Vine o vreme în viaţa unui om când toate, dar absolut toate, merg de la prost spre dezastruos. Experienţa personală m-a învăţat că, atunci când intri într-o astfel de zodie şi rişti să dai din bară în bară o săptămână, cel mai bine e să te opreşti, să respiri adânc o zi şi apoi să vezi cum dregi maioneza. Am toate motivele să cred că Florin Dumitrescu are nevoie de o vacanţă.

MasterChef a şters pe jos cu Hell’s Kitchen!

(Reporter Virtual)

 A fost întâi nenorocirea de la TV, la care nici măcar publicul Antena 1 n-a vrut să se uite. N-are rost să reiau subiectul, ştiţi de ce nu vă uitaţi la varianta antenistă a „Hell’s Kichen”, ştiţi cum arată cifrele de audienţă şi dacă nu ştiţi, aveţi unde să le găsiţi. Un lucru e clar: „Iadul bucătarilor” merge prost, generează dezgust şi îndepărtează pasionaţii de bucătărie de pe canalul pe care se difuzează.

Sandvişurile lui Chef Florin Dumitrescu – banale spre oribile şi scumpe (Metropotam)

Apoi a lansat nişte sandvicuri. Mult spus „lansat”, ba dimpotrivă, intrarea lor pe piaţă s-a întâmplat oarecum pe şest, ca şi cum nici producătorii şi nici personajul care „le semnează” nu erau convinşi că merită prea mult tam-tam. A urmat testarea Metropotam, din care am văzut şi am aflat că nu e bine, că arată rău, că sunt în offside din punct de vedere calitate-cantitate-preţ.

Dacă aş face un şniţel, ar fi cel mai bun şniţel pe care ai putea să-l mănânci! (Chef Florin Dumitrescu)

În consecinţă, porneşte maşina de spălat imagine, numai că prea rapid şi prea dând în PR ca surdul în darabană. Un megainterviu „de criză”, în care nu am reuşit să remarc decât sârguinţa jurnalismului piaristic. Şi am mai remarcat ceva: multă aroganţă şi slabă înţelegere a relativităţii „individ-mâncare”. Florin Dumitrescu se lansează în teorii despre preferinţe şi opţiuni în condiţiile în care subiectul este un produs de masă, împachetat ca atare şi distribuit în benzinării. Revine pe propria pagină Facebook cu încă o scurtă pledoarie în aceiaşi termeni şi cu aceeaşi atitudine arogantă.

(sursă foto şi text)

Astăzi am fost în piaţă, în Obor, şi am cerşit, practic, la toţi măcelarii, să-mi dea toate oasele de vită pe care le au, ca să pot să-mi fac preparatul.

Campania de spălare pe sandvici continuă aşa cum numai trustul – gazdă ştie să presteze, mai ales când vine vorba de propriii angajaţi sau, după caz, patroni. Antena Stars face un microreportaj pe care cu siguranţă nu l-ar fi văzut aproape nimeni dacă Chef Florin Dumitrescu nu l-ar fi urcat, cu multă mândrie, pe aceeaşi proprie pagină Facebook. Am decupat câteva fragmente pentru a le putea comenta, dar găsiţi clipul integral la finalul articolului.

OASE DIN OBOR

…aaaaaaoleu….păi ce facem acum, Chef? Ditamai chef de cuisine în ditamai restaurantul de megafiţă (Tapo, nu?) n-avem şi noi un furnizor cât de cât ager, să ne dea nişte oase bune de vită, să lucrăm măcar un demi glace din când în când şi să nu fim sâmbătă dimineaţă la mâna „tuturor măcelarilor” din Obor? Ştiu eu nişte băieţi, te pun în legătură cu ei, mai ales că şi eu sunt mare amator de măduvă de vită, în mai multe situaţii şi instanţe.

N-am nicio problemă cu Oborul, dar jur că sunt trei tarabe mari şi late de unde am curajul să cumpăr carne şi peşte în Obor. Pentru că, printre aceia „toţi” de unde spui dumneata că ai luat oasele, sunt măcar câţiva de la care n-aş cumpăra niciodată nici măcar pungi de plastic. Pe de altă parte, Chef, nu ţi-a fost greu să iei certificat de conformitate de la toţi cei cărora li s-a făcut milă de cerşeala respectivă? Sau poate vrei să-ţi număr pe degete măcelăriile din Obor care deţin faimoasa ştampilă ovală?

Domnule Dumitrescu, dragă Florine şi măi omule, spune-mi că nu ai servit acea măduvă celor 300 de invitaţi de la „pre-opening”-ul punctului de lucru de toamnă-iarnă al Tapo. Spune-mi că nu ai servit măduvă din oase provenind de la animale a căror provenienţă, sacrificare, porţionare şi stocare ar fi imposibil de identificat în cazul unui control. Te rog, spune-mi…

MĂDUVĂ LA TEMPERATURA…MESEI

Come on, dude… Eu ştiu că toţi telespectatorii sunt proşti şi că doar tu eşti deştept, dar totuşi… Tu ai văzut vreodată 50 de kilograme de oase cu măduvă la un loc în viaţa vieţilor tale? Bine, fie, nu doar sită (os cilindric cu măduvă) ci şi capete, epifize. Te-a luat valul, îţi plac numerele mari… Acolo nu e măduvă nici de la 15 kilograme de oase dar, până la urmă, pe cine interesează asta? Spunem poveşti la televizor, e ok.

Şi ştii care e treaba interesantă? Că, dacă o pui în frigider untura deja răcită şi ea se întăreşte, nu cred că s-a plâns cineva că nu mai poţi utiliza untura după aceea, n’est pas? Pe de altă parte, îmi dau voie să cred că ai pus ceva în măduva aceea din castron, că nu ai servit-o aşa cum a ieşit ea din oasele opărite. Ceva mă face să cred că i-ai dat o urmă de gust, că ai înnobilat-o oarecum pentru distinsele capete princiare care au venit la inaugurarea Tapo de iarnă. OK, poate că au fost şi acolo figuranţii (la propriu şi la…figurat) din megasofisticatul Kell’s Kitchen, Tonciu, Geani Kiriţă şi Mitoşeru, dar să ştii că, surprinzător, şi ei sunt oameni.

Pe masă nu e niciodată temperatură controlată. Iar „temperatura camerei” folosită atunci când vorbeşti despre camera numită „bucătărie” zău că-şi pierde simţitor din înţelesul iniţial.

BĂIEŢI TINERI ŞI DOCILI, NU PROFESIONIŞTI

După frazele astea simt aşa, un fel de freamăt, prin bucătăriile de restaurant din toată ţara. Aud gemând oameni care muncesc în industria asta de ani buni, care şi-au câştigat experienţa şi priceperea prin muncă grea, ore lungi de stat în picioare, cu spinarea încovoiată pe cuţit şi deasupra flăcărilor. Bucătari care nu concep să intre în tură cu capul descoperit chiar dacă n-au plete şi care n-ar cuteza să vină la treabă cu ochii injectaţi şi cu privirea tulbure. Nu m-am născut ieri, sunt mulţi aceia care le fac pe toate astea, dar despre aceia măcar putem fi siguri că nu apar la televizor şi nu devin reprezentativi în faţa publicului neavizat sau, Doamne fereşte, idoli şi modele pentru aceia care şi-ar dori să facă o profesie din bucătărie.

Aroganţă în formă pură, venită din partea unui bucătar de 27 de ani care a avut marea şansă ca în anul de graţie 2011 să fie selecţionat la un casting şi să devină mai vizibil decât alţii. Atât. Ce? Nu ştiaţi că s-a făcut casting? :)

„CRESS”-URI DIN ABSOLUT ORICE :D

Say whaaaat? Poate n-aţi auzit foarte clar şi vă înţeleg, căci  e greu să înţelegi bălmăjeli scăldate în incoerenţă. Deci: „Asta ce este?” „Cress…Water cress (n.n. Bond, James Bond) Nişte plante…îs nişte plante…mmmnieatură…crescute…ăsta de exemplu e-n pământ, dar ele de regulă sunt crescute în….apă…în…mediu controlat cu apă. Lichid. Ele mai…ămmm…să spunem aşa,  poţi să formezi minicress-uri dinîîî…chives, adică ceapă, din usturoi, din orice, din absolut orice. Nişte germeni practic.”

Să (ne) revenim. „Water cress”, pentru Tonciu, e frunza aia frumoasă şi plăpândă cunoscută în general sub numele de „năsturel”, dar denumită şi „brâncuţă”, „măcriş de baltă” sau „năsturaş”. Îl ştiţi sigur din salatele de primăvară sau din ceaiuri. Şi, ca să vezi fatalitate, nimeni şi nicăieri în lumea asta nu a denumit generic micro-verziturile (micro greens) atât de apreciate şi de utilizate în arta culinară contemporană. Nu, căci sigur nu poţi să faci „năsturel” din „chives, adică ceapă, din orice…”. Sau invers.

Şi pentru că fatalitatea e deplină (eu v-am zis că Dumitrescu chiar trece printr-o perioadă nefastă), în imaginile de mai sus nu avem nici măcar vreo urmă sau vreo rudă îndepărtată a năsturelului. După aparenţe şi umila mea părere de om şi bucătar amator, în glastra aceea par a fi nişte muguri de mazăre, dar sigur că nu bag mâna în foc. Şi nici din alea nu poţi „să formezi minicress-uri”, poate doar „minicreţ-uri”. Şi da, sunt de acord, „minicreţ-uri” poţi face din absolut orice…

Şi incoerenţă…multă incoerenţă şi beţie de cuvinte fără sens, de explicaţii aparent avizate care încearcă să estompeze nesiguranţă, ambiţii ieftine şi oboseală cruntă… Chef Florin, am auzit eu d ela nişte bunicuţe că, dacă sunt crescute în mediu controlat cu acid, frunzele nu sunt prea ok, cam pică greu.

EPILOG

Nu e bine, Chef. Zău că nu e bine. Şi, dacă reuşeşti să identifici urme de luciditate în sarabanda asta arogantă din care pare a-ţi fi foarte greu să te opreşti, ai face bine să-ţi dai seama că tot ce am scris aici e realitate palpabilă, necum semnul vreunei antipatii personale generate acum trei ani. Ştii ce văd dincolo de tot spectacolul ăsta ieftin? Văd un băiat obosit, care îmbătrâneşte galopant cu mult înaintea vârstei lui, care arde prea repede, pe care-l împing fricile şi ambiţiile deşarte din urmă. Văd un om care se chinuie să demonstreze lucruri, complet desprins de ceea ce acum mai bine de zece ani l-a adus în bucătărie şi i-a lipit mâna de cuţit.

Dormi o săptămână. Deschide ochii. Trage aer în piept. Fă-ţi ceva bun şi simplu de mâncare. Stai mai mult cu ai tăi. Bucură-te că eşti. S-ar putea să te-ajute…