Posturi cu tagurile: "muzica"

Ma abtin de la comentarii. Observati in fisierele video de mai jos cum nu-si mai gaseste Johnny Raducanu rostul in primul film, cum ZDRANGANE totul si cine freaca o chitara in spatele lui Covaci.

Un coleg imi spusese de mai mult timp despre el. A aparut anul trecut. Incintator. Click foto pentru mai multe detalii. Este posibil ca fisierul audio sa nu functioneze uneori, din motive de trilulilu.ro.

Din toata mantocaria asta cu decorarea de catre Baselu’ a „formatiei Phoenix”, in care decoratorul a recitat si s-a umezit ocular conform schemei stiute, n-am inteles o treaba. Actuala formula Phoenix il contine pe egocentricul si mihnitul de Covaci inconjurat de niste angajati. In afara de Lipan si, hai sa zicem Mani Neumann doar pentru ca ne e simpatic si vrajitor de vioara, restul echipei e format din simpli colaboratori care pot aparea si disparea oricind din formula si care n-au treaba cu cei 45 de ani. Pentru ca, in definitiv, in majoritatea trupelor mature se intimpla asa. Deci de unde pina unde simbriasi efemeri „in grad de cavaler”?

Pe Emy Dragoi l-am cunoscut in vara anului trecut, in trupa de acompaniament a Teodorei Enache, intr-un eveniment facut cu Mmd pentru Discovery.

Ma dau in vint dupa rockerii purii din Romania. Dupa aia care iti debiteaza despre „Leg Zepelin”, „Di Parpal” si „Pin Floid” fara sa-ti poata spune de ce erau ei buni, ba chiar isi aduc aminte ceva refrene, prin ceata, daca le rascolesti memoria aburita. Aia care au trait muzica rock prin prisma parangheliilor cu benzi de magnetofon supte de adevaratii pasionati de pe la Europa Libera si Vocea Americii, si a pantalonilor evazati ca moda a vremii. Pe aia care s-au tavalit spiritual prin muzica aia ii deosebesti usor, sint mai rezervati, ba unii inca mai poarta ceva insemne ale epocii de care le e dor. Mai o pleata carunta, mai o geaca de piele si cu siguranta o atitudine care macar iti sopteste „rock”.

Astilalti, papagalii despre care zic, mai au doar amintiri.

Ascult Deea. In fiecare seara din saptamina, request six to nine, si uneori in weekend, un fel de top, probabil air-play-ul saptaminii. Pentru ca ascult muzica electronica de cind eram mic si m-am bucurat devreme de intilniri mai mult sau mai putin astrale, psihedelice ori industriale cu Jean Michelle Jarre, Vangelis, Isao Tomita, Tangerine Dream, Kraftwerk and so on. Desigur, sunetul experimental a fost inlocuit de unul mai comercial, sample-ul s-a modificat, s-a perfectionat, in multe cazuri e banalizat de goana dupa hit, insa ramin un consumator fervet de sunet digital. Asta fara a ma desparti de multe alte genuri pe care nu le pot refuza niciodata.

Deea reuseste sa acopere admirabil nisa asta de FM, in ciuda unor heavy-rotations inerente pentru statiile comerciale. Problema ramine, insa, tot aceea umana.

Vorbeam mai devreme despre predecesorii muzicii electronice de astazi, practic cei care au creat cu zeci de ani in urma punctul de plecare pentru ceea ce astazi se numeste trance, house, techno, industrial, minimal si asa mai departe. Mai jos, citeva dedicatii pentru aceia care inca nu stiu ca CD-urile si computerele nu prea pot cinta asa, de capul lor. In categoria asta, in RO cred ca am putea vorbi despre Adrian Enescu si, cu siguranta, despre aranjamentele lui Mircea Florian, de pe „Tainicul Virtej”, cu un sunet mai mult decit avangardist pentru acea vreme, dar cu aplicatii mai degraba catre rock.

Titlul articolului de mai sus e vina lui.

Am auzit pentru prima oara un hang in sala coloanelor din Parc Guell, Barcelona. Cel care il minuia mi-a spus ca este un instrument construit relativ recent, ca nu sint foarte multe imprastiate prin lume si ca este destul de greu sa-ti procuri unul. Sunetul mi se pare absolut incredibil, parca invers proportional cu (cel putin) aparenta usurinta de a cinta la el. Inteleg de aici ca rezervarile se fac la Berna si ca aceia care s-au inscris pe lista in septembrie anul asta, vor putea fi serviti abia in martie anul viitor. Hang nu se vinde online, trebuie sa mergi sa ti-l iei. Mi se pare o filosofie interesanta si potrivita unei asemenea minunatii. Dar vreau si eu unul!!! Tot pe blogul de mai sus si din blogroll puteti gasi clipuri si o multime de alte informatii.

28 octombrie: cam asa sta treaba…

Eu sint convins ca oamenii aia care produc show-ul asta au muncit la greu si pentru editia trecuta, si pentru asta care tocmai s-a lansat. Este evident ca se chinuie sa gaseasca niste concurenti buni si sa iasa totul cit mai profi. Dar nu pot sa nu ma uit la formatele originale de tipul asta, sa nu observ diferenta de calitate din toate punctele de vedere. „Dansez…” reuseste sa respecte si sa replice grandoarea, stralucirea, tensiunea spectacolelor identice de-afara, numai ca nu poti compara nivelul financiar si de profesionalism dintre Pro si Prima. Poti vedea toate astea si in X Factor sau American Idol. Nu si la Megastar. Concurentii, productia, scenografia, sunetul, orchestra…TOTUL suna a saracie, a cazneala si a improvizatie.

In prima editie parca sa zic ca au fost vreo doi cu un strop de personalitate. Acum aud lalaieli si poze de voce pe care scrie Mamaia si Karaoke. Si ce aud acum ma face sa cred ca, de fapt, sintem o natie lipsita de talent muzical. Ceea ce e fals! Vad indivizi care pur si simplu nu au ce sa caute in selectia finala. Pentru simplul motiv ca publicul nu are timp sa urmareasca ce frumos vor evolua ei in editiile urmatoare, cum vor fi ei (daca) modelati si transformati inartisti. Publicul vrea un show de calitate in fiecare editie. In plus, introducerea cazurilor sociale sucks big time! Arata ca o mina intinsa care cerseste audienta de proasta calitate.

Later edit: Catalin, cistigatorul primei editii, aproape lansat si trecut in liga „seniorilor”, a reusit in seara asta sa falseze mai sinistru decit a facut-o pe tot parcursul concursului.

Citeva exemple aspirationale, mai jos. Si sa nu uit: Despot si Iantu sint chiar ok in postura de jurati. Dar ce dracu’ au facut la preselectie???