Alte personaje: vecinii maturi

Calea Bucureşti

Cred că mulţi ani am spus cui a avut timp să audă că sunt două categorii de personaje pe care nu le suport în adevăratul sens al cuvântului: gardienii publici şi vecinii. Pe primii i-a generat sistemul administraţiei locale prin anii ’90. Concursul de admitere în rândurile celor care aveau să devină mai apoi „poliţia comunitară” prevăzuse două cerinţe: aspect fizic plăcut şi cunoştinţe de gramatică a limbii române. Majoritatea celor care ajunseseră mai apoi pe străzile oraşelor nu întruneau niciuna dintre cele două aşazise condiţii, dar mulţi purtau pistol, aparat cu şocuri electrice sau măcar spray cu piper (celebrul „şprei paralizant”). Au fost multe situaţii în care şi-au depăşit cu mult atribuţiile, unii ar fi picat din start cel mai ieştin test psihologic, erau aroganţi şi nu suportau rockerii. De-aici, diverse divergenţe. Per total, erau inutili, dar deranjau.

Vecinii, însă, au o poveste mult mai complicată. Viesparul de pe Calea Bucureşti ştia tot, afla tot, întreba despre tot şi bârfea tot. Şi nu numai atât. În multele apartamente închiriate în Bucureşti vreme de unsprezece ani habar n-aveam cine-mi sunt vecinii, iar descinderile mele la „asociaţie”, pentru plata utilităţilor, au fost de cele mai multe ori cu scântei. Când ne-am stabilizat în apartamentul închiriat cu rate la bancă a fost şi mai grav. Motivele aparente erau multe şi ar fi prea mult de povestit, însă baza lor era în vechea şi puternica mea repulsie pentru specia „vecin”, generată de cei optsprezece ani obidiţi la blocul 34. „Ce faci? De unde vii? În ce clasă mai eşti? Ce-ai în sacoşă? De unde ai cumpărat pâine? De ce ţipai ieri, pe la nouă seara? Ce-ai pe faţă? Te-a bătut domnişoara profesor?” Băgăcioşi? O, nu… Invazivi? La cote superioare, unii dintre ei. Personaje? Mină de aur…

La parter, pe scara mea, erau Gheboienii, Smadu şi Pătruţii. Gheboienii s-au mutat la un moment dat la ţară („unde le e locul, ale dracului de neamuri proaste!”) şi au fost înocuiţi de Stăneşti. Pe Gheboieni (cum sună „The Gheboyans”? :D) îi ţin minte puţin. Ea avea o voce înaltă şi lăbărţată, de soprană puţin surdă. Umbla îmbrăcată mai mult în capot şi ţin minte că era bătrână. El era foarte amuzant, mă prindea prin faţa blocului sua la scară şi mă gâdila, mă prindea în braţe şi îmi înroşea obrajii frecându-şi barba aspră de faţa mea.  Nici nu ştiam dacă să mă feresc din cauza usturimii sau să mă bucur de atenţia pe care mi-o dădea. Smadu (Smazii) erau şi ei foarte diferiţi ca şi cuplu. Ea era rezervată şi tăcută. El era ursuz când era treaz, roşu ca focul şi foarte zâmbăreţ când bea.

Era pescar înrăit şi, dacă nu avea timp să meargă la vreun loc serios de dat la peşte, îl găseai pe Podul Viilor, cu băţul direct în Argeş. Cred că şi prindea câte ceva, altfel nu pricep de ce ar fi prăjit peşte de câteva ori pe săptămână. Ştiam asta pentru că deschideau uşa d ela intrarea în apartament şi scara se umplea de fum şi de miros. Uneori plăcut, de cele mai multe ori nu. Asta avea să mă marcheze profund şi, de fiecare dată când am reîntâlnit obiceiul ăsta în alte părţi, am ripostat aşa cum se întâmpla în casa în care am copilărit: cu drăcuieli, cu insulte şi trimiteri la originile „ţărăneşti”, cu îndemnuri la întoarcerea contravenienţelor în mediul rural, „lua-v-ar dracu’ de ţoape!”) Pe Smadu îl terorizam toamna când, chiar dacă nu aveam habar de Halloween, făceam felinare din dovleci şi le bălăbăneam în dreptul ferestrelor lui. Într-o noapte a ieşit cu biciul la noi.

Despre Pătruţi am mai amintit în mare, în capitolul dedicat vecinilor tineri. Mama Pătruţ Avea un nume unic, Veana. Era muncitoare parcă la o fabrică de confecţii şi lucra în trei schimburi. Vorbea gâtuit şi cu accent. Tatăl pătruţ era maaaare, cu un cap enorm şi o chelie memorabilă. De la un timp a apărut destul de rar prin bloc. Cu Stăneştii, însă, am o poveste dementă. Stăneştii erau micuţi şi rotofei. Ea cred că fusese o mare frumuseţe, el nu. Ei nu mai ştiu cum i se spunea, era fumătoare de competiţie şi bârfitoare olimpică. El, Tataie Luţă, trecea drept un mutălău de performanţă. Sâsâit, voce mică, moţ la bască, servietă jerpelită şi pas săltat. Nu-l auzeai, nu-l vedeai decât rar. Mijea ochii parcă încercând să-şi amintească mereu ce voia să spună. La un moment dat, la noi, la apartamentul 5, a apărut un câine. Max. Pentru că stătea ore lungi singur în casă, închis între cele patru uşi ale holului de la intrare, pe Max îl apucau pandaliile şi lătra cât îl ţineau bojocii. Max a fost un căţel atât de chinuit din punctul ăsta de vedere, încât am decis să nu mai deţin un câine decât în momentul în care voi avea o curte şi mult timp cu el.

Dar să revenim la Tataie Luţă. Întâi s-a apucat să strângă semnături de la vecini pentru a convinge vreo autoritate că Max face viaţa comunităţii un calvar. Nu i-a ieşit. Apoi au apărut alte simptome. De câteva ori pe săptămână, pe casa scării apăreau rahat şi pipi. De cele mai multe ori pe la uşile altor vecini şi pe rândul principal de trepte (16 la număr), de la parter la etajul I, unde sălăşluiam noi, „Fam. Prof.” (aşa scria pe uşă). Deci Max. Băi, vecini, dar un câine nu face şi nr. 1 şi nr. 2 în acelaşi loc! Şi niciodată pe o suprafaţă tare, plană, deschisă! Şi dă-o-n Doamne iartă-mă, că miroase şi arată a rahat de om! Nimic. Tragedie comunitară. L-am prins într-o seară de pândă. Tataie Luţă a ieşit tacticos, în izmene, întâi până la uşa scării, să verifice dacă vine cineva. S-a întors în bârlog, a ieşit cu o oală de noapte cu ambele „materii” şi fleoşc! pe uşa Pătruţilor. Scandal, te-am prins, pune mâna pă el! S-a baricadat în apartament şi după câteva zile a început să răspândească zvonul că o să ne dea în judecată pentru calomnie. Nu ne-a dat, dar de fiecare dată când l-am mai văzut pe la bloc şi l-am prins singur mi-am jucat cu bucurie rolul demenţei de care mă acuza pe la bârfe. Mă făceam că-l muşc de nas şi îl înjuram macabru.

La noi pe etaj au fost întâi Ştefan, cu el ceva colonel de armată parcă. Nu mi-i amintesc prea clar. Călin erau şi ei foarte rezervaţi şi neobservaţi, mai puţin fetiţa lor, Cristina, căreia îi plăcea viaţa. Mi se spusese foarte devreme că face „chestii” cu băieţi şi îi acordam un interes special. Camera ei avea un perete comun cu a noastră şi mulţi ani am visat la o găurică prin care să pot avea acces în acel univers îngrozitor de tentant. Voiam să ştiu ce se întâmpla înainte să sară băieţii ăia pe geam de la etajul I când Martin, Domnul Călin, venea acasă inopinat. Într-o noapte mi-am făcut şi un dispozitiv cu oglindă, din tuburi de-alea pentru cornete. N-am reuşit să văd nimic, aşa că am scimbat oglinda cu un mic panou adeziv şi i-am furat ţigările de pe pervaz.

Tanti Lopi… Penelopa Negoiţă… Tiiii….ce de amintiri. Penelopi era foarte des la noi în casă. Dădea lecţii de bucătărie, de educaţie, de viaţă în general. Cafele şi tutun cât încăpeau între pereţii bucătăriei, câte o ţuiculiţă cu dărnicie uneori, poveşti şi bârfe cât trei telenovele de-alea serioase. Era inamicul meu declarat, probabil instruit să mă trateze cu scârbă şi dezaprobare de fiecare dată când îi cădeam sub ochi. Erau ochii care mă puteau spiona şi pe partea cealaltă a blocului, unde noi nu aveam ferestre şi mă pâra de fiecare dată cu abnegaţie şi înflorituri. Cred că se simţea oarecum responsabilă de educaţia mea şi uneori, la cafea şi ţuiculiţă, cred că trasa şi sarcini în direcţia asta. O auzeam povestind uneori chiar şi despre întâmplările din propria familie, despre beţiile consortului sau despre picanteriile fiicei sale, Rodicuţa. Am tras multe de pe urma pârelor cu care se înfiinţa la noi în bucătărie, uneori fără să bată la uşă. Intra direct dacă uşa nu era blocată.

La „trei” mi-o amintesc pe Doamna Uleia, care era tare drăguţă şi rezervată, îmi zâmbea de fiecare dată şi era printre puţinii vecini care nu mă tratau cu dispreţ. Cea mai puternică amintire cu ea m-a marcat prin ricoşeu pentru că nu eu am fost protagonistul, ci fratele meu, însă ricoşeul plesnea de fiecare dată măcar marginal. Stăteam într-o după-amiază în faţa blocului şi Doamna Uleia a venit de la serviciu, parcă să zic că era asistent medical la dispensarul unde eram arondaţi. Era la puţin de tot după ce murise Aura, mama mea, iar instrucţiunile erau clare: nu aveam voie să primim absolut nimic de la nimeni, pentru că orice gest de felul ăsta era din capul locului un semn de milă pentru „orfanii” care eram. Şi vecina ne-a oferit o ciocolată. Cred că o primise la dispensar, era atât de celebra ciocolată „chinezească”, în ambalaj alb cu negru, cu pictograme, şi staniol moale. Bună în draci. Şi fratele meu a primit-o. Cred că am mâncat-o împreună, dar el a ţinut să mărturisească despre încălcarea „legii”. A mâncat o bătaie memorabilă, cu făcăleţul de mămăligă adeseori ţintit cu precizie la coate şi în laterala exterioară a genunchilor. Să doară. Să ţină minte. Să nu mai facă. Să se jure că nu va mai primi niciodată nimic de pomană, „cerşetorii dracului”.

Tot la etajul acela era Popescu, profesorul de Geografie. Pâinea lui Dumnezeu. Vorbea atât de frumos, povestea atât de pasionat despre munţi şi vulcani şi oceane, dădea note atât de mari pe degeaba şi nu se supăra niciodată. O singură dată l-am văzut cu adevărat nervos, când a spălat singur rahatul de pe scări în vremea operaţiunii „Max” a lui Tataie Luţă. La noi în casă era privit cu suspiciune. Pentru că dădea note bune indiferent de situaţie, trecea drept un dascăl prost. La scara B era Doamna Zărnescu, mărunţică şi nu foarte guralivă. Mă întreba invariabil „Tu în ce clasă mai eşti?” şi „Ce mai face domnişoara profesor?”. Săndica avea multe pisici şi mirosea a casă cu pisici. Familia Ancuţa era destul de interesantă. El aparent mult mai în vârstă decât ea, un tip care tăcea mult şi cred că avea preocupări destul de savante. Ea – o fostă divă de urbe mică, planturoasă, cu păr vopsit negru, ochi albaştri, cu alură şi gesturi de artistă de operă. Acasă mi se spusese că fusese mare curtezană, că-i plăceau băieţii tineri şi asta era, desigur, foarte incitant pentru mine. O priveam cu poftă şi de fiecare dată încercam să-mi dau seama dacă în zâmbetul ei nu era şi vreo urmă de dorinţă pentru gânsacul rotofei, negricios şi zgăriat pe faţă care îi admira pe ascuns formele rubiconde.

Alin şi Cristina erau nepoţii unei alte familii de pe scara B. Pentru că treabuia să încep să-mi exersez cumva experienţa de agresor, Alin era de multe ori victima răzbunărilor mele de toate felurile. Îl băteam, îi luam jucăriile, îl scuipam şi în general îi făceam viaţa un calvar. Era mai mic, mai firav, mai credul decât mine, deci era perfect… Amândoi mă scoteau din cirulaţie numindu-mă „orfan”, realitate pe care cu cât o auzeam mai des acasă, cu atât mai tare o uram. La scara C era Gogoncea, spaima copiilor din curtea blocului vreme de câţiva ani. Straşnc apărător al „orei de linişte”, ne hăituia pe-afară, ne măscărea cum îi venea la gură şi, desigur, ne pâra „autorităţilor”. Cum la mine ştia că de fiecare dată se lasă cu omor, avea o preferinţă satanică să mă observe şi să mă raporteze. Doamna Arsenescu era profesoară de Română şi am făcut câteva zile d emeditaţie cu dumneaei înainte de admiterea la liceu. Până în ziua de azi îmi aduc aminte cu ruşine că într-o zi îmi miroaeau ciorapii atât de profund, încât biata femeie a deschis geamurile de la sufragerie în mai multe rânduri, privind oripilată la toţi cei trei şcolari, parcă încercând să identifice „sursa”.

Din blocul „din spate” merită să amintesc două exemplare. Teofilia (Teo), mama Lidioarei, şi ea un personaj al textului despre copiii de la bloc) era cealaltă vecină foarte apropiat, după Penelopa. Dimineaţa îşi anunţa viztita la cafea încă de când ajungea pe aleea din faţa ferestrelor, cu ţipăt prelung şi menţiuni evidente: „Hai că viiiiin! Am făcut cafeluţaaaa!/Ai făcut cefeaaauaaaa?”. În multe dimineţi m-am trezit în piţigăiala asta prelungită care-mi zgâria somnul. Nu avea importanţă dacă aveam sau nu treabă sau şcoală. Trebia să am. Trebuia să mă trezesc cât mai devreme, să nu cumva să dorm „ca o beşniţă”. Nici acum nu ştiu de unde vine apelativul ăsta rotund şi bulbucat, de o viaţă îl vizualizez ca pe o băşică păroasă, care trage pârţuri şi nu are nici cap, nici mâini, nici picioare, dar se deplasează foarte lent, cu o rostogolire abia sesizabilă.

Teo era şi ea o sursă de încredere pentru bârfele zilei şi lecţiile de bucătărie şi educaţie pe care le distribuia cu dărnicie. Dar nu venea doar în zori. Venea uneori şi noaptea, după zece sau unsprezece, şoptind sonor în faţa ferestrelor: „hhhhaaaaaai ţigăăăări? hhhhai că vhiiin la o ţigăricăăăăhhh!”. Şi venea. Dinu, soţul, era „sculer-matriţer” sau „vidanjeur” sau „strungar”. Deci nasol, din unctul de vedere al intelectualilor care eram noi. Şi nici cu Teofilia nu pricepeam exact care-i treaba pentru că, în ciuda prezenţei ei foarte des la noi în bucătărie, în răstimpuri era „fostă puşcăriaşă” şi cu siguranţă un om de nimic.

E posibil să fi ştiut nişte (multe) dedesubturi ale lucrurilor care se întâmplau sau se întâmplaseră la noi în casă, parcă să zic că avea o relaţie veche cu soţia lui Tata Mircea şi cred că uneori era bănuită de „disclosure” în ciuda aparentei prietenii. Mie mi se părea amuzantă, deşi era greu de suportat mai ales când „Lidioara a luat premiu, tu n-ai luat”. Uneori m-a ajutat aplanând scandaluri în desfăşurare, distrăgând atenţia cu invaziunile ei zgomotoase. Înclin să cred că tot ea a făcut oarecum rătăcit doarul meu de recrutare pentru că în anii de studenţie, în care colegii mei dădeau ciclic cu subsemnatul pe la comisariat, pe mine nu m-a căutat nimeni. Ea lucra acolo, ca asistent medical. Neştiute sunt căile…

Din acelaşi bloc îi mai şterg de praf pe Ioneşti, personaje ale aceleiaşi galerii despre care nu ştiam când erau „ţărani de la Oarja” şi când redeveneau nişte exemple de „oameni de ispravă”. Ea era la fel de curioasă şi de atentă la mişcările mele prin casă şi prin curtea blocului. Mă pândea din spatele perdelelor, uneori am surprins-o uitându-se la noi în casă cu un binoclu. Ea nu ne vizita prea des, eu ţin minte că am fost de mai multe ori la ei la masă, în sufrageria plină de bibelouri şi macrame-uri care decorau mobilele cu furnir lucios. M-a văzut într-o zi, pe la cincisprezece ani, fumând pe balcon. Am susţinut până în pânzele albe că e chioară şi răuvoitoare şi că, fiind iarnă, a confundat aburul de la frig cu fum de ţigară. În definitiv, ţigările, scrumul, fumul şi mirosul lor au fost un element omniprezent al copilăriei mele de la apartamentul 5, iar îndemnurile repetate de genul „dacă vrei să fumezi, să fumezi acasă, să nu te vadă vecinii” mi-au dat de foarte devreme o perpectivă foarte permisivă asupra acestui obicei pe care l-am permanentizat de la paisprezece ani. De multe ori m-am rătăcit în halucinaţia dintre „ai voie să fumezi” şi „îţi interzic să mănânci”, dintre „n-ai ce să cauţi la balul bobocilor sau la bairam cu colegii” şi „dacă te duci să faci sex, să nu umbli noaptea pe străzi, să vii de dimineaţă”. Şi cât „sex” am făcut cel puţin în clasa a douăsprezecea, când se întâmplau cele mai tari petreceri din liceu…