MANIERE ELEGANTE PENTRU CERCOPITECI

Vorbim la telefon. Vorbim mai mult sau mai puţin, după cum ne sînt nevoile şi obiceiurile. Am fost şi eu uneori doar o prelungire a telefonului de la ureche, uneori din nevoi, alteori din proaste obiceiuri. Telefon fix am avut în casă de cînd m-am născut. Noi am avut de-ăsta de cînd s-a inventat telefonia la Piteşti, întîi număr cu două cifre, apoi cu trei, apoi cu cinci… Am avut 20, 220 şi 23220. După aia s-a complicat şi nu mai ştiu cum era. Deh, bunicul era dirigintele poştelor, aveam pile.

Ei şi pentru că am avut telefon în casă de mic, una dintre regulile învăţate devreme în jurul lui a fost mai clară ca lumina zilei: cînd un adult vorbeşte la telefon, nu vii să-i arăţi cel mai nou desen făcut cu setul cel nou de carioca, nu încerci să-i povesteşti cum a făcut Costel Pătruţ disecţie la şopîrlă pe buturuga din spatele blocului, nu-l deranjezi decît dacă arde, se inundă sau se cutremură casa. Sînt convins că aţi dobîndit acest bun obicei încă din primii ani ai existenţei voastre şi că, făcînd parte din educaţia celor „şapte ani” (o cifră care sună arhaic, dar despre care psihologii, sociologii şi experţii în inteligenţă emoţională au demonstrat o mulţime de treburi interesante) vă ţineţi de ea fără eforturi.

La mine e reflex. Stau de vorbă cu cineva, îi sună telefonul, tac brusc. E treaba respectivului dacă răspunde sau nu, eu mă opresc în mijlocul frazei şi aştept decizia lui. Din două motive: pentru că  e treaba lui dacă vrea sau nu să răspundă şi pentru că telefonul i-a distras atenţia, deci am şanse mari să nu reţină mai nimic din fraza în curs. O voi relua oricum după ce respectivul decide să răspundă, să dea reject etc.

V-aţi plictisit deja. Ştiu. Pentru că am scris deja trei paragrafe de common knowledge, de banalităţi care pentru un individ educat nu fac nici doi bani găuriţi. Ei bine, este pentru că voi aveţi în sînge crîmpeiul ăsta de educaţie. Oricît ar părea de greu de crezut, alţii nu îl au. Şi nu mă voi lansa aici în teorii tembele despre originea geografică, gradul de inteligenţă sau nivelul ierarhic ce deosebeşte un individ de altul. Educaţia sau lipsa ei nu ţin cont de asemenea factori, aşa cum nesimţirea nu face mofturi atunci cînd îşi alege hoitul – gazdă.

Ieri vorbeam la telefon. Un băiat simpatic mă vede de departe şi îmi pune o întrebare de-acolo, de departe, de unde era el. Nu pricep ce mă întreabă şi-i arăt telefonul. Mă mai întreabă o dată, acelaşi lucru. Realizez că e o tîmpenie, aşa că îi arăt din nou, cu degetul arătător de la mîna dreaptă, telefonul pe care-l ţin cu mîna stîngă la urechea (mea) stîngă. Îi spun (de departe): „Iartă-mă, vorbesc la telefon! Nu-l ţin la ureche pentru decor, chiar vorbesc la el!” Mai spune ceva (nu aud, e departe) şi îşi continuă deplasarea.

Peste cîteva ore ne revedem întîmplător. E supărat, aşa că deschid eu. Te rog să mă ierţi pentru mai devreme, dar chiar vorbeam la telefon. Şi răspunsul mă păleşte halucinant: „Glume de-astea de căcat făceam cînd eram la liceu!”… Nu era o glumă, eu chiar vorbeam, era o scuză de fapt… Nu mi-a venit să cred că un astfel de episod poate naşte un real conflict şi, probabil, un precedent pentru o viitoare stare de tensiune între doi oameni.

Pentru ce toate vorbele-astea? Pentru că relele şi marile nesimţiri au la bază micile carenţe de educaţie şi toate banalităţile aparente cărora, la vremea lor, nu le acordăm suficient interes. Desigur, mediul şi părinţii au obligaţiile lor, dar misiunea fiecărui adult este să-şi repare din vreme eventualele crăpături pe care o educaţie defectă le-a lăsat în carena lui comportamentală. Dacă mama ta nu te-a învăţat minime reguli de igienă, dacă nu ţi-a arătat la timp pe unde poţi şi pe unde nu poţi să traversezi o stradă, dacă nu ţi-a tăiat mîna la timp astfel încît să nu mai ai cu ce să te scarpini în cur cînd eşti în public, este datoria ta să înveţi toate astea ca să te diferenţiezi măcar puţin de maimuţe. Că de-asta arată societatea contemporană ca o grădină zoologică.