Nişte dorinţe

marți, 3 martie, 2015 la 12:48 pm

N-o să am timp de mare lucru la Londra în afară de şcoală. Cel puţin în primele trei luni, în care programul conţine cursuri şi sesiuni practice şase zile pe săptămână, şase, nouă sau chiar douăsprezece ore pe zi. Regulile de prezenţă sunt stricte, dacă ai pierdut o sesiune teoretică (trei ore), nu poţi participa la „perechea” ei practică, de alte trei ore. La cinci sesiuni pierdute eşti „la revedere” şi cu banii daţi. Sunt trei examene corespunzătoare celor trei niveluri de pregătire, iar parte din notă e reprezentată de calificativele primite în timpul fiecărei sesiuni practice.

În aprilie, mai şi iunie îmi rămân duminicile, pe care-mi doresc să le petrec în două feluri: cu excursii culinare şi musical-uri. Pentru prima direcţie tot adun o listă de locuri legendare şi numai, pub-uri şi restaurante în care intuiesc că mi-aş putea îmbogăţi imaginaţia şi orizonturile binecuvântatei mele misiuni.

matilda london

În ceea ce priveşte musical-urile, primăvara e plină de premiere şi reprogramări. Anul trecut am văzut tot la Londra „Matilda”, o poveste cu care am rezonat din copilărie şi care mi-a tăiat răsuflarea în varianta ei muzicală pe scenă. Am văzut şi „The Beauty And The Beast” la Paris. Sunt un „critic” incapabil în faţa acestor minuni cântate, dansate, jucate, în care mă bucur şi de vibraţia celor de pe scenă, şi de scenografia uneori spectaculoasă, şi de muzica de multe ori cântată live, în timp real, de orchestra de sub scenă. Cred că mi-ar fi imposibil să plec nemulţumit din sală după un musical.

Aşa că sper să apuc să rezerv din timp bilete la preţuri decente dacă nu vreau să le iau (iar) de la dugheana din Piccadilly, cu până la de patru ori preţul lor iniţial. Vă mai povestesc, dar acum vă las cu Matilda în varianta audio, pe care o tot ascult de câteva zile.

Zâna şi Pianistul

luni, 1 septembrie, 2014 la 4:12 pm

Şi prinţul pianist cu zâna mică
s-au luat de mâini şoptindu-şi în canon
că împreună-i mai uşor şi, fără frică,
pot merge amândoi pe-acelaşi semiton.

Am puţini prieteni. Nu mă plâng. Ba chiar mă bucur că, inclusiv după ce am acceptat că mai bun pot fi în fiecare secundă, dar că mai puţin rău poate că nu mi-e natural şi visceral să fiu, n-am început să strig asta şi să încerc să-i câştig pe aceia pe care, voit sau firesc, i-am îndepărtat sau nici măcar nu i-am lăsat să se apropie. E drept, faţă de unii mi-am cerut scuze. Dar fără ca asta să atragă de la sine vreun demers de apropiere sau de împrietenire.

Am puţini prieteni, mai puţini decât câte degete am la ambele mâini. Ca să-mi fie uşor să-i ţin minte, să-i ţin curaţi şi aproape de mine. Am câteva misiuni importante pentru fiecare dintre degetele mâinilor mele. Am mii de amintiri şi de gânduri şi de trăiri prezente pentru fiecare dintre prietenii mei cei puţini. Dacă sunteţi deja căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: revedeţi lista invitaţilor de la nuntă şi verificaţi câţi dintre ei mai sunt azi în jurul vostru. Fie şi după un an de la festivul eveniment. Dacă nu sunteţi căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: din şase în şase luni, faceţi o listă cu aceia pe care i-aţi invita la petrecere. Şi la fiecare termen, faceţi comparaţie cu lista anterioară… Doar un gând, nu neapărat o unitate de măsură.

Bobi. Scrieţi-l voi cu doi de „b” şi „y” la final Eu n-am reuşit niciodată. Bobi cântă la pian. E pianist. Şi e compozitor şi orchestrator. Adică „face” muzică. Şi o face în mod natural, vine din el toată treaba asta. Mie poţi să-mi pui oricând în faţă trei ingrediente şi sigur pot să fac ceva cu ele. Lui Bobi poţi să-i fluieri în ureche trei note şi, obosit sau proaspăt trezit din somn, o să ştie să facă ceva cu ele. Prin liceu ne-am întâlnit din întâmplare şi am făcut un fel de trupă împreună. Cu un tobar nebun şi un basist cuminte. Credeam noi că pe atunci cântam un fel de jazz-rock sau un fel de rock progresiv. Şi ne chema Kogaion. Era muntele cel sacru al dacilor. Te strici de râs…

„I crossed the street on a Sunday morning / The sky wasn’t blue and the sun wasn’t shining/ And a blind man caught me by the arm…” Era felul nostru de a zice „If you’re leaving, close the door / I’m not expecting people anymore…” dar eram prea orgolioşi să cântăm cover-uri, eram prea speciali ca să nu facem noi nişte piese originale, care, la fel ca acum, în cazul trupelor contemporane, iau maximum zece like-uri. De Bobi nu m-am…”desprietenit”, practic, niciodată. Sigur că am avut ani în care nu am vorbit. Sigur că am avut orgolii şi nemulţumiri unul faţă de celălalt. Sigur că ne-au împrăştiat ocupaţii diferite şi poate niveluri financiare în unele momente. Dar fiecare moment de reintersectare ne-a găsit la fel: fără urmă de resentiment şi cu bucurie sinceră. Cred că aşa sunt prietenii când sunt puţini. Eu mai am unul la fel.

Cât am stat în Brazilia, doi români au venit până acolo după mine. Bobi şi cu ăsta, al doilea, de care nu vă zic acum, că el nu e în povestea asta. Adică uneori e, dar nu în asta. Bobi a venit cu Alexandra. O ştiam pe Alexandra dintr- seară în care l-am însoţit pe Bobi într-un club din centrul vechi şi am stat cu el s-o asculte. Ea era ca şi azi: o zână în rochiţă de zână, care cu o feţişoară de zână cânta bossa-nove şi alte melodii de zâne, cu voci de zână mică şi bună. El era ca şi azi: un pianist, un muzician îndrăgostit de o zână. Şi i-am lăsat aşa, pianist şi zână, împreună, şi am plecat să mă-ntâlnesc cu mine şi ei au rămas să se tot întâlnească, să cânte la pian şi să zânească. Unul cu altul, fiecare cu el însuşi…

Seu Jorge în Porto

sâmbătă, 9 august, 2014 la 2:08 pm

Aseară l-am văzut pentru prima oară live pe Seu Jorge. L-am descoperit în cursul şederii mele în Brazilia şi probabil că am rezonat cu energia lui artistică într-o măsură destul de superficială până la interacţiunea de ieri. Un norocos şi un alintat al şansei, la fel ca mine. Voce, prezenţă, suflu, talent. Dar aseară am văzut un Seu Jorge matur, un artist serios, dedicat şi deja cu avans vizibil pe drumul către desăvârşire.

seu jorge

Aseară, pe Queimodrom-ul din „Parque da cidade”, Seu Jorge a venit cu o trupă de acompaniament în care am numărat vreo zece oameni. Suflători, chitare, percuţii, backing. Aseară, în Porto, Seu Jorge a cântat cu vocea, a dirijat, a cântat impecabil la flaut, a recitat, s-a acompaniat singur la chitară. Aseară, în faţa a aproximativ trei mii de oameni (cu o jumătate e oră înainte de momentul anunţat pentru începerea recitalului abia dacă erau vreo trei sute de oameni în faţa scenei) Seu Jorge a vibrat cu o energie blândă, caldă, mângâietoare.

Îl văzusem în clipuri din concertele anterioare, îi remarcasem alura de artist care se ştie exotic, care se ştie privit ca o curiozitate. Costume cu linie excentrică, dread-uri, atitudine high-obosită, ţigări aprinse pe scenă şi vocea jucată des în regiştrii cavernoşi, vibranţi, demonstrativi, de multe ori aşezat pe scaun… Aseară am întâlnit un Seu Jorge tuns, limpede la privire şi la glas, îmbrăcat cu modestie, deopotrivă fericit să treacă prin marile hituri samba rock, de inspiraţie profund braziliană, ce fac de obicei deliciul auditoriului captiv, dar venind şi cu piese noi, cu funk curat ce sigur va mişca multe urechi pe viitorul album.

Aseară, pe scena luminată impecabil şi sonorizată divin, am întâlnit un Seu Jorge pe care mi-am dat seama de ce îl apreciez la nivel subconştient, dincolo de sunet şi de afinităţile mele braziliene: e un om bun care şi-a identificat misiunea pe care şi-o îndeplineşte prin probabil una dintre cele mai dulci vocaţii dintre toate câte există.

Cover: Let It Be, Beatles

vineri, 18 iulie, 2014 la 1:59 am

Fresh. Deloc bibilită, că nici nu mă pricep, nici n-am răbdare. Şi cu vocea „trasă” o songură dată, pe telefon, după obiceiul ştiut. Enjoy. Sau nu :)

London Eye

marți, 15 iulie, 2014 la 5:15 pm

văzut de mine.

london eye

How To Win Eurovision

luni, 10 februarie, 2014 la 8:44 am

Tocmai am pierdut cu mare bucurie două ore uitându-mă la ghiduşia asta. Nu ştiu dacă sunt neapărat fan Eurovision, dar cred că m-am cam uitat la multe dintre ediţiile de prin ’80 încoace şi măcar în ultimii vreo zece ani pot să zic că m-am bucurat de amalgamul ăsta de sunete, culori, strădanie şi penibil, îmbătrânit şi decrepit ca format pentru tot ce înseamnă azi muzica, aşa cum o auzim la radio sau în concerte. Am vibrat şi cu românii, şi cu moldovenii, dar şi cu fiecare apariţie de-aiurea, ieşită din tiparele show-ului altfel destul de standardizat şi încorsetat.

eurovision logo

Englezii îşi pun pe bună dreptate problema despre cum naiba poţi să câştigi finala Eurovision, căci ţara care a dat muzicii contemporane o grămadă de nume care au făcut istorie n-a reuşit să rupă juriile decât de câteva ori şi s-a încununat de jenă cu mult mai multe ocazii. Dincolod e toate astea, filmul ăsta de două ore e făcut admirabil şi e foarte foarte foarte amuzant din multe puncte de vedere, de la exemplificările „istorice” cu care-şi susţine „reţeta succesului” până la autoironia abundentă, de mare stil britanic. Am avut senzaţia că mă uit la o ediţie jubiliară de „Apropo TV” şi nici măcar nu mă număr printre aceia care se întristează aducându-şi aminte că nu au văzut o ediţie de-a lui Andi Moisescu de cel puţin doi ani. Content suculent, amuzant, bine scris şi foarte voios editat.

Samba pe plajă

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 11:46 am

Bahia e unul dintre puţinele locuri din lume în care poţi intra în ocean 365 de zile din an. Dacă e soare. Şi dacă nu e, apa e mai caldă şi o baie pe ploaie de obicei devine o amintire memorabilă pentru tot restul vieţii. Vara, de prin octombrie până spre aprilie, pe-aici se stă pe plajă chiar dacă e înnorat. Şi uneori se apucă lumea de cântat, căci un lucru e clar: brazilienilor nu le lipseşte niciodată muzica. Şi chiar dacă o cultură care a dat universalităţii ritmuri unice şi personalităţi-simbol ale istoriei muzicale ajunge să se bagatelizeze, printre mase, în sunete şi vorbe care îmi aduc cu neplăcere aminte de eternele manele din România, samba şi bossa se încăpăţânează să nu pălească. Chiar şi când e uşor „ţigănită”, samba e tot samba.

Fanfare, procesiuni, alegători

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 10:37 am

Încă nu e Carnaval, anul ăsta e pe la jumătatea lui martie (parcă), dar astfel de procesiuni se întâmplă la noi pe stradă aproape tot timpul şi mai cu seamă la sfârşit de săptămână. Sunt fanfare locale sau din oraşele apropiate, vin să-şi facă încălzirea pentru marile năzbâtii recurente sau pur şi simplu ca să-şi exerseze muzicile în paşi mărşăluiţi. Şi pubicul, în majotitate turişti brazilieni şi străini, nu pot decât să se bucure de asemenea întâmplări.

La noi pe stradă…

sâmbătă, 18 ianuarie, 2014 la 9:13 am

…e multă muzică. De pe la finalul lui decembrie se cheamă că suntem „în sezon”, ceea ce pentru noi, la restaurant, înseamnă că e ceva mai multă agitaţie seara. Asta nu înseamnă că nu avem timp să ne bucurăm de ce se mai întâmplă în jurul nostru. Ca, de exemplu, copilaşii ăştia trei care, vreme de vreo două ceasuri bune, au încins o seară (toridă oricum) de ianuarie. Şi ca ei sunt foarte mulţi pe-aici.

Cover: Sting – La belle dame sans regrets

joi, 7 noiembrie, 2013 la 8:14 am