Airport People Watcher

marți, 4 iulie, 2017 la 11:51 am

Asta o să mă fac într-o zi. Spectacolul lumii de pe un aeroport (chiar așa mic, înghesuit, ponosit și pâclos cum e Otopeniul la Sosiri) este pur și simplu fabulos. Cu un Uber absolut admirabil așteptând după mine (de comun acord) aproape o oră în parcare, cu vreo zece curse întârziate și ajunse aproape toate în același timp, cu puhoi de lume așteptând dincoace de ușile glisante, cu așteptări prelungite la preluarea bagajelor dincolo de ele, mi-am preluat niște prieteni noaptea trecută, ca să-i duc cu grijă la hotel și să mă asigur că sunt ok. Am avut, astfel, o grămadă de timp să-mi exercit darul nativ al zgâitului la oameni și am făcut o adevărată baie de emoții, reacții și frimituri sociale.

E drept, regăsirile clasice, cu îmbrățișări și pupături, au reprezentat un procent important al interacțiunilor la care am fost martor, însă nu sunt convins că au fost majoritare. Un adevărat carusel ce replică absolut remarcabil societatea de mult dincolo de aeroport.

  • Părinții reveniți de la muncă sau din vacanță, regăsindu-și copiii bucuroși de reîntâlnire.
  • Familia tânără, stabilită pe-afară, care vine în vizită la părinții transformați în bunici zgomotoși și nerăbdători să-și pupe nepoții care, în general, habar n-au cine sunt.
  • Familia separată, cu fetița care iese pe poartă și aleargă să-și îmbrățișeze tatăl căreia mama abia catadicsește să-i arunce o privire oricum scârbită.
  • Portrete – robot clasice ale tipurilor de lucrători români în străinătate: IT-iștii distrați și plictisiți, coafezele, dansatoarele exotice, șmenarii familiști (dacă-i ratezi, poți să-i identifici lesne după personajele care-i așteaptă cu coatele pe bară, ștergându-și din când în când, grijulii, cu salivă, urmele de praf sau noroi de pe rama albă a „adidasului”).
  • Copiii reveniți din tabără sau de la vreun concurs internațional, de obicei urâței, cu sârme-n gură și foarte apropiați și lipicioși unii cu alții.
  • Copilul de magnat, bronzat strașnic, cu căutătură dezgustată, care aproape-și aruncă mânerul valizei în palma șoferului – gardă de corp de peste 50 de ani, cu alură de recuperator ucrainean pensionat.
  • Scriitoarea care se miră în gura mare de mulțimea oamenilor din sala de așteptare.
  • Moldoveanul exasperat, cărându-și în brațe valiza pe jumătate desfăcută, din care se ițesc bulendre, înjurând conceptual România în ansamblul ei.
  • Femei ce nu mai sunt tinere, îmbrăcate ridicol de adolescentin, cu multă piele lăsată, lăsată la vedere.
  • Sastisitul sexagenar ce evită să strângă mâna întinsă de „bun venit!” pentru că, ce convenabil, târăște în fiecare mână câte o valijoară pe roți.
  • Micuțele cu bot de rățușcă și musai ceva foarte sclipitor în vestimentație, pășind grațios cu papuci îmblăniți și, după caz, cu alt purtător de blăniță în cușca de voiaj.
  • Străinii ușor de identificat după ten, privire, călcătură și direcție precisă.
  • Băiețelul chinuit cu trandafirul în mână, postat cât mai aproape de ușile glisante.
  • Duioșii arși de dor, cuibăriți în brațe fremătătoare, care uită și de oboseală, și de bagaje când au ajuns, în sfârșit…

Vă zic, eu când n-oi mai putea să fac altceva, direct la aeroport mă opresc. Nici bilet n-o să-mi trebuiască.