RELATĂRI DIN EPOCA DE CĂCAT: „VREAU SĂ TRĂIESC ÎN FRANŢA!”

Cald… În sala de aşteptare de la „Evidenţa populaţiei” miroase a nespălaţi. Există un singur gemuleţ care, deşi e deschis, nu face curent cu nicio altă gaură. Cald şi puturos. Iar mi-am pierdut cardul de identitate. Am actele la mine. Am şi timbru fiscal, şi chitanţa de la „taxa judiciară”. Ar trebui să am timbru fiscal de patru lei, dar am de şase. La poştă n-au avut de fix patru lei, sper să nu-mi refuze dosarul pentru atâta lucru.

E cald rău. În birou intră doar câte un petiţionar. Unul la vreo cinci-şase minute. Îmi asigur punctele cardinale la coadă („sunt şi eu aici, doamnă… în faţa dumneavoastră, ies să-mi iau un suc…”) şi ies în faţa secţiei de poliţie. În România e urât la secţia de poliţie. Indiferent cu ce treabă am fi venit pe-acolo, toţi avem feţe de infractori. O fi de la zidurile coşcovite şi de la mirosul înţepător, de nespălat…

În primul magazin n-au frigiderele de sucuri în funcţiune. N-au nici băuturi fără zahăr. În al doilea au frigiderele pornite, dar nici aici nu au decât „normală”. În al treilea găsesc o „cola laigt” cât de cât rece. Şi o vânzătoare tinerică. Genul „pufos”, cu dietă bazată pe merdenele, napolitane şi salam cu pâine. Poartă şlapi, pantaloni roşii mulaţi fără voia lor şi un tricou în dungi orizontale. Parte din tricouri sunt tot roşii, despre celelalte nu-mi dau seama exact ce culoare sunt.

„- …Am un Cola Laigt, e ultimul…

– Îl iau aşa, ultimul… Merci…. V-am deranjat? Păreţi cam supărată…

– Eh…ştiţi cum e… trăim în România…

– Sunteţi supărată pe România?

– Da, mi-e scârbă de România.

– Şi unde v-ar plăcea să trăiţi?

– În Franţa!”

Pare un strigăt de eliberare şi un urlet de maximă şi inamovibilă aspiraţie.

„- În Franţa? Unii zic că e cam mizerie şi pe-acolo…

– ‘Aideţi dom’le… Ştiţi ce curat e acolo, în parcuri?

– …Eu cred că ar mai fi şi alte locuri drăguţe şi curate în lumea asta, mai drăguţe decât Franţa… Unde v-ar plăcea să fiţi acum, chiar în momentul ăsta?

– Pă Coasta de Azur!”

Fermitatea răspunsurilor mă face să cred că exact la asta se gândea în momentul în care am intrat în butic. Văzduhismul mă împinge să fiu convins că la asta se gândeşte zilnic, în coşmelia în care destinul crud şi societatea nerecunoscătoare o forţează să-şi irosească eventualele haruri.

„- Vorbiţi franceză?

– Sigur că da!

– Pot să vă dau un test, acum, pe loc?

– Sigur! (Pare brusc animată şi provocată, percep chiar o undă hormonală în privireai ei brusc însufleţită de ideea de a demonstra unui străin, unui individ intrat din întâmplare în donjonul ei alimentar, că locul ei nu e aici, în glod, ci pe Coasta de Azur, printre cei de-o teapă cu ea.)

– Cum se spune „Vă rog frumos să-mi daţi două pâini.”?

– Aaaaaa…..păi de ce mă luaţi cu de-astea aşa complicate?

– Pentru că ai muri de foame colo şa, pă Coasta dă Azur.” Şi ies.

Morala. Dacă aş ieşi din casă acum, la mine pe bulevard, mergând pe jos până pe Barbu Văcărescu, probabil că mai bine de 95% dintre eventualii intervievaţi ar declara cu fermitate că ştiu o limbă străină cel puţin la nivel de conversaţie. E o teorie pe care, în diverse proporţii, mi-o confirmă mai multe studii sociale efectuate în ultimii ani.

Acum vreo zece ani, un ofiţer italian bătrân îmi spunea că toţi românii pe care-i întâlnise (şi avusese ghinionul să întâlnească mulţi) îi spuseseră că au învăţat limba engleză uitându-se la filme americane. Îi era de neînchipuit, căci şi el se uitase toată viaţa, în Italia, la filme americane, dar nu învăţase mai nimic. Deprinsese limba engleză în şcoală şi în mediul de lucru.

Ne minţim cu neruşinare, trecem prin şcoală ca gâsca prin apă, dar ne setăm ţinte pentru atingerea cărora nu suntem în stare să ne identificăm nevoile. Ne minţim că ştim, suntem zero barat, nu ne atingem aspiraţiile, iar pentru asta sunt întotdeauna de vină sistemul, societatea, soarta şi interesele oculte.