Zâna şi Pianistul

luni, 1 septembrie, 2014 la 4:12 pm

Şi prinţul pianist cu zâna mică
s-au luat de mâini şoptindu-şi în canon
că împreună-i mai uşor şi, fără frică,
pot merge amândoi pe-acelaşi semiton.

Am puţini prieteni. Nu mă plâng. Ba chiar mă bucur că, inclusiv după ce am acceptat că mai bun pot fi în fiecare secundă, dar că mai puţin rău poate că nu mi-e natural şi visceral să fiu, n-am început să strig asta şi să încerc să-i câştig pe aceia pe care, voit sau firesc, i-am îndepărtat sau nici măcar nu i-am lăsat să se apropie. E drept, faţă de unii mi-am cerut scuze. Dar fără ca asta să atragă de la sine vreun demers de apropiere sau de împrietenire.

Am puţini prieteni, mai puţini decât câte degete am la ambele mâini. Ca să-mi fie uşor să-i ţin minte, să-i ţin curaţi şi aproape de mine. Am câteva misiuni importante pentru fiecare dintre degetele mâinilor mele. Am mii de amintiri şi de gânduri şi de trăiri prezente pentru fiecare dintre prietenii mei cei puţini. Dacă sunteţi deja căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: revedeţi lista invitaţilor de la nuntă şi verificaţi câţi dintre ei mai sunt azi în jurul vostru. Fie şi după un an de la festivul eveniment. Dacă nu sunteţi căsătoriţi, faceţi un exerciţiu: din şase în şase luni, faceţi o listă cu aceia pe care i-aţi invita la petrecere. Şi la fiecare termen, faceţi comparaţie cu lista anterioară… Doar un gând, nu neapărat o unitate de măsură.

Bobi. Scrieţi-l voi cu doi de „b” şi „y” la final Eu n-am reuşit niciodată. Bobi cântă la pian. E pianist. Şi e compozitor şi orchestrator. Adică „face” muzică. Şi o face în mod natural, vine din el toată treaba asta. Mie poţi să-mi pui oricând în faţă trei ingrediente şi sigur pot să fac ceva cu ele. Lui Bobi poţi să-i fluieri în ureche trei note şi, obosit sau proaspăt trezit din somn, o să ştie să facă ceva cu ele. Prin liceu ne-am întâlnit din întâmplare şi am făcut un fel de trupă împreună. Cu un tobar nebun şi un basist cuminte. Credeam noi că pe atunci cântam un fel de jazz-rock sau un fel de rock progresiv. Şi ne chema Kogaion. Era muntele cel sacru al dacilor. Te strici de râs…

„I crossed the street on a Sunday morning / The sky wasn’t blue and the sun wasn’t shining/ And a blind man caught me by the arm…” Era felul nostru de a zice „If you’re leaving, close the door / I’m not expecting people anymore…” dar eram prea orgolioşi să cântăm cover-uri, eram prea speciali ca să nu facem noi nişte piese originale, care, la fel ca acum, în cazul trupelor contemporane, iau maximum zece like-uri. De Bobi nu m-am…”desprietenit”, practic, niciodată. Sigur că am avut ani în care nu am vorbit. Sigur că am avut orgolii şi nemulţumiri unul faţă de celălalt. Sigur că ne-au împrăştiat ocupaţii diferite şi poate niveluri financiare în unele momente. Dar fiecare moment de reintersectare ne-a găsit la fel: fără urmă de resentiment şi cu bucurie sinceră. Cred că aşa sunt prietenii când sunt puţini. Eu mai am unul la fel.

Cât am stat în Brazilia, doi români au venit până acolo după mine. Bobi şi cu ăsta, al doilea, de care nu vă zic acum, că el nu e în povestea asta. Adică uneori e, dar nu în asta. Bobi a venit cu Alexandra. O ştiam pe Alexandra dintr- seară în care l-am însoţit pe Bobi într-un club din centrul vechi şi am stat cu el s-o asculte. Ea era ca şi azi: o zână în rochiţă de zână, care cu o feţişoară de zână cânta bossa-nove şi alte melodii de zâne, cu voci de zână mică şi bună. El era ca şi azi: un pianist, un muzician îndrăgostit de o zână. Şi i-am lăsat aşa, pianist şi zână, împreună, şi am plecat să mă-ntâlnesc cu mine şi ei au rămas să se tot întâlnească, să cânte la pian şi să zânească. Unul cu altul, fiecare cu el însuşi…

Dinspre ieri, către azi…

marți, 22 iulie, 2014 la 12:36 pm

old men

La ce bun să-mi spui azi că acum trei ani ai auzit oameni care mă vorbeau de rău, îmi puneau etichete şi se îndoiau verbal îndemnându-i şi pe alţii să se îndoiască de calităţile mele?

Unu la mână, ceea ce oamenii aceia spuneau era percepţia şi proiecţia LOR asupra cine eram EU atunci. Deci necum să mă afecteze în profunzime ceva ce se cam autogenera în conştiinţa unora, mult dincolo de puterea sau intenţia mea de a interveni.

Doi la mână, din moment ce atunci ai ales să nu-mi spui despre asta, nu crezi că erai, de fapt, doar parte din procesul de răspândire a acelor etichete şi calificative? La ce bun să-mi spui azi ceva ce ieri nu mi-ai spus poate pentru a nu mă răni?

Hai să te scot tot eu din impas: azi sunt mai greu, mult mai greu de rănit decât ieri. Pentru că azi aleg între a mă încolăci de o durere pe care doar eu decid dacă vreau sau nu s-o simt şi a zâmbi cu empatie către aceia care s-ar bucura să ştie că vorbele lor mă dor.

Şi tot azi aleg să nu mă supăr pe tine pentru că nu mi-ai fost prieten mai adevărat atunci. Poate că mi-ai fost mai adevărat decât aş fi putut eu înţelege atunci. Şi pentru asta azi îţi mulţumesc.

Chico, un căţel fotogenic

sâmbătă, 23 noiembrie, 2013 la 6:56 am

„Gaşca latină” despre care o să vă povestesc mai multe peste câteva zile se măreşte de la o zi la alta. Acum suntem aşa: Natalia, Jose, Simon (Columbia), Belen, Delfina, Chico (Argentina), Yerbi (Venezuela), Florică şi cu mine. Până îi adun pe toţi la o poză ca la carte, azi am ales să vi-l arăt pe Chico. E căţelul lui Belen (sau Belu), iubita lui Yerbi şi unul dintre cei mai fotogenici căţei pe care i-am întâlnit până acum.

chico

Chico

GREAT MOMENTS AT KOPEL’S. COSMIN TUDORAN

marți, 3 ianuarie, 2012 la 11:08 pm

Prima imagine dintr-o viitoare expoziţie cu prietenii Kopel’s Restaurant? Să vedem… :) Azi, Cosmin Tudoran.

D’ALE GURII: PEPENI ŞI KARAOKE

joi, 29 iulie, 2010 la 3:42 pm

Ieri, pe la vremea prânzişorului, cucuietele de pe Twitter (Portase, Bundaru şi Pană, parcă) s-au trezit cu pohtă de Karaoke. Mai apoi, Sorin Rusi a plusat cu nişte pepeni. Andrei Ciobâcă a prins ideea din zbor şi s-a anunţat cu instalaţia trebuincioasă vociferărilor cântăcioase. Eu am zis că e loc destul la mine în sufragerie pentru treaba asta. În concluzie: sâmbăta asta (adică pe 31 iulie), de pe la ora 7 PM (după ce se trezesc şi cei mici după somnul de amiază), vă invit la Kopel’s, pentru „D’ale gurii: pepeni şi karaoke”, încercarea unui prim event din ceva ce ar trebui să se întâmple cât de cât regulat. Avem instalaţie de karaoke, avem pepeni la rece, de beut şi de mâncat om mai găsi câte ceva prin cămările de la Kopel’s. Pentru rezervări, confirmări, detalii şi întrebări suplimentare, lăsaţi commenturi, scrieţi-mi la copolovici at gmail punct com sau sunaţi-mă la 0740890961. Peace!

URBANKID.RO

sâmbătă, 12 decembrie, 2009 la 8:41 pm

Mihai Dragomirescu, Dana Dragomirescu, Vivi Floricică şi Uncle M (care eu cam bănuiesc cine ar fi, dar nu zic, sic!) au pus împreună de un blog colectiv de conţinut dedicat mămicilor şi tăticilor care cresc sau urmează să crească minimum un copil contemporan. Adică să-l crească deştept, curat, iubitor de lucruri bune şi cât mai aproape de prieteni adevăraţi. Evenimente, preocupări, papa bun, cărţi, jucării, vacanţe şi multe alte treburi drăguţe foc. Succes, kiddoz! :)

GASTRONOMIE: PLĂCINTA CU PEŞTE, VIA MARIA ŞI VIRGIL

sâmbătă, 13 iunie, 2009 la 5:51 pm

Cine sunt Maria şi Virgil ştiţi doar câţiva dintre voi, cei care veniţi mai des pe-aici. Pentru cei care nu ştiu cine sunt ei, ar fi irelevant să le explic. Aşa cum ei înşişi sunt nişte irelevanţi, în general :) Numai că de data asta le-am dechis pofta de experiment. Au făcut şi ei plăcinta despre care tomai v-am povestit. Oarecum în paralel cu mine, doar că, desigur, ei au făcut poze mai frumoase, dar le-a luat şi mai mult timp toată treaba. Diferenţe mici la ingredinente, cum ar fi înlocuirea peştelui afumat cu un file proaspăt de pangasius. Şi da, ei n-au dat ardeiul pe răzătoare, ca mine, deci a lor n-a ieşit iute ca pentru Talpa Iadului, ca a mea. Câteva imagini, mai jos. Bravo, băi, irelevanţilor! Să mai comitem şi să le facem şi altora poftă de acţiune.

ETERNUL „DECI SE POATE”

duminică, 15 martie, 2009 la 5:15 pm

Împreună cu sprinţarul „mă bucur!”. Amîndouă aplicabile de fiecare dată cînd cîte un cititor sau prieten se hotărăşte să încerce cîte ceva din propunerile culinare de găsit pe-aici în abundenţă. De data asta, Conu’ Cristi şi Cocoana Andreea, de la Oradea, s-au dedat la varza cu tocătură de pui despre care am făcut vorbire şi arătare acum ceva timp. Să le fie de bine, înţeleg că a fost cu succesuri. Hai, cine mai depune mărturie la catastif?

JUSTIFICĂRI FĂRĂ SENS

miercuri, 25 februarie, 2009 la 1:32 pm

Nu ştiu dacă am văzut pe ditamai tarlaua internetului vreun „how to” referitor la prieteni, la cîţi e bine să ai şi la cum e bine să-i triezi şi să-i clasifici. Probabil că aceia care n-au făcut şi din asta un subiect de metodă rapidă pentru rezolvat probleme, au făcut apel la bunul simţ.

Sînt după o discuţie telefonică de aproape o oră, în care a trebuit să justific de ce:

SAMSON. MOTANUL SAMSON.

luni, 12 ianuarie, 2009 la 1:45 am

Acum serios, care ar putea fi algoritmul cu ajutorul căruia unii au ajuns la concluzia că eu semăn cu Samson. Apropo, meet Samson.

motanul samson