Posturi cu tagurile: "romania"

Dragă România,

Îmi pare rău, dar prefer să o recunosc și să o spun fără echivoc: n-am nici cea mai vagă idee despre cum și de ce ar trebui să te iubesc. Sincer, dacă iau la puricat toate poveștile mele de dragoste de până acum, de la mamă și până la motan, trecând prin prieteni, amoruri de toate vârstele, gusturi, culori, forme, sunete și așa mai departe, oricât m-aș forța și oricât mi-aș stoarce ipocrizia, ești foarte departe, în coada cozii clasamentului meu amoros. Ca să înțelegi mai bine cât de puțin (nu) te iubesc, pot să-ți spun cu aceeași sinceritate că, în momentul ăsta, îmi iubesc mai mult bicicleta, bascheții roșii găuriți în călcâi sau presa franceză în care fac cafea dimineața. Nota bene, nu sunt nici biciclist de cursă lungă, nici desenator de încălțări, nici vreun cunoscător de cafea. Înțelegi cât de puțin (nu) te iubesc?

Hai s-o recunoaștem: relația noastră a pornit cu stângul, a pornit cum nu se poate mai prost. N-am auzit niciodată despre „dragoste de țară” până la șapte ani. Au auzit la „Europa Liberă” că prin România e nasol și că prin alte părți e mult mai bine. La școală am înțeles că „patrie” e un sinonim pentru România și multă vreme am crezut că e sinonim și pentru „partid”. Tot la școală mi s-a spus că țara e mișto și că poporul e foarte tare, că a luptat sute de ani pentru „neatârnare”. Mi-a fost foarte foarte greu să-mi dezvăț creierul de reflexul instantaneu de a lega indisolubil conceptul „neatârnare” de Cristel, vecinul care îmi zicea să vin pe la el ca să-mi dea „ceatârnă”.

Apoi mi-a fost imposibil să pricep unde sunt țara și oamenii ăia despre care mi se povestea la școală sau în cărți, treburile acelea minunate, din moment ce realitatea în care trăiam era cu totul alta. Și, zău, de-aici exclud complet situația mea „specială” de orfan terorizat permanent cu spectrul orfelinatului sau al școlii de corecție, având drept „model” de tată un (securist) alcoolic ale cărui „povețe” le primeam de câteva ori pe lună, după cum îi permiteau familia oficială și vagile momente de luciditate. Mie dragostea de țară mi-a fost hrănită cu cozi la Alimentara, pene de curent, lecții la lumânare sau în miros de gaz de lampă, superstiții idioate, frig, apă caldă cu program sau deloc, dublu standard pe toate planurile, lipsuri de toate felurile… Chiar ți-ai imaginat vreodată că toate astea au avut darul de a sădi și de a hrăni vreo reală și trainică legătură sentimentală între noi doi?

Peisaje frumoase și locuri unice. Fiecare colț de planetă are așa ceva. Nu sunt unele mai frumoase decât celelalte, ele sunt pur și simplu (dacă nu le distrugem între timp), iar frumusețea lor este exclusiv în ochii privitorului. E drept, copacul ăla sub care un om a crescut, a citit, a dormit, a sărutat sau a cântat până la o vârstă oarecare va fi mereu unic în sufletul său, va fi mereu un punct de referință, dar cred că există un astfel de loc pentru fiecare etapă a vieții, iar mie chiar nu mi-e dor de apartamentul de la etajul întâi și nici măcar de banca pe care mâncam pepeni furați din Piața Ceair. Ce să fac? Atât pot.

Țăranul român vesel, inteligent, harnic, cinstit, curajos, iubitor de libertate… Uneori nici măcar nu mai sunt sigur că a existat cu adevărat vreodată, căci prezentul real nu mă ajută să văd treaba asta altfel decât ca pe o gogomănie răsuflată. Stai, nu te ambala, că nu mă refer la cazuri răzlețe, la personaje mai mult sau mai puțin închipuite de diverși povestitori. Nu! Aș vrea să mă pot referi la astea exact așa cum au încercat să ni se inoculeze, ca trăsături majoritare. Aș vrea să regăsesc toate aceste iluzorii embleme în urmașii generațiilor de țărani români care au inventat chestii, au generat valoare, au luptat cu greutățile și mai ales împotriva lor, care au contribuit definitoriu la progresul tău, măi, țara mea. Care urmași? Care progres? Când am aflat și apoi am și văzut cum arată și cam cum trăiesc țăranii din satele altor lumi, iar n-am mai priceput despre cine cântau manualul și profesorii.

Pentru ce ar trebui să te iubesc? Pentru victorii sportive vremelnice, cu care te lauzi de zeci de ani pentru că altele n-ai mai obținut? Pentru poporul tău de gimnaste, fotbaliști și jucători de tenis în fața televizorului, după sticle de bere și coji de semințe? Pentru predilecția permanentă a poporului tău către bârfă, eufemism confortabil, zâzanie, discordie și invidie? Pentru incapacitatea majorității tale de a respecta orice fel de regulă, de la banalul cutremurător al culorii semafoarelor sau al folosirii coșurilor de gunoi, până la chestii pretențioase, ca respectul față de semeni sau integritatea morală de toate felurile? Să te iubesc și să mă simt indisolubil legat de tine pentru că poporul tău majoritar este într-un permanent proces de autodistrugere în care, în mod evident, te distruge și pe tine atât ca așezare pământeană, cât și ca areal spiritual cândva, probabil, bine individualizat?

Îmi pare rău, România, dar să știi că n-am mare lucru să-mi reproșez în relația cu tine. Sincer îți zic, sunt câteva zeci de ani de când sunt convins că apariția mea pe lume în spațiul tău e pură întâmplare, un fapt divers lipsit de orice fel de însemnătate sau substanță utilă, concretă, măsurabilă. Ba dimpotrivă, un fapt divers care mie și multor altora le-a îngreunat existența din multe puncte de vedere. Dar nu mi-am bătut joc de tine. Nu ți-am tăiat copacii, nu ți-am scuipat trotuarele, nu te-am furat. Ba dimpotrivă, am contribuit după măsura mea la acea parte din tine care trăiește cinstit și care, când îți trece granițele, nu te-a făcut de râs, ci a avut de înfruntat efectele generate printre străini de ceilalți oameni ai tăi. Ți-am dat și ceea ce am învățat (tot de la străini) să fac bine, ți-am dat și o grămadă de bani pentru care nu am primit în schimb absolut nimic. Te-am mituit ani de zile ca să mă lași să trăiesc lângă tine, înțelegi? Îmi pare tare rău, dar asta chiar nu e dragoste.

Măi, țara mea, din păcate, de la mine se vede că, de ceva vreme încoace (sau poate că dintotdeauna, dar n-am văzut eu), tu ai o relație mult mai liniștită cu aceia care sunt tot ceea ce eu și alți câțiva nu suntem. Tu pari să te simți mult mai bine cu aceia care consideră că, de la letargie și lipsă de conștiință civică până la rău înfăptuit premeditat împotriva aproapelui, asta e formula naturală de viețuire și conviețuire a unei nații. Tu pari să nu ai nicio problemă, ba chiar te afli într-o poziție de dulceagă complicitate, cu prostirea programatică a poporului tău, cu inerția, cu auto-încătușarea ideologică și materială, cu degradarea fizică și spirituală, cu tot ce contribuie la distrugerea a ceea ce, poate, au fost vreodată românii. În fine, tu pari să nu ai nici dispoziția și nici atenția necesară pentru a-i trezi pe oamenii tăi din goana către marginea unei gropi adânci, pe fundul căreia unii au ajuns deja.

Știi ceva, România? Fii atentă ce-ți spun, că o zic deja de ceva vreme și sunt ferm convins de chestia asta: nici măcar nu mai contează cine sau ce ideologie politică te guvernează dintr-un palat sau altul! Nația ta majoritară, inertă și încătușată, nu mai contează în absolut nicio matematică planetară. Ești un teritoriu al nimănui, un spațiu, o suprafață. Ce se întâmplă pe această suprafață nu mai este de mult timp sub controlul nației tale. Mai suntem câțiva, o minoritate absolut neglijabilă și din ce în ce mai diminuată, ai cărei reprezentanți fie se hrănesc cu speranțe, fie pur și simplu neagă realitatea.

De ce îți spun toate astea? Pentru mine nu mai are mare importanță dacă aș trăi în continuare în bula mea, ca în ultimii ani, aproape izolat de majoritatea ta inertă, muncind și plătindu-ți eterna mită pentru a mă lăsa să muncesc și să trăiesc. Mită pentru că, repet, nu primesc, nu am primit și nu voi primi ABSOLUT NIMIC pentru toți banii din taxe și impozite pe care ți i-am plătit până acum. Și chiar n-au fost puțini. Dar nu-mi pot forța copilul la aceeași izolare, la viață de seră, în microclimat. Nu-l pot forța să fie mai puțin decât poate să fie. Nu-l pot obliga să accepte că este reprezentantul unei nații cu aspirații aparent mărețe, dar nefondate și nesusținute de nimic palpabil și manifest. Copilul meu are nevoie de energie bună, de spațiu propice, de aer curat din toate punctele de vedere, iar aici, la tine, toate astea s-au cam terminat. Vreau să am din ce în ce mai puține motive să-i explic de ce noi nu facem multe dintre lucrurile pe care le fac mulți alții, de ce suntem atât de diferiți de mulți alții, de ce avem alte preocupări și de ce ne comportăm altfel.

Cred că e suficient, România. Cred că am adunat suficiente motive pentru care nu mă mai simt bine în relația asta. Poate că, în esență, e vorba de incapacitatea mea de a te iubi necondiționat, dar cu siguranță am alte priorități. În definitiv, mie nu mi-a fost rău nicăieri unde am fost pe planeta asta, poate că mă subscriu cu adevărat principiului atât de condamnabil, în opinia patrioților tăi, că țara mea e acolo unde mi-e bine. Dar simt că pentru tine nu prea mai am ce să fac și, mai cu seamă, știu sigur că nu vreau să-ți aduc drept sacrificiu (încă) un minoritar.

Nu e oficial, dar surse foarte credibile din interior spun că, în curând, la Horeca School modulele de practică vor fi internalizate, deci nu se vor mai desfășura în restaurante, ca până acum. Pentru asta, într-unul dintre sediile școlii vor fi date în folosința studenților un număr de aproximativ 30 (da, treizeci!) de stații de lucru individuale, compuse din banc de lucru, plită și cuptor.

Mi se pare mai mult decât minunat că, în sfârșit, studenții „culinariști” vor avea ocazia să lucreze și să aprofundeze tehnicile predate în modulele demo chiar sub îndrumarea formatorilor care le predau respectivele metode și că evaluarea activității practice se va putea desfășura după tipicul școlilor de bucătari din lumea civilizată. Acum mai mult timp scriam cu tristețe despre starea de fapt a învățământului culinar din România și mă bucur că schimbările, pe care eu unul chiar le așteptam, încep să se întâmple.

În ciuda faptului că între mine și proprietarul Horeca School nu pot spune că există o legătură de simpatie pură, nu pot decât să aplaud inițiativa. În noile condiții tehnice probabil că, dacă ar fi nevoie, m-aș oferi să predau pro bono într-o astfel de școală. Bun.

De când m-am întors de la Londra, foarte multă lume m-a întrebat, sub o formă sau alta, de ce e mai bun învățământul culinar în afara României, la ce e bun, cum arată mediul didactic culinar românesc sau ce ne-ar trebui în țară ca să avem mai mulți bucătari pregătiți, talentați, profesioniști. E un subiect despre care se vorbește mult și cu destulă îngrijorare. Angajatorii caută cu disperare oameni cu care să poată să-și țină bucătăriile în viață și clientela cât de cât împăcată, publicul cât de cât avizat e, în mare parte, nemulțumit (chiar dacă de multe ori habar n-are ce-l nemulțumește de fapt), iar bucătarii continuă să se nască la televizor, peste noapte.

Avem școli care anunță că pregătesc bucătari în România? O grămadă. Numai că sunt puțin mai departe de ceea ce ar trebui să fie ele cu adevărat. Ce cred eu că e bine în momentul ăsta?

E bine că există interes pentru meserie și că măcar începem să depășim complexul nefericit, alimentat generații la rând, în legătură cu noblețea și frumusețea ocupației în sine. Societatea care a trimis în derizoriu importanța bucătăriei și bucătarilor s-a mai scuturat de răpciugă și pare să tragă cu ochiul la tava cu jăratic apetisant a unei perspective ceva mai corecte, aproape normală.

E bine că au apărut antreprenori cu interes pentru demersul școlarizării în domeniu. E drept, doar pe câțiva, foarte puțini, i-a mânat în direcția asta o misiune reală în afară de oportunitatea câștigului în colaborare cu instituțiile Statului (care autorizează metodologia și diplomele) sau a obținerii de fonduri europene nerambursabile. Dar măcar au început, s-au străduit, încearcă.

Mai e bine că există câțiva bucătari de carieră, mai mult sau mai puțin școliți dar sigur cu niște ani de muncă în portofoliu, care au acceptat să facă un pas în interiorul demersului academic, și-au anunțat și își utilizează disponibilitatea pentru a oferi din experiența și capacitatea lor (atâta cât e) acelora care vor să afle și să învețe. Efortul lor e cu atât mai lăudabil cu cât plata pentru ceea ce oferă este aproape simbolică sau inexistentă.

În fine, cred că e bine că există inițiative ca aceea a lui Adrian Hădean, care prin fundația sa a reușit să înființeze până acum două secții de învățământ culinar în universități cu profil agronomic (Cluj și Sibiu) cu taxele de școlarizare susținute din granturi, fonsuri private, donații, sponsorizări etc. Faptul că 10-12 tineri cu vârsta până în 21 de ani pot studia bucătăria gratuit, în România, timp de un an, în regim universitar, vorbește despre dăruire și eforturi multe în beneficiul unei societăți care are nevoie de multe astfel de gesturi.

Ce nu cred că e bine și sper sincer să se îmbunătățească mai repede?

În cele mai multe cazuri, școlile de bucătari din România nu dețin o bază materială adecvată pentru o meserie în care tehnica supravegheată, corectată, exersată și îmbunătățită în timp este hotărâtoare. Pare surprinzător, dar majoritatea acestor școli desfășoară un proces educativ pur teoretic, în care formatorul de obicei descrie verbal și în scris procese eminamente practice. Nu glumesc și nu exagerez. Cu ceva timp în urmă, am ajutat un coleg să susțină o demonstrație într-o astfel de școală. Am adus noi plită electrică, tigăi, oale, spatule etc. Amicul meu i-a convins cu greu pe decidenții respectivei „școli”  să achiziționeze o mașină pentru prelucrarea aluatului de paste, ei nefiind convinși că o vor mai folosi vreodată după acea demonstrație.

E un exemplu, dar cu siguranță nu unul izolat. Una dintre școlile de bucătari din România, cu cea mai mare vizibilitate în ultimii ani, deține un „atelier practic” în care nu pot lucra două persoane în același timp. Cum „rezolvă” școlile lipsa bazei materiale? Trimițând studenții în stagii de practică în diverse restaurante-partenere. Stagii de unde mai poți chiuli și în care metodologia procesului de învățare este la latitudinea factorului decident din acea bucătărie. Judecați voi mai departe, ca să nu vă simțiți influențați de eventuala mea tendențiozitate. Aceeași lipsă a bazei materiale permite prezentarea studenților în examenul practic de absolvire cu farfurii pregătite de acasă. Un alt coleg îmi povestea că știe cel puțin un caz în care un absolvent a venit la examen cu farfuria pe care așezase ingredientele comandate prin telefon, la un serviciu de livrări de mâncare gata făcută. „Gătea foarte bine, n-a avut chef să piardă vremea cu examenul.” Conștiință și deontologie de profesionist.

Metodologia după care se lucrează în școlile de bucătari din România are vagi legături cu lumea reală a bucătăriei contemporane internaționale. Altfel spus, respectiva metodologie nu urmărește standarde tehnice și metodice clare, documentate și reglementate de autorități în măsură certificabilă de a le impune. Mai întâi problema pare să pornească din procesul de autorizare de către organismele centralizate, care se ghidează după metodologii învechite, instaurate la rândul lor de personaje care încă tânjesc nostalgic după nivelul profesional și lirismul culinar de la „cantina partidului”.

În al doilea rând, sistemul pare blocat în această fantomă numită „bucătăria românească”, noțiune care deși se bazează din punct de vedere tehnic pe coloana vertebrală culinară a întregii planete, bucătăria franțuzească, a ajuns astăzi atât de repovestită, reinterpretată și vagă, încât nimeni nu mai înțelege nimic. Teoretic, rântașul a fost și el roux la un moment dat, iar ciulamaua e sora arțăgoasă a candidului velouté. Sunt doar două exemple. Rezultatul e foarte vizibil prin restaurante. Nu în ultimul rând, ar fi bine să nu uităm că românii care merg și lucrează în străinătate sunt obligați să ia brigada de la zero pentru că „bucătăria românească” studiată și practicată aici nu i-a învățat să degreseze un sos, să fileteze corect un pește sau să facă un aluat de tartă – tehnici de bază.

Pentru că respectivele școli, din nou vorbesc despre majoritatea lor, decid că trebuie să genereze în primul rând profit și abia în plan secund profesioniști, cifrele lor contabile sunt profund greșite. De la valoarea investiției inițiale, trecând prin costurile și decizia de cheltuială pe ingrediente și formatori, până la taxa de școlarizare. Intuiesc că respectivii investitori pornesc, logic dealtfel în paradigma unui business românesc, de la cât pot obține de la un număr rezonabil de potențiali studenți sub forma taxei de școlarizare, își stabilesc imediat după asta intenția marjei de profit și rata de recuperare a investiției inițiale și abia în ultimul rând văd cum pot intra cu costurile în hainele bugetare deja intrate la apă. Adică exact acele costuri care influențează în mod capital calitatea procesului didactic culinar, profesorii, ingredientele de lucru și baza materială, sunt plasate pe ultimul plan. În consecință, avem pseudoșcoli care după ce că sunt ridicol de ieftine, îți mai iau și banii aproape degeaba.

Departe de mine intenția de a plasa acest neajuns pe ultimul plan, nu pot să nu mă gândesc la dezinteresul școlilor despre care vorbesc în a selecta și motiva în timpul procesului educativ oameni care au cu adevărat vocație și misiune pentru bucătărie, gust, calitatea rezultatului, respect și pasiune pentru ingrediente, interes pentru oameni și pentru viață în general. Poate că selecția e unul dintre foarte puținele lucruri pe care le pot reproșa inclusiv marilor școli și institute grastronomice din afara României, dar cred că decizia personală conștientă are și ea o pondere importantă, mai ales când nu mai ai 20 de ani și, poate, mai știi să faci și altceva înainte de a învăța să ții cuțitul în mână. Eu sunt un caz aparte, nu mă pot oferi drept exemplu, dar parcă nici nu-mi pare rău că nu mă pot lăuda cu o carieră în bucătărie începută la 16 ani, mai ales în România.

E o medalie cu ale sale două fețe. Pe de-o parte sunt conștient că reușesc să ofer servicii foarte clar individualizate, într-o nișă de piață mai mult decât ofertantă și interesantă ca nivel de cerere și income. Pe de altă parte, nu mai am nici vârsta și nici o ordine a priorităților care să-mi mai permită să alerg după stele, ranguri, recunoaștere și așa mai departe. Când începi de la 15-16 ani, înainte de 30 poți avea deja un portofoliu culinar impresionant, dar nimeni nu mai garantează că ești și neapărat în stare să ajungi măcar la 60 în aceeași industrie, cu aceeași forță și exuberanță. Nu zic că munca extrem de solicitantă de restaurant te doboară fizic neapărat, ci doar că e posibil să nu-ți permită să mai fii și altceva, să mai înveți și altceva, să mai faci și altceva, lucruri care să-ți lărgească orizontul și să te ajute să fii mai bun tot acolo unde-ți dorești cu adevărat să fii.

Ce cred eu că ar trebui făcut pentru ca lucrurile să meargă bine și să începem să producem bucătari adevărați?

Să modificăm condițiile de bază pe care o companie trebuie să le întrunească pentru a primi autorizația de a înființa o școală sau un institut culinar. Bază materială și organigramă standardizată, nivel de pregătire al mentorilor, metodologie, formulă de studiu, standard minim acceptat, verificat și respectat de investiție în ingrediente și instrumentar pe durata școlarizării.

Să modificăm și să batem în cuie standardul după care se studiază la nivel național, în concordanță cu nivelul cerințelor și standardelor bucătăriei internaționale. Nu ne va băga nimeni în seamă pentru multă vreme de-acum înainte dacă vom continua să ne constituim într-o enclavă culinară foarte mândră de ceea ce mănâncă doar turiștii mai temerari sau mai nepricepuți.

Să convingem organizațiile patronale existente (sau că construim altele dacă astea nu vor să priceapă) că au un interes direct în a sprijini învățământul de profil și că ar trebui să contribuie cu două mâini la îmbunătățirea lui.

Să implicăm autoritățile centrale prin elaborarea unui cadru legislativ care să sprijine atât înființarea după noile standarde clare a școlilor de bucătari, cât și accesul industriei la ingrediente de calitate, după principii de sezonalitate și geolocalizare. Această a doua parte este un demers cu bătaie lungă, resimțit acut de industrie, al cărei lipse actuale contribuie dramatic la izolarea României de lumea civilizată a gastronomiei mondiale. Să nu uităm că, în lumea la care mă refer, achizițiile de la magazine tip „cash and carry” sunt tratate drept o ultimă și deloc încurajată metodă de aprovizionare pentru restaurante.

Nu în ultimul rând, să ne însănătoșim cât mai grabnic pentru a nu ne mai fi rușine să folosim titulatura de „chef” în România, devenită atât de ridicolă în ultimii ani din cauza utilizării ei incorecte și lipsită de fond. Pentru că semnul ăsta de sănătate îi va ajuta pe viitorii studenți să-și dorească în primul rând să fie bucătari, să fie mai întâi mândri că sunt printre aleșii care pot ține cuțitul în mână și tigaia de coadă, mai apoi că sunt printre și mai aleșii care stau la baza unor experiențe fericite memorabile pentru semenii lor și abia mult mai târziu pentru pentru că și-au câștigat dreptul, cu lacrimi, cu sânge, cu momente de extaz plătite cu sacrificiu, dar și cu multă bucurie autentică, să poarte acest titlu în deplină congruență cu valoarea lor reală și cu nivelul lor de carieră.

Meniul este probabil cea mai importantă parte componentă a identității de marcă a unui restaurant. Poți să ai un nume banal, poți să ai un logo neinspirat, poți chiar să nici nu ai un site sau o carte de vizită a restaurantului dacă tipul tău de public nu necesită neapărat aceste elemente de comunicare. Ba mai mult, poți chiar să nu ai deloc un meniu scris dacă abordarea ta și felul în care se întâmplă lucrurile în restaurantul tău îți permit un gest de asemenea curaj. Dar, dacă ai hotărât să-l ai, e capital să fie scris corect, să fie inteligibil, să vorbească răspicat despre conținutul farfuriilor și despre prețurile lor.

Ce înseamnă pentru mine un meniu „scris prost”:

• cu greșeli de editare și/sau de ortografie
• cu variante greșite sau furculisioniste în limbi străine aproximative
• cu înflorituri idioate sau clișee care nu-mi trezesc interesul pentru farfurii, dar îmi pot stârni râsul via cinism etc.

Care sunt mesajele pe care mi le transmite mie un astfel de meniu:

• Un meniu care conține greșeli (hai să zicem…mai mult de două-trei) de ortografie în limba română mă face să mă gândesc imediat la capacitatea de înțelegere a respectivului business din partea antreprenorului său. Cum arată, din punctul meu de vedere, modul de abordare al respectivului proprietar de business care a acceptat ca acel meniu să fie prezent pe mese în formula respectivă? E o persoană care nu dă prea multă importanță detaliilor, care bagatelizează aspecte precum limba maternă sau importanța meniului în relația cu oaspeții săi. De aici, mă gândesc automat la cât de atent este dincolo de paginile tipărite, în alegerea și managementul personalului sau a surselor de achiziții. Mă gândesc dacă știe cum arată interiorul frigiderelor lui sau unghiile celor care gătesc în bucătărie. Și, pentru că sunt un „vizual”, nu cred că vreți să merg mai departe cu  filmul ăsta pentru că, de cele mai multe ori, mie reușesc să-mi stric pofta de mâncare.

Bonus la treaba asta, în denumirea greșită și descrierea preparatelor, un gând special se îndreaptă și către bucătarul/bucătarii care, teoretic, au generat lista respectivă. Mă puteți cataloga și clasifica la ce nivel de cârcoteală doriți voi, dar nu pot avea încredere în capacitatea de execuție a unui culinarian care nu cunoaște și nici nu-și dă interesul să identifice denumirea corectă a preparatelor pe care le propune pentru meniul localului în care lucrează. Desigur, din păcate numărul restaurantelor românești în care bucătarii sunt aceia care generează meniul este în continuare minuscul, deciziile în acest sens fiind în continuare la patron și, vai nouă, la prietenii sau rudele acestuia. Dar asta e cu totul altă poveste.

• Un meniu „bilingv” scris cu piciorul stâng îmi adaugă o perspectivă nouă la ceea ce am descris în paragraful anterior. Pentru că, deloc surprinzător, de cele mai multe ori un meniu scris prost în limba română conține și o variantă deplorabilă măcar în engleză. Cineva acolo nu doar că nu stăpânește bine limba respectivă, dar nici nu are suficientă…inspirație să ceară ajutorul (plătit!) unei persoane avizate în această direcție. Când nu știi și soliciți servicii cuiva despre care nu știi sigur că știe, premisele catastrofei sunt acolo, „la un clic distanță”, cum zbiară unul dintre clișeele contemporane. Cine e vinovat pentru „romanian crap” sau „smalls of ship”? Numai și numai proprietarul business-ului. Desigur, „mâna criminală” poate fi vreun ospătar mai ager, vreun manager cu liceul la seral sau frecvență redusă, vreo nepoată care pe ruta Hârlău-Florența a trebuit să se descurce să ceară un pachet de gume în duty free sau vreun verișor care a învățat limba engleză din World Of Warcraft. Deși e mult mai bun în limba orcilor.

• Categoria „floricele, zorzoane și alte manele”, în care fiecare ingredient e „tăvălit”, „alergat”, „dezmierdat”, „cocolit”, „alintat”, „mozdrogolit” sau „ciufulit șăgalnic”… Nu-mi spuneți că n-o știți, e ca o ciumă bubonică în continuă expansiune. De fiecare dată când văd un astfel de meniu (și văd destul de des, că nu prea merg de multe ori în același loc) simt acolo o mână durdulie dar gingașă, de nevastă sau fiică de patron, de ființă sensibilă care și-a adus contribuția „creativă” la desăvârșirea stilistică a investiției. E, de obicei, coroborată cu mici elemente de decor ce trădează apetitul pentru „să fie ceva frumos”: un tablouaș aici, un mileuț acolo, o față de masă cu fantezii, o floricică pe șervețel…

În subsidiar, descopăr doar fuga de realitatea tristă a preparatelor, jena de a exprima în cuvinte lipsa de orizont și concepție în alcătuirea meniului. E, probabil, nasol să scrii „piept de pui cu cartofi” sau „cârnați cu fasole”. De ce? Pentru că de-astea fac și alte sute de locuri care vând mâncare gătită în orașul tău. Și (ghici ce?) le fac la fel, cu ingrediente din aceleași surse, preparate de bucătari de același nivel profesional. Vorbim despre genul de proprietari de business care, deși nu oferă nimic diferit de restul pieței, au senzația că împopoțonarea asta stridentă e, de fapt, marele lor diferențiator. Și mai e ceva, care ar fi chiar îmbucurător dacă n-ar fi la fel de trist: ei știu că nu pun pe farfurie CÂRNATUL, FASOLEA, PASĂREA sau chiar CARTOFII care, în simplitatea lor, sunt cu adevărat memorabile, explozive, extraordinare prin sursa lor de proveniență, gustul desăvârșit în bucătărie și aspectul magnetizant. Ei știu că sunt mediocri, dar fie cred că oaspeții sunt mult mai proști decât ei, fie sunt la a treia generație de pantofi negri cu ciucurei și șosetă albă, de PNA.

Meniul este broșura ta de prezentare, pliantul tău cu servicii și promisiuni ce trebuie susținute practic, cel mai important mijloc de comunicare între restaurant și clienți. Când el e greșit și anapoda, dați-mi voie să fiu cel puțin circumspect la fiecare detaliu al experienței, să devin mult mai atent la cine mă servește, cum mi se vorbește, cum arată locul, ce e pe farfurie și în pahare etc. etc. etc. Nota Bene, nu am vorbit aici despre meniurile cu 80 de preparate, trei tipuri de bucătărie și tot ce presupun ele dincolo de ușile bucătăriei. M-am concentrat aici doar pe formă și asta doar din punctul de vedere al clientului. Căci durerile sunt, ca de obicei, în concepție și conținut.

PS: Pentru a semnala eventualele greșeli de dactilografie din acest text, vă rugăm să vă adresați ospătarului. Muțumim.

Să fie un individ solitar? Să fie o întreagă specie? Eu îl tot văd de ceva timp prin Bucureşti şi, la ce figură comună are, nu ştiu dacă e de fiecare dată acelaşi sau dacă, într-adevăr, a puit şi s-a multiplicat ameninţător, riscul epidemiei fiind deja iminent. Dar măcar îl putem identifica prin semnalmente generale, astfel încât să putem ţine aproape tubul de insecticid, în caz că ne iese în cale. Iată, aşadar, profilul lui Carcalacus Horecaus.

• Ştie pe toată lumea. Sau cel puţin încearcă să ne convingă de asta plantându-şi pozele cu personaje mai mult sau mai puţin importante ale industriei şi nu numai. Cel mai sigur e să facă poze cu toţi cei aflaţi la un eveniment, din care să le trieze apoi pe acelea care crede el că-i slujesc la relevanţă. Important e ca personajele să fie la televizor, să fie cunoscute, să aibă şi nişte bani în conturi…
• Încearcă să treacă drept prietenul tuturor, însă nu se sfieşte să bârfească gros de fiecare dată când are o nouă răfuială personală. E galant şi atent atâta vreme cât are un interes, cultivă şi năvăleşte brutal cu aprecieri peste aceia care-i servesc scopuri financiare sau de imagine.
• Se foloseşte cu bună ştiinţă de sărăcia duhului celor care au timp să-l asculte, neratând nicio şansă de a ponegri orice şi pe oricine nu-i intră în graţii sau prezintă vreo ameninţare concurenţială pentru aceia la uşa cărora slujeşte episodic.
• Înţelege concurenţa şi regulile ei onorabile la nivel de Berceni (glume cu degete în nas şi palme după ceafă) atunci când se lipeşte, temporar şi pe simbrie, de câte un local despre care mai apoi spune că l-a salvat de la faliment. „Mai apoi”, adică după cele câteva luni la finalul cărora de obicei prietenia se termină urâţel. Nu se sfieşte să vorbească de rău foşti angajatori sau colaboratori de îndată ce nu mai lucrează cu/pentru ei. În ritmul ăsta, „concurenţa” stuchită în mod repetat restrânge drastic opţiunile unor viitoare angajamente, carcalacul nutrind răzbunări de dimensiuni galactice şi stuchind mai abitir. Uneori „fondează” asociaţii sau proiecte care în general nu produc mai nimic.
• Se erijează în fin şi intim cunoscător al bucătăriei şi serviciilor de restauraţie, deşi atunci când are şansa să-şi administreze propriul business de profil (câteva luni, că e greu şi oricum nu-i place) congelează aripi de pui şi rasol de vită FIERTE, ca să-i fie mai uşor la meniul halucinant, conţinând şi Ossobucco „la comandă”, şi „aripicante” de tip fast-food.
• Bate toba cu amănunte pe care le prinde din zbor, cu vârful urechii, pe la colţurile târgului, ca să demonstreze cât e de informat şi ce surse importante cultivă el prin lumea restauraţiei şi, eventual, a celebrităţilor. Altfel spus, „dă spoilere” ca să le arate spectatorilor de la teatru că el deja a citit piesa. Când nu e sigur, o dă ambiguu, ca să poată spune la final măcar „eu ştiam, oricum”.

Ar mai fi, dar mai studiez şi revin. Poate mai la concret dacă e nevoie.

Nici anul ăsta nu votez. Ca posesor de blog, cât de cât capabil să leg cuvinte în propoziţii şi propoziţii în fraze, vă spun şi de ce. Departe de mine intenţia de a-i convinge pe alţii la absenteism. Fiecare dintre noi este stăpân pe propriile decizii şi sunt convins că nimeni şi nimic nu ne convinge cu adevărat în procesul exercitării unei opţiuni personale. Cred în demersul consultativ şi în corelarea de opinii, dar în niciun caz în influenţarea decisivă din exterior a propriilor principii sau credinţe. De aceea, aleg să vi le împărtăşesc pe ale mele.

Consider Statul şi principiile sale de funcţionare drept învechite şi în completă necongruenţă cu mersul contemporan al societăţii. Instituţia Statului este complet depăşită de mecanismele sociale reale, de cele mai multe ori ducând o existenţă absolut paralelă cu aceea a indivizilor din ce în ce mai teoretic subscrişi „sistemului”. Identific, de fapt, două „sisteme” care există şi se dezvoltă complet idenpendent unul de celălalt: Statul şi societatea.

România în care trăiesc eu este complet separată de entitatea Statului român aşa cum îşi desfăşoară el activitatea. Punctele de tangenţă sunt tot atâtea generatoare de nemulţumire şi de revendicări la adresa Statului: toţi plătim taxe şi impozite despre a căror utilizare nu numai că nu avem urmări concrete, nu numai că nu primim informări exacte, ci aflăm că s-au furat, că s-au dat şpagă, că au ajuns în buzunarele acelora care SERVESC mecanismele Statului.

Şi asta nu e neapărat o trăsătură definitorie românească a Statului. Corupţie găseşti peste tot, diferenţa majoră fiind că doar emai puţin în condiţiile societăţilor care o duc mai bine, care pot duce un trai decent cu banii câştigaţi muncind unsprezece luni pe an. Ceea ce încerc să subliniez este că Statul este cel mai important generator de corupţie la nivel planetar, necum factorul de echilibru sau reglementare al societăţii.

Mă lasă rece campania de procese, încarcerări şi confiscări din ultimele săptămâni. Nu mă interesează cine intră în puşcărie şi de ce, mă interesează că, indiferent de cine a condus Statul român până acum a lăsat sau a făcut ca asta să se întâmple. Şi mă mai interesează că, dacă miza electorală nu ar fi fost atât de aprigă de data asta, cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat nici acum. Mă interesează (e drept, până şi asta într-o măsură infimă) că toate lucrurile astea s-au tot întâmplat şi că personajele principale au fost mereu la vedere, la televizor şi în structurile Statului. Nu pot să nu-mi pun întrebări despre calitatea şi intenţiile personale ale acelora care trezesc brusc justiţia la viaţă pentru a o adormi la loc peste două luni.

Mai ştiu că, indiferent câte din sutele de milioane furate vor fi recuperate, utilizarea lor tot nu va fi una cu efecte remarcabile în infrastructură sau nivel de trai. Majoritatea banilor împrumutaţi până acum au ajuns în sistemul de plată a pensiilor şi salariilor angajaţilor Statului, această companie care nu produce, dar consumă mult. Şi banii ăştia nu sunt suficienţi, de unde rezultă că orice am recupera va ajunge tot acolo. Nu lucrez pentru Stat şi nu intenţionez să trăiesc vreodată dintr-o pensie dată de Stat.

Nu mă interesează cine este preşedintele acestui Stat şi nici sub ce titulatură politică se subscriu aceia care formează Parlamentul. Pentru că:

a. Aceste personaje sigur nu vor şti niciodată cine sunt sau cum mă cheamă.

b. Nu mă interesează activitatea lor, nu cer socoteală pentru activitatea lor, nu mai vreau să ştiu ce fac cu taxele şi impozitele pe care le plătesc, accept regula jocului în care plătesc fără să primesc nimic.

c. Nu sunt dezamăgit, nu-i înjur, nu fac nici măcar mişto de ei, îmi sunt pur şi simplu indiferenţi.

Şi toate astea pentru că, de fiecare dată când îmi privesc momentul prezent de existenţă, NIMIC din el nu are absolut nicio legătură cu tot ceea ce înseamnă „Stat”, „sistem”, „politic” şi aşa mai departe. Duc o viaţă complet independentă de toate aceste structuri şi aş putea trăi în orice moment în orice altă conjunctură geografică pe care aş alege-o pentru mine. De când mă trezesc şi până adorm, atâta vreme cât nu decid eu însumi că vreau să aud despre ei, nu ne intersectăm sub nicio formă.

Nu solicit legi bune şi utile pentru că ştiu că nu are cine să le dea. Nu solicit străzi mai bune şi mai trainice pentru că ştiu că nu se vor descurca să le facă. Nu solicit taxe şi impozite calculate mai corect şi mai personalizat pentru că ştiu că singurul lucru important pentru Stat e să colecteze cât mai mult de la aceia care lucrează pentru ei şi pentru cei din jurul lor. Nu cer nimic.

Şi toate astea pentru că misiunea şi existenţa mea mă privesc numai şi numai pe mine, independent de orice decizie ar lua Statul, prin slujbaşii lui, în beneficiul propriilor instituţii. Pentru că până şi în caz de război, probabil cea mai teribilă calamitate prin care poate trece societatea, ştiu că Statul doar îmi va cere, nu-mi va oferi nimic, nu mă va proteja în niciun fel. Şi atunci singura mea decizie logică e să mă duc în altă parte, să iau distanţă de locul în care viaţa îmi este pusă în primejdie.

Mă trezesc, respir, mă mişc, creez, prestez, simt. Produc, iar în procesul ăsta sunt util şi altora, îmi câştig şi propria existenţă. Complet independent de Stat, căruia îi dau o parte din ceea ce eu generez fără măcar să cer ceva în schimb. Dacă eu pur şi simplu nu vreau nimic de la acest întreg sistem, de ce oare să-i dau mai mult decât ceea ce el mă constrânge să-i dau? Cred că e deja prea mult. Abia în cazul în care votul ar deveni obligatoriu prin lege, probabil că mă voi simţi constrâns să merg la urme pentru a oferi acelor străini un vot nul.

Eu am decis să trăiesc fără Preşedinte, fără Parlament, fără autorităţi locale, cu servicii minimale din parte aStatului şi cu interacţiuni minuscule cu el. Prefer să mă exprim altfel decât creîndu-mi speranţe sau aşteptări. Dezamăgirile sunt direct proporţionale cu dimensiunile aşteptărilor create. De-asta nu votez.

Hai că e simplu. În condiţiile unui Twitter din ce în ce mai valoros şi mai puternic peste tot în lume, din ce în ce mai prezent în filmele momentului mulţumită chiar forţei lui în multe alte teritorii, în România e mort. Şi zău dacă mă interesează de ce a murit şi jur să nu aud niciuna dintre teorii, niciunul dintre procesele de intenţie despre cum X sau Y au distrus sau au încercat să confişte Twitter în România.

Dar serios, e simplu! E totul în RT. Mi se pare jenant ca un articol bun, aruncat pe Twitter de un user cu peste 10,000 de followeri, să primească doar cel mult câteva (puţine) zeci de retwit-uri pe parcursul unei zile. Şi asta ştiţi de ce se întâmplă? Pentru că unii, câţiva, ne-au băgat în cap că, prin RT, slugărim, pupăm în fund, cerşim atenţie etc. Şi ne-au mai băgat ceva în cap, la fel de dăunător: impresia că, dacă trei-patru conturi cu un număr mare de followeri au dat deja RT la respectivul subiect, conturile mai mici sunt irelevante în matematica traficului.

E banal. E ca la vot. E ca atunci când decidem că votul e un punctuleţ într-un întreg Univers şi nu o declaraţie personală. Ştiţi de ce Twitter funcţionează mult mai bine în alte lumi? Pentru că acei utilizatori se bucură să fie parte din forţa locală a maşinăriei. Imaginaţi-vă următorul scenariu: CNN Breaking News (17.5 milioane de followeri) anunţă ceva de importanţă globală şi 95% din acei followeri zic ca în România „a, păi dacă a dat-o CNN ştie deja toată lumea, de ce aş dau eu RT pentru cei 150 de followeri ai mei?”

E jenant de uşor de priceput. Ei „dau RT” pentru că vor să fie parte din angrenajul de răspândire a informaţiei şi pur şi simplu nu-şi pun problema că poate cineva se va îmbogăţi de pe urma celor zece clicuri în plus pe care le vor genera prin urmăritorii lor. Ştiu mulţi români care sunt pe Twitter de mai bine de cinci ani. Ba chiar ştiu câţiva care foloseau Twitter şi mai devreme, pe post de bulletin board pentru grupul cu care puneau la cale întâlniri, fotbal sau business-uri. Dar mai ştiu mulţi alţi români care au fugit de pe Twitter pentru că „e prea mult zgomot”. Desigur, ei îşi aruncă în continuare link-urile automate în el, fără urmă de interes pentru link-urile altora. În mare, Twitter RO a ajuns un fel de cutie cu maculatură în care foarte mulţi nu fac decât să mai arunce câte un self promo şi asta doar de la distanţă, prin plug-in-uri.

Dacă ai cont şi l-ai folosit la un moment dat zilnic, aş putea crede că încă mai intri în fiecare zi, măcar pentru câteva minute. Ce-ar fi să le foloseşti pentru minimum trei RT-uri la content .ro, date pur şi simplu de dragul îmbunătăţirii capacităţii Twitter RO de a viraliza conţinut? Nu endorsezi pe nimeni, pur şi simplu recomanzi conţinut şi faci lucrurile să se mişte. Şi poate, în timp, dacă o să încetăm să credem că Twitter chiar e mort în România, am putea începe din nou să ne întâlnim la o bere, la o supă în scop caritabil, la o cursă de biciclete şi aşa mai departe… Hai că e simplu…

1. Meniul „inspirat”. Meniurile cu „aer” de epocă, în care costiţele sunt năclăite „cu meşteşug”, ceafa e „pripită vesel” pe grătar, „păstrăviorul” e „îmbrobodit candid dar aprig” şi ştevia e „chisăliţită tandru” printre foi de mierte fierte. M-am săturat până peste cap de exprimări de gospodină blocată în cartea de română de clasa a şaptea, care n-a mai „lecturat” nimic de la comentariul „servit” despre cronicari. Avântul păcălicilor de cârciumă cu fâs creativ în scăfârlie pare invers proporţional cu forţa vibraţiei şi energiei din farfurii, în care preparatele nu vor în ruptul capului să treacă de nivelul „carne prăjită” şi „legume preparate termic”.

Sunt adeptul, admiratorul şi susţinătorul meniurilor clare, concise, curate ca exprimare şi grafică, din care să înţelegi rapid şi tentant despre ce  e vorba în fiecare preparat. Numai că, din punct de vedere „tentant”, începem să avem mici probleme. Un piept de pui „răsfăţat în sos jucăuş de portocale cu muştar franţuzit din vârful limbii” s-ar putea să-mi creeze o imagine înfricoşătoare. S-ar putea să văd pieptul de pui albicios şi umflat cu penicilină, cum îl ştiu de la supermarket, stând pe două „picioruşe” păroase într-o cadă de apartament de bloc, ţinând deasupra „capului” un suş cu cap nichelat prin care curge în jeturi un suc portocaliu-muştăriu cleios şi unsuros, care se scruge pe pielea vineţiu-albicioasă. DIn capul de duş coboară în răstimpuri o limbuţă rece şi aspră, care atinge delicat „nurii” personajului din duş, făcându-l să gâlgâie câte cu hohot grăsuţ în răstimpuri. Tentant, nu?

2. Ospătarul „creativ”. Vreau un şir de coaste la cuptor, fără nicio garnitură. Poţi? Pot! Vreau o salată verde. Ai? Am „o selecţie de salată verde”, cu castraveţi şi roşii „sherry”. Cherry! Ce? Ri! Nu contează. Ştiu deja că „selecţia” conţine beibi rucola, beibi spanac, beibi valeriană (mereu îmi vine să-i zic papaverină). Fără roşii, ok? Sigur! Dar castravete e ok? Da, e ok, frunze şi castravete. Merci. Şi vine salata. Beibis de toate felurile, castravete şi…rodie! Sau seminţe! Sau crutoane! Păi de ce? Păi n-am vorbit? Păi da, da’ am zis să arate mai bine…”

Mă obişnuiesc din ce în ce mai tare cu gândul că între individul aşezat la masa din restaurant şi magicianul de la plite şi guri de foc nu mai e aproape nicio legătură. Dacă ea a existat vreodată, restauraţia contemporană de cantină cu pretenţii de restaurant (şi părerea mea e că din ce în ce mai multe localuri intră în categoria asta fără măcar să-şi dea seama) o subţiază de la o zi la alta. Ospătarul român continuă să se considere superior bucătarilor şi, de multe ori, oaspeţilor de la mese. Cei din urmă „habar n-au să mănânce”, în timp ce primii „habar n-au ce greu e să stai în faţa muşteriilor şi să le suporţi fiţele”. (Nu, nu sunt citate din burtă, sunt adevăruri rostite de mulţi ospătari români de aici şi de aiurea).

Misiunea simplă a ospătarului, aceea de a prelua dorinţa clientului în mod corect şi adaptat la putirinţa bucătăriei  şi de a o transmite în mod inteligibil şi documentat bucătarilor astfel încât să fie convins că ea poate fi îndeplinită în condiţii optime devine calvarul vieţii lui, cu efecte uneori dezastruoase asupra oaspetelui. Cel mai grav e că, în majoritatea situaţiilor, derapajele „creative” ale ospătarilor şi bucătarilor nu sunt nici măcar nişte experimente cu final fericit. Ce-aş fi putut să fac cu nişte seminţe de rodie în ecuaţia simplă frunze-protenine? Ce te-ar face să crezi că am renunţat la roşii ca să le înlocuieşti tu, din proprie iniţiativă, cu seminţe de rodie?

Şi mai e o treabă pe care eu cred că ospătarul român refuză s-o priceapă. Mă uit în ochii lui şi îl cred. E aliatul meu, e partenerul meu de experienţă culinară şi consumistă. Am datoria să-l cred în proporţie de 100% şi să consider că pricepe 100% din ceea ce îi transmit. Dacă nu intru în local cu convingerea asta, probabil că ar trebui să nu mai intru deloc. Probabil că intru cu frică, deci mai bine aş sta acasă şi mi-aş unge o felie de pâine cu unt. Şi tocmai pentru că am încredere oarbă în el, fiecare minciună descoperită, fiecare semn de aroganţă, fiecare abatere de la cererile şi instrucţiunile mele se transformă într-un motiv de nemulţumire, tradus prin scăderea procentului la bacşiş, prin sporirea convingerii că nu voi reveni în respectivul local sau, mai rău, prin reclamaţiile pe care voi intenţiona să le transmit şefilor de sală, patronilor restaurantului, autorităţii pentru protecţia consumatorului sau, in extremis de natură financiară, „aceloraalcărornumenulrostimniciodataîntrunrestaurant” :)

3. Meniurile megacomprehensive. Sunt sigur că le-aţi văzut. Ele conţin TOTUL.

• O pagină sau două de mic dejun. Eventual franţuzisme, English Breakfast, brânză cu roşii, „selecţie” de salam şi şuncă presată, ouă Benedict şi o variantă de „continental” la grămadă, să fie. (Din punct de vedere administrativ, asta înseamnă că localul se deschide cel târziu la ora 9:00 AM. Ceea ce înseamnă că personalul de la curăţenie vine cu măcar o oră mai devreme, iar cel din bucătărie – du măcar o jumătate de oră mai devreme. De prisos să ne gândim că piaţa (adică legumele acelea care trebuie să plesnească de prospeţime la prima oră) ar trebui făcută începând cu un 7-8 AM. )
• Vreo şapte-opt salate „consistente”, adică nu „garnitură”, ci feluri de sine stătăroare.
• Vreo zece-douăsprezece feluri de paste, dintre care măcar două sau trei „al forno”. Şi neapărat Lasagna care, surpriză!, durează maximum un sfert de oră la comandă. Ca să ştim sigur că e preparată anterior, congelată şi „încălzită” vreo şapte minute pe „maxim” în cuptorul cu microunde. Şi pastele mai degrabă cu „sos alb”, despre care, dacă vreţi să vă distraţi, vă recomand să întrebaţi dacă e făcut cu „gran cucina”. Vă promit mult amuzament.
• Secţiune de ciorbe permanente, din care nelipsite sunt legume-văcuţă-perişoare (cu borş sau fără, derivate toate din aceeaşi fiertură la care se adaugă „elementul de bază”, uneori chiar şi aripi de pui în supă de vacă) şi linia supă de pui cu tăiţei – supă de pui a la grec – ciorbă ţărănească de „cocoş de curte” – ciorbă rădăuţeană, făcute după acelaşi principiu cu linia precedentă. Ştiu un loc în Bucureşti unde ciorba „de cocoş” se făcea „doar în weekend”, din fix aceleaşi spinări de pui de baterie ca în timpul săptămânii.
• Secţiune de mâncăruri gătite. Sarmale, fasole cu ciolan, varză la cuptor cu cârnaţi sau cu ciolan, tochitură, tocană de berbec/porc/viţel, musaca etc Adică acele preparate care, ca şi ciorbele, nu pot fi făcute decât la oală, minimum douăzeci de porţii. Cam cât de des credeţi că găteşte o bucătărie de restaurant o oală de fasole cu ciolan vara? Uitaţi-vă discret la numărul mesenilor şi la conţinutul farfuriilor de pe mese. Ar putea fi, prin absurd, un indiciu? :)
• Secţiune de preparate la grătar.
• Secţiune de peşte „proaspăt” şi fructe de mare variate.
• Secţiune de garnituri.
• Secţiune de salate – acompaniament.
• Secţiune de pizza.
• Secţiune de deserturi.

Am găsit cel mai tare meniu de felul ăsta acum mai mulţi ani la Timişoara, într-un restaurant absolut halucinant, din campusul studenţesc. Meniul conţinea trei secţiuni ultracomprehensive – românesc, mexican şi chinezesc. Fiecare secţiune era împărţită în multe sub-secţiuni. Ospătarul era la cămaşă albă, vestă neagră şi papion, avea vreo şaizeci de ani şi ceas de buzunar cu lanţ.

Sunteţi mici şi neofiţi. Mulţi dintre voi habar n-au că, între timp, există distribuitori de pâine coaptă la 1/4 şi congelată, pe care apoi „beneficiarii” o „termină” la cuptorul propriu şi o trec în meniuri sub numele de „pâine de casă”. Desigur, e problema voastră dacă prin asta înţelegeţi „pâine curată, fără chimicale, afânători, amelioratori de gust şi acid ascorbic”. Ei zic „pâine de casă”, nu altceva :)

Sau „tartă/quiche cu aluat preparat în bucătăria noastră”. Păi dacă am luat un pachet de aluat congelat de la furnizor sau de la supermarket, l-am tăiat şi l-am copt cu mânuţa mea în cuptorul restaurantului, am minţit cu ceva? Faptul că voi credeţi că „preparat în bucătăria noastră” înseamnă că cineva a luat un sac de făină şi o găleată de unt şi s-a apucat de frământat aluatul cu mânuţe harnice este fix rodul minţişoarelor voastre îmbibate de lirism pastoral.

(va urma)

…eşti cel puţin simpatic să-ţi imaginezi şi să-ţi explici decizia ca pe o declaraţie personală împotriva a ceea ce nu funcţionează bine în ţara ta de baştină. Treaba nu funcţionează înclusiv din cauza ta. Indiferent cât de tare îţi doreşti tu ca „sistemul” să te ajute să te exprimi mai bine şi să câştigi mai mult, incapacităţile tale minuscule sunt parte din gigantica incompetenţă a „sistemului”.

…eşti de-a dreptul naiv să pui responsabilitatea gestului tău pe disfuncţionalităţile de natură politică, financiară sau socială din România. Decizia ta este în totalitate a ta şi dă-mi voie să-ţi spun că, dacă n-o faci sută la sută convins că te duci la mult mai bine, mai bine nu mai pleca. Dacă eşti un mâhnit în România, dacă te văicăreşti în fiecare zi despre nedreptăţile vieţii şi neajunsurile societăţii, eşti un candidat perfect la nefericire oriunde te-ai duce în lume. Chiar şi în Paradis.

…eşti un mare zevzec să amesteci printre corupţie şi socialism gregar, ca motive de mare dezamăgire pe ţara ta, propriile tale idiosincrazii la adresa conţinutului mediatic contemporan. Nu te obligă nimeni şi nimic să consumi manele şi pictură de gang, seminţe şi prostire televizată. Sau ba da, te obligă un singur lucru: nevoia ta de victimizare şi foamea ta permanentă de nefericire şi de motive de nemulţumire. Mai mult, conţinutul mediatic contemporan se bazează pe aceleaşi caracteristici oriunde pe mapamond şi tu poţi verifica asta cu ajutorul telecomenzii, la televizorul tău din Drumul Taberei. Şi din Răcădău, şi din Brăiliţa. Nu trebuie să te duci până la Madrid sau New York ca să afli asta.

Dacă eşti liber, du-te, prietene! Dacă nu ţi-ai agăţat de fiecare încheietură câte un credit şi minimum un copil de gât, pe post de sacrificiu suprem  a.k.a. „cea mai mare realizare a vieţii mele” (de mâhnit cronic), lumea e largă şi viaţa prea scurtă ca s-o trăieşti pe toată într-un singur loc. Dar fă-mă să te admir pentru asta, fă-mă să mă bucur pentru tine şi să văd orizonturi frumos colorate în ochii cu care îţi citeşti singur viitorul. Dacă, însă, priveşti înapoi cu aceeaşi mâhnire şi de acolo, de pe unde eşti, primul tău imbold e să ţii lecţii de dirigenţie şi să faci lungi liste-răboj despre cât e România de nasoală, poţi foarte bine să te întorci. Ai plecat degeaba.

Un fel de răspuns la asta „şi mai mult decât atât”.

Ajung la concluzia că mulţi români care trăiesc în afara graniţelor ţării lor de origine experimentează un fel de complex fals al exilatului. Cine a plecat din România, a plecat pentru mai binele lui propriu. Fianciar, sentimental, spiritual, geografic, geodezic, carstic sau piscicol. Indiferent de statutul său social din ţara de origine, demersul emigrării a fost dictat de motive pur personale. Sigur că ştiu multe situaţii în care cei care au plecat au luat decizia asta din motive generate de mersul anapoda al multor lucruri din România, dar gestul în sine a vizat nimic altceva decât îmbunătăţirea propriului trai şi propria fericire a celor care au plecat. Şi pentru că „bunele obiceiuri” nu se pierd aşa uşor, polarizarea rămâne sportul preferat al românilor şi dincolo de hotarele ei.

Interesant e că pseudoexilaţii ăştia sunt de ambele feluri: patrioţi mucăiţi, care smiorcăie tristelnic de fiecare dată când în ţară cineva trage o băşină cu stropi, dar şi huiduitori viscerali, care la fiecare năsărâmbă mioritică găsesc un nou prilej de a ridica degeţelul moralizator sau de a beşteli dirigenţial „poporul” care (vai!) nu mai are nicio şansă întru iluminare şi îndumnezeire… Ca şi cum, de îndată ce s-au propăşit prin străinătăţuri, ei fie descoperă cât de tare-şi iubesc ţara, fie au o viziune mult mai clară asupra realităţilor româneşti şi se dezic viguros de nenorocitul de popor care-şi permite să populeze în mod necorespunzător aşa o ţară frumoasă. Ba pardon, există şi specia care prezintă, bipolar, ambele caracteristici. Dar asta e o chestiune pur medicală, care mă depăşeşte.

Cred că oamenii ăştia uită sau omit cu neobrăzare câteva lucruşoare. Unul dintre ele, de pur bun simţ, ar fi chiar cel despre care vorbeam în primul paragraf. Atâta vreme cât nimeni nu le-a suspendat cu forţa calitatea de român, decizia personală nu-i transformă nicicum în exilaţi. Apoi, fără urmă de supărare, faptul că o parte din cariera noatră de români am fost parte din „sistem” şi la un moment dat am decis să ieşim din el, nu ne scuteşte în niciun fel de responsabilitatea de a fi fost una dintre rotiţele care au ajutat mecanismul să funcţioneze în formula şi în direcţia pe care acum o căinăm sau o mustrăm. Nu ne umple nici de glorie, nici nu ne plasează pe soclul victimei şi cu siguranţă nu ne permite să-i luăm la ştangă pe aceia care nu au decis la fel ca noi. Nicidecum în ultimul rând, cu cât vociferăm mai aprig, indiferent de sensul (mai degrabă nonsensul) în care o facem, cu atât mai apăsat ne subliniem incapacitatea de a fi schimbat ceva în România şi cu atât mai vârtos ne zugrăvim eşecul în demersul natural de a ne face sociatatea mai…trăibilă.

Îmi permit să cred că fac parte dintre aceia care nu au plecat din România stuchind în urmă sau fugind de români. N-am plecat din ţară „ca să fac bani” sau „pentru că acolo nu se poate trăi”, aşa că-mi rezerv dreptul la decenţa de a nu mă alătura niciunuia dintre cei doi poli. Românii o vor duce bine sau rău indiferent de crizele pro şi contra lor ale istericilor de ambe orientări. Poate ne gândim din nou la asta când rezultatul alegerilor va fi decis de votul „românilor din străinătate”, această păpuşică Chucky electorală a ultimului deceniu.