Zâna şi Pianistul

luni, 1 septembrie, 2014 la 4:12 pm

Şi prinţul pianist cu zâna mică
s-au luat de mâini şoptindu-şi în canon
că împreună-i mai uşor şi, fără frică,
pot merge amândoi pe-acelaşi semiton.

Am puţini prieteni. Nu mă plâng. Ba chiar mă bucur că, inclusiv după ce am acceptat că mai bun pot fi în fiecare secundă, dar că mai puţin rău poate că nu mi-e natural şi visceral să fiu, n-am început să strig asta şi să încerc să-i câştig pe aceia pe care, voit sau firesc, i-am îndepărtat sau nici măcar nu i-am lăsat să se apropie. E drept, faţă de unii mi-am cerut scuze. Dar fără ca asta să atragă de la sine vreun demers de apropiere sau de împrietenire.

Am puţini prieteni, mai puţini decât câte degete am la ambele mâini. Ca să-mi fie uşor să-i ţin minte, să-i ţin curaţi şi aproape de mine. Am câteva misiuni importante pentru fiecare dintre degetele mâinilor mele. Am mii de amintiri şi de gânduri şi de trăiri prezente pentru fiecare dintre prietenii mei cei puţini. Dacă sunteţi deja căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: revedeţi lista invitaţilor de la nuntă şi verificaţi câţi dintre ei mai sunt azi în jurul vostru. Fie şi după un an de la festivul eveniment. Dacă nu sunteţi căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: din şase în şase luni, faceţi o listă cu aceia pe care i-aţi invita la petrecere. Şi la fiecare termen, faceţi comparaţie cu lista anterioară… Doar un gând, nu neapărat o unitate de măsură.

Bobi. Scrieţi-l voi cu doi de „b” şi „y” la final Eu n-am reuşit niciodată. Bobi cântă la pian. E pianist. Şi e compozitor şi orchestrator. Adică „face” muzică. Şi o face în mod natural, vine din el toată treaba asta. Mie poţi să-mi pui oricând în faţă trei ingrediente şi sigur pot să fac ceva cu ele. Lui Bobi poţi să-i fluieri în ureche trei note şi, obosit sau proaspăt trezit din somn, o să ştie să facă ceva cu ele. Prin liceu ne-am întâlnit din întâmplare şi am făcut un fel de trupă împreună. Cu un tobar nebun şi un basist cuminte. Credeam noi că pe atunci cântam un fel de jazz-rock sau un fel de rock progresiv. Şi ne chema Kogaion. Era muntele cel sacru al dacilor. Te strici de râs…

„I crossed the street on a Sunday morning / The sky wasn’t blue and the sun wasn’t shining/ And a blind man caught me by the arm…” Era felul nostru de a zice „If you’re leaving, close the door / I’m not expecting people anymore…” dar eram prea orgolioşi să cântăm cover-uri, eram prea speciali ca să nu facem noi nişte piese originale, care, la fel ca acum, în cazul trupelor contemporane, iau maximum zece like-uri. De Bobi nu m-am…”desprietenit”, practic, niciodată. Sigur că am avut ani în care nu am vorbit. Sigur că am avut orgolii şi nemulţumiri unul faţă de celălalt. Sigur că ne-au împrăştiat ocupaţii diferite şi poate niveluri financiare în unele momente. Dar fiecare moment de reintersectare ne-a găsit la fel: fără urmă de resentiment şi cu bucurie sinceră. Cred că aşa sunt prietenii când sunt puţini. Eu mai am unul la fel.

Cât am stat în Brazilia, doi români au venit până acolo după mine. Bobi şi cu ăsta, al doilea, de care nu vă zic acum, că el nu e în povestea asta. Adică uneori e, dar nu în asta. Bobi a venit cu Alexandra. O ştiam pe Alexandra dintr- seară în care l-am însoţit pe Bobi într-un club din centrul vechi şi am stat cu el s-o asculte. Ea era ca şi azi: o zână în rochiţă de zână, care cu o feţişoară de zână cânta bossa-nove şi alte melodii de zâne, cu voci de zână mică şi bună. El era ca şi azi: un pianist, un muzician îndrăgostit de o zână. Şi i-am lăsat aşa, pianist şi zână, împreună, şi am plecat să mă-ntâlnesc cu mine şi ei au rămas să se tot întâlnească, să cânte la pian şi să zânească. Unul cu altul, fiecare cu el însuşi…