Posturi cu tagurile: "muzica"

Pe cuvintul meu daca ma intereseaza cum suna A Bigger Bang! Miine seara vreau sa-mi amintesc versuri vechi si acorduri stiute, vreau sa-i vad cum req au rezistat cu atitea „dulcegarii” ale vietii nebune pe care au dus-o.

Citeam mai devreme la Zoso despre cum o multime de jurnalisti au preluat unii de la altii „band” in loc de „bang”. Oare oamenii astia nu si-au luat bilete? Sau nici macar nu si-au citit cu atentie acreditarile?

La fiecare concert MARE, momentul in care pun mina pe bilet e unic. Hirtia, holograma, numele concertului, logo-ul atit de cunoscut al trupei pe care o voi vedea live, toate astea sint prima scinteie a unui sentiment electric ce creste pina in momentul in care ii vad pe scena.  Am avut de mai multe ori parte de vizite in culisele unor concerte sau evenimente importante, de proximitatea mai mulor artisti, dar cel mai bine m-am simtit tot la concertele pe care le-am vazut din sala, din public. Asa voi fi si miine seara.  Pe gazon, cu prieteni linga mine si pe scena. 

Nu e nimic din ce stiai pina acum. E pur si simplu un ceva ce te poate insoti o zi intreaga fara sa fie nici o clipa prea strident sau prea moale sau prea anapoda, in contradictie cu ceea ce esti in fiecare secunda. Are puls, stie sa danseze, e nervos uneori si de-a dreptul ghidus atunci cind are chef. Iti da brinci catre introspectie sau te indeamna sa te dai in stamba si parca in fiecare moment stie ce faci, astfel incit sa-ti para ca te cunoaste extrem de bine. Indiferent de ordinea pieselor. Cred ca e primul album / prima compilatie care nu tine cont de vreun trend sau de vreun stil anume. E pur si simplu incintator. Enjoy.

Abia acceptasem ca seria „99 de pete” a lui Dero Surf e una indrazneata. La primul spot, acela cu ciorba de burta, chiar m-am entuziasmat intru absurd revolutionar si coaie creative. [intre timp m-am oprit din scris si am recitit articolul publicat in 2004 – aproape execrabil]. Ce-i drept, buna treaba cu ciorba de burta in zona detergentilor. „Nepoateeeee” mi-a cam zgiriat timpanul chiar daca s-a pastrat in zona cit de cit coerenta, in timp ce siropul de tuse si petele de pipi mi-au intrat direct in slotul de sitcom prost, cu glume fizice.

Campania a fost proiectata pentru

Probabil ca ramasitele de singe evreiesc ma tin mai degraba in zona lui „tara mea e acolo unde mi-e bine” din punct de vedere general declarativ. Cum sint inca aici pentru ca asa am hotarit ca e mai bine, am citeva momente pe an cind ma simt foarte patriot. De ziua nationala, cind se cinta imnul in toate felurile, cind joaca echipa nationala, de Pasti (am petrecut o singura data sarbatoarea asta in alta conjunctura si mi-a fost foarte rau) si la Eurovision.

Nu mi-a placut Todomondo nici cind se chemau Locomondo. Selectarea lor ca finalisti mi s-a parut o nedreptate chiar daca n-am auzit toate piesele romanesti. Mi s-a parut nedrept pentru ca piesa era proasta. A cistigat multumita plurilimbismului pe care au mizat organizatorii teveristi romani. Din gasca, singurul care mi se parea OK era Kamara, pentru ca e un romanas simpatic in franceza lui coloniala.

Numai ca la finala din seara asta

Muzicianul ma sunase cu o seara inainte, sa ma invite la un mic recital in Event Club una dintre cele mai sinistre bombe de pe piata bucuresteana. Nu-i dau numele pentru ca blestematii astia de robotei ar putea considera drept relevanta legatura dintre numele artistului si clubul despre care va povestesc. De-asta nu veti gasi nici virgulele dintre numele clubului si apozitiile pe care i le atribui, poate sint mai usor de relationat in rezultatele din Google. Nu mai fusesem in Event Club acest cazan soios in care kitchul este un mod de viata. Trecusem desori pe linga el, auzisem ca se intimpla multe cintari acolo, asa ca m-am dus cu gindul la vocea sublima pe care urma s-o reascult si la o ora-doua de echilibru interior, impreuna cu nevasta din dotare si ceva bun pe fundul unui pahar.

Pentru cine nu stie, Event Club serparia sordida cu pretentii de club se afla in aceeasi maghernita cu restaurantul Mica Elvetie, fiind parte din aceasta afacere. Pe Strada Icoanei Nr. 2. Poate nu sint eu familiarizat cu stilul asta de club, dar primele semne m-au pus putin pe ginduri: mirosul de friptura din restaurant m-a insotit atit pe scara ce ducea in clubul subteran, cit si in interior – „eh, se mai intimpla si in alte parti”; detalii inauntru: arcade si glafuri imbracate in lemn vechi vopsit brun-roscat Vs lambriuri „cires” din PAL nou, fotografii de anii ’20 cu muzicieni si actori celebri Vs statuete de ipsos (gen pitici de gradina) dintre care am remarcat o chanteuza cu microfon, canapele din piele rosie pe stative de PAL vopsit in albastru deschis, fete de masa albe, apretate, candelabre din fier forjat cu luminari si candelabre cu becuri-luminari, un mic cufar cu mandolina si citeva carti vechi, vaze cu paie colorate, din sirma… – „asta este…gusturi si gusturi…am venit sa ascult si sa beau ceva, nu sa le recenzez designul…”