Posturi cu tagurile: "romania"

Popa este cel mai des intalnit nume de familie din Romania – in jur de 200.000 de persoane, urmat de „fratele” Popescu. in evidentele Politiei exista insa si nume cel putin ciudate. De pilda, peste 250 de oameni se recomanda Sarcina, alti 244 sunt Putica, 233 se numesc Muia, aproape 230 se cheama Bucila si tot atatia Pipi. Pe lista mai apar si nume precum Boubatran, Regulatu, Usanchisa, Pizdelea, Curu, Coi, Caca, Hitler sau Muci. Si la capitolul prenume romanii dau dovada de imaginatie. Conform listei centralizate a Directiei Generale de Evidenta Informatizata a Persoane, in Romania exista prenume ca: Strugurel (192 de persoane), Portocala (65 de persoane), Ministru (22).

„Ba, esti nebun? Sa-mi moara ce-am pa casa!”, cum ar spune niste golani pe care i-am auzit eu in autobuz. Deci azi a fost vreun parastas mare, vreo pomana nationala, Halloween? S-a filmat vreo versiune noua la clipu’ cu morti al lu’ Michael Jackson? Cum adica „de ce”? I-am vazut pe Iordachioaie si pe Silvia Dumitrescu la televizor!!! Nu, nu erau filmari „de pe timpuri”, erau laiv! Am mai vazut in ultima vreme de-astia cu pastilele de naftalina in buzunar, gen Daminescu sau Crisan, only ca astia au dat capacu’ la o parte ca sa anunte ca si-au dat ceva piese la remaiat si ca sint fericiti sa-si auda cintecele bunicii in maniera contemporana.

Da’ Silvia si Daniel? Mai da-o-n Doamne, iarta-ma! (injuratura de post, cu inlocuirea organului genital prin divinizare). Le spune cineva mumificatilor astora ca „gez” de circiuma poate sa cinte chiar si ciudacu’? Ii convinge cineva pe-aia care inca se mai gindesc cu nostalgie la concertul de-acum 15 ani, de la Plopeni sau de la Vinju Mare, ca pe-astia nu-i mai suporta decit scenotehnica din navete de bere si pupitru de sunet cu „twin cassette”? Doamna Silvia, mai tineti minte dedicatia juriului presei da la ultima Mamaia, aia la care v-ati intins un pic pe scena ca sa va calmati un pic refluxul duodenal firesc al votcii? I-auzi ia: „Hai Catrina si-mi arata cum cintai cind erai beata!”

Cam nepregatiti si fraierusi „destabilizatorii” aia pe care vamesii romani i-au trimis inapoi, in Bulgaria, pentru ca le-au gasit in valiza niste afise cu continut anti NATO. Pai bine, cash-chetarilor, la citeva mii de tigani intrati legal in fiecare tara europeana, noi ne burzuluim de la primele afise cu cap de mort pe casa poporului? Incercati sa va imaginati prin cite stari au trecut autoritarii nosti vamesi cind au dat de materialu’ subversiv. Iete, sefu’, zice de NATO! Bai, incompetentule, nu vezi ca e cu cap de mort? Ori e otrava, ori e sub tensiune… In ambele cazuri, este contravenienti si se pedepseste conform regulamentului…

O noua vizita rapida prin orasul natal mi-a permis sa ajung si la liceu, drum pe care n-am reusit sa-l fac data trecuta. Liceul Teoretic Nicolae Balcescu. Colegiul National IC Bratianu. Sau Puscaria. Sau Bastilia. Sau fabrica de lemne. Sau Balcica. Lenebe. Liceul de baieti. Probabil, intre timp, de baieti-baieti. Asta cu „fabrica de lemne” era dintr-o butada demonstrata de-a lungul istoriei. Din ce se fabrica viorile? Din lemnele de la Balcescu si coardele de la Zinca – liceul de fete.

Am intrat ca in scara blocului. Ba nu, mai usor, intrucit la scara blocului am interfon. Portile auto – larg deschise. Cosmelia portarului – goala. Nu m-a intrebat nimeni absolut nimic si, in cele citeva zeci de minute cit am stat in zona, nici picior de paznic sau bategard. Ca doar nu mi-am rezumat vizita , dupa atita amar de ani, la exterioare. Am intrat in liceu, am intrat si in clase, dupa cum veti vedea mai jos. Am trecut pe linga o gramada de profi care nu m-au intrebat nici macar daca am un foc sau daca nu cumva stiu la ce clasa au ei ora.

Motive nu prea vesele ori demne de poveste ma poarta zilele-astea catre Pitesti. Astazi am avut timp sa trec prin citeva locuri in care parca sa zic ca mi-au tremurat putin genunchii, locuri pe cit de familiare, pe atit de incarcate de o gramada de amintiri. Unele, pe cit de dragi, pe atit de triste. V-am adus citeva poze, va voi spune cite ceva despre fiecare in parte. Sint destul de multe, toate imaginile sint clickabile.

castanul

Pe castanul asta il stiu din prima zi de scoala. Era pe drumul „interzis”, adica prin spatele pietii, nu pe drumul „normal”, prin fata pietii. Toamna era plin de castane pe care le doboram cu bete sau stinghii pierdute din lazile ce umpleau cea mai mare piata agroalimentara din Pitesti. Nu-mi aduc aminte sa se fi luat cineva de noi sau sa ne alunge. Castanele nu erau bune la gust, pe cele bune le-am descoperit mult mai tirziu, in alte conjuncturi.

Vi se pare concludent si simptomatic? Imi intareste convingerea ca principalii vinovati sintem noi insine, prin nonvalorile pe care le plantam ca pe ficusi prin ministere, comitete si comitii? Demonstram la fiecare pas ca punem la treburi de finete niste maimutoi de extractie securista, care n-au nici macar decenta de a studia in prealabil stilul si formatul unor productii de tip „No Reservations”? Ne scremem pina ne ies ochii ca la melc si platim pentru ceea ce altii obtin firesc, de cele mai multe ori gratuit. Ministerul pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii, Comert, Turism si Profesii Liberale. Hahahahaha!

Buun…Dupa seria dudelor cu poza pe care le puteti vedea mai jos, rezultatul citorva ore de umblat prin frumosul oras al carui cetatean sint, am reusit sa-mi pun in ordine citeva ginduri legate de un subiect destul de sensibil in ultimele doua zile. Am avut rabdare sa urmaresc intreaga emisiune facuta in Romania de Antony Bourdain pentru Discovery Travel USA. Am citit reactiile lui Cristi Roman si dece. Am citit si insemnarea teleastului american. Ba chiar si comentariile de-acolo, care sint foarte…romanesti. S-o cautati pe-aia cu „…I hope she did not see you desecrate our country that way”, mi s-a parut vadimic-monumentala. Veleitati si informatii culinare? Este. Place la circiuma? Place. Traim in Romania? Cu placere uneori. Atunci sa purcedem la citeva afirmatii.

No Reservations. Asa se cheama productia in discutie. Adica: nu-i sunam inainte, nu ii anuntam ca venim, nu mergem in Brazilia sa mincam pizza si nici in Vietnam sa cerem foie gras. Mergem, eventual, la eschimosi, sa vedem cum spinteca aia foca si apoi ciugulesc cu delicatete din ficatul crud. Rezumat: formatul lui Bourdain este in afara tiparelor clasice, cu mese care trebuie sa arate frumos si cu Chisu perorind plictisitor. No Reservations surprinde reversul medaliei pe care orice cultura culinara e mai mult decit fericita sa o plimbe stralucitor prin fata camerei de luat vederi.

• pentru ca reprezinta unul dintre cele mai urite exemple de nepotism desantat
• pentru ca e modelina
• pentru ca, aidoma tuturor modelinelor nasoale si bordeline, face botu’ ca un cur de gaina cind pozeaza, ipostaza din care uita sa iasa si in interviuri sau poze studiate, pe la conferinte sau plenare d’alea d’ale lor
• pentru ca uneori scapa singura la declaratii si interviuri, dupa care taticu’ sau sora mai mare intervin cu nuantari
• pentru ca are accent de cartier si inghite vocale
• pentru ca prezinta lacune grosolane de topica si gramatica a limbii romane, se exprima greu si are un vocabular sarac
• pentru ca e mahalagioaica, dar aici are circumstante atenuante, pe linie paterna
• pentru ca atuurile sale politice sint functia tatalui, lungimea cracilor si pupincurismul tinerilor pedelisti
• pentru ca principalele sale activitati publice se reduc la prezentari de cirpe si idile basinoase
• pentru ca are profilul perfect al papusicii care nu pricepe si nu va pricepe niciodata nimic din ce se intimpla in jurul sau, mai departe de rochite, pantofiori, revista ciao, libertatea etc.

„Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin. Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi – tot cu blugi. Nu-i nimic – ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon.

Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4×4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati. A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat

Navaleste in magazin odata cu izul de parfum prost, dulceag si greu. Are parul rar geluit din abundenta. Poarta pantaloni de stofa, camasa alba si o cravata despre care chiar si el crede ca e din matase. In loc de sacou, o jantilica Made In Dime-A-Dozen, fara scrisuri pe spate, ce-i drept. Nu saluta, rinjeste doar catre vinzatoare dupa ce s-a protapit pe calciie, facind abstractie de clientii din magazin. In timp ce rinjeste, isi pregateste metodic un palm cit o caramida, care-mi aduce aminte de primele telefoane mobile, pe care le carai agatate de umar.

„Seapte milioane doua sute.”

„A…pai nu mi-a lasat bani… N-am sa-ti dau.”

Imi dau seama ca ritualul este acelasi de fiecare data, de-asta nu mai e nevoie de „buna ziua” sau „sint de la distribuitorul X, am venit dupa bani.” Avind in vedere ca tot el se ocupa si de preluarea comenzilor, si de livrarea efectiva, chiar nu

„Doua milioane”, se resemneaza brusc Mr. Brick Palm scotind de data asta chitantierul. In sensul ca, daca a scos chitantierul si deja cauta foaia libera, e clar ca nu-i mai lasa vinzatoarei loc de zburdat.

„A, da. Doua milioane mi-a lasat…”