Posturi cu tagurile: "romania"

Sâmbătă după-amiaza, la intrarea în Parcul Carol. Tulburător!

Din ciclul „Pagini istorice ale traiului la bloc”. Azi imortalizăm eroismul, vigoarea, devotamentul şi expresivitatea băieţilor de la RADET Sector 2. Fără vorbe, că-i păcat de imagini. Frate, cît fumează ăştia!

După ce s-a acoperit de penibil cu prostia de clip în care copia urît şi trist campania americană de sensibilizare a populaţiei în beneficiul gestului votării… După campania vizuală din Sectorul 6, cu poze transmiţînd un mesaj de o sexualitate incertă, gen Marcy Darcy, şi slogan politico-muzical irelevant… După eşecul firesc la uninominal… După ce relaţia cu trupa Sistem s-a încheiat abrupt, în urma unui scăndăluţ înăbuşit, pe teme de ingratitudine… După încercările mirositoare de revigorare a notorietăţii pe la OTV, cu scandaluri de familie…

Ei bine, după toate astea şi  după o facultate de psihologie mai mult decît relevantă în cariera muzicală, Luminiţa Anghel este, de curînd, secretar de stat la Autoritatea pentru Protecţia Copilului. Băi, ce ţară amuzantă! Ne pregătim de Marcel Pavel la direcţia „adopţii”, de Silvia Dumitrescu la programul „cornul şi şpriţul laptele” şi, de ce nu, de Temişan la „Daciada”. Let mi trai! Tu emigreit!

PS: atenţie, a nu se confunda Luminiţa cu Monica Anghel, tristeţea de dimineaţă, de la Europa FM.

Şi nu de după blocuri, ci de printre case faine, de middle class orădean. Cartierul Grigorescu există online de prin octombrie şi este iniţiativa unuia dintre locuitorii săi. Ce vrea el? Să fie util comunităţii, să le ofere informaţii relevante despre schimbările şi îmbunătăţirile apărut în zonă, să recomande servicii şi meseriaşi celor care decid să se mute acolo, să lege două vorbe între oameni care nu se cunosc, dar pe care-i leagă vecinătatea.

În Bucureşti nu prea am auzit de existenţa unor proiecte asemănătoare şi zău că ar fi loc. Cartiere multe, proiecte imobiliare deja dezvoltate, comunităţi deja formate sau în curs de formare, deci oportunităţi multe pentru aşa ceva. Unde mai pui că monetizarea poate apărea destul de rapid din lead-urile către nenumăraţii furnizori de care e nevoie atunci cînd finisezi o casă, afilieri, mici afaceri foarte locale etc. Baftă, Grigorescule! Mi-ar plăcea, însă, ceva mai mult conţinut foarte local.

Sînt unele zile care te anunţă de la prima oră: nene, azi e nasol! Stai pitit, consumă puţin, nu interacţiona decît cu tine, azi nu iese nimic. Sînt ok zilele-astea. Sincere, de bun simţ. Mai sînt, însă, zile perfide care te sparg la bot fără nici un anunţ prealabil. Zile în care  ai mari şanse să ţi-o furi de la „sistem” indiferent de ce ai de făcut. Nesimţirea, dezinteresul, golăneala şi mermeleala tipic românească îţi pot asigura un meniu complet pentru marele dejun al părerii de rău că eşti încă în ţara în care te-ai născut din sarcasmul sorţii.

APERITIV

Ieri mă duc să-mi plătesc impozite. La poştă. Mai fusesem şi cu trei zile în urmă, stătusem la o coadă de vreo cinci oameni la un ghişeu ca să aflu că pe găurica aia nu pot, că trebuie să stau la altă găurică. Sigur, scria asta şi pe geamul fiecărui ghişeu, dar scria mic, meschin, pe coli A4 scoase la imprimantă. Am apreciat gradul de specializare al găuricilor de la Poşta Română cu un mic „morţii mă-sii” şi am plecat. Dar am revenit ieri.

Mergeţi cu metroul? Nu? Las’ că merg eu. E o lume pe care m-aş încumeta s-o fac mai bună. Spre exemplu aş monta un rînd de balustrade suplimentare, un fel de culoar marginal pentru aceia care încearcă să coboare atunci cînd cireada urcă. Cireada care urcă este întotdeauna mult mai mare, mai grăbită, mai în şuvoi şi cu mult mai importantă decît cireada care coboară. Mă refer la trepte, dar la fel de bine m-aş putea referi şi la trenuri. O să mai vorbim despre asta.

Aş mai monta un dispozitiv care să curenteze prin papuci dacă stai mai mult de trei secunde pe stînga treptelor scării rulante, pe partea cu o singură labă cum ar veni. Eu de obicei stau pe partea cu două labe pentru că în general nu mă grăbesc niciodată îmi plac lucrurile făcute pe îndelete, numai că pe aia cu o labă mai şi scrie că a se staţiona doar pe partea cealaltă. Greşit fundamental după părerea mea, întrucît indemnul la două labe nu include si interdicţia staţionării pe una singură. Şi despre asta o să mai vorbim.

Pentru că astăzi o să vorbim ceva mai mult despre sindromul ziarului moca la metrou. Pe vremea lui Metrobus sau microbus, cum îi spuneau chiar făcătorii lui, cu accent răutăcios pe „o”, („ziar gratuit de metrou şi autobuz”, v-aţi prins, era vocea mea) nu mergeam cu metroul şi nu vedeam cum se consumă ziarul moca. Acum văd.

O adevărată binefacere pentru pulimea în puzderie, ahtiată după informaţia proaspătă, caldă, aproape aburindă şi mirositoare. Poate să tune şi să fulgere, tabietul se respectă cu gest reflex. Vine ţoapa troncănind din pîslari, pe scările de-afară. Aude cum se fîsîie rama la peron, vomitînd cetăţeni. Se precipită la turnicheţi, bagă mare cu cartela, reuşeşte să-şi reverse şubă, şal şi paporniţe dincolo de ţăvi, dicleşte în jos, spre şine, cu teamă că pierde personalu’, aleargă…. Şi în drum răsare ea, cutia cu binecuvîntare mediatică pentru mafoame.

Din nou pe la TV despre ameninţările venite dinspre neprotejarea mărcilor naţionale, despre străini care produc deja sub nume şi branduri care ar trebui să fie doar româneşti. Printre cadre, un sincron halucinant cu Lucia Romanescu, directorul Oficiului National al Produselor Traditionale si Ecologice, adică o instituţie implicată în chiar procesul de protejare a brandurilor locale. Ce cotcodăceşte ea doct? „Sub o forma sau alta sunt piratate salamul de Sibiu, telemeaua de vaca, exista producatori greci care comercializeaza pe piata romaneasca telemea de vaca, branza de burduf , de vaci.”

Aşa, şi? Cu ce mă încălzeşte pe mine faptul că o individă din interiorul sistemului se lamentează observînd o problemă pe care el, sistemul, ar fi trebuit s-o prevină şi s-o evite? Ştirea pune elegant problema în cîrca producătorilor, care nu întreprind demersuri în direcţia asta. Vorbim despre mărci naţionale? Al căror patent ar trebui să se afle în proprietatea unor fermieri? Ce spui, Franţ?

Dar dacă tocmai voi, funţionari băşinoşi încremeniţi în timp şi plătiţi degeaba din taxe, impozite şi amenzi, v-aţi ocupa ca aceste mărci să fie o proprietate naţională, pentru a căror utilizare producătorii ar trebui să plătească o taxă care să nu-i îndoaie neapărat? Dar dacă aceleaşi organisme ar şi reglementa şi verifica respectarea reţetelor şi a normelor de producţie? Eh? E complicat? E complicat să şi protejaţi bunuri naţionale, să faceţi şi nişte bănuţi, să vă şi asiguraţi că salamul pentru care acum doar lăcrimaţi fonf nu are 500 de gusturi şi 800 de reţete? E complicat, bă, că pentru asta e nevoie de interes, de creier şi de un pic de efort.

Dacă am da ascultare eresului care zice că anul arată după chipul şi configuraţia primei lui zile, probabil că am avea răspunsul la întrebarea „de ce ne merge atît de prost?”. România începe anul cu exuberanţă, dar numai pentru cîteva ore şi alea în timpul nopţii. Pentru că în prima zi dormim. Inaugurăm anul cu greaţă şi revoluţii intestinale. Cinstim intrarea în noul segment al existenţei cu multă ceaţă în creier, tote rezoluţiile ultimelor zile din anul precedent plutesc într-un ocean de maioneză care miroase a trăscău.

Prima zi este dedicată vomitivelor uşoare şi zacerii, primul proiect al anului este reconstituirea filmului nopţii anterioare. Este primul „dacă doriţi să revedeţi selecţiuni din programul de Revelion”, în care încercăm să ne aducem aminte cît mai exact momentul în care am pierdut socoteala sticlelor. Este şi primul pretext pentru eufemismul naţional „termină, n-aveam cum să fiu atît de beat…” Ăsta este combustibilul personalizat al lui „las’ că vedem noi cum o scoatem la capăt”.

Vouă, celorlalţi, vă doresc un 2009 al moderaţiei în toate. Şi al utilizării la maximum a resurselor cu margine de profit cît mai mare. Puteţi începe cu propriul creier. Uite, eu pe 1 ianuarie am făcut pîine :)

Probabil că e megatare să stai „la casă”. Uneori mă-mpunge tentaţia, muşcă din mine pofta de spaţii predefinite după bunul plac, de ziduri ridicate după traiectoria soarelui, de o bucăţică de curte, de grădină cu ierburi parfumate si rădăcini bogate, de nucul MEU, de hamacul MEU, de mansarda MEA. Pe de altă parte, apar inconvenientele. O casă, adică întreţinere generală la costuri şi eforturi mai mari decît „la bloc”. Adică mutat la căţiva kilometri de oraş, adică la două-trei ore de trafic zilnic în plus, adică trăind de multe ori senzaţia izolării, adică opţiuni reduse la cam tot ce înseamnă socializare, cumpărături uzuale. Adică acceptarea poziţiei celui care „stă departe”.

În Corbeanca sînt multe case standard. Pînă şi mizeria de uşă de intrare, din profile de plastic sau aluminiu cu termopan sau oglindă, e aceeaşi în cazul celor care au cumpărat coşmelii de-a gata. Treci pe străduţele betonate dintre rîndurile de case şi-i vezi pe carcalaci lăfăiţi pe canapele, in living. Mulţi alţii şi-au impus propriul proiect, l-au convins pe Ţînţăreanu că principiile lui „urbanistice” nu sînt valabile chiar în cazul tuturor. Unele dintre astea arată chiar bine, proiectate cu gust, finisate la fel. Altele îţi rup ochiul şi te fac să te întrebi de ce n-au rămas proprietarii lor la bloc.

Iarna, la Corbeanca (şi probabil în mai toate „suburbiile” bucureştilor) e concurs. Cît mai multe beculeţe, de cît mai multe culori, cu cît mai multe variante de sclipicire controlată electronic. Cît mai mulţi Moşi-infractori căţăraţi pe sub streşini, cît mai multe alegorii cu alţi moşi, figurine de ipsos şi chiar animale împăiate. Perdele de becuri, ţurţuri picurători, ghirlande în zeci de culori… Ca-n filme, frăţiile voastre! Ca-n filmele cu americani tîmpiţi, aflaţi într-o permanentă competiţie a maimultului urît şi fără rost. Anul viitor probabil că se vor vinde bine dioramele cu scena ieslei. Icoanele cu leduri par să cadă din topul manelelor vizuale de sezon.

PS: Apropo de titlul însemnării, rog ţoapele care au translatat barbarismul de periferie „stilat” în limba română contemporană pentru a defini astfel o manifestare a stilului să şi-l bage adînc şi cu barbarie acolo unde sînt ele cel mai puţin „stilate”. Indiferent de sex, chiar dacă ţoapele sînt  par defective de masculin.

În legătură cu o campanie penibilă, în care românii sînt iar un fel de ciudaţenii ale naturii. A scris cu foc Doru Panaitescu, sînt sigur că au mai scris şi alţii. Am fost, în parte, de acord cu Anthony Bourdain, dar endorsarea tendenţioasă a chiftelei din zece vaci mi se pare de-a dreptul trivialitate. Deocamdată o contribuţie măruntă, dar am o bănuială că vor mai apărea şi altele. Facem campanie?