Posturi cu tagurile: "romania"

De ce-mi place Lori? Pentru că e cu vreo douăzeci de clase peste toate fâţele care pretind că au succes internaţional doar pentru că au o piesă la radio prin Spania şi vreo trei cântări prin cluburile din Kazahstan. Pentru că este singurul muzician din generaţia ei care a reuşit să rămână vertical şi s-a adaptat în anii 2000 fără a face compromisuri majore. Pentru că poate să cânte în orice moment al zilei sau al nopţii şi pentru că-i place să se joace din toate poziţiile ei vocale native sau dobândite. Nu mai e ea tinerică, dar cred că nu va face niciodată parte din galeria insistenţilor care nu ştiu să se oprească la timp, cu măcar câţiva paşi înainte de limita penibilului. „Rain Rain” e o piesă nouă, care-mi place de mor! :)

Cald… În sala de aşteptare de la „Evidenţa populaţiei” miroase a nespălaţi. Există un singur gemuleţ care, deşi e deschis, nu face curent cu nicio altă gaură. Cald şi puturos. Iar mi-am pierdut cardul de identitate. Am actele la mine. Am şi timbru fiscal, şi chitanţa de la „taxa judiciară”. Ar trebui să am timbru fiscal de patru lei, dar am de şase. La poştă n-au avut de fix patru lei, sper să nu-mi refuze dosarul pentru atâta lucru.

E cald rău. În birou intră doar câte un petiţionar. Unul la vreo cinci-şase minute. Îmi asigur punctele cardinale la coadă („sunt şi eu aici, doamnă… în faţa dumneavoastră, ies să-mi iau un suc…”) şi ies în faţa secţiei de poliţie. În România e urât la secţia de poliţie. Indiferent cu ce treabă am fi venit pe-acolo, toţi avem feţe de infractori. O fi de la zidurile coşcovite şi de la mirosul înţepător, de nespălat…

Sigur că e o parafrază la celebrul „Amintiri din epoca de aur”. Astea ale mele vor fi „relatări” pentru că sunt foarte actuale, majoritatea scrise chiar în ziua în care se vor fi întâmplat. De ce „epoca de căcat”? Pentru că „aceasta este starea lumii în care trăim”, vorba unui foarte stupid cânticel al lui Gyuri Pascu.

Ce stă la baza relatărilor? Ca în multe alte cazuri, experienţa proprie. Sunt frânturi de discuţie şi interacţiuni pe care le generez zilnic, în mod stupid şi masochist, cu diverşi. Cunoscuţi şi necunoscuţi. Cu şoferi de taxi şi vânzătoare, cu funcţionari sau rude mai mult sau mai puţin apropiate, cu trecători, soldaţi, popor. Desigur, încă o groapă săpată în public, în care intenţionez să arunc mult balast şi spârcâieli de revoltă. Spârcâielile revoltate ale unui resemnat :) Sau ale acelui eu resemnat… Nici eu nu ştiu prea bine.

Voi asezona totul cu o pildă, ca să fie penibilul complet. Voi pune după fiecare istorioară „morala”, de cele mai multe ori probleme de mare notorietate ale poporului din care fac parte, treburi care pentru noi, ăştia care „ne dăm pă net”, nu sunt noutăţi. Noutatea ar fi găsirea vreunei rezolvări, ceea ce eu, ca resemnat, nu cred să mai existe şi nici nu intenţionez să găsesc. În ultimă instanţă, peste vreo 8,000 de ani, când rămăşiţele regenerate ale românilor vor studia în detaliu istoria reală a societăţii din care se trag, probabil că vreo doi maimuţoi vor zâmbi a mirare. I can live with that…

Mă trezesc devreme. Într-un apartament din „fondul vechi”, dar într-un bloc de foşti securişti şi „oameni de bine”, care încă de la construire s-a umplut cu proprietari, cumpărători de casă prin CEC. Într-un apartament pe care îl voi plăti în continuare, ani buni. Mă trezesc în patul meu construit ca primă piesă de mobilier pe vremea când casa era goală, după vreo două luni în care am dormit pe o saltea pe care o am şi acum. L-am plătit cu bani din salariu, iar ratele mi le plătesc tot din propriile câştiguri. Pentru apartament nu am primit nicio subvenţie, nicio facilitate din partea Statului. Am fost noi faţă în faţă cu banca şi apoi cu notarul. Tot ce am în casă e dobândit din propriile câştiguri.

Mă dau jos din pat şi mă spăl cu apă pe care o plătesc cu vârf şi îndesat în cotele de la „întreţinere”. Cu săpun cumpărat de mine, cu o periuţă de dinţi cumpărată de mine, cu pastă de dinţi cumpărată de mine. Din Olanda, că mi-a plăcut aia cu care m-am spălat pe dinţi în vacanţă. Mănânc din frigiderul cumpărat imediat după ce am achitat avansul pentru apartament şi taxele notarului. Din cauza unei comunicări proaste, era să nu mai avem frigider de la momentul în care am plecat la notar şi până am ieşit de la el. Noroc cu Tata Socru, Dumnezeu să-l odihnească.

Ori Sechelariu se dă camuflat din motive temeinice, ori Stavarache simte că e ceva în neregulă cu el după campania asta… Nea Şeicu’ tronează fix la intrarea în oraş, spre a te pune de la început în gardă cam care sunt tradiţiile pământene în urbea moldavă…

Mi-ar plăcea să mă trezesc dimineaţa şi să văd ce am văzut azi. Şi nu doar atât. Ci şi un orăşel curat, în care manelele nu urlă, ba chiar nu se aud deloc, în care maşinile circulă normal şi dau prioritatea pietonilor, în care nu am auzit nicio stridenţă în două zile, în care nu am văzut niciun individ scuipând seminţe pe stradă… E drept, dacă ai nevoie de 30 de milioane cash, de pe card, eşti nevoit să apelezi la vreo patru bancomate. Băncile nu sunt obişnuite cu astfel de retrageri pe-aici… Dar zău că mi-ar plăcea să vă salut în fiecare zi dintr-un oraş ca ăsta.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=nuaGMEffcoI]

Să mergeţi să vedeţi filmul ăsta. În primul rând pentru că e un film românesc şi pentru că e cu actori foarte buni.

Înainte de a mă apuca de scris, am recitit în fugă ce am consemnat acum doi ani despre „4 luni, 3 săptămâni şi două zile„. Am recitit după ce am ajuns acasă de la film, unde m-am tot întrebat dacă nu cumva scrisesem exact ce am scris :) Astfel încât să-mi dau eu mie seamă de ce nu sunt la fel de entuziasmat.

Exact ceea ce admiram acum doi ani, regizorul a decis să elimine din demersul său memorial. „Amintiri din Epoca de Aur” e un filmuleţ lejer, de weekend, în care dezgustul comunismului e frumos împachetat în glumiţe, poleială de absurd pur românesc şi lejerităţi stânjenitoare. Mungiu a schimbat cheia pentru că, mai mult decât legitim, încearcă să treacă filmul dincolo de actuala pătură  „privilegiată” foarte subţire a consumatorilor de film în cinema. Probabil că va şi reuşi într-o oarecare măsură, pentru că tuşele umoristice ale scenariului şi dialogurilor sunt suficient de groase.

Bunul mers al trebilor de-acasă avea să-mi zâmbească şăgalnic încă înainte de a ateriza în mijlocul realităţilor româneşti. Mai aveam aproape o oră de zburat către Bucureşti dinspre Amsterdam şi onor Ministerul Sănătăţii mi-a înmânat, prin personalul de la bord, o declaraţie de sănătate. Nu, asta nu înseamnă că fetele lui Balzac îmi urau sănătate şi „bine-aţi revenit în patria mumă, domnule Copolovici!”.

„Umorul evreiesc este aproape similar cu umorul nemţesc, doar că în cazul umorului evreiesc mai şi râzi.”

Eu, Viorel Constantin Copolovici, de religie creştin ortodontă, nepot de bunic evreu de la Târgu Frumos, sensibil la aproape tot ce mă atinge din cultura evreiască şi lăcrămos tare când vine vorba de „Schindler’s List” sau „Train de Vie”, declar pe proprie răspundere că Radu Mazăre e ciumeg.

Şi încă una scurtă, de la noul şi trendinistul cinematograf drive in, din Băneasa. Că doar nu credeaţi că România se opreşte circumspectă la poarta de acces şi se şterge pe picioruţe înainte de a intra în incintă. Logan de-ăla de cărat ciment, ca să încapă şi văru’, sor’ta şi ăla micu’? Este. Masă pliabilă, pentru picnic? Cec. Scaune de pescuit, utilizabile şi după festin, în jurul vehiculului, că doar nu ne-om înghesui toţi în maşină, pe durata vizionării, să ne dăm usturoaie pe sub nas unii altora? Cec. Că sunet auzim şi din maşinile altora, ce req…