Porunci pentru părinţi. Nu motivezi prin descurajare

Cred că descurajarea cu intenţie greşit-motivaţională este una dintre cele mai grave „metode” în procesul educativ defectuos. Atât prin efectele ei de moment, cât mai ales pe termen lung, în diversele procese de natură decizională şi competitivă din drumul maturului educat astfel. Descurajarea este, de fapt, formula negativă şi diametral opusă pentru ceea ce ar trebui să constituie temelia edificiului măreţ şi atât de important al încrederii în propriile forţe, în şansă şi în capacitatea de reuşită. Este formula răutăcioasă prin care maturul necristalizat emoţional se răzbună la nivel subconştient pe copilul de formarea căruia sorţii au decis să se ocupe, reconstruind de cele mai multe ori auspiciile sub care el însuşi a fost profund marcat de aceeaşi traumă.

Am identificat două tipuri ale demersului absurd al încurajării prin minimalizare şi negare a capacităţilor. Descurajarea declarativă este cea care se stabileşte în relaţionarea dintre educator şi educat doar la nivel verbal. Părintele/tutorele consideră că, în ciuda faptului că nu-şi evaluează în mod real progenitura drept inferioară din punct de vedere intelectual sau fizic, prin negarea calităţilor în faţa obstacolului îi va căli ambiţia generând contextul îndârjirii şi disconfortului emoţional.  În esenţă, demersul porneşte dintr-o intenţie foarte bună dar de multe ori tradusă eronat printr-o exagerată frică a părintelui/tutorelui/profesorului că, fără imbolduri permanente, copilul va fi tentat de inactivitate sau de activităţi mai degrabă recreative şi poate mai puţin constructive. Şi uneori temerile pot fi întemeiate, însă metoda e departe de a fi cea corectă.  De la „eşti o mămăligă” sau „plângi ca o fetiţă” şi până la, să zicem, „n-o să iei tu examenul ăsta în vecii vecilor”, fiecare astfel de moment reuşeşte să creeze tot atâtea condiţii victorioase pentru sabotorii interiori ce cresc şi se dezvoltă hrăniţi inconştient la început, apoi îmbrăţişaţi şi trataţi cu indulgenţă, ca parte a ceea ce acceptăm că suntem: nesiguranţa, furia, autoevaluarea negativă, autovigilenţa exagerată şi mulţi alţii.

În paralel, psihologia copilului şi adolescentului dezvoltă credinţe limitative adiacente şi cu bătaie lungă în parcursul comportamental viitor al individului. Doar fetiţele plâng, deci femeile sunt inferioare bărbaţilor din cauza capacităţilor lor emoţionale… Cine nu face măcar zece tracţiuni la bară sau nu bate cuie fără să-şi zdrelească degetele de fiecare dată, nu e suficient de bărbat, deci nu eşti cu adevărat puternic şi util dacă nu ai îndemânare sau capacităţi fizice… Cei lipsiţi de talent pentru matematică au din start şanse restrânse la accesarea succesului şi aşa mai departe. Genul ăsta de canalizare forţată a unor false ambiţii competitive merge mână în mână cu ultradepăşitele şi demonstrat – nefuncţionalele principii ale sistemului clasic de învăţământ generalist, uniformizant şi plin de succes în domeniul ratării sistematice a vocaţiilor autentice ale indivizilor pe care-i pregătesc (nici pe departe) pentru a deveni fiinţe independente, puternice şi corect direcţionate în interiorul societăţii.

În plus, în condiţiile unui context social precar sau aflat în transformări majore (vezi ultimii douăzeci şi ceva de ani ai societăţii româneşti) un astfel de „plan” educaţional dezvoltă la nivel colectiv un alt mare şi ameninţător monstru: intoleranţa faţă de tot ceea ce e diferit de noi, altfel decât majoritatea. Dacă noi înşine suntem din start aşezaţi ideologic pe o anumită treaptă a capacităţilor, prin comparaţie cu ceilalţi, vom fi în consecinţă îndreptăţiţi să ne formăm singuri mediile de comparaţie „de sub” noi. Am aflat pe parcursul procesului educativ că suntem inferiori unora, deci ne suntem datori propriului nostru confort să-i identificăm pe aceia care ne sunt inferiori nouă, să-i clasificăm, să-i etichetăm, să ne mângâiem astfel superioritatea inferiorităţii şi să dispreţuim tot ceea ce nu e „de nivelul nostru”. Voi scrie un capitol separat despre asta.

Al doilea tip al descurajării „educative” este, desigur, cel extrem, al negării conştiente, susţinute şi sârguincioase a calităţilor „educatului”. De cele mai multe ori, la baza unei astfel de decizii stă nemulţumirea educatorului pentru faptul că „urmaşul” nu reprezintă un „mini me”, o copie cât mai fidelă a ceea ce el, maturul, consideră drept calităţi definitorii ale propriei persoane. Culmea absurdului educativ: să-ţi doreşti cu ardoare şi să impui prin nu contează ce mijloace ca fiinţa căreia i-ai dat viaţă sau pe care o educi să se dezvolte în aceeaşi direcţie pe care, poate conjunctura, poate destinul, poate menirea, ai urmat-o tu. Indiferent de structura individuală, unică şi irepetabilă a esenţei umane.

Aici am putea aminti şi de „subspecia” maturilor, reprezentativ de mulţi, care trăind deja de ani mulţi frustrarea propriei canalizări greşite sau efectul necompetitiv al descurajărilor şi minimalizărilor pe care le-au „deprins” la rândul lor în propriul proces de dezvoltare, înghesuie în „produsul” lor suma tuturor neîmplinirilor proprii. În două feluri: fie punând pe umerii acestuia aşteptări personale, fie tăind din start, indiferent de talent sau predilecţii confirmate sau nu, orice porniri către direcţiile în care ei, maturii, au eşuat. Şi aici există două ramificaţii: tentaţia protecţiei exagerate (eu am eşuat, nu vreau ca şi tu să treci prin durerile şi frustrările aceluiaşi eşec) şi opusul ei afectiv, incapacitarea cu bună ştiinţă a dezvoltării celui educat în direcţia în care maturul a eşuat (dacă eu nu am putut, cu siguranţă nu vei putea nici tu).

Acest tip al descurajării extreme nu generează doar trauma „simplă” a anxietăţii şi a credinţelor limitative faţă de propriile capacităţi. De cele mai multe ori este însoţită din abundenţă de abuzuri verbale şi fizice, menite să „agumenteze” decizia unilaterală şi de cele mai multe ori neverificată sau chiar opusă realităţii a incapacitării voluntare a individului în formare. Blocarea cu înverşunare contondentă neargumentată concret, corect şi explicativ („pentru că aşa zic/vreau eu”) a accesului la direcţia pe care personalitatea în formare o cultivă predilect creează premisele unui indescriptibil caleidoscop de urmări cu efect negativ emoţional şi comportamental.

Experienţa proprie îmi oferă şi aici o plajă vastă de exemplificări menite să ilustreze în mod grăitor toate aceste urmări, din păcate pe termen lung. Iar complexitatea procesului personal sub auspiciile descurajării e cu atât mai năucitoare (şi pentru mine cu siguranţă a fost) în condiţiile schimbărilor permanente de atitudine faţă de înclinaţiile mele. Cândva timpuriu, am fost convins fără prea multă muncă de lămurire că deţin „pornirea” pentru activităţi artistice. Am citit de timpuriu în manieră interpretativă conştientă, mi-am educat nativ respiraţiile, virgulele şi intonaţiile unui text, fie poezie, fie proză. Mama mea avusese talent la asta şi făcuse parte din ceva mişcare teatrală de amatori în oraşul meu natal. Tutorele şi „educatorul” meu conjunctural avea talent la asta şi făcea parte din aproximativ aceeaşi formulă de amatori în care activase mama mea.

Am fost încurajat în direcţia asta şi mi-a plăcut din start emoţia pe care am experimentat-o de fiecare dată când am spus o poezie în public, pe o scenă sau într-un grup restrâns. Anii de şcoală primară şi gimnaziul sunt plini în memoria mea de serbări trimestriale şi anuale în care eram de fiecare dată „piesă de bază”. Mi se iertau brusc toate păcatele şi redeveneam bomboana de pe colivă. Cântam şi în corul şcolii, eram mereu pe listă când începeau pregătirile pentru o nouă etapă a celebrei „Cântarea României”, cea mai puternică mişcare artistică „de masă” a perioadei comuniste. Nu mă bucuram doar de faptul că repetiţiile îmi permiteau să nu merg la unele ore din programul meu de şcolar. Simţeam de fiecare dată emoţiile constructive şi vibraţia inegalabilă a celui care, de pe o scenă, generează emoţii unui public, se bucură de lumina şi de energiile concentrate pe acel piedestal, ţine în gest, în prezenţă şi în replică reacţia unei săli…

Şi am primit încurajări şi confirmări, am fost ajutat să descopăr şi mai multe valenţe ale propriilor capacităţi artistice şi ale lumii în care mă simţeam potrivit şi valoros deopotrivă. Primele drame au apărut în clasa a opta. Scăpasem de teroarea unui diriginte răutăcios şi arţăgos şi de incapacitatea profundă a unui profesor de Română inexpresiv şi îndoctrinat. Aveam o dirigintă nouă, pe Doamna Costache, de Biologie, care pur şi simplu mă îndrăgea şi mă admira. Şi treaba asta funcţiona reciproc. Aveam un nou profesor de Română, talentat, tânăr şi sensibil, pe Doamna Pârvu, care a fost un preambul minunat pentru aceea care în liceu mi-a permis să dau frâu liber expresivităţii şi bucuriei de a înţelege literatura română, Doamna Irina Nicolaescu.

Dar, oricât de bine începusem să mă simt în pielea mea, la sfârşitul clasei a opta venea „marele” examen al admiterii la liceu. Iar eu nu eram bun decât la Română, la limbi străine şi la…teatru. Aşa că au început bătăile, urletele şi interdicţiile ŞI pentru asta. Lunile premergătoare examenului au fost una dintre cele mai crâncene perioade ale „educării” mele violente din abundenţă. Era imperios necesar să dau la „Sanitar”, ca să fiu „cu elitele”. Dintr-o înverşunată competiţie cu gura lumii şi „familia Roademult” (fiica cea mică a lui Tata Mircea studia la Sanitar, de unde am aflat de curând că s-a mutat voluntar la un moment dat), brusc nu mai contau nici talentul cultivat şi încurajat, nici predilecţia pentru materiile „umaniste”.

Tutorele meu răcnea dezumanizat, în timpul „şedinţelor” aproape zilnice de „conştientizare” prin abuz fizic şi verbal: „rrrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă! rrromâââână – matemaaaticăăăăă!”. Devenise un fel de refren dizgraţios cunoscut de toţi loctarii blocului nostru şi ai celor din vecinătate. Pe-afară, unii vecini ajunseseră să mă strige cu această formulă. Am fost obligat să merg la meditaţii, mai ales la Matematică. A fost mai întâi un fizician hipiot care mirosea a ţigări Carpaţi, dar era potrivit pentru că meditaţiile erau în barter, fiica lui fiind, la rândul ei,  şcolar la noi în sufragerie. Tentativa cu Marius a eşuat lamentabil pentru că eu am continuat să iau note jenante. A fost brusc declarat incapabil şi „colaborarea” s-a încheiat.

Am fost apoi obligat să iau de două ori pe săptămână drumul Mioveniului, unde o altă tanti, profesoară de data asta, m-a preluat cu scârbă în condiţiile unui „troc” similar. Trebuia să fac naveta, cu microbuzul sau cu ocazia, până în „citadela” fabricii de autoturisme şi să mă fac că pricep chestii pe care îmi era funcţional imposibil să mi le însuşesc. La Română, pentru că Doamna Pârvu era „prea tânără şi prea îngăduitorare ca să fie un profesor bun”, am mers la vecina de la scara C, Doamna Arsenescu, care parcă de fiecare dată îmi confirma că pur şi simplu nu există niciun motiv real pentru care ar trebui să trec prin sufrageria ei. M-a salvat scindarea providenţială a profilurilor liceale în Uman şi Real. M-am înscris din start la Filologie, am luat notă mare la Română şi parcă puţin peste 5 la matematică. Asta aşa, ca să confirm rostul supliciilor cu naveta şi mizeriile kabaliste care nu-mi lipsesc nici până în ziua de azi.

Aşa că în liceu mi-am văzut nestingherit şi (surpriză!) încurajat din nou de drumul, patru ani minunaţi exceptând orele pe care le petreceam în apartamentul 5, către Academia de Teatru şi Film. Film care s-a rupt brusc, cu numai două luni înainte de înscrierea la proba eliminatorie, după ce aveam aproape tot repertoriul de examen complet, iar vecinul-actor îmi sufla în pânze la fiecare întâlnire dedicată pregătirii individuale. Dimpreună cu un medic ORL-ist, mi s-a ticluit o poveste bizară despre nişte noduli pe corzile vocale, problemă care, vezi dragă Doamne, mi-ar fi zădărnicit orice încercare de a accede la ATF şi, mai apoi, printre profesioniştii scenei. Cu două luni înainte de examen. Mi-au fost prescrise, de formă, şi nişte pilule pentru chestia asta.

Am reeditat acest episod aici atât ca exemplificare consistentă a procesului cel puţin debusolant al succesiunii de încurajare şi sabotaj pe care l-am traversat, cât şi pentru gravitatea şi consecinţele generate de el în segmentul meu următor de existenţă. Una dintre cele care cred că merită menţionate se referă la faptul că mi-a fost imposibil să calc într-o sală de teatru, ca spectator, mai bine de zece ani după acest episod. Şi când am avut sprijinul emoţional potrivit să o fac, am plâns ca un dobitoc şi la comedii, şi la piese mizerabile, şi la întâmplări teatrale de o graţie vecină cu divinul. Nu am mai regăsit cu adevărat vibraţia şi confortul emoţional experimentat pe scenă decât atunci când am început să gătesc şi să scriu despre asta. Dar asta e altă poveste.

Însă, pe lângă şantaj, înjurături, comparaţii şi bătaie din orice, descurajarea intenţionată şi programatică a fost parte integrantă a lichidului amniotic al „educării” mele de tip schizo-paranoid. „Nu eşti în stare de nimic”, „ai două mâini stângi”, „după ce că ai capul mic, îţi stă şi creierul lejer”, „n-o să se aleagă nimic de tine” (întărit la fel de des cu neuitatul „praful şi pulberea să se aleagă de tine!”) „eşti un nimic, eşti nimeni, eşti un rahat, eşti mai puţin decât un gunoi, eşti o pacoste pe capul meu, eşti o piatră de moară atârnată de gâtul meu” şi aşa mai departe au fost refrenele „educării” mele de la cinci până la aproape optsprezece ani. În permanenţă, fără testări concrete sau împotriva unor probe evidente, altcineva a decis şi a impus ceea ce eu „trebuie” să fac şi îndemnul a fost de fiecare dată un ordin răcnit, o poruncă însoţită de lovituri fizice şi emoţionale. Intenţia declarată şi uneori, prin „fentarea” autorităţii cu drept de hrănire şi tortură, înfăptuită a verificării personale a opţiunilor sau variantelor a fost de fiecare dată considerată, ca în orice sistem de natură totalitară, drept gest de impertinenţă, de lipsă de recunoştinţă, de răzvrătire, de răutate structurală „din naştere”. Şi pedepsită violent, în consecinţă.

Ceea ce mi se pare cu adevărat demn de subliniat este că aceste greşeli flagrante au fost generate în majoritatea lor de ambiţii momentane şi conjuncturale. Insistenţa şi violenţa „argumentaţiei” nu au modificat în mod nici salvator, nici salutar potenţiala şi „predestinata” mea traiectorie în sens social sau profesional negativ. Ba dimpotrivă. Pe lângă devierea mea intenţionată de la o eventuală carieră în teatru, fapt care cu siguranţă m-a îndepărtat hotărâtor şi pe termen lung de explorarea activă, profundă şi conştientă a unor teritorii de importanţă majoră ca misiunea şi vocaţia, experienţa descurajărilor cotidiene ale (de)formării mele şi-a făcut şi încă îşi face simţite efectele pe tot parcursul anilor ce au urmat.

Prefigurarea cu efect uneori paralizant a eşecului încă de la momentul iniţierii unei dorinţe, a unei năzuinţe, a unui proiect, a unei relaţii afective, a unui parteneriat, a oricărui demers aflat sub influenţa deciziei personale. Convingerea că un obiectiv sau altul sunt din start peste puterile şi capacităţile tale. Şovăiala şi nesiguranţa parcursului după ce am reuşit să înving „fantomele” la momentul deciziei şi permanenta ameninţare şi acceptare ca spectru angoasant a rateului şi a neîmplinirii. Şi nu mă refer la sentimentul reconfortant al acceptării naturale a nereuşitei în momentul în care ea survine (normalitate dobândită şi ea după lungi şi apăsătoare vremuri de autoflagelare), ci la frica inhibitivă că te  îndrepţi de fiecare dată, înevitabil, către ea. Ceea ce se şi întâmplă atâta vreme cât te programezi din start să ajungi acolo. Pentru că ai auzit de atâtea ori că nu eşti şi nu vei fi niciodată în stare de nimic, încât de la un moment încolo nu mai trebuie să ţi-o mai repete nimeni, ţi-o spui singur chiar dacă nu în aceleaşi cuvinte. Ba te şi pedepseşti singur, sub diverse forme, astfel încât reflexul format în copilărie să rămână intact şi să „te servească” prompt şi cu obstinaţie.