci încă nu sunt convins că asta se întâmplase din vina mea. La fel şi în cazul chiloţilor care îmi erau inspectaţi cu regularitate în ziua în care se spălau rufe. Habar n-am dacă fusesem învăţat metodic cum să mă şterg la fund cu hârtie igienică, cert este că inspecţiile dovedeau contrariul şi pentru asta primeam înjurături grele, apelative ridiculizante şi, desigur, bătaie.

Una dintre primele bătăi primite după momentul în care în apartamentul 5 au rămas doar trei persoane dintre care doi minori mi-a oferit două experienţe ce aveau să se repete în decursul anilor ce au urmat şi care au fost definitorii pentru dezvoltarea mea emoţională ulterioară. În timpul episodului de „educaţie” contondentă (desigur, eram vinovat, încă nu aveam şapte ani, nu mergeam la şcoală, dar probabil că mâncasem, spărsesem, rupsesem ceva…) am scrâşnit cu obidă: „Ştiam că aşa o să fie după ce a murit Aura! Şi pe ea ai bătut-o!” O spusesem, era ştiut de-acum, mesajul de dincolo de cruce fusese primit şi asta avea să-mi stabilească pe termen nelimitat eticheta de urmaş reprezentativ al unui „om de nimic”.

Reacţia vorbelor mele a creat un alt mare şi important precedent. Mâna care mă ţinea de păr s-a descleştat. Cea cu care eram lovit şi zgâriat s-a oprit, iar „educatorul” meu s-a dat câţiva paşi în spate. S-a sprijinit de uşa masivă a şifonierului cu haine şi a regizat primul „leşin” ca efect al comportamentului meu aparent reprobabil. Era primul gest dintr-o lungă serie de şantaje emoţionale cu care în timp aveam să mă obişnuiesc şi pe care mai tâziu aveam să le preiau cu conştiinciozitate. Şi „leşinurile” erau doar o formă, conţinând de obicei şi o serie de bolboroseli ca în transă, ca din apropierea „lumii celeilalte”, de unde „mesajele” erau despre cum voi sfârşi la marginea inferioară a societăţii, măturător de stradă sau poate chiar puşcăriaş. Şantajele erau, însă, de toate felurile. De la veşnicele ameninţări cu orfelinatul şi casa de corecţie până la „o să vin la şcoală să le spun colegilor tăi că iar ţi-am găsit chiloţii murdari de rahat”, trecând prin multe şi felurite alte ameninţări, unele puse în practică. Şantajul sinuciderii putea să apară din te miri ce: o notă proastă, o farfurie spălată prost, o temă nefăcută…

Când am mers la grădiniţa cu program de zi din „capul Căii Bucureşti”, am început să creez adevăratele probleme catastrofale pentru care urma să fiu bătut cu regularitate. Nu suportam să mă schimb în pijama şi să dorm acolo. Bătaie. Ripostam la gesturile neplăcute ale colegilor pe care nu-i plăceam. Bătaie. Ripostam când educatoarele mă tratau cu dispreţ şi condescendenţă? Bătaie. Primeam bătaie pentru orice şi în orice situaţie eram implicat nu conta dacă sunt sau nu vinovat. Întâmplări banale deveneau tragedii în procesul meu educativ. Eram din start şovăitor, nesigur, iar dacă eram trimis după un lucru în camera cealaltă, sigur veneam cu ce nu trebuia.

Despre învăţătoare aflasem acasă că e o incultă şi o neisprăvită, mi se confirmase asta în clasă (femeia spunea „uşe”, „păpuşe”, „ielicie” şi „Ion Agrâbiceanu”) şi ea ştia ce cred despre ea. Răzbunările ei erau felurite, dar cred că cel mai greu îmi era când, cu gura strâmbată a dispreţ, scuipa către mine: „Nu te-a văzut aia când ai ieşit din casă? Nu s-a uitat să vadă dacă ţi-ai făcut temele? Ţi-ai uitat caietul acasă? Ce-o fi la voi, acolo, dragăăăă….”. În cei patru ani de şcoală primară, am pierdu complet noţiunea de respect pentru persoana care m-a învăţat să scriu şi să citesc. În funcţie de situaţie şi de starea de spirit, când eram obligat să nu-i ies din cuvânt, când duceam la şcoală rezultatul de atitudine ale ocărilor pe care le auzeam despre ea de la tutorele meu.

Nu ştiam unde-i sunt ochelarii de soare când îi căuta prin casă şi întârziase deja unde avea de ajuns. Să nu cumva să fi răspuns „nu ştiu”, indiferent de ton, deşi cred că în general nu era cel potrivit. Nu reuşeam să mă dezmeticesc, să mă trezesc, să mă dau jos din pat şi să ajung la bucătărie înainte ca ibricul de cafea să dea în foc la urletul prelung de pe drumul către baie: „Viorrrrreeeeeeeel! Cafeaaauaaaaa!”. Puneam cafeaua în ceaşcă, adăugam zahăr şi esenţă de rom, apoi o serveam prin uşa întredeschisă a băii. Sau eram instruit s-o las pe cimentul din hol, în faţa uşii de sub care ieşea fumul de ţigară. „A dat în foc, nu?! Marş şi spală aragazul, beşniţă!”.

Bătăile mele s-au diversificat ca formă, metodă sau obiecte pe măsură ce am înaintat în vârstă. Ajunsesem să prefer, la un moment dat, clasicul furtun de evacuare de la maşina de spălat. Devenisem aproape imun la el şi învăţasem să parez, să-l ajut să se îndoaie şi să doară mai puţin, să lase urme care dispăreau mai rapid. Trasul de păr, de exemplu, îmi lăsa umflături pe scalp, umflături care dureau multă vreme. În plus, acordam un interes special frezei mele, multă vreme mi-a plăcut părul meu şi eram mândru când frizeriţa mă asigura că nu voi cheli niciodată. Dar cel mai greu era cu unghiile care se înfigeau peste tot şi care lăsau urme prelungi sau uneori săpau cu îndârjire acolo unde durea mai tare. Preferate erau interiorul braţelor şi al coapselor, unde pielea era sensibilă şi subţire. Ciupiturile cu unghiile în aceste zone, în cartilagiile urechilor şi ale nasului, în buze şi pe obraji reuşeau să mă scoată din funcţiune. Mă feream de zgărieturile intenţionate pe faţă, în ochi şi pe obraji, în primul rând pentru că îmi era greu să port toate urmele astea la şcoală, printre colegi. Şi cu cât mă feream mai mult, cu atât creşteam predilecţia pentru ele. M-am obişnuit devreme cu gustul propriului sânge, reverul de palmă strivea invariabil buza de jos între dinţi şi piatra inelului de pe deget.

Scriam urât, luam note proaste, îmi murdăream şi îmi rupeam hainele prin copaci şi pe topogane în locuri de joacă „interzise”, voiam să fiu un copil normal în ciuda faptului că acasă şi la şcoală mi se urla veşnic că sunt un caz special, un „copil-problemă”, un orfan care nu ar trebui să aibă nici pretenţii, nici prieteni, nici ocupaţii extraşcolare, ci doar „exerciţii” dincolo de temele pentru acasă. Şi mai ales matematică, pe care o detestam. Într-un rând, pentru a demonstra că se ocupă cu conştiinciozitate de educaţia mea, tutorele meu m-a pălmuit în faţa clasei care împietrise de spaimă. Cu altă ocazie, acelaşi lucru s-a întâmplat pe coridor, lângă uşa clasei pline, în ecoul atât de cunoscut al şcolilor. Colegii au povestit zile la rând despre sunetele pe care le auziseră. Mai are rost să menţionez că acolo, în acea clasă, erau şi primele fete pe care mă imaginam plimbându-le de mână sau sărutându-le, cărora le scriam poezii înflăcărate sau pe care le conduceam spre casă în tăcere, paralizat de emoţie şi de condiţia obsesivă a respinsului?

Pe măsură ce creşteam, deveneam din ce în ce mai greu de „dovedit”. Pumnii şi palmele oboseau, furtunul de la maşina de spălat se bagatelizase, cleştele de manipulat rufe în clor îmbătrânise, eu învăţasem să mă feresc chiar dacă de multe ori nu scăpam de temutele unghii. Uneori se schimbau păreri cu vecinele care practicau aceleaşi obiceiuri cu propriii copii şi episodic mai apărea câte o metodă nouă, niciodată suficient de dureroasă. Ciocanul de bătut şniţele, sucitorul pentru aluat şi cuţitele de bucătărie aruncate către mine lăsaseră destule urme urâte prin pereţi şi prin tocurile uşilor, fusesem călcat în picioare şi pentru aceste rezultate contorizate tot în dreptul incapacităţilor şi nenorocirilor de care se pare că mă făceam vinovat. Într-un rând, pentru un 7 la Geografie, în condiţiile în care profesorul meu dădea foarte rar note sub 8, poate din grabă, poate din cauza unui reflex greşit, poate dintr-o poziţie incorectă pe linoleumul din holul principal, am primit o lovitură de talpă cu piciorul în cap, care m-a dat instantaneu cu cealaltă tâmplă de ciment. A fost prima dată când am văzut la propriu o explozie ca de artificii în vederea periferică a ochiului drept. Migrene cel puţin lunare aveam de când mă ştiam şi le-am avut până prin 2009, dar cred că după acel episod am primit mai rar lovituri în cap.

Nu am ripostat niciodată fizic. Nu am ridicat nici palma, nici pumnul, nici vreun obiect. Am încercat să mă feresc şi să mă îndepărtez de sursa loviturilor şi le-am parat cât am putut. Aşa cum am parat şi ameninţarea, probabil mai mult de formă dar scăpată de sub controlul furiei, a unui cuţit de curăţat legume, cu lamă zimţată, care a lăsat la încheietura mâinii mele stângi o cictrice  albă, fină ca un fir de aţă, pe care încă o am. Am spart din greşeală un panou cu o lozincă pictată pe sticlă, din fundul clasei. Am ieşit pe geamul clasei de la parter într-o oră de sport când eram „de serviciu” pentru că era un sport practicat de mulţi colegi de la alte clase. Am fugit de la practica agricolă în comuna de lângă Piteşti. Am avut nota scăzută la purtare în mai multe săptămâni pentru că, în general, eram subiectul de pâră al delatorilor de serviciu, iar dirigintele meu consuma cu nesaţ orice povestioară contravenientă.

Bătăile şi nedreptăţile de acasă îmi formaseră în primul rând o imagine dezagreabilă despre propria persoană, în consecinţă eram greu de suportat pentru colegi sau parteneri de joacă. Indiferent ce se întâmpla rău în şcoală sau în clasă, eram unul dintre principalii suspecţi. Cu siguranţă aveam o vină sau măcar o urmă de amestec. Catastrofa de proporţii universale s-a produs la episodul cu Felix. Îmi plăcea Felix. Era uşor straniu şi pe undeva îl admiram. Era foarte neîndemânatic şi învăţa foarte bine. Era fiu de profesori universitari, foşti dascăli ai tutorelui meu. Prin clasa a şasea sau a şaptea, jucam în pauze o prostie de alergătură în care unii eram infractori, alţii – miliţieni. Când ne prindeam, ne înghionteam la grămadă şi nimeni nu mai înţelegea nimic. Dintr-o astfel de învălmăşeală, Felix a ieşit cu degetul inelar de la mâna dreaptă fracturat, convins că îl călcasem cu bocancul pe el.

N-am minimalizat niciodată grozăvia faptului în sine, cu atât mai mult cu cât Felix avea o constituţie firavă, era vorba de mâna dreaptă, prima sudare a osului s-a făcut greşit din erori medicale, a avut multă vreme de tras de pe urma incidentului. Dar nu puteam omite că treaba asta se întâmplase într-un accident, într-o joacă tâmpită în care amândoi fusesem implicaţi în egală măsură. Şi el era la fel de convins de asta. Părinţii lui au luat faptul ca atare şi mi-au spus din prima clipă că ştiu că a fost o întâmplare şi că jocul respectiv nu era bun. Nu. Acasă şi în judecata dirigintelui, concluzia a fost că făcusem asta intenţionat, din cine ştie ce invidie faţă de silitorul Felix. La şcoală am fost obligat să mă rad în cap pentru a purta cât mai multă vreme stigmatul „infracţional”. Mi s-a scăzut nota la purtare pe tot anul. La apartamentul 5 sigur s-a lăsat cu dezastru, dar sincer nu-mi aduc aminte detaliile acelui episod. Ce ştiu sigur este că acea întâmplare m-a urmărit în toţi anii următori ai „educaţiei” mele, că referirile la acea „crimă” au apărut de fiecare dată când am cutezat să-mi revendic drepturi şi libertăţi şi că până în ziua de azi mi se aduce aminte despre cum „am nenorocit un om” şi l-am lăsat „infirm pe viaţă”. Iartă-mă, Felix.

Cred că mult mai vinovat mă simt şi azi în faţa Laurei, căreia i-am dat cu o culegere cartonată peste cap şi cu siguranţă a ajuns să poarte ochelari şi din cauza mea. Sau în faţa celeilalte Laura, căreia i-am tăiat cu lama sarafanul uniformei când s-a aplecat să bea apă la cişmeaua din curtea şcolii. Pentru că altfel n-am fost în stare să-i atrag atenţia şi să-i spun că-mi plăcea de ea. Să fi fost vreo legătură între climatul de violenţă permanentă în care îmi dezvoltam personalitatea şi gesturile mele antisociale? Aş avea degeaba treizeci şi opt de ani şi aş demonstra că nu am reuşit să învăţ nimic din toate aceste experienţe dacă aş admite că nu. Cel puţin la fel de grav ca ieşirile mele era că totul era considerat (şi este încă) drept zestre genetică, apucături cu care se pare că mă născusem şi care erau imposibil de corijat. În ciuda metodelor supreme de educare pe care le primeam cu regularitate, în contul des menţionatelor greşeli catastrofale comise de mama mea naturală.

Din fericire, nu am îmbrăţişat niciodată calea violenţei fizice. Am refulat deseori în violenţă verbală şi în gesturi de furie, cu urmări mai mult sau mai puţin grave, cu efecte pe termen mai scurt sau mai lung. O furie uneori oarbă pe mine însumi, revărsată asupra celorlalţi, în care multă vreme mi-am educat reflexul de a identifica potenţiali inamici, potenţiale surse de suferinţă. Cu o predilecţie obsesivă pentru imperfecţiune, pentru criticabil, pentru loc de exercitat poziţionarea incorectă a educatorului, a formatorului, a celui care are prea multe de schimbat în el însuşi ca să nu-şi popună veşnic să-i corecteze pe alţii, de la erori de exprimare până la stil de viaţă sau abordare a propriilor sentimente.

Ştiu că voi nu vă bateţi copiii. Ştiu că voi nu aţi trecut prin astfel de procese în copilăria voastră. Dar poate vă va fi de folos să ţineţi minte că până şi o palmă sau o sudalmă, mai ales când e primită pe nedrept, poate surpa o întreagă personalitate în formare şi că efectele unui asemenea cataclism interior se pot întinde pe un termen imprevizibil şi cu siguranţă nedorit de lung. Şi voi nu veţi avea nici poziţia, nici puterea şi nici priceperea să ajutaţia la reparaţia asta. Contează foarte mult fondul, forma şi climatul pe care un astfel de gest survine în existenţa unui copil. Dar, înainte de asta, încercaţi să vă întrebaţi dacă oare aţi consumat toate celelalte argumente sau metode prin care copilul vostru ar fi trebuit să înveţe că un lucru sau altul nu trebuie făcute. Niciun matur în deplinătatea facultăţilor lui mintale, care a ales să aibă sau să crească un copil, nu cred că ar putea răspunde afirmativ la întrebarea asta. Jur că n-am vrut să vă impresionez şi sper din tot sufletul că povestea mea nu vă lasă vreun iz de tabloid. Sunt pe un drum, aşa cum am scris şi în articolele anterioare. Şi cred că e pentru prima oară când ştiu unde duce. Şi pentru că pot şi sunt convins că merită, decid să vă ofer privilegiul opţiunii de a lua din suvenirurile călătoriei mele ceea ce vă poate fi util, în funcţie de propriile poziţionări faţă de aceste subiecte.

Hai să lăsăm opereta şi eufemismele deoparte… Niciun om nu se îngraşă de fericire. Niciun individ nu înghite compulsiv ca semn de linişte interioară şi de echilibru emoţional sau fizic. Niciun copil, niciun adolescent, niciun matur şi niciun vârstnic nu se îndoapă ca efect comportamental venit dinspre pacea sufletească. Întotdeauna e ceva în neregulă cu faptul că ajungem să mâncăm necontrolat şi să nu mai intrăm în haine, să nu ne mai pese, practic, de corpul nostru.

Clişee. Graşii sunt joviali şi zburdalnici, dar oare putem interpreta asta ca fericire? Pentru că, din start, preconcepţiile sociale îi obligă la acel „extra mile” în efortul de socializare. Graşii nu intră în echipele de fotbal şi grasele nu sunt printre cele mai populare personaje din liceu. Dar uite, alerg, pot să umplu poarta, pot să-mi pun un picior după cap şi uite ce bancuri ştiu şi uite cât de romantică sunt şi uite ce mult râd!!! Tot atâtea pretexte pentru a nu ne preocupa (sau de a substitui lipsa înţelegerii conştiente) de ceea ce ne menţine cu adevărat printre „grei”, de cele mai multe ori presaţi de cei din jur cu batjocuri la adresa „apetitului” nostru neobişnuit. Dacă cineva ar sta un minut şi s-ar întreba serios care sunt mecanismele care ne declanşează cu adevărat lăcomia, probabil că ne-am salva mai devreme, mai repede, mai conştient.

Au spus-o mulţi, deştepţi şi celebri: mâncatul compulsiv nu face decât să ne acopere goluri şi să ne estompeze frustrări care pot veni din absolut oricare colţ al fiinţei noastre emoţionale. Viaţa şi conjunctura, însă, găTesc mereu un pretext mult mai simplu şi mai la o aruncătură de băţ: lăcomia. Copiii „lacomi” sunt puşi la diete (pe care de multe ori ar trebui să le respecte singuri, cu succes), primesc interdicţii şi, în cazuri extreme, chiar bătaie pentru că mănâncă „mai mut decât ar trebui”. Uneori, acest „cât ar trebui” nici măcar nu e măsurat în mod clar, nu are ordin de mărime efectivă pe farfurie şi se presupune că un copil de cinci-şase ani ar trebui să ştie, să înghită conform unor norme de bun simţ transmise, eventual, genetic :) Dacă nu le are, e clar că s-a născut din gene de rahat.

În adolescenţă treaba se complică în mod natural. Un gras complexat din coilărie şi din educaţia primordială, adaugă la bagajul emoţional negativ reprobarea din partea microsocietăţii în care păşeşte cu speranţe şi dorinţe. Adolescentul, prin definiţie, se îndepărtează cât poate de mediul iniţial şi începe să-şi construiască noile alianţe şi contracte sociale. Poate cu greu şi în cazuri rare, un prieten adevărat sau o carte ajung să-i deschidă ochii către interior şi să descopere că, de fapt, nu s-a născut lacom şi că, dincolo de faptul că poate fi un pofticios, pornirile lui se regăsesc în traume, în abandonuri, în blocaje prea timpurii de comunicare, în absenţa empatiei reale şi în câte şi mai câte. Dar nu, în general graşii nu au norocul unor astfel de interacţiuni salvatoare. Apar „metodele”: diete extreme, pilule, demersuri sportive prost girate, multe vizite la toaletă, cu degetele pe gât… Şi anxietate cât cuprinde, că oricum e specifică vârstei.

Maturul gras de afundă inconiştient şi de cele mai multe ori ireversibil în frigiderul salvator. Pentru orice nemulţumire sau înfrângere, va găsi mereu alinare într-un burger, într-o porţie mare de cartofi prăjiţi, în trei-cinci-zece batoane de ciocolată…. Parafrazând minunatul şi atât de simplul raţionament din lumea „Micului prinţ”, dialogul de pe „planeta Grasului” ar fi în mare parte asemănător cu acela purtat cu Beţivul. „De ce eşti trist?” „Pentru că mi-e ruşine.” „De ce ţi-e ruşine?” „Pentru că sunt gras.” „De ce eşti gras?” „Pentru că mănânc mult.” „De ce mănânci mult?” „Pentru că sunt trist.”. Cercul vicios este întreţinut şi de factorul social, dar şi de propriile credinţe limitative. De la un moment înainte, maturul supraponderal devine convins el însuşi că s-a născut lacom şi că asta nu se poate schimba, e în caracterul lui. Că societatea are tot dreptul să-l marginalizeze din cauza acestui „defect” sau „obicei” al lui. În cazuri extreme, am cunoscut maturi care se adâncesc atât de tare în metabolizarea emoţională a tristeţii, încât îşi îmbrăţişează şi îşi proiectează la rang de suprem fals confort nemulţumirea supremă faţă de propriul corp.

Pe de altă parte, graşii sunt atât de des predispuşi trădărilor şi batjocurii, încât de cele mai multe ori devin parteneri foarte loiali şi atenţi cu cei de lângă ei. Mulţi dintre ei trăiesc puternic emoţiile negative ataşate excluderii şi părăsirilor şi devin dependenţi de atenţie şi de semne de apreciere, de confirmări şi de reconfirmări de natură sentimentală, fizică, erotică. Îmi aduc aminte cum, cu ani în urmă, iubita mea supraponderală cu care mă întâlneam pentru prima oară după o lună de preludiu intelectual la distanţă, s-a întors către mine cu sprâncenele ridicate când recepţionerul ne-a întrebat „procedural” pentru câte zile urma să rezervăm camera de la hotel. Ea era pregătită să plece a doua zi sau chiar în aceeaşi zi dacă „nu-ţi plăcea de mine”, aşa cum mi-a mărturisit ulterior. Suntem pregătiţi mereu de respingere şi de eşec, mult mai pregătiţi decât pentru acceptare necondiţionată şi succes. Pentru că pornim de-acolo, de la „porcule, nu mai băga în tine, o să-ţi pun lacăt la frigider!” şi continuăm să ne urlăm nouă înşine refrene generate de convingerea că suntem doar lacomi şi că nu avem măsură.

În cariera mea de mâncău au fost atâtea momente în care mestecam şi ştiam în acelaşi timp că nu-mi mai e foame încă de la primele două înghiţituri… Dar îmi cumpărasem sau îmi comandasem de cinci ori mai multă mâncare decât îmi trebuia. De cele mai multe ori, diferenţa dintre cât îmi trebuia, cât credeam că-mi trebuie şi cât „achiziţionam” era halucinantă. Şi cred că rădăcina acestor diferenţe majore se regăseşte şi în năucitoarea mea „educaţie” alimentară. Nu identific micul dejun ca moment memorabil al vreunei dimineţi din copilărie, dar am flash-uri cu cacao cu lapte şi zahăr şi pâine cu unt şi sare. Le ţin minte pentru contrastul pe care-l caut şi azi uneori.

Pachet în ghiozdan am avut doar o vreme pentru că, în principiu, oricum eram gras şi nu trebuia să mănânc. Aşa că uneori „făceam rost” de mărunţi pentru gogoşi calde, din piaţa de lângă şcoală. „Ineluşul” era 75 de bani. Îmi plăceau fierbinţi, uleioase şi aproape neprăjite la mijloc. Când se întâmpla, rar, să mi se aşeze o farfurie cu mâncare în faţă (de cele mai multe ori mă alimentam singur, timp de o săptămână, din oalele cu mâncare gătită duminică) fie era prea puţin şi nu mă săturam (eram gras, nu trebuia să mănânc normal) şi îmi compensam deficitul în incurisuni ilegale prin frigider, aspru sancţionate la vederea „semnelor” deranjate prin crătiţi şi caserole, fie eram în faţa unui test.

În unele ocazii, primeam porţii mari sau cel puţin considerate ca fiind foarte mari. Astea erau cu titlu de capcană de fiecare dată. Uneori experimentul se făcea deschis, cu titlul de „ia să văd cât eşti în stare să bagi în tine!”. Evident, înghiţeam cu noduri şi mă opream cu respect după câteva îmbucături, ca să ieşim bine la inspecţie, ştiind că va veni şi momentul la care voi scăpa neobservat în frigider (înghiţeam direct din frigider, cu uşa deschisă, fără să mestec prea mult şi cu urechile ciulite la orice mişcare din afara bucătăriei). În alte cazuri, „testul” era pe furiş, cu priviri aţintite evaluator din alte colţuri ale încăperii. Când terminam de şters şi ultima urmă de sos de pe farfurie cu ultima bucăţică de pâine de pe masă, venea şi urletul grăitor că iar picasem testul şi că nu reuşisem să apreciez cu exactitate cât ar fi trebuit să îngurgitez.

Dezvoltasem tehnici speciale. Ajunsesem să deschid uşa scârţâitoare a frigiderului fără aproape niciun sunet. Începeam prin a-mi vârî degetele în manşonul magnetic de cauciuc din jurul uşii, o mână în partea de sus şi una pe laterală. Trăgeam prima oară brusc, cu ambele mâini, astfel încât cauciucul să nu se dezlipească treptat de corpul frigiderului, ci tot odată. Zgomot făcea, dar nu unul ascuţit, scârţâit, ci mai grav, confundabil cu acela făcut, de exemplu, de o carte groasă căzută pe covor. Oricum, estompam din start eventualele sunete dând drumul la apa de la chiuvetă. Vorbeam cu gura plină din ce în ce mai clar şi reuşisem la un moment dat să înghit într-o secundă tot ce aveam în gură. Urletul venea consecvent, de pe canapeaua din sufragerie: „Viorrrel! Ce faci la bucătărrrrie?” Secundă, gogălţ, aer în piept „Beau apă!”. Şi uneori chiar beam, ca să pot înghiţi mai rapid. Când eram pus să deschid gura pentru verificări, chiar dacă semnele de pe limbă mă trădau şi generau o nouă poceală, măcar ştiam că înghiţisem şi că 1. cantitatea nu putea fi apreciată exact şi 2. păpica era la mine!

Încă mi se mai întâmplă să mănânc uneori mai mult decât mi-ar trebui, dar am ani mulţi de când nu m-am mai ridicat de la masă simţind că, dacă mai înghit un bob de orez, plesnesc. Nu sunt nici azi vreun filiform, încăpăţânarea mea inconştientă de a trăi şi de a supravieţui în ciuda auspiciilor apariţiei mele pe lume (2.9 kg, cu cordonul ombilical răsucit de două ori în jurul gâtului, vânăt la culoare şi cu pielea ridată, mototolită) m-a tradus într-un individ masiv, care sub 90 de kilograme ar arăta chiar dubios. Şi empatizez cu graşii. Şi încă îmi recunosc un fel de kink reminiscent al atracţiei mele evidente pentru femeile rubiconde. Dincolo de atracţia fizică, de umorul lor şi de calităţile umane ce nu ţin cont de greutate ori rasă, am găsit mereu în ele acel amestec de tristeţe şi dezechilibru emoţional pe care pe de-o parte l-am îmbrăţişat cu tandreţe, pe de alta l-am bruscat, l-am admonestat şi l-am cerut schimbat neacceptând că cer imposibilul. Acelaşi amestec pe care l-am iubit şi l-am urât în egală măsură în mine însumi şi pe care încă mă preocup să-l vindec şi să-l iubesc necondiţionat. 

Calea Bucureşti

Cred că mulţi ani am spus cui a avut timp să audă că sunt două categorii de personaje pe care nu le suport în adevăratul sens al cuvântului: gardienii publici şi vecinii. Pe primii i-a generat sistemul administraţiei locale prin anii ’90. Concursul de admitere în rândurile celor care aveau să devină mai apoi „poliţia comunitară” prevăzuse două cerinţe: aspect fizic plăcut şi cunoştinţe de gramatică a limbii române. Majoritatea celor care ajunseseră mai apoi pe străzile oraşelor nu întruneau niciuna dintre cele două aşazise condiţii, dar mulţi purtau pistol, aparat cu şocuri electrice sau măcar spray cu piper (celebrul „şprei paralizant”). Au fost multe situaţii în care şi-au depăşit cu mult atribuţiile, unii ar fi picat din start cel mai ieştin test psihologic, erau aroganţi şi nu suportau rockerii. De-aici, diverse divergenţe. Per total, erau inutili, dar deranjau.

Vecinii, însă, au o poveste mult mai complicată. Viesparul de pe Calea Bucureşti ştia tot, afla tot, întreba despre tot şi bârfea tot. Şi nu numai atât. În multele apartamente închiriate în Bucureşti vreme de unsprezece ani habar n-aveam cine-mi sunt vecinii, iar descinderile mele la „asociaţie”, pentru plata utilităţilor, au fost de cele mai multe ori cu scântei. Când ne-am stabilizat în apartamentul închiriat cu rate la bancă a fost şi mai grav. Motivele aparente erau multe şi ar fi prea mult de povestit, însă baza lor era în vechea şi puternica mea repulsie pentru specia „vecin”, generată de cei optsprezece ani obidiţi la blocul 34. „Ce faci? De unde vii? În ce clasă mai eşti? Ce-ai în sacoşă? De unde ai cumpărat pâine? De ce ţipai ieri, pe la nouă seara? Ce-ai pe faţă? Te-a bătut domnişoara profesor?” Băgăcioşi? O, nu… Invazivi? La cote superioare, unii dintre ei. Personaje? Mină de aur…

La parter, pe scara mea, erau Gheboienii, Smadu şi Pătruţii. Gheboienii s-au mutat la un moment dat la ţară („unde le e locul, ale dracului de neamuri proaste!”) şi au fost înocuiţi de Stăneşti. Pe Gheboieni (cum sună „The Gheboyans”? :D) îi ţin minte puţin. Ea avea o voce înaltă şi lăbărţată, de soprană puţin surdă. Umbla îmbrăcată mai mult în capot şi ţin minte că era bătrână. El era foarte amuzant, mă prindea prin faţa blocului sua la scară şi mă gâdila, mă prindea în braţe şi îmi înroşea obrajii frecându-şi barba aspră de faţa mea.  Nici nu ştiam dacă să mă feresc din cauza usturimii sau să mă bucur de atenţia pe care mi-o dădea. Smadu (Smazii) erau şi ei foarte diferiţi ca şi cuplu. Ea era rezervată şi tăcută. El era ursuz când era treaz, roşu ca focul şi foarte zâmbăreţ când bea.

Era pescar înrăit şi, dacă nu avea timp să meargă la vreun loc serios de dat la peşte, îl găseai pe Podul Viilor, cu băţul direct în Argeş. Cred că şi prindea câte ceva, altfel nu pricep de ce ar fi prăjit peşte de câteva ori pe săptămână. Ştiam asta pentru că deschideau uşa d ela intrarea în apartament şi scara se umplea de fum şi de miros. Uneori plăcut, de cele mai multe ori nu. Asta avea să mă marcheze profund şi, de fiecare dată când am reîntâlnit obiceiul ăsta în alte părţi, am ripostat aşa cum se întâmpla în casa în care am copilărit: cu drăcuieli, cu insulte şi trimiteri la originile „ţărăneşti”, cu îndemnuri la întoarcerea contravenienţelor în mediul rural, „lua-v-ar dracu’ de ţoape!”) Pe Smadu îl terorizam toamna când, chiar dacă nu aveam habar de Halloween, făceam felinare din dovleci şi le bălăbăneam în dreptul ferestrelor lui. Într-o noapte a ieşit cu biciul la noi.

Despre Pătruţi am mai amintit în mare, în capitolul dedicat vecinilor tineri. Mama Pătruţ Avea un nume unic, Veana. Era muncitoare parcă la o fabrică de confecţii şi lucra în trei schimburi. Vorbea gâtuit şi cu accent. Tatăl pătruţ era maaaare, cu un cap enorm şi o chelie memorabilă. De la un timp a apărut destul de rar prin bloc. Cu Stăneştii, însă, am o poveste dementă. Stăneştii erau micuţi şi rotofei. Ea cred că fusese o mare frumuseţe, el nu. Ei nu mai ştiu cum i se spunea, era fumătoare de competiţie şi bârfitoare olimpică. El, Tataie Luţă, trecea drept un mutălău de performanţă. Sâsâit, voce mică, moţ la bască, servietă jerpelită şi pas săltat. Nu-l auzeai, nu-l vedeai decât rar. Mijea ochii parcă încercând să-şi amintească mereu ce voia să spună. La un moment dat, la noi, la apartamentul 5, a apărut un câine. Max. Pentru că stătea ore lungi singur în casă, închis între cele patru uşi ale holului de la intrare, pe Max îl apucau pandaliile şi lătra cât îl ţineau bojocii. Max a fost un căţel atât de chinuit din punctul ăsta de vedere, încât am decis să nu mai deţin un câine decât în momentul în care voi avea o curte şi mult timp cu el.

Dar să revenim la Tataie Luţă. Întâi s-a apucat să strângă semnături de la vecini pentru a convinge vreo autoritate că Max face viaţa comunităţii un calvar. Nu i-a ieşit. Apoi au apărut alte simptome. De câteva ori pe săptămână, pe casa scării apăreau rahat şi pipi. De cele mai multe ori pe la uşile altor vecini şi pe rândul principal de trepte (16 la număr), de la parter la etajul I, unde sălăşluiam noi, „Fam. Prof.” (aşa scria pe uşă). Deci Max. Băi, vecini, dar un câine nu face şi nr. 1 şi nr. 2 în acelaşi loc! Şi niciodată pe o suprafaţă tare, plană, deschisă! Şi dă-o-n Doamne iartă-mă, că miroase şi arată a rahat de om! Nimic. Tragedie comunitară. L-am prins într-o seară de pândă. Tataie Luţă a ieşit tacticos, în izmene, întâi până la uşa scării, să verifice dacă vine cineva. S-a întors în bârlog, a ieşit cu o oală de noapte cu ambele „materii” şi fleoşc! pe uşa Pătruţilor. Scandal, te-am prins, pune mâna pă el! S-a baricadat în apartament şi după câteva zile a început să răspândească zvonul că o să ne dea în judecată pentru calomnie. Nu ne-a dat, dar de fiecare dată când l-am mai văzut pe la bloc şi l-am prins singur mi-am jucat cu bucurie rolul demenţei de care mă acuza pe la bârfe. Mă făceam că-l muşc de nas şi îl înjuram macabru.

La noi pe etaj au fost întâi Ştefan, cu el ceva colonel de armată parcă. Nu mi-i amintesc prea clar. Călin erau şi ei foarte rezervaţi şi neobservaţi, mai puţin fetiţa lor, Cristina, căreia îi plăcea viaţa. Mi se spusese foarte devreme că face „chestii” cu băieţi şi îi acordam un interes special. Camera ei avea un perete comun cu a noastră şi mulţi ani am visat la o găurică prin care să pot avea acces în acel univers îngrozitor de tentant. Voiam să ştiu ce se întâmpla înainte să sară băieţii ăia pe geam de la etajul I când Martin, Domnul Călin, venea acasă inopinat. Într-o noapte mi-am făcut şi un dispozitiv cu oglindă, din tuburi de-alea pentru cornete. N-am reuşit să văd nimic, aşa că am scimbat oglinda cu un mic panou adeziv şi i-am furat ţigările de pe pervaz.

Tanti Lopi… Penelopa Negoiţă… Tiiii….ce de amintiri. Penelopi era foarte des la noi în casă. Dădea lecţii de bucătărie, de educaţie, de viaţă în general. Cafele şi tutun cât încăpeau între pereţii bucătăriei, câte o ţuiculiţă cu dărnicie uneori, poveşti şi bârfe cât trei telenovele de-alea serioase. Era inamicul meu declarat, probabil instruit să mă trateze cu scârbă şi dezaprobare de fiecare dată când îi cădeam sub ochi. Erau ochii care mă puteau spiona şi pe partea cealaltă a blocului, unde noi nu aveam ferestre şi mă pâra de fiecare dată cu abnegaţie şi înflorituri. Cred că se simţea oarecum responsabilă de educaţia mea şi uneori, la cafea şi ţuiculiţă, cred că trasa şi sarcini în direcţia asta. O auzeam povestind uneori chiar şi despre întâmplările din propria familie, despre beţiile consortului sau despre picanteriile fiicei sale, Rodicuţa. Am tras multe de pe urma pârelor cu care se înfiinţa la noi în bucătărie, uneori fără să bată la uşă. Intra direct dacă uşa nu era blocată.

La „trei” mi-o amintesc pe Doamna Uleia, care era tare drăguţă şi rezervată, îmi zâmbea de fiecare dată şi era printre puţinii vecini care nu mă tratau cu dispreţ. Cea mai puternică amintire cu ea m-a marcat prin ricoşeu pentru că nu eu am fost protagonistul, ci fratele meu, însă ricoşeul plesnea de fiecare dată măcar marginal. Stăteam într-o după-amiază în faţa blocului şi Doamna Uleia a venit de la serviciu, parcă să zic că era asistent medical la dispensarul unde eram arondaţi. Era la puţin de tot după ce murise Aura, mama mea, iar instrucţiunile erau clare: nu aveam voie să primim absolut nimic de la nimeni, pentru că orice gest de felul ăsta era din capul locului un semn de milă pentru „orfanii” care eram. Şi vecina ne-a oferit o ciocolată. Cred că o primise la dispensar, era atât de celebra ciocolată „chinezească”, în ambalaj alb cu negru, cu pictograme, şi staniol moale. Bună în draci. Şi fratele meu a primit-o. Cred că am mâncat-o împreună, dar el a ţinut să mărturisească despre încălcarea „legii”. A mâncat o bătaie memorabilă, cu făcăleţul de mămăligă adeseori ţintit cu precizie la coate şi în laterala exterioară a genunchilor. Să doară. Să ţină minte. Să nu mai facă. Să se jure că nu va mai primi niciodată nimic de pomană, „cerşetorii dracului”.

Tot la etajul acela era Popescu, profesorul de Geografie. Pâinea lui Dumnezeu. Vorbea atât de frumos, povestea atât de pasionat despre munţi şi vulcani şi oceane, dădea note atât de mari pe degeaba şi nu se supăra niciodată. O singură dată l-am văzut cu adevărat nervos, când a spălat singur rahatul de pe scări în vremea operaţiunii „Max” a lui Tataie Luţă. La noi în casă era privit cu suspiciune. Pentru că dădea note bune indiferent de situaţie, trecea drept un dascăl prost. La scara B era Doamna Zărnescu, mărunţică şi nu foarte guralivă. Mă întreba invariabil „Tu în ce clasă mai eşti?” şi „Ce mai face domnişoara profesor?”. Săndica avea multe pisici şi mirosea a casă cu pisici. Familia Ancuţa era destul de interesantă. El aparent mult mai în vârstă decât ea, un tip care tăcea mult şi cred că avea preocupări destul de savante. Ea – o fostă divă de urbe mică, planturoasă, cu păr vopsit negru, ochi albaştri, cu alură şi gesturi de artistă de operă. Acasă mi se spusese că fusese mare curtezană, că-i plăceau băieţii tineri şi asta era, desigur, foarte incitant pentru mine. O priveam cu poftă şi de fiecare dată încercam să-mi dau seama dacă în zâmbetul ei nu era şi vreo urmă de dorinţă pentru gânsacul rotofei, negricios şi zgăriat pe faţă care îi admira pe ascuns formele rubiconde.

Alin şi Cristina erau nepoţii unei alte familii de pe scara B. Pentru că treabuia să încep să-mi exersez cumva experienţa de agresor, Alin era de multe ori victima răzbunărilor mele de toate felurile. Îl băteam, îi luam jucăriile, îl scuipam şi în general îi făceam viaţa un calvar. Era mai mic, mai firav, mai credul decât mine, deci era perfect… Amândoi mă scoteau din cirulaţie numindu-mă „orfan”, realitate pe care cu cât o auzeam mai des acasă, cu atât mai tare o uram. La scara C era Gogoncea, spaima copiilor din curtea blocului vreme de câţiva ani. Straşnc apărător al „orei de linişte”, ne hăituia pe-afară, ne măscărea cum îi venea la gură şi, desigur, ne pâra „autorităţilor”. Cum la mine ştia că de fiecare dată se lasă cu omor, avea o preferinţă satanică să mă observe şi să mă raporteze. Doamna Arsenescu era profesoară de Română şi am făcut câteva zile d emeditaţie cu dumneaei înainte de admiterea la liceu. Până în ziua de azi îmi aduc aminte cu ruşine că într-o zi îmi miroaeau ciorapii atât de profund, încât biata femeie a deschis geamurile de la sufragerie în mai multe rânduri, privind oripilată la toţi cei trei şcolari, parcă încercând să identifice „sursa”.

Din blocul „din spate” merită să amintesc două exemplare. Teofilia (Teo), mama Lidioarei, şi ea un personaj al textului despre copiii de la bloc) era cealaltă vecină foarte apropiat, după Penelopa. Dimineaţa îşi anunţa viztita la cafea încă de când ajungea pe aleea din faţa ferestrelor, cu ţipăt prelung şi menţiuni evidente: „Hai că viiiiin! Am făcut cafeluţaaaa!/Ai făcut cefeaaauaaaa?”. În multe dimineţi m-am trezit în piţigăiala asta prelungită care-mi zgâria somnul. Nu avea importanţă dacă aveam sau nu treabă sau şcoală. Trebia să am. Trebuia să mă trezesc cât mai devreme, să nu cumva să dorm „ca o beşniţă”. Nici acum nu ştiu de unde vine apelativul ăsta rotund şi bulbucat, de o viaţă îl vizualizez ca pe o băşică păroasă, care trage pârţuri şi nu are nici cap, nici mâini, nici picioare, dar se deplasează foarte lent, cu o rostogolire abia sesizabilă.

Teo era şi ea o sursă de încredere pentru bârfele zilei şi lecţiile de bucătărie şi educaţie pe care le distribuia cu dărnicie. Dar nu venea doar în zori. Venea uneori şi noaptea, după zece sau unsprezece, şoptind sonor în faţa ferestrelor: „hhhhaaaaaai ţigăăăări? hhhhai că vhiiin la o ţigăricăăăăhhh!”. Şi venea. Dinu, soţul, era „sculer-matriţer” sau „vidanjeur” sau „strungar”. Deci nasol, din unctul de vedere al intelectualilor care eram noi. Şi nici cu Teofilia nu pricepeam exact care-i treaba pentru că, în ciuda prezenţei ei foarte des la noi în bucătărie, în răstimpuri era „fostă puşcăriaşă” şi cu siguranţă un om de nimic.

E posibil să fi ştiut nişte (multe) dedesubturi ale lucrurilor care se întâmplau sau se întâmplaseră la noi în casă, parcă să zic că avea o relaţie veche cu soţia lui Tata Mircea şi cred că uneori era bănuită de „disclosure” în ciuda aparentei prietenii. Mie mi se părea amuzantă, deşi era greu de suportat mai ales când „Lidioara a luat premiu, tu n-ai luat”. Uneori m-a ajutat aplanând scandaluri în desfăşurare, distrăgând atenţia cu invaziunile ei zgomotoase. Înclin să cred că tot ea a făcut oarecum rătăcit doarul meu de recrutare pentru că în anii de studenţie, în care colegii mei dădeau ciclic cu subsemnatul pe la comisariat, pe mine nu m-a căutat nimeni. Ea lucra acolo, ca asistent medical. Neştiute sunt căile…

Din acelaşi bloc îi mai şterg de praf pe Ioneşti, personaje ale aceleiaşi galerii despre care nu ştiam când erau „ţărani de la Oarja” şi când redeveneau nişte exemple de „oameni de ispravă”. Ea era la fel de curioasă şi de atentă la mişcările mele prin casă şi prin curtea blocului. Mă pândea din spatele perdelelor, uneori am surprins-o uitându-se la noi în casă cu un binoclu. Ea nu ne vizita prea des, eu ţin minte că am fost de mai multe ori la ei la masă, în sufrageria plină de bibelouri şi macrame-uri care decorau mobilele cu furnir lucios. M-a văzut într-o zi, pe la cincisprezece ani, fumând pe balcon. Am susţinut până în pânzele albe că e chioară şi răuvoitoare şi că, fiind iarnă, a confundat aburul de la frig cu fum de ţigară. În definitiv, ţigările, scrumul, fumul şi mirosul lor au fost un element omniprezent al copilăriei mele de la apartamentul 5, iar îndemnurile repetate de genul „dacă vrei să fumezi, să fumezi acasă, să nu te vadă vecinii” mi-au dat de foarte devreme o perpectivă foarte permisivă asupra acestui obicei pe care l-am permanentizat de la paisprezece ani. De multe ori m-am rătăcit în halucinaţia dintre „ai voie să fumezi” şi „îţi interzic să mănânci”, dintre „n-ai ce să cauţi la balul bobocilor sau la bairam cu colegii” şi „dacă te duci să faci sex, să nu umbli noaptea pe străzi, să vii de dimineaţă”. Şi cât „sex” am făcut cel puţin în clasa a douăsprezecea, când se întâmplau cele mai tari petreceri din liceu…

Cred că zilele astea sunt într-o legătură profundă cu personajele copilăriei mele de la Piteşti. După episodul anterior, parcă o întreagă paradă  mi se perindă prin memorie şi atâtea feţe vechi se iţesc de prin cotloane aparent adormite ale memoriei. Şi apoi figurile nasc fapte, istorioare cu cap şi coadă, situaţii, întâmplări. Sunt multe şi de toate felurile, aşa că astăzi voi scrie despre cei tineri, copiii din curtea blocului. Şi aici trebuie să-i împart în două categorii, pentru că acei ani s-au desfăşurat „în faţa” şi „în spatele” blocului, adică pe partea cu ferestrele apartamentului şi pe partea cu uşa scării. În principiu, pe partea cu ferestrele aveam mai degrabă voie să mă joc. Pe partea cealaltă nu puteam fi zărit de la geam, ceea ce întotdeauna putea naşte (şi adesea declanşa) scandaluri – monstru. Cel mai enervant era la „pititea” (numele sub care am jucat noi „v-aţi-ascunselea”), când trebuia să ies de oriunde aş fi fost şi să răspund prompt la primul „Viorel!” urlat de la fereastră. Dacă răspunsul meu venea la al doilea sau al treilea „apel”, mă asiguram automat de o bătaie, o pedeapsă pe termen mediu sau măcar de eternul şi invariabilul „marrrrşîncasă!”

Bun. Deci era Dani. Stătea în blocul „din spate”, la etajul al patrulea. Cred că mi-era un fel de „cel mai bun prieten” în ciuda faptului că nici nu eram în stare şi nici nu prea aveam voie să deţin aşa ceva. În principiu, oricine mi-ar fi arătat semne de amiciţie devenea automat susceptibil de milă sau condescendenţă amicală pentru condiţia mea socială. Asta pe de-o parte. Pe de alta, părinţii lor erau veşnic etichetaţi sau judecaţi la noi în casă. Nu cred să fi fost vreunul demn de admiraţie din perspectiva de dincoace de pereţii apartamentului cu trei camere, semidecomandat. Dani era blond, pistruiat şi cu ochi albaştri. Infinit mai bine îmbrăcat decât mine şi, în general, un băiat curăţel. Îi plăcea să se joace cu mine, mă striga la geam să ies afară şi cred că şi vorbeam câte ceva. Ţin minte că aveam des perioade în care nu ne vorbeam, în funcţie de gradul meu general de dezirabilitate printre cei de pe acea parte a blocului. Învăţa bine, la un moment dat parcă a ajuns la clubul oarecum ilegal de Karate tradiţional al lui Şerban Valeca. Acasă mi se spunea mereu că e înfiat, treabă care mie nici nu-mi dădea, nici nu-mi lua. Dar poziţionarea asta îmi cerea mie să fiu măcar la fel  de bun ca el la şcoală, ceea ce nu cred că mi-a ieşit niciodată. Nu aveam voie să primesc copii în casă, dar uneori ne jucam la el. Până într-o zi când, după ce a primit instrucţiuni ca asta să nu se mai întâmple, i-am luat la şuturi preşul de la uşă până jos, în faţa blocului.

Tot în blocul vecin era Lidioara. Fata unui personaj despre care vă voi spune în capitolul dedicat maturilor din vecini. Era ceva ciudat cu fetiţa asta în ceea ce priveşte, din nou, poziţionarea veşnic schimbătoare pe care ar fi trebuit s-o adopt conform „instrucţiunilor”. Lidioara era când „fata puşcăriaşei”, când „toanta lui Teofilia”, când altă „premiantă” al cărei exemplu ar fi trebuit să-l urmez. Finalurile de trimestru şi de an şcolar o aduceau mereu pe Lidia în casă, ca model aproape halucinant. Adică ea, o toantă şi un copil cu un părinte care „a făcut puşcărie pentru avorturi ilegale”, putea să ia premiu aproape de fiecare dată, iar eu nu. Lidia avea şi ea partea ei de supliciu când venea vorba de batjocură publică. Strigătul preferat al mamei ei era „Lidioara, treci dragă în casă să te spăl, că ai făcut clăbuci la cur de-atâta joacă!”. Lidia a crescut înaltă, cu picioare lungi şi zvelte, sâni frumoşi şi un fund bombat. Cred că a făcut parte din pleiada primelor mele fantezii erotice ascunse.

Pe aceeaşi parte mai ţin minte un grup de fetiţe, un fel de personaj colectiv care mă trata cu o amiciţie distantă şi cu răceală probabil alimentată de poveştile primite de la părinţii şi bunicii lor despre ce/cine eram şi de unde veneam. Oana, care mai apoi cred că s-a mutat pe la Arad cu părinţii şi care mai apărea doar în vacanţe. Surorile Verdete, Ana şi Sanda, urâte şi având aerul unor domnişoare de pension cărora cuminţenia imobilă părea să le fi fost transmisă dimpreună cu teama că zâmbetul sau zburdălnicia ar fi fost în rândul păcatelor de moarte. Surorile Olivia şi Andreea, nepoatele „lu’ madam Dulgheru”, amândouă cu defecte de vorbire şi cu totul nesuferite. Teodora, probabil cea mai drăcoasă dintre componentele grupului, şi ea o nepoată crescută de bunici şi mai apoi vizitatoare de vacanţă. Ţin minte că uneori celelalte o numeau „stricată”, probabil de pe urma cine ştie căror poveşti auzite prin casele lor. Angi Boambeş, sora lui Andrei, îmi plăcea cel mai mult. Pentru că era grăsuţă, băieţoasă, avea strungăreaţă şi a acceptat să nu se mai joace cu mine abia după ce bunicii ei au convins-o că, pentru că stătusem în spital pentru o răceală puternică şi mi se umflaseră ganglionii, eram potenţial purtător de alţi microbi periculoşi. Aşa că mi-a zis şi am fost de acord cu ea. Probabil că a fost important felul în care mi-a zis-o.

Andrei, fratele ei, era un individ la fel de simpatic. Cu un an sau doi mai mare decât mine, de cele mai multe ori mă trata ca pe o ciudăţenie. Dintre toţi băieţii „din gaşcă”, el părea cel mai curios în legătură cu traiul meu de dincoace de geamuri, care de cele mai multe ori devenea parte din cotidianul cartierului prin efectele sonore sau chiar prin „preludiile” de facto, desfăşurate în curtea blocului. Mai era „Şulă”, tot un Daniel. Un fel de tolomac despre care toţi spuneau că e tocilar, ieşea din casă mai rar şi cred că era cel mai stângaci la joacă sau la alergat. Adică mai rău decât mine, ceea ce era o adevărată performanţă. Mie mi se părea un individ interesant, citea mult şi ştia multe despre al doilea război modial, cred că era oarecum fascinat de cultura germană şi parcă să zic că vorbea şi neţeşte.

L-am lăsat la sfârşitul „spatelui blocului” pe Costel pentru că face, oarecum, trecerea către partea cealaltă. Costel era vecin cu mine de scară. Stătea la parter. Avea două surori: Mariana, care cred că suferea de ceva retard pentru că vorbea împleticit şi cred că fusese automat înscrisă într-o şcoală specială, şi Camelia, o femeie mare, cu privire dispreţuitoare, care cred că la un moemnt dat s-a mutat din casa lor. În casa lor erau deseori scandaluri, ceea ce-i plasa pe locul doi, după noi, în topul apartamentelor zgomotoase din bloc. Costel era astmatic, deseori îl vedeam folosind pompa (pe care o ştiam atât de bine de la mama mea, indisolubil legată de imaginea ei în cele mai vechi amintiri ale mele) şi în vacanţe mergea gratis în sanatoriile de pe lângă salinele de prin ţară.

Cu Costel eram când prieten, când duşman de moarte. Mi-am luat atâta bătaie de la el în toată copilăria, încât mult după ce am plecat din Piteşti şi nu l-am mai văzut, îmi imaginam cum îl întâlnesc pe stradă şi îl calc în picioare. La noi în casă se vorbea foarte urât despre familia lor şi el ştia asta, era tratat cu mult dispreţ al cărui efecte le simţeam foarte des, prin cotonogelile pe care le primeam de la el. Într-o zi l-am lăsat singur la noi în casă, în ciuda tuturor avertismentelor de a nu primi pe nimeni. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu cred că aveam mai mult de zece ani. A furat tot ce i-a picat sub ochi: clasoare cu timbre (neştampilate, cumpărate cu religiozitate în fiecare lună de la magazinul Filatelia, serii complete şi coliţe de toate felurile) mingi de tenis de câmp, colecţii de surprize cu maşini, bile de pingpong, palete, maşinuţe faine de metal… La descoperirea veştii, „gardianul” meu a năvălit peste el în casa lor, a recuperat mare parte din pagubă şi l-a bătut muncitoreşte câteva zeci de minute, în lipsa mamei lui plecată la serviciu. Cred că am fost aproape invidios pentru asta, un asemenea tratament îmi era rezervat doar mie…

Ani de zile, Costel (Tractor după poreclă, uneori îşi punea pe cap o jumătate de minge tăiată şi imita mersul şi zgomotele unui tractor) m-a hăituit ca să-şi scoată pârleala acelui masacru. Mama lui n-a depus plângere la poliţie pentru că, parcă să zic, Costel mai vizitase în treacăt perspectiva şcolii de corecţie, spectru la fel de prezent ca ameninţarea orfelinatului în toţi anii copilăriei mele. Cum mă prindea, cum mă lua la şuturi şi pumni direct în faţă. Ştia că sunt familiarizat cu pedepsele corporale şi că nu i se poate întâmpla nimic mai tragic decât ceea ce încasase deja la episodul cu furtul. Cred că, pe undeva, încerca să provoace o nouă ocazie în care să-şi ia revanşa faţă de acel moment. Şi, cum asta întârzia, exersa pe mine.

De la un moment încolo, şi-a găsit şi un partener de distracţie. Pe Remus Busuioc, nepotul temutului domn Gogoncea, multă vreme spaima blocului. Remus ăsta apăruse prin zonă în urma mutării familiei lui în cartierul nou Popa Şapcă, ridicat pe terenul fostei mari ţigănii a oraşului. Nu-l văzusem niciodată, însă de când a apărut şi până a terminat liceul, din „curva aia de mă-ta” şi din „evreu împuţit” nu m-a scos. La un moment dat am fost colegi de grupă la clubul de Shotokan din liceu şi era de multe ori bătaia de joc a antrenorului şi a secunzilor săi. Pentru că fusesem martor la mai multe momente ridicole cu el pe post de protagonist, îşi exersa uneori loviturile de picior pe faţa mea în timp ce prietenul lui, Tractor, mă imobiliza. Mulţi ani mai târziu, când el deja lucra pentru un mare operator de telecomunicaţii şi devenise un loial vânzător pe conturi corporate, am aflat de la o cunoştină comună că împreună cu mai mulţi prieteni identificase mormântul mamei şi al bunicilor mei şi că urinase pe el pentru cine ştie ce satisfacţie hrănită de imaginaţia lui din care fanteziile fasciste nu lipseau. La rândul meu, uneori mi-am imaginat cum îl ademenesc într-un subsol unde nişte gorile plătite îl leagă de un scaun, după care eu vin, îl dezleg la ochi şi… neah… n-are niciun rost…

Anca făcea pipi pe ea. Până târziu. Suferea de enurezis şi mânca la fel de multă bătaie ca mine. Mă jucam cu ea prin curtea blocului până i se umezeau pantalonii şi începea să miroasă urât. Peste asta nu puteam trece în ruptul capului şi fugeam mâncând pământul. La fel ca mine, era adunată de pe-afară cu drăcuieli şi blesteme dar, spre deosebire de mine, ea riposta identic. Similitudinile copilăriei noastre mă făceau uneori să-mi imaginez cum vom fugi împreună, cum vom scăpa de toată urgia şi ne vom juca fără griji. Ea a exersat fuga de-acasă de mai multe ori, eu o singură dată. Mama ei era divorţată, cu ceva averi potenţiale pe la Horezu şi cu un post de proiectant care cred că îi era suficient pentru blănurile orbitoare pe care le purta iarna. Era grasă, cochetă, fardată puternic şi avea o voce piţigăiată, cu accente plângăcioase. Anca, în schimb, era îmbrăcată prost, mai prost ca mine. Am încetat să-i mai caut compania la joacă, însă, când am auzit poveşti despre cum maltrata căţeii şi pisicile de prin zonă. Când n-a mai făcut pipi pe ea, Anca a devenit şi ea o femeie stânjenitor de atrăgătoare însă n-am reuşit niciodată s-o văd altfel decât cu pantalonii uzi la fund şi ţinând în mână un pisoi de câteva săptămâni, înfipt într-un băţ.

George şi Cosmin, aproape niciodată separaţi. Stăteau în celălalt bloc vecin, ultimul de pe strada noastră. George era la clasa paralelă, de aceeaşi vârstă, la aceeaşi şcoală la care învăţam. Micuţ, firav, un suflet foarte larg şi unul dintre copiii care nu cred că mă judecau prea mult pentru ce reprezentam eu printre vecini. E posibil ca asta să se fi datorat, în general, părinţilor colegilor mei de joacă. Părinţii lui George erau oameni foarte simpli şi tăcuţi, aproape neobservaţi, fără pretenţii sau aere. Sigur că am avut şi cu el conflicte, dar cred că mama lui nu m-a admonestat niciodată cu apelative gen „orfan” sau „vegabond”, destul de prezente în vocabularul celorlalţi vecini. Cozmin era la fel de liniştit. Cu el mă băteam mai mult din spirit sportiv. M-a încăierat de mai multe ori doar ca să-şi demonstreze că poate doborî un individ de aproape aceeaşi vârstă cu el, dar mult mai masiv. L-am dovedit şi eu de câteva ori, când a pretextat că am învins din cauză că fie purta nişte pantaloni noi, fie îi fusese teamă să nu-şi zgârie ceasul de la mână. Un lucru era sigur: ne uneam toţi (adică ne luam bătaie în grup de cele mai multe ori) în opoziţie cu copiii ţiganilor din Popa Şapcă. Eu eram uşor de neutralizat în momentele de genul ăsta. Deveneam complet necombatant în faţa armei principale a inamicului din ţigănie: scuipatul. Mă apucau instantaneu icnetele şi aproape că nici nu mai simţeam durerile loviturilor ce urmau, eram prea ocupat să-mi vomit maţele. Şi asta, ciudat, în condiţiile în care acasă primeam antrenament susţinut în sensul ăsta. Scuipaţii pe faţă şi uneori în gură erau adesea parte integrantă din metodele de coerciţie menite, probabil, să-mi îmbunătăţească performanţele şcolare sau să-mi diminueze apetitul aparent de nestăvilit.

Cătălina. Hm… Te scuturi de paragraful anterior şi zâmbeşti puţin? :) Cătă… Ei îi revine norişorul uneia dintre primele şi devoratoarele iubiri ale copilăriei, cu urmări profunde în adolescenţa mea târzie/întârziată. Cătălina era un copil frumos şi cuminte. Cel mai frumos şi cel mai cuminte din curtea aia dintre blocuri. Familia ei avea şi ea „episodul” bine zugrăvit la noi în casă, cu poveşti de dragoste aparent împărtăşite dar modificate de personaje apărute pe parcurs, cu „păcăleli” ale căror sensuri aveam să le pricep mult mai târziu. Am crescut cam în acelaşi timp, eu privind-o cu stânjeneală şi ruşine pentru ceea ce eram eu convins să cred că sunt în comparaţie cu ea, ea probabil prospectându-mă uneori cu multă curiozitate pentru ceea ce păream să fiu dincolo de realităţile vecinătăţii şi alteori cu tristeţe sau compasiune pentru ceea ce auzea şi vedea în legătură cu mine. Dar Cătălina a crescut să descopere şi să se descopere dincolo de educaţia riguroasă, dar lipsită de mari traume. Şi a ştiut că eu eram cel care, după o grămadă de ani în care ne ştiam „de la bloc”, i-am scris prima epistolă de dragoste ca venind din partea „unui prieten” care aparent se îndrăgostise de ea la prima vedere. Şi Cătă, premianta şi delicata fetiţă-model de sârguinţă şi cuminţenie, a acceptat să ne plimbăm prin parc, să ne ţinem de mână, să pretexteze diverse prostii ca să poată dormi „la bunica”, din casa căreia ieşea noaptea pe ascuns ca să stea cu mine de vorbă „la bancă”. Ba chiar să meargă cu noi, pramatiile, la furat pepeni din piaţă, una dintre marile distracţii estivale de pe acea parte a blocului, în condiţiile în care toţi aveam acasă cel puţin câte un pepene în frigider. Şi poezii, şi descoperiri, şi dorinţe, şi vise cu ochii deschişi… Povestea Cătălinei duce mult mai departe, în ere şi capitole pe care probabil încă nu sunt pregătit să le aşez în cuvinte.

Pe Bogdan l-am lăsat separat pentru că el nu stătea la bloc. Stătea la casă. Era cumva la mijlocul distanţei dintre cele două „lumi de-afară”, dar în general se alătura grupului despre care am povestit la început. Din nou din perspectiva informaţiilor primite în sânul „familiei”, Bogdan era şi el copil de curvă, copil „de bani gata” şi de „casă mare”. E drept, Bogdan stătea într-o casă măricică, la curte, cu bunicii din partea mamei şi cu mătuşa lui. Aveau un câine, Cezar, mai bătrân ca noi, care cred că vreme de mai bine de cincisprezece ani „a prevestit” moartea fiecărui vecin din zonă. Bogdan era un tip foarte amuzant, foarte bine îmbrăcat, cu cele mai frunoase şi mai moderne jucării din universul acelor ani ai copilăriei mele. Ne jucam uneori la el în curte, dar de la un timp eram obligat să aduc şi eu măcar o jucărie dacă voiam să primesc acces dincolo de gard. Costel (Tractor) dăduse de mai multe ori iama în jucăriile lui, ceea ce nu reuşise să le strice în vreun fel prietenia. Dacă nu aveam jucării, ne distram aruncând cu pământ în maşinile care treceau pe stradă sau şutind ornamente de la maşinile parcate în zona dintre blocuri. Un astfel de episod a deviat în scandal cu poliţie şi repercusiuni monstruoase după ce am lăsat fără insignele „UAP” cu vultur şi fără inscripţiile „Dacia 1300” probabil mai mult de zece maşini în aceeaşi zi. Bogdan le-a ascuns în coteţul lui Cezar, care ne-a dat în vileag probabil pentru că-l deranjasem de prea multe ori cu distracţiile noastre zgomotoase.

Poziţionarea mea faţă de toate aceste personaje era de  fiecare dată influenţată de bagajul de informaţii pe care-l primeam acasă. Ştiam despre toţi copiii lucruri care, în ciuda inutilităţii lor, probabil că îmi generau din start abordări mai mult sau mai puţin defectuoase, traduse prin gesturi mai mult sau mai puţin schizoide. Şi, culmea, nici măcar nu aveam voie să folosesc informaţiile astea în momentul în care ceilalţi scoteau pe gură adevărurile inutile pentru copiii care eram. Cătălin, un alt vecin, un personaj prea puţin important în economia amintirilor mele de aici, mi-a spus şi el într-o zi, din cine ştie ce motiv momentan, că mama murise pentru că fusese o curvă. Apoi m-a îmbrâncit şi am căzut în fund pe aleea de asfalt. Probabil că referirea la mama mea m-a durut mai puţin pe moment, doar auzeam asta frecvent şi acasă, dar groaza că mi-am murdărit şi mi-am rupt pantalonii în cădere mi-a scos pe gură primul „du-te dracu” pe care-l adresam cu voce tare unui străin. Şi probabil că am spus-o cu destul năduf din moment ce asta a fost singura replică recepţionată în apartamentul de la etajul I. A fost una dintre primele bătăi cu adevărat memorabile, cu întregul arsenal de ameninţări cu orfelinatul şi şcoala de corecţie, pe care le-am primit în decursul celor treisprezece ani de educare preponderent contondentă. Şi o ţin minte în primul rând pentu că şocul major de atunci, la fel de prezent şi de puternic şi azi, a fost că nu mi-a venit a crede că tot eu eram cel snopit în bătaie în condiţiile în care eram convins că trebuie să mi se facă dreptate, să mi se ia apărarea.

Revin cu panoplia vecinilor maturi.

Nici nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară. Îl ştiam „dintotdeauna”. Genul acela de figură care în jurul tău e o fiinţă familiară chiar de dinainte să-ţi dai seama de asta. Cred că prima amintire despre el e, paradoxal, o poză. O siluetă sportivă, în blugi clasici şi o cămaşă în carouri parcă. O faţă mică, arămie, cu o mustaţă bogată, încărunţită. Şi cu un mare sombrero azuriu pe cap. Fotografia era făcută într-o sufragerie în care aveam să calc ulterior, ca oaspete. În poză mai apăreau nişte siluete, părea o întâlnire de familie, cu ceva invitaţi.

Cel puţin în primii ani după moartea, în decurs de un an şi jumătate, a mamei mele şi a părinţilor ei, Tata Mircea a fost o prezenţă frecventă în casa în care m-am născut. Venea de obicei seara sau în weekend. Uneori îl vedeam puţin pentru că „cei mari” stăteau ore lungi în spatele uşii închise de la bucătărie sau, de cele mai multe ori, de la holul mic, care separa singura baie din apartament şi dormitorul în care muriseră bunicii. Fratele meu şi cu mine nu mai aveam acces la acea baie în aceste condiţii. Uneori făceam pipi în sticle sau chiar în chiuveta de la bucătărie din cauza asta.

Tata Mircea era senzaţional. Îmbrăcat întotdeauna de-ţi plesneau măselele, veşnic bronzat şi dischisit, plin de umor şi radiind mereu de bună dispoziţie. Hainele stăteau perfect pe el pentru că făcea sport, mergea la schi multe săptămâni din an şi cred că nu mânca niciodată. În treisprezece ani cât l-am văzut în preajma noastră, nu cred să-l fi observat mâncând de cinci ori. Apoi garderoba… Oh, dear! Nu semăna cu a niciunui vecin, cu a niciunui român pe care-l văzusem vreodată pe stradă înainte de 1989.

Blugi de marcă, probabil dorinţa mai mult sau mai puţin ascunsă a oricărui românaş pe acele vremuri. Cămăşi sport, în culori frumoase care ţipau cu voioşie prin culorile terne ale garderobei româneşti comuniste majoritare. Costume impecabile, cravate asortate, ace de cravată din metale preţioase care inspirau respect, stil şi disponibilităţi financiare. Foarte des, câte o insignă minusculă pe rever, purtând însemne ale organizaţiilor comuniste în funcţiune la acel moment: UTC, PCR, UASCR. Batistă la buzunarul exterior de la piept al sacoului, mereu potrivită culorilor şi texturii cravatei. Pantofi pe care niciodată nu-i vedeai în magazinele din oraş, care întotdeauna aveau o poveste cu miros de piele de calitate şi de lumea „de dincolo”. „Pe-ăştia mi i-a luat X din….” Şi întotdeauna era vorba de un nume de oraş care mie îmi deschidea imaginaţia, îmi genera fotograme cu locuri pe care mi le construiam singur.

„Tata Mircea” nu era un apelativ special, folosit doar la noi în casă. Aşa îl pomeneau mai toţi cei care-l ştiau şi cu care lucra. În anii de dinainte de 1989, era directorul unei instituţii culturale comuniste din oraşul în care m-am născut. Era, aşa cum auzeam des la noi în casă, „şef peste un caloriferist şi două femei de serviciu”. Avea relaţii apropiate cu conducătorii de-atunci ai clubului local de fotbal, cu oameni influenţi din uzina de autoturisme şi, în general, cu mai toţi fruntaşii locali ai erei. Toţi îi spuneau aşa. Inclusiv studenţii din organizaţiile cu care avea el treabă. Acasă existau variaţiuni diverse: tati, tăticuţu, tăicuţu…

Jachetele sport, pardesiurile sau pelerinele de ploaie veneau şi ele din aceleaşi lumi rezervate parcă acestui personaj atât de atipic pentru tot ceea ce reprezenta societatea românească înainte de 1989. Vecinii mei, colegi de joacă, îl recunoşteau după curelele late din piele, pe care aproape invariabil purta un fel de borsetă de mici dimensiuni, în care-şi ţinea tabachera sau pachetul de ţigări şi bricheta. Tabachera asta era din alpaca şi îi aparţinuse bunicului meu. Ar părea uluitor pentru unii, dar personajul despre care vă povestesc fuma invariabil Carpaţi, Mărăşeşti sau Bucegi, ţigări fără filtru, al căror fum duhnea imund. În mirosul ăsta se scufunda întreaga casă de fiecare dată când Tata Mircea era la noi, în vizită. Fumul ieşea gros, pe sub uşa închisă a bucătăriei din care răzbăteau uneori voci vesele şi râsete, alteori voci răstite şi plânsete.

Tata Mircea era plin de istorioare şi veşnic la curent cu cele mai noi bancuri din târg. În mare parte, lui îi datorez bagajul interminabil de bancuri vechi şi stilul în a le spune. Mima, se contorsiona, îşi schimonosea faţa în funcţie de personajele poveştii sau bancului, gesticula, imita voci. Povestirile lui erau mereu la limita extremă a hiperbolei şi mie toate astea mi-au creat un întreg univers paralel, mult mai agreabil decât cel din viaţa de zi cu zi. Cel puţin în primii ani, mă bucuram când venea Tata Mircea. În primul rând pentru că era amuzant şi, de fiecare dată când descoperea urme noi ale bătăilor pe care le încasasem între vizitele lui, ajungeam să râd în hohote de felul în care mă ridiculiza şi îmi analiza situaţia. În al doilea rând, pentru că prezenţa lui în casă însemna că, măcar pentru câteva ore, aveam şanse să scap de „radarul” care de cele mai multe ori îmi provoca suferinţe, urlete, bătăi, înjurături, blesteme.

Dar erau şi alte faţete ale prezenţei lui în apartamentul de la Scara A, etajul I. Tata Mircea venea de fiecare dată cel puţin „ciupit”, iar pe măsură ce au trecut anii, în stadii din ce în ce mai înalte de alcoolizare. Mă lua în braţe şi mă pupa de fiecare dată când intra pe uşă. Asta până ce a început să înţeleagă că prezenţa lui îmi devenise nocivă şi nesuferită. De fapt, paradoxal, absenţele lui din ce în ce mai lungi îmi provocau suferinţe directe, în mod indirect. Şi pentru asta ajunsesem să-l dispreţuiesc. Dar ajung şi acolo. Când mă pupa pe obraji, gâdilându-mă cu mustaţa stufoasă, simţeam şi amestecul de mirosuri. Parfum bun, cu nuanţe de tabac, tutunul cel infect şi… Aici începusem să fac deosebiri, în funcţie de accentele olfactive. Când bea bere, identificam ca nuanţă predomiantă a respiraţei lui un iz puternic, asemănător celui de rahat. Dacă la bord avea vin, nuanţa era de fructe stricate, fermentate. Când era pe vodcă, inspiram miros de spirt.

Ţin minte două episoade aproape amuzante cu care „tati” mi-a marcat memoria în mod profund. Unul s-a petrecut într-o dimineaţă de weekend, când secondam ca şi cap numărabil eterna şi nelipsita coadă la produse lactate, la Alimentara din piaţa mare, alături de ceilalţi doi membri ai „familiei”. Ne-am trezit brusc cu Tata Mircea lângă noi, la coadă (el locuia cu familia lui în celălalt capăt al oraşului), ţinând în mână un bidon mare de plastic, pe fundul căruia clipoceau agonic câteva degete de vin alb, de casă. A horcăit cu privirea injectată ceva ce aducea a „am venit să vă ajut să luaţi mai mult lapte”. A fost de pomină, mai ales că vecinii ştiau şi cine e, şi ce hram poartă prin cartier. Al doilea episod etilic profund a fost într-o după-amiază când, prezentându-se la uşa apartamentului probabil mai devreme decât ora fixată sau pur şi simplu neanunţat, a zăbovit o vreme în camera noastră (am dormit în acelaşi pat cu fratele meu mai mare până pe la treisprezece ani). Era atât de „obosit”, încât pur şi simplu nu am reuşit să pricep ce voia să-mi spună. S-a întins pe patul nostru cu ladă pentru câteva secunde după care, ridicat pe o parte şi cu faţa spre marginea patului, a început să vomite abundent, cu icnete şi contracţii, pe parchet şi pe covor. Roşu, lichid, aburind a fructe stricate şi fermentate.

Tata Mircea trecea drept un erudit printre cei care-l cunoşteau sau care avuseseră ocazia să stea de vorbă cu el, de cele mai multe ori la o masă cu sticle şi pahare. Ştia multă istorie pe care, însă, o interpreta conform propriilor convingeri. În zilele bune, la noi în casă era tratat ca un zeu al ştiinţelor. Când nu era bine, aflam despre el că e „profesor de limbrici”, titulatură atribuită formaţiei sale profesionale, profesor de biologie, care pentru un profesor de limbi străine, să zicem, părea mult inferioară. Aşa am aflat şi am crezut multă vreme că profesorii de sport, de exeplu, sunt „profesori de tumbe”, ceea ce-i plasa la marginea repudiablă a tagmei profesorale şi, în general, a intelectualităţii sau profesionalismului. Ca un alt exemplu, învăţătorii erau pur şi simplu impostori, întrucât ajungând la catedră direct din liceul pedagogic fără a urma cursuri universitare, nu trebuiau incluşi printre intelectuali.

Dar Mircea era complet lipsit de abilităţi manuale sau tehnice. Pe la opt sau nouă ani, printre multele boli care mi se inventau permanent şi pentru care primeam la întâmplare medicaţii uneori cu efecte dezastruoase, am fost diagnosticat cu strabism sau miopie. Nu mai ştiu exact, dar mi s-au prescris ochelari de vedere. Ochelari care au venit direct strâmbi din fabricaţie. Tata Mircea a luat problema în propriile mâini şi ne-a asigurat că, dacă sunt de plastic, ramele pot fi lesne îndreptate la cald. Aşa că a luat ochelarii şi, deasupra flăcării de la aragazul Ignis cu patru ochiuri şi cuptor, a încercat să rezolve probema. Rama a luat foc instantaneu, iar bucătăria s-a umplut de un miros oribil şi de funigei lipicioşi. În timp ce răcea ochelarii în castronul de salată din chiuvetă, Tata Mircea a concluzionat cu expertiză şi dispreţ „Mda…ramele sunt din gutapercă…o porcărie, de-asta au luat foc.” Şi după aceea n-am mai purtat ochelari.

Prietenul nostru „de familie” era căsătorit şi avea două fete. Excepţionale la învăţătură, din câte mi se spuneau măcar din când în când, spre comparaţie cu lepra care eram. Tot din ceea ce mi s-a spus de timpuriu ştiam că Mircea se căsătorise dintr-o eroare. Povestea era aşa: cătrănit după o poveste de amor care se terminase prost, într-o noapte a intrat într-o cârciumă să-şi ostoiască amarul. A cunoscut acolo un fel de „damă de consumaţie” căreia i-a pus o mână pe fund şi a cerut-o de nevastă. Asta am ştiut eu din zorii prezenţei lui la noi în casă şi până am crescut suficient să văd şi să înţeleg mai multe. Ca, de exemplu, motivul pentru care, fie că Mircea era sau nu la noi în vizită, telefonul suna de câteva ori pe zi şi uneori noaptea, iar în receptor o voce cavernoasă şi înspăimântătoare scrâşnea cu ură de fiecare dată acelaşi lucru: „Curvăăă!”. Apoi închidea.

Ziceam că vizitele lui Tata Mircea erau tot atâtea momente de acalmie pentru atmosfera în care-mi cocleam copilăria. Îmi lua de multe ori apărarea şi încerca să convingă pe cine nu avea niciun gând să accepte că probabil nu eram nici obez, nici răuvoitor, nici pramatie. E posibil ca el să fi văzut destul de devreme sistemul de apărare pe care probabil că încercam să mi-l construiesc instinctiv în faţa unor metode de educaţie cel puţin defectuoase şi că mă transformam din ce în ce mai tare, prin comportament şi reacţii, în ceva ce eram din ce în ce mai puţin de fapt. În săptămânile în care nu venea pe la noi, urgia era generalizată. Eram informat în diverse moduri că „nenorocitul” era „la curve”. Nu ştiu de ce, eu mi-l imaginam mereu cu familia lui. „Familia Roademult”, aşa cum era numită la noi în casă din vreun motiv care-mi scapă. Trebuia să mergem şi mai pe vârfuri decât de obicei, trebuia să fim şi mai puţin prezenţi prin activităţi sau rezultate şcolare proaste (cele bune nu contau, indiferent de situaţie), trebuia să avem cât mai puţine reacţii şi să vorbim cât se poate de puţin şi de încet. Pentru că senzitivitatea „mediului familial” atingea în perioadele respective cote neprevăzute, iar repercusiunile năvăleau cu frecvenţe şi maniere la fel de neaşteptate.

După 1993, când Tata Mircea a dispărut complet din interacţiunile mele obişnuite, l-am mai întâlnit o singură dată. Într-o cârciumă unde ne-a dat întâlnire mie şi fratelui meu şi unde a venit cu propria băutură în buzunar, din care s-a servit pe tot parcursul discuţiei. Care discuţie n-a fost cu nimic mai revelatoare decât însuşi parcursul nostru comun din anii precedenţi. Un singur lucru mi-a rămas în minte din acea întâlnire. Încercând să-şi definească foarte clar poziţionarea faţă de prezenţele şi absenţele lui de la noi din casă, ne-a spus cu o privire care parcă încerca să găsească rezonanţă şi comuniune comportamentală în bărbaţii care devenisem: „Voi trebuie să înţelegeţi de-acum…eu în toată povestea asta am fost ca în reclamă…urmează-ţi setea! Eu chiar asta am făcut în anii respectivi.”

Nu ştiu dacă mai trăieşte. Nici nu vreau să ştiu dacă sau pe unde îşi mai duce zilele. Dat fiind că era născut parcă prin 1943, ar putea avea acum în jur de şaptezeci de ani. Aş avea multe motive pentru care aş putea să-i mulţumesc, dar am preferat să pun şi povestea asta în cutia în care aleg să aşez toate vechiturile apăsătoare ale jumătăţii de viaţă pe care mă preocup s-o recuperez.

Iar vorbesc despre mamifere pe care in general nu le iau in seama si despre care de obicei refuz sa scriu doar pentru a nu le multiplica irelevanta. Ia, mina sus cine n-a dat niciodata niciodata niciodata un telefon anonim! Ce faceam cu fratello cind eram mai mici si aveam telefon fix (deh, bunicu’ a fost dirigintele postelor din raionul Muscel, asa ca am avut telefon la Pitesti inca de pe vremea numerelor cu doua cifre…)?

Pai una clasica si preferata era aia cu Familia Buca. Alo, familia Buca? Da. Domnu’ Buca este? Da. Si doamna Buca? La telefon. Heheeeee…e tot curu’ acasa!!! Si inchideam. Dupa asta mai era treaba cu Familia Vulpe, Iepure, Ursu etc.. Alo, familia Vulpe? Da. Ati belit pula, aici e vinatoru’!!! Desigur, luam numerele din cartea de telefon, ca aveam si de-asta, editie adaugita in fiecare an. Astea care va sa zica erau de-a dreptul benigne. Mai tirziu, pe drumul pervertirii noastre, inventasem alta. Buna ziua, sint de la punctul termic. V-am sunat sa verificam daca