Posturi cu tagurile: "societate"

Cald… În sala de aşteptare de la „Evidenţa populaţiei” miroase a nespălaţi. Există un singur gemuleţ care, deşi e deschis, nu face curent cu nicio altă gaură. Cald şi puturos. Iar mi-am pierdut cardul de identitate. Am actele la mine. Am şi timbru fiscal, şi chitanţa de la „taxa judiciară”. Ar trebui să am timbru fiscal de patru lei, dar am de şase. La poştă n-au avut de fix patru lei, sper să nu-mi refuze dosarul pentru atâta lucru.

E cald rău. În birou intră doar câte un petiţionar. Unul la vreo cinci-şase minute. Îmi asigur punctele cardinale la coadă („sunt şi eu aici, doamnă… în faţa dumneavoastră, ies să-mi iau un suc…”) şi ies în faţa secţiei de poliţie. În România e urât la secţia de poliţie. Indiferent cu ce treabă am fi venit pe-acolo, toţi avem feţe de infractori. O fi de la zidurile coşcovite şi de la mirosul înţepător, de nespălat…

Sigur că e o parafrază la celebrul „Amintiri din epoca de aur”. Astea ale mele vor fi „relatări” pentru că sunt foarte actuale, majoritatea scrise chiar în ziua în care se vor fi întâmplat. De ce „epoca de căcat”? Pentru că „aceasta este starea lumii în care trăim”, vorba unui foarte stupid cânticel al lui Gyuri Pascu.

Ce stă la baza relatărilor? Ca în multe alte cazuri, experienţa proprie. Sunt frânturi de discuţie şi interacţiuni pe care le generez zilnic, în mod stupid şi masochist, cu diverşi. Cunoscuţi şi necunoscuţi. Cu şoferi de taxi şi vânzătoare, cu funcţionari sau rude mai mult sau mai puţin apropiate, cu trecători, soldaţi, popor. Desigur, încă o groapă săpată în public, în care intenţionez să arunc mult balast şi spârcâieli de revoltă. Spârcâielile revoltate ale unui resemnat :) Sau ale acelui eu resemnat… Nici eu nu ştiu prea bine.

Voi asezona totul cu o pildă, ca să fie penibilul complet. Voi pune după fiecare istorioară „morala”, de cele mai multe ori probleme de mare notorietate ale poporului din care fac parte, treburi care pentru noi, ăştia care „ne dăm pă net”, nu sunt noutăţi. Noutatea ar fi găsirea vreunei rezolvări, ceea ce eu, ca resemnat, nu cred să mai existe şi nici nu intenţionez să găsesc. În ultimă instanţă, peste vreo 8,000 de ani, când rămăşiţele regenerate ale românilor vor studia în detaliu istoria reală a societăţii din care se trag, probabil că vreo doi maimuţoi vor zâmbi a mirare. I can live with that…

Isteria dietelor, prejudecăţile de natură socială şi influenţele malefice ale industriei de fashion and beauty împing femeile pline la o eroare fundamentală de marketing.

Trebuie să recunoaştem că există pe planetă mii de femei trupeşe foarte frumoase, ale căror dimensiuni nu sunt cauzate de probleme de sănătate şi care, la rândul lor, nu generează maladii metabolice sau conexe supraponderalităţii. Atenţie, mă refer la femile cărora le stă bine la o greutate peste medie şi care sunt sănătoase-tun (sic!).

Cauzele despre care aminteam în prima frază le împing la strădanii prelungite şi eforturi de multe ori chinuitoare de a scădea în greutate şi în circumferinţe. Care este, de fapt, ţinta lor? Aceea de a deveni parte din mainstream renunţând la avantajul unei poziţionări clare (femeie cu forme pline) şi la privilegiile incontestabile de segmentare a publicului „consumator” nişat în dreptul lor.

În consecinţă, ele ţintesc să devină parte din societatea „uniformă”, în care există şanse să placă unui număr mai mare de potenţiali parteneri, dar în care şi concurenţa este mult mai mare, devenind mai puţin remarcabile în marea de femei „average”. Mai mult, renunţă la un public potenţial care, spre deosebire de mainstream, prezintă o particularitate avantajoasă: preferă femeile cu forme rubensiene.

În cazul bărbaţilor graşi, această teorie nu stă în picioare. Punct. :)

Am trecut acum aproximativ o oră și ceva prin Piața Victoriei. Hărmălaie, discursuri hăulite, cuvinte mari și multă mizerie, adică ceea ce vedeți, probabil, pe la televizoare. M-am mirat să observ că piaţa nu e chiar plină, că oamenii sunt destul de „aerisiţi” în zona scenei. Apropo, habar n-aveam că, mai nou, la grevă se construieşte scenă cu schelă faină şi sistem de sonorizare demn de un concert serios. Unde erau cei pe care nu-i vedeam prin piaţă? Acolo unde, probabil, camerele de luat vederi au uitat să filmeze. Pe terasele din jurul Pieţei Victoriei, pe la Spring Time sau chiar la piperatul Turabo. La cafele, berici şi ţigări, oropsiţii bugetari îşi odihneau un pic greva. Asta dacă nu plecaseră deja…

PS: cine le-a făcut sindicaliştilor tricouri, şepci şi veste (că şi pe la sindicate trebuie să trăiască băieţii inteligenţi din comisioane) proastă idee a avut :)

Bine. A trecut o săptămână, mi-a trecut mare parte din furia pe care nu voiam s-o revărs pe pagina albă şi în ochii voştri, deci pot reveni asupra subiectului. Din păcate, în săptămâna care-a trecut nu aţi putut să mă ajutaţi cu răspunsuri. Mi-ar fi plăcut să primesc comentarii în care Preotul Alexandru Moţoc, de la Biserica „Sfânta Treime” din Bulevardul Lacul Tei, era zugrăvit ca un excelent om al spiritului, ca un duhovnic ireproşabil şi ca un tămăduitor de suflete, aşa cum tare m-aş bucura să-şi dorească să fie oricare slujitor al bisericii.

Dar n-am primit. N-am primit niciun mesaj care să-mi povestească despre pacea pe care Sfinţia Sa o aduce în gândul oamenilor atunci când stă de vorbă cu ei, despre harul său în a alina suferinţe ale sufletelor rătăcite, despre cât de abil ştie să aducă oamenii pe calea credinţei sau să-i convingă întru dumnezeire. N-am primit nimic din tot ceea ce mi-aş fi dorit să-mi infirme părerea despre Pr. Alexandru Moţoc.

Ce ne spune nouă Google despre Sfinţia Sa? Ne spune cam aşa:

Am mare nevoie de ajutorul vostru şi caut răspunsuri obiective la două întrebări (pentru moment). 1. Dacă aţi avut vreodată de-a face cu persoana din imagine, cum aţi putea descrie calitatea interacţiunii. 2. Dacă nu, ce vă inspiră figura personajului din imagine? Mă refer la experienţe personale, pe Google ştiu ce veţi găsi despre el. Promit să nu aştept prea mult şi să vă spun destul de repede de ce-mi trebuie informaţiile-astea. Mi-aţi fi de mare ajutor.

Bunul mers al trebilor de-acasă avea să-mi zâmbească şăgalnic încă înainte de a ateriza în mijlocul realităţilor româneşti. Mai aveam aproape o oră de zburat către Bucureşti dinspre Amsterdam şi onor Ministerul Sănătăţii mi-a înmânat, prin personalul de la bord, o declaraţie de sănătate. Nu, asta nu înseamnă că fetele lui Balzac îmi urau sănătate şi „bine-aţi revenit în patria mumă, domnule Copolovici!”.

Cică pe-aici nunţile cele mai tari se fac vinerea. Şi nu neapărat cele mai tari, ci în general toate. Că are lumea două zile la dispoziţie să se refacă. Ba chiar dacă luăm în calcul că lunea în Olanda iarba şi lalelele încep să crească de pe la ora 11-12 sau  că mulţi dintre angajaţii olandezi din mai multe sectoare îşi pot alege o zi liberă pe săptămână şi aceea poate fi chiar lunea. Tare, nu? Aşa că într-o vineri am surprins şi eu imaginile-astea de la o căsătorie civilă plină de culoare. Hoţeşte, de dincolo de cele şase benzi ale Străzii Coolsingel, pe care se găseşte Primăria din Rotterdam.

Luat cu pregătirile de plecare şi apoi cu savoare ţărişoarei ăsteia drăguţe şi oarecum anapoda prin toate cele bune ce mă-nconjoară, nici n-am văzut că Tara s-a apucat de plecăciuni şi exagerări pe blogul Soup Nights. Să fim serioşi, restabilind „adevărul istoric”: prima ediţie Soup Nights mi-a plăcut atît de mult, m-am bucurat atât de sincer că în seara în care am fost, la Street Delivery, totul a ieşit bine până la urmă, încât era firesc să ajut cu ce pot la a doua şi la următoarele ediţii. Deci niciun efort, doar gânduri bune şi privilegiul de a fi printre aceia care o susţin pe Tara, care vă jur că munceşte foarte mult pentru treaba asta.

Pe scurt: Soup Nights face din nou supă, v-o oferă la un preţ simbolic şi direcţionează banii către o destinaţie care sigur are nevoie de ei. Destul de simplu pentru unii (mai obişbuiţi cu acţiunile umanitare şi cu voluntariatul), suficient de apetisant pentru alţii, doritori să facă parte dintr-un astfel d eproiect fie doar şi că amatatori de supă. Nu ştiu să vă dau mai multe detalii acum, dar sunt sigur că detaliile vor apărea foarte curând pe blogul evenimentului.

Eu? Voi veni să gătesc, că doar mă pricep la asta :) Şi poate cât fierbe zama ne jucăm cu una-alta, de-a cum să ne fie mai uşor să curăţăm legume sau să tocăm mărunt o ceapă. De cum ajung înapoi în România, îmi ascut cuţitele şi scutur de praf ceaslovul despre lichide gustoase. Să veniţi neapărat la Soup Nights! Vă mai pun eu câte un semn în calendar până vine ziua cea mare.

Pe semnul de mai jos, înfipt într-o zonă verde dintr-o suburbie a Rotterdamului, zice că între 1 martie şi 15 iulie eşti obligat să ţii câinele în lesă. Asta pentru că, în perioada menţionată, o grămadă de păsări îşi fac cuiburi pe care le şi populează cu pui la un nivel accesibil patrupedelor curioase ori pofticioase. Auzi cu ce se ocupă ăştia, nene… La ce le stă lor mintea… Adică noi ne chinuim cu Băse şi cu Becali, iar ăştia se preocupă de soarta puilor de păsări despre care nici măcar nu ştim dacă or fi bune la gust… Ce tâmpiţi…