Airport People Watcher

marți, 4 iulie, 2017 la 11:51 am

Asta o să mă fac într-o zi. Spectacolul lumii de pe un aeroport (chiar așa mic, înghesuit, ponosit și pâclos cum e Otopeniul la Sosiri) este pur și simplu fabulos. Cu un Uber absolut admirabil așteptând după mine (de comun acord) aproape o oră în parcare, cu vreo zece curse întârziate și ajunse aproape toate în același timp, cu puhoi de lume așteptând dincoace de ușile glisante, cu așteptări prelungite la preluarea bagajelor dincolo de ele, mi-am preluat niște prieteni noaptea trecută, ca să-i duc cu grijă la hotel și să mă asigur că sunt ok. Am avut, astfel, o grămadă de timp să-mi exercit darul nativ al zgâitului la oameni și am făcut o adevărată baie de emoții, reacții și frimituri sociale.

E drept, regăsirile clasice, cu îmbrățișări și pupături, au reprezentat un procent important al interacțiunilor la care am fost martor, însă nu sunt convins că au fost majoritare. Un adevărat carusel ce replică absolut remarcabil societatea de mult dincolo de aeroport.

  • Părinții reveniți de la muncă sau din vacanță, regăsindu-și copiii bucuroși de reîntâlnire.
  • Familia tânără, stabilită pe-afară, care vine în vizită la părinții transformați în bunici zgomotoși și nerăbdători să-și pupe nepoții care, în general, habar n-au cine sunt.
  • Familia separată, cu fetița care iese pe poartă și aleargă să-și îmbrățișeze tatăl căreia mama abia catadicsește să-i arunce o privire oricum scârbită.
  • Portrete – robot clasice ale tipurilor de lucrători români în străinătate: IT-iștii distrați și plictisiți, coafezele, dansatoarele exotice, șmenarii familiști (dacă-i ratezi, poți să-i identifici lesne după personajele care-i așteaptă cu coatele pe bară, ștergându-și din când în când, grijulii, cu salivă, urmele de praf sau noroi de pe rama albă a „adidasului”).
  • Copiii reveniți din tabără sau de la vreun concurs internațional, de obicei urâței, cu sârme-n gură și foarte apropiați și lipicioși unii cu alții.
  • Copilul de magnat, bronzat strașnic, cu căutătură dezgustată, care aproape-și aruncă mânerul valizei în palma șoferului – gardă de corp de peste 50 de ani, cu alură de recuperator ucrainean pensionat.
  • Scriitoarea care se miră în gura mare de mulțimea oamenilor din sala de așteptare.
  • Moldoveanul exasperat, cărându-și în brațe valiza pe jumătate desfăcută, din care se ițesc bulendre, înjurând conceptual România în ansamblul ei.
  • Femei ce nu mai sunt tinere, îmbrăcate ridicol de adolescentin, cu multă piele lăsată, lăsată la vedere.
  • Sastisitul sexagenar ce evită să strângă mâna întinsă de „bun venit!” pentru că, ce convenabil, târăște în fiecare mână câte o valijoară pe roți.
  • Micuțele cu bot de rățușcă și musai ceva foarte sclipitor în vestimentație, pășind grațios cu papuci îmblăniți și, după caz, cu alt purtător de blăniță în cușca de voiaj.
  • Străinii ușor de identificat după ten, privire, călcătură și direcție precisă.
  • Băiețelul chinuit cu trandafirul în mână, postat cât mai aproape de ușile glisante.
  • Duioșii arși de dor, cuibăriți în brațe fremătătoare, care uită și de oboseală, și de bagaje când au ajuns, în sfârșit…

Vă zic, eu când n-oi mai putea să fac altceva, direct la aeroport mă opresc. Nici bilet n-o să-mi trebuiască.

MicroGreens, o zi cu bucătari

miercuri, 28 iunie, 2017 la 1:42 pm

Nu prea am prieteni bucătari. Nici online, nici offline. În ciuda faptului că practicăm aceeași meserie, suntem destul de diferiți. E drept, parcursul meu prin lumea asta e unul cu totul atipic față de cel al majorității și ne intersectăm destul de rar. Mulți dintre ei mă cred un ciudat și un inabordabil, pe mulți dintre ei îi consider departe de ceea eu obișnuiesc să apreciez la oamenii pe care îmi place să-i am aproape. Am mai scris pe-aici că lucrez destul de rar cu alți bucătari și că, atunci când o fac, decid eu cui fac o propunere în acest sens. Iar celor cărora le fac, de obicei, aceste propuneri, sunt foarte puțini.

microgreens

Lunea trecută am avut bucuria să găzduiesc în studioul meu culinar o primă întâmplare foarte promițătoare. MicroGreens, primul și cel mai important producător autohton de microplante cu aplicații în gastronomie din România, a organizat un workshop în care mai mulți bucătari din București au creat preparate în care plăntuțele au un rol mai mult decât decorativ, rol mai degrabă atribuit îndeobște de publicul mai puțin avizat. Lăstarii aromatici și florile comestibile devin, în exercițiul propus de MicroGreens, ingredient activ, cu drepturi egale cu ale celorlalte elemente de pe o farfurie sau chiar unic ingredient de compoziție dacă ne gândim la salate, de exemplu. Ce am făcut cu ele, veți vedea în perioada următoare în imaginile și articolele pe care vi le vor propune ei.

Altceva am de zis. De pe la zece dimineața și până pe la șase seara, energia atelierului meu s-a îmbogățit cu vibrația celor care au luat parte la experimentul MicroGreens. M-am bucurat să mă aflu printre oameni care și-au împărtășit unii altora inspirație, colegialitate, energie bună, umor… Oameni care poate în alte condiții s-au certat ori și-au aruncat priviri piezișe, au făcut parte din „tabere” care mai apoi s-au rupt, au concurat sau sunt în continuare în competiție unii cu ceilalți s-au subscris pasiunii și propriei misiuni și au fost parte dintr-o zi care, cel puțin pentru mine, va rămâne memorabilă.

Am redescoperit pe viu un om de știință, un munte de inspirație și un spectacol molecular aproape taciturn în persoana lui Ciprian Nicolescu. M-am bucurat să-l revăd lucrând pe Mehrzad Moghazehi, să-i apreciez umorul copilăros și tușele orientale personale care-i personalizează farfuriile. Am avut ocazia să-l văd pentru prima oară pe Dan Bogatu, cel mai important fruit carver român, îmbinând arome și texturi sărate cu spectaculozitatea fructului care lui îi este mai mult decât familiar, pepenele. Am fost martorul unui exercițiu de creativitate unic, pe tema dată (abia aștept să-i vedeți compoziția), al unui om către care de multe ori m-am uitat cu suspiciune doar pentru că anturajul care părea să-l definească într-o perioadă știam sigur că e destul de dubios. Te rog să mă ierți, Johnny Șușală.

Pe Vasile Nicolae, acum chef-partner la Lulu’s Bistro, l-am tot întâlnit în ultimul timp, ba chiar am avut marea bucurie să se ocupe recent de un eveniment al familiei mele extinse. Voiam să-i zic de-atunci, dar interacțiunea din timpul atelierului creativ mi-a amintit că-i admir necondiționat seriozitatea în timpul actului culinar și bunătatea autentică pe care o transmite prin toți porii. Cu aceeași ocazie i-am întâlnit pe (temutul) Mihai Irimia, (angelicul) Cristian Șerb și (pedantul) Alexandru Cârțu, fiecare cu contribuții interesante la subiectul propus de MicroGreens.

Concluzia nu e una nouă, ci mai degrabă una recurentă pentru mine în ultimii ani: e minunat când ai revelații despre oameni și când descoperi că, atât ei cât și modul tău de a privi în jur, sunt materie în perpetuă schimbare, diamant în continuu proces de șlefuire.

Carcalacul de HORECA

miercuri, 14 ianuarie, 2015 la 1:59 pm

Să fie un individ solitar? Să fie o întreagă specie? Eu îl tot văd de ceva timp prin Bucureşti şi, la ce figură comună are, nu ştiu dacă e de fiecare dată acelaşi sau dacă, într-adevăr, a puit şi s-a multiplicat ameninţător, riscul epidemiei fiind deja iminent. Dar măcar îl putem identifica prin semnalmente generale, astfel încât să putem ţine aproape tubul de insecticid, în caz că ne iese în cale. Iată, aşadar, profilul lui Carcalacus Horecaus.

carcalac

  • Ştie pe toată lumea. Sau cel puţin încearcă să ne convingă de asta plantându-şi pozele cu personaje mai mult sau mai puţin importante ale industriei şi nu numai. Cel mai sigur e să facă poze cu toţi cei aflaţi la un eveniment, din care să le trieze apoi pe acelea care crede el că-i slujesc la relevanţă. Important e ca personajele să fie la televizor, să fie cunoscute, să aibă şi nişte bani în conturi…
  • Încearcă să treacă drept prietenul tuturor, însă nu se sfieşte să bârfească gros de fiecare dată când are o nouă răfuială personală. E galant şi atent atâta vreme cât are un interes, cultivă şi năvăleşte brutal cu aprecieri peste aceia care-i servesc scopuri financiare sau de imagine.
  • Se foloseşte cu bună ştiinţă de sărăcia duhului celor care au timp să-l asculte, neratând nicio şansă de a ponegri orice şi pe oricine nu-i intră în graţii sau prezintă vreo ameninţare concurenţială pentru aceia la uşa cărora slujeşte episodic.
  • Înţelege concurenţa şi regulile ei onorabile la nivel de Berceni (glume cu degete în nas şi palme după ceafă) atunci când se lipeşte, temporar şi pe simbrie, de câte un local despre care mai apoi spune că l-a salvat de la faliment. „Mai apoi”, adică după cele câteva luni la finalul cărora de obicei prietenia se termină urâţel. Nu se sfieşte să vorbească de rău foşti angajatori sau colaboratori de îndată ce nu mai lucrează cu/pentru ei. În ritmul ăsta, „concurenţa” stuchită în mod repetat restrânge drastic opţiunile unor viitoare angajamente, carcalacul nutrind răzbunări de dimensiuni galactice şi stuchind mai abitir. Uneori „fondează” asociaţii sau proiecte care în general nu produc mai nimic.
  • Se erijează în fin şi intim cunoscător al bucătăriei şi serviciilor de restauraţie, deşi atunci când are şansa să-şi administreze propriul business de profil (câteva luni, că e greu şi oricum nu-i place) congelează aripi de pui şi rasol de vită FIERTE, ca să-i fie mai uşor la meniul halucinant, conţinând şi Ossobucco „la comandă”, şi „aripicante” de tip fast-food.
  • Bate toba cu amănunte pe care le prinde din zbor, cu vârful urechii, pe la colţurile târgului, ca să demonstreze cât e de informat şi ce surse importante cultivă el prin lumea restauraţiei şi, eventual, a celebrităţilor. Altfel spus, „dă spoilere” ca să le arate spectatorilor de la teatru că el deja a citit piesa. Când nu e sigur, o dă ambiguu, ca să poată spune la final măcar „eu ştiam, oricum”.

Ar mai fi, dar mai studiez şi revin. Poate mai la concret dacă e nevoie.

Chef Florin Dumitrescu are nevoie de un restart

miercuri, 22 octombrie, 2014 la 4:41 pm

Vine o vreme în viaţa unui om când toate, dar absolut toate, merg de la prost spre dezastruos. Experienţa personală m-a învăţat că, atunci când intri într-o astfel de zodie şi rişti să dai din bară în bară o săptămână, cel mai bine e să te opreşti, să respiri adânc o zi şi apoi să vezi cum dregi maioneza. Am toate motivele să cred că Florin Dumitrescu are nevoie de o vacanţă.

MasterChef a şters pe jos cu Hell’s Kitchen!

(Reporter Virtual)

 A fost întâi nenorocirea de la TV, la care nici măcar publicul Antena 1 n-a vrut să se uite. N-are rost să reiau subiectul, ştiţi de ce nu vă uitaţi la varianta antenistă a „Hell’s Kichen”, ştiţi cum arată cifrele de audienţă şi dacă nu ştiţi, aveţi unde să le găsiţi. Un lucru e clar: „Iadul bucătarilor” merge prost, generează dezgust şi îndepărtează pasionaţii de bucătărie de pe canalul pe care se difuzează.

Sandvişurile lui Chef Florin Dumitrescu – banale spre oribile şi scumpe (Metropotam)

Apoi a lansat nişte sandvicuri. Mult spus „lansat”, ba dimpotrivă, intrarea lor pe piaţă s-a întâmplat oarecum pe şest, ca şi cum nici producătorii şi nici personajul care „le semnează” nu erau convinşi că merită prea mult tam-tam. A urmat testarea Metropotam, din care am văzut şi am aflat că nu e bine, că arată rău, că sunt în offside din punct de vedere calitate-cantitate-preţ.

Dacă aş face un şniţel, ar fi cel mai bun şniţel pe care ai putea să-l mănânci! (Chef Florin Dumitrescu)

În consecinţă, porneşte maşina de spălat imagine, numai că prea rapid şi prea dând în PR ca surdul în darabană. Un megainterviu „de criză”, în care nu am reuşit să remarc decât sârguinţa jurnalismului piaristic. Şi am mai remarcat ceva: multă aroganţă şi slabă înţelegere a relativităţii „individ-mâncare”. Florin Dumitrescu se lansează în teorii despre preferinţe şi opţiuni în condiţiile în care subiectul este un produs de masă, împachetat ca atare şi distribuit în benzinării. Revine pe propria pagină Facebook cu încă o scurtă pledoarie în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi atitudine arogantă.

Florin Dumitrescu

(sursă foto şi text)

Astăzi am fost în piaţă, în Obor, şi am cerşit, practic, la toţi măcelarii, să-mi dea toate oasele de vită pe care le au, ca să pot să-mi fac preparatul.

Campania de spălare pe sandvici continuă aşa cum numai trustul – gazdă ştie să presteze, mai ales când vine vorba de propriii angajaţi sau, după caz, patroni. Antena Stars face un microreportaj pe care cu siguranţă nu l-ar fi văzut aproape nimeni dacă Chef Florin Dumitrescu nu l-ar fi urcat, cu multă mândrie, pe aceeaşi proprie pagină Facebook. Am decupat câteva fragmente pentru a le putea comenta, dar găsiţi clipul integral la finalul articolului.

OASE DIN OBOR

…aaaaaaoleu….păi ce facem acum, Chef? Ditamai chef de cuisine în ditamai restaurantul de megafiţă (Tapo, nu?) n-avem şi noi un furnizor cât de cât ager, să ne dea nişte oase bune de vită, să lucrăm măcar un demi glace din când în când şi să nu fim sâmbătă dimineaţă la mâna „tuturor măcelarilor” din Obor? Ştiu eu nişte băieţi, te pun în legătură cu ei, mai ales că şi eu sunt mare amator de măduvă de vită, în mai multe situaţii şi instanţe.

N-am nicio problemă cu Oborul, dar jur că sunt trei tarabe mari şi late de unde am curajul să cumpăr carne şi peşte în Obor. Pentru că, printre aceia „toţi” de unde spui dumneata că ai luat oasele, sunt măcar câţiva de la care n-aş cumpăra niciodată nici măcar pungi de plastic. Pe de altă parte, Chef, nu ţi-a fost greu să iei certificat de conformitate de la toţi cei cărora li s-a făcut milă de cerşeala respectivă? Sau poate vrei să-ţi număr pe degete măcelăriile din Obor care deţin faimoasa ştampilă ovală?

Domnule Dumitrescu, dragă Florine şi măi omule, spune-mi că nu ai servit acea măduvă celor 300 de invitaţi de la „pre-opening”-ul punctului de lucru de toamnă-iarnă al Tapo. Spune-mi că nu ai servit măduvă din oase provenind de la animale a căror provenienţă, sacrificare, porţionare şi stocare ar fi imposibil de identificat în cazul unui control. Te rog, spune-mi…

MĂDUVĂ LA TEMPERATURA…MESEI

Come on, dude… Eu ştiu că toţi telespectatorii sunt proşti şi că doar tu eşti deştept, dar totuşi… Tu ai văzut vreodată 50 de kilograme de oase cu măduvă la un loc în viaţa vieţilor tale? Bine, fie, nu doar sită (os cilindric cu măduvă) ci şi capete, epifize. Te-a luat valul, îţi plac numerele mari… Acolo nu e măduvă nici de la 15 kilograme de oase dar, până la urmă, pe cine interesează asta? Spunem poveşti la televizor, e ok.

Şi ştii care e treaba interesantă? Că, dacă o pui în frigider untura deja răcită şi ea se întăreşte, nu cred că s-a plâns cineva că nu mai poţi utiliza untura după aceea, n’est pas? Pe de altă parte, îmi dau voie să cred că ai pus ceva în măduva aceea din castron, că nu ai servit-o aşa cum a ieşit ea din oasele opărite. Ceva mă face să cred că i-ai dat o urmă de gust, că ai înnobilat-o oarecum pentru distinsele capete princiare care au venit la inaugurarea Tapo de iarnă. OK, poate că au fost şi acolo figuranţii (la propriu şi la…figurat) din megasofisticatul Kell’s Kitchen, Tonciu, Geani Kiriţă şi Mitoşeru, dar să ştii că, surprinzător, şi ei sunt oameni.

Pe masă nu e niciodată temperatură controlată. Iar „temperatura camerei” folosită atunci când vorbeşti despre camera numită „bucătărie” zău că-şi pierde simţitor din înţelesul iniţial.

BĂIEŢI TINERI ŞI DOCILI, NU PROFESIONIŞTI

După frazele astea simt aşa, un fel de freamăt, prin bucătăriile de restaurant din toată ţara. Aud gemând oameni care muncesc în industria asta de ani buni, care şi-au câştigat experienţa şi priceperea prin muncă grea, ore lungi de stat în picioare, cu spinarea încovoiată pe cuţit şi deasupra flăcărilor. Bucătari care nu concep să intre în tură cu capul descoperit chiar dacă n-au plete şi care n-ar cuteza să vină la treabă cu ochii injectaţi şi cu privirea tulbure. Nu m-am născut ieri, sunt mulţi aceia care le fac pe toate astea, dar despre aceia măcar putem fi siguri că nu apar la televizor şi nu devin reprezentativi în faţa publicului neavizat sau, Doamne fereşte, idoli şi modele pentru aceia care şi-ar dori să facă o profesie din bucătărie.

Aroganţă în formă pură, venită din partea unui bucătar de 27 de ani care a avut marea şansă ca în anul de graţie 2011 să fie selecţionat la un casting şi să devină mai vizibil decât alţii. Atât. Ce? Nu ştiaţi că s-a făcut casting? :)

„CRESS”-URI DIN ABSOLUT ORICE :D

Say whaaaat? Poate n-aţi auzit foarte clar şi vă înţeleg, căci  e greu să înţelegi bălmăjeli scăldate în incoerenţă. Deci: „Asta ce este?” „Cress…Water cress (n.n. Bond, James Bond) Nişte plante…îs nişte plante…mmmnieatură…crescute…ăsta de exemplu e-n pământ, dar ele de regulă sunt crescute în….apă…în…mediu controlat cu apă. Lichid. Ele mai…ămmm…să spunem aşa,  poţi să formezi minicress-uri dinîîî…chives, adică ceapă, din usturoi, din orice, din absolut orice. Nişte germeni practic.”

Să (ne) revenim. „Water cress”, pentru Tonciu, e frunza aia frumoasă şi plăpândă cunoscută în general sub numele de „năsturel”, dar denumită şi „brâncuţă”, „măcriş de baltă” sau „năsturaş”. Îl ştiţi sigur din salatele de primăvară sau din ceaiuri. Şi, ca să vezi fatalitate, nimeni şi nicăieri în lumea asta nu a denumit generic micro-verziturile (micro greens) atât de apreciate şi de utilizate în arta culinară contemporană. Nu, căci sigur nu poţi să faci „năsturel” din „chives, adică ceapă, din orice…”. Sau invers.

Şi pentru că fatalitatea e deplină (eu v-am zis că Dumitrescu chiar trece printr-o perioadă nefastă), în imaginile de mai sus nu avem nici măcar vreo urmă sau vreo rudă îndepărtată a năsturelului. După aparenţe şi umila mea părere de om şi bucătar amator, în glastra aceea par a fi nişte muguri de mazăre, dar sigur că nu bag mâna în foc. Şi nici din alea nu poţi „să formezi minicress-uri”, poate doar „minicreţ-uri”. Şi da, sunt de acord, „minicreţ-uri” poţi face din absolut orice…

Şi incoerenţă…multă incoerenţă şi beţie de cuvinte fără sens, de explicaţii aparent avizate care încearcă să estompeze nesiguranţă, ambiţii ieftine şi oboseală cruntă… Chef Florin, am auzit eu d ela nişte bunicuţe că, dacă sunt crescute în mediu controlat cu acid, frunzele nu sunt prea ok, cam pică greu.

EPILOG

Nu e bine, Chef. Zău că nu e bine. Şi, dacă reuşeşti să identifici urme de luciditate în sarabanda asta arogantă din care pare a-ţi fi foarte greu să te opreşti, ai face bine să-ţi dai seama că tot ce am scris aici e realitate palpabilă, necum semnul vreunei antipatii personale generate acum trei ani. Ştii ce văd dincolo de tot spectacolul ăsta ieftin? Văd un băiat obosit, care îmbătrâneşte galopant cu mult înaintea vârstei lui, care arde prea repede, pe care-l împing fricile şi ambiţiile deşarte din urmă. Văd un om care se chinuie să demonstreze lucruri, complet desprins de ceea ce acum mai bine de zece ani l-a adus în bucătărie şi i-a lipit mâna de cuţit.

Dormi o săptămână. Deschide ochii. Trage aer în piept. Fă-ţi ceva bun şi simplu de mâncare. Stai mai mult cu ai tăi. Bucură-te că eşti. S-ar putea să te-ajute…

Zâna şi Pianistul

luni, 1 septembrie, 2014 la 4:12 pm

Şi prinţul pianist cu zâna mică
s-au luat de mâini şoptindu-şi în canon
că împreună-i mai uşor şi, fără frică,
pot merge amândoi pe-acelaşi semiton.

Am puţini prieteni. Nu mă plâng. Ba chiar mă bucur că, inclusiv după ce am acceptat că mai bun pot fi în fiecare secundă, dar că mai puţin rău poate că nu mi-e natural şi visceral să fiu, n-am început să strig asta şi să încerc să-i câştig pe aceia pe care, voit sau firesc, i-am îndepărtat sau nici măcar nu i-am lăsat să se apropie. E drept, faţă de unii mi-am cerut scuze. Dar fără ca asta să atragă de la sine vreun demers de apropiere sau de împrietenire.

Am puţini prieteni, mai puţini decât câte degete am la ambele mâini. Ca să-mi fie uşor să-i ţin minte, să-i ţin curaţi şi aproape de mine. Am câteva misiuni importante pentru fiecare dintre degetele mâinilor mele. Am mii de amintiri şi de gânduri şi de trăiri prezente pentru fiecare dintre prietenii mei cei puţini. Dacă sunteţi deja căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: revedeţi lista invitaţilor de la nuntă şi verificaţi câţi dintre ei mai sunt azi în jurul vostru. Fie şi după un an de la festivul eveniment. Dacă nu sunteţi căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: din şase în şase luni, faceţi o listă cu aceia pe care i-aţi invita la petrecere. Şi la fiecare termen, faceţi comparaţie cu lista anterioară… Doar un gând, nu neapărat o unitate de măsură.

Bobi. Scrieţi-l voi cu doi de „b” şi „y” la final Eu n-am reuşit niciodată. Bobi cântă la pian. E pianist. Şi e compozitor şi orchestrator. Adică „face” muzică. Şi o face în mod natural, vine din el toată treaba asta. Mie poţi să-mi pui oricând în faţă trei ingrediente şi sigur pot să fac ceva cu ele. Lui Bobi poţi să-i fluieri în ureche trei note şi, obosit sau proaspăt trezit din somn, o să ştie să facă ceva cu ele. Prin liceu ne-am întâlnit din întâmplare şi am făcut un fel de trupă împreună. Cu un tobar nebun şi un basist cuminte. Credeam noi că pe atunci cântam un fel de jazz-rock sau un fel de rock progresiv. Şi ne chema Kogaion. Era muntele cel sacru al dacilor. Te strici de râs…

„I crossed the street on a Sunday morning / The sky wasn’t blue and the sun wasn’t shining/ And a blind man caught me by the arm…” Era felul nostru de a zice „If you’re leaving, close the door / I’m not expecting people anymore…” dar eram prea orgolioşi să cântăm cover-uri, eram prea speciali ca să nu facem noi nişte piese originale, care, la fel ca acum, în cazul trupelor contemporane, iau maximum zece like-uri. De Bobi nu m-am…”desprietenit”, practic, niciodată. Sigur că am avut ani în care nu am vorbit. Sigur că am avut orgolii şi nemulţumiri unul faţă de celălalt. Sigur că ne-au împrăştiat ocupaţii diferite şi poate niveluri financiare în unele momente. Dar fiecare moment de reintersectare ne-a găsit la fel: fără urmă de resentiment şi cu bucurie sinceră. Cred că aşa sunt prietenii când sunt puţini. Eu mai am unul la fel.

Cât am stat în Brazilia, doi români au venit până acolo după mine. Bobi şi cu ăsta, al doilea, de care nu vă zic acum, că el nu e în povestea asta. Adică uneori e, dar nu în asta. Bobi a venit cu Alexandra. O ştiam pe Alexandra dintr- seară în care l-am însoţit pe Bobi într-un club din centrul vechi şi am stat cu el s-o asculte. Ea era ca şi azi: o zână în rochiţă de zână, care cu o feţişoară de zână cânta bossa-nove şi alte melodii de zâne, cu voci de zână mică şi bună. El era ca şi azi: un pianist, un muzician îndrăgostit de o zână. Şi i-am lăsat aşa, pianist şi zână, împreună, şi am plecat să mă-ntâlnesc cu mine şi ei au rămas să se tot întâlnească, să cânte la pian şi să zânească. Unul cu altul, fiecare cu el însuşi…

Dinspre ieri, către azi…

marți, 22 iulie, 2014 la 12:36 pm

old men

La ce bun să-mi spui azi că acum trei ani ai auzit oameni care mă vorbeau de rău, îmi puneau etichete şi se îndoiau verbal îndemnându-i şi pe alţii să se îndoiască de calităţile mele?

Unu la mână, ceea ce oamenii aceia spuneau era percepţia şi proiecţia LOR asupra cine eram EU atunci. Deci necum să mă afecteze în profunzime ceva ce se cam autogenera în conştiinţa unora, mult dincolo de puterea sau intenţia mea de a interveni.

Doi la mână, din moment ce atunci ai ales să nu-mi spui despre asta, nu crezi că erai, de fapt, doar parte din procesul de răspândire a acelor etichete şi calificative? La ce bun să-mi spui azi ceva ce ieri nu mi-ai spus poate pentru a nu mă răni?

Hai să te scot tot eu din impas: azi sunt mai greu, mult mai greu de rănit decât ieri. Pentru că azi aleg între a mă încolăci de o durere pe care doar eu decid dacă vreau sau nu s-o simt şi a zâmbi cu empatie către aceia care s-ar bucura să ştie că vorbele lor mă dor.

Şi tot azi aleg să nu mă supăr pe tine pentru că nu mi-ai fost prieten mai adevărat atunci. Poate că mi-ai fost mai adevărat decât aş fi putut eu înţelege atunci. Şi pentru asta azi îţi mulţumesc.

Genuflexiune sexual-(pato)logică

luni, 21 iulie, 2014 la 8:10 pm

couple kissing beach brasil

Oare, sex masculin purtând în pantaloni, dacă ne apucăm de fumat în jurul vârstei de 14-15 ani şi ne ţinem de capătul ţigării uneori până după 35-40 de ani, când ienupăru’ caprei negre avem vreme să ne trăim cu adevărat şi la maximum floarea potenţei sexuale?

„Dezvoltare personală?” Pe bune?

sâmbătă, 19 iulie, 2014 la 7:13 pm

A-ți lua dezvoltarea în propriile mâini nu înseamnă, pentru mine, nimic altceva decât a alege să “cârmești” barca propriei vieți în direcția în care chiar îți dorești să se îndrepte, a-ți pune constant întrebări despre tine și lumea din jur, a fi dispus să înveți ceva din tot ce ți se întâmplă și a avea curajul să ceri ajutor atunci când simți că ai nevoie.

training day

Da, aud în ultimii ani atât de des şi din direcţii atât de stranii despre „dezvoltare personală”, încât nu e de mirare că o treabă mai mult decât utilă şi bună în esenţă s-a prăfuit şi s-a golit de sensuri  până la congruenţa totală cu ridicolul. My two cents:

  • „Gestul contează, nu funcţia părinţilor”. Poate că ar fi bine să te expui singur la descoperirea conceptelor reale şi funcţionale din spatele titulaturii în cauză. Dacă eu îţi spun „reducţie esenţială de ganglioni inghinali sublimată sous-vide”, datoria ta e să mă-ntrebi instantanEU (nu, INSTANT folosit ca adverb nu e formula corectă, ci o particulă maneloidă de limbă română presupusă): „Ce-i aia???”
  • „How to, x metode, y paşi, z mantre…” Fast food. Knorr/Magy dizolvat în apă. Treiînunu. Telemea din lapte. Praf de borş. Vin fiert la plic. Citate „inspiraţionale”. Mai vreţi? Proştii nu au niciodată timp. Pe asta se bazează perfidia vânzătorilor de rahat dublu rafinat. Indiferent de subiect sau domeniu, vânzătorul de gunoi va şti să-şi ambaleze în multe intenţii bune drumul (pe care-l alegi singur) spre dezechilibru alimentar, psihologic, social, fizic, vestimentar…
  • Mai multe întrebări decât răspunsuri. Să crape Jean-Baptiste Poquelin dacă nu e asta esenţa în autodezvoltare şi existenţă cât de cât pozitivă. Terapeuţii, consilierii, antrenorii, preparatorii adevăraţi de orice fel nu-ţi dau răspunsuri şi nu-ţi prescriu metode ori decizii de urmat, ci te ajută cu alte întrebări să-ţi găseşti singur răspunsurile şi să-ţi faci alegerile şi să ţi le asumi.

Alis a scris pe larg şi, după părerea mea, foarte util despre subiect, din perspectiva celui care are legătură cu domeniul, dar îl cunoaşte sub alte nume :)

Selfie…

marți, 15 iulie, 2014 la 5:42 pm

…in Hyde Park.

selfie hyde park

London Eye

marți, 15 iulie, 2014 la 5:15 pm

văzut de mine.

london eye