Posturi cu tagurile: "romania"

Sa mor io, na, sa-mi coaca ochiu’ si sa-mi puta buricu’ de nu-mi plac niuzletarele! Mi-as dori sa primesc cite 30-40 pe zi. Dar toate astea sa ma agate, sa ma fidelizeze, sa ma indemne fara eforturi la consum, la trial. Nu ca alea trimise de fata de la Tango, care trudea chiar si pe 24 decembrie, scotindu-mi ochii cu Dana Razboiu, dar uitind sa zica si ea un „pune mina pe Vasilica, sa-ti iei de Craciun masina mica!” la final. Eu incerc sa dialoghez cu tanti Apostu, dar ea se tine bat baston.

In fine, despre altceva este vorba acilea. Din ciclul „primim de la un tinar publicitar talentat din Ardeal”, ma pomenesc astazi cu un mail de-ala scirbos, de lauda de sine, forwardat de omu’ asta de bine despre care zic. „Imagistica – cea mai dinamica companie de branding din Transilvania” zice titlul cacofonic. „Imagistica”…hm…tare inspirat pentru o „companie de branding”. N-am la indemina ceva pagini aurii sau albastrii, dar sint foarte curios sa aflu cam cite „companii de branding” mai exista in Transilvania si, desigur, sa stiu citi clienti locali au utilizat in 2007 servicii de branding.

Trecem mai departe.

Pun si eu umarul la posteritatea micutului George Plesu, care a furat cu nerusinare designul original al blogului Mariei Popistasu. Sa-ti fie de bine, puiut, toate rezultatele din Google care iti vor asocia ilustrul nume cu diverse calificative de ocara, gen „hot”, „copiator” sau „nesimtit”.

Zapada frumoasa, foarte frumoasa. Se spune despre cei nascuti iarna ca sint mai degraba amatori de zapada decit de vreme calduroasa. Imi aduc aminte ca Max, catelul nostru de-acum vreo cin’spe ani, era nascut iarna. La fiecare zapada, il cuprindea o bucurie inimaginabila. Alerga prin nameti, clantanea bulgarii, sapa transee cu botul prin zapada si lumea lui cateleasca nu-l mai incapea. Nu-l mai bagam in casa cu orele, era de nestavilit. Zapada frumoasa de ieri dimineata s-a aratat inca din timpul noptii, cind caderea fulgilor parea sa ne spuna ca e pusa pe treaba serioasa. Cind m-am trezit, zapada estompase orice forma definita, orice urma de gri sau de negru. Vazute de sus, masinile din parcare erau toate niste forme identice, nu mai contau nici marca, nici capacitatea cilindrica. Dincoace, inspre lac, micile gospodarii si maghernitele altfel triste si slinoase pareau igluuri in care ziceai ca nu locuieste nimeni.

Am iesit sa ne recuperam masina de sub nameti, inarmati cu doua maturi inutile. Farasele s-au dovedit mai spornice, iar unica lopata a „asociatiei” le-a dat clasa. Am scormonit cu voiosie vreo doua ore si n-am avut treaba cu frigul sau cu oboseala. Dupa ghiftuielile din zilele trecute, efortul asta a fost mai mult decit necesar. Meticulosul vecin care a dat de curind Dacia istorica pe un Renault (first love never dies…) era inarmat cu un intreg arsenal de cirpisoare, lichide magice si lighenase. A facut-o boboc, dupa care si-a aprins tacticos o tigara, admirindu-si opera.

Zapada urita. E aceea pe care iresponsabilii de la drumuri au inceput s-o degajeze extrem de tirziu, urcind-o pe masinile parcate pe marginea strazii. O alta zapada foarte urita e aceea aruncata pe si in jurul masinii tale de catre ceilalti vecini din parcare. La asta se adauga si minciunile sfruntate, seninatatea cu care ti se raspunde „nu eu, eu am curatat-o de dimineata, cind voi nici nu veniseti…”

Cu toate astea, talerul cu zapada frumoasa atirna mai greu, asa ca sper sa va bucurati cit mai mult de ea, in zilele care v-au mai ramas libere. Cei nascuti iarna, desigur :D.

E facuta de mai mult timp, dar nu am apucat sa o urc. Eu am facut inot de performanta cind eram mai mic. Abia acum inteleg de ce unii dintre colegii mei practicau pi*atul in bazin cu atita nonsalanta :).

Catre ce culmi ale josniciei tindem, din moment ce putem fura chiar si patura cu care cineva inveleste ciinele aciuat de vreo doi ani pe linga scara blocului? Asta in conditiile in care afara viscoleste. I-am cumparat alta. Sint curios cit de repede dispare.

Cred ca este cel mai bine scris si mai „politically correct” album al Parazitilor. Are vorbele mai bine legate decit oricare alt album de pina acum, insight social mai corect decit in trecut, umor mai fin, mai „lucrat”. Io i-as zice „maturitate”. Plus featuring-uri bune de tot, good stuff. Mai putin treaba de la final, cu avortonu’ agitator. Nici nu stiu cum sa-i zic, da’ e proasta si miroase urit. Asa ca dau skip. In rest – thumbs up de la piesa o1 pina la 20.

Daca acum citeva saptamini ma uitam cum familia de gramojeguri dadea apa la moara limbismului politic cu o exclusivitate demna de o cauza mai nobila, intre timp descopar ca „suava” anda, mama onanistilor si doamna fantasmelor sexuale neimplinite a acceptat public ca e cu foamea-n git. Demersul oricum schiop si scris mizerabil este acum spatiu de joaca proasta pentru un magazin cu articole pentru adulti. Puah, ma dau in vint dupa celebritati de-astea vegetariene by financial pressure. Si cind halesti rahat de carnivor tot pipilosof libercourjettator vegetarian te cheama?

Ca tot vorbeam de dimineata despre poftele carnale ale romanasilor in spiritul Sarbatorilor si Anului Nou. Intru in seara asta sa iau ciorbe „to go” dintr-o crisma populara din Primaverii. To go, fin’ca la nefumatori nu mai au mese si fin’ca in ultimele zile am lasat bucataria sa se odihneasca pentru zilele ce urmeaza. Ciorbele au fost execrabile, cea de „vacuta” semana mai mult a tocana de adunare generala facuta ieri, cea de burta probabil ca fusese fiarta vreo 30 de minute, Wrigley’s fiind mic copil pe linga bucatile de elastic ce pluteau, putine la numar, in zeama anosta.

Insa m-am imbogatit cu o experienta noua cit am asteptat sa-mi aduca oamenii sufertasele. La masa de linga casa, doi baietasi molfaie neste chestii amorfe, care nu miros a nimic. Unul e „muscle”, cu deltoidul cit un cap de mamut, ras pe ceafa in trei rinduri, imbracat „sport”, ca pentru restaurant: un tricou care crapa pe muntele de carne si pantalonii de la treningul de simbata seara. Celalalt e subtirel, la blugisori si puloveras. Cu un inceput de creasta cuminte, pe care probabil ca se chinuie s-o evidentieze cind scapa de vreun ochi parental vigilent. Are aifon, la care incepe o convorbire. De fapt asta e si momentul in care ii remarc prezenta.

E mult mai periculoasa si mai greu de masticat sau strivit sub talpa decit beizadeaua centrala. De o saptamina imi tot suna in minte o discutie pe care o purtam cu fratello (care, apropo, m-a cam bestelit pe tema activitatilor lui de la revulutie, asupra carora voi reveni cu alta ocazie) acum mai bine de zece ani, despre un anume aspect ce diferentiaza presa locala de aceea facuta in Bucuresti, cu distributie nationala. Zicea el atunci, si sint convins ca jurnalistii din presa locala ii dau si acum dreptate, ca acolo dai mai usor nas in nas cu „subiectii”, ca presiunile sau amenintarile sint mai la indemina lor, ca mai lesne te calca masina sau iti iei un par in cap decit atunci cind tavalesti in cerneala o maimarime „de la centru”.

La fel si in cazul copiilor de stabi, naraviti la scandaluri, trafic sau amenintari cu arme de toate culorile. Daca in Bucuresti isi vad de liniile si liniutele lor, de distributia si furturile lor, de evaziunile si capriciile lor costisitoare in spatii special amenajate, departe de ochii pulimii, prin alte orase sint surghiuniti la amestecul cu oamenii normali, adusi cu forta prin cluburile si stabilimentele in care si restul lumii are tupeul sa-si piarda, cu parcimonie, cite-o vineri sau cite-o simbata seara.

Cind este evident ca numarul si complexitatea proiectelor companiei tale depasesc capacitatea echipei pe care o conduci, solutia fireasca nu este sa faci angajari. Pastrezi marja de profit daca le asiguri celor existenti conditii de dormit la birou. O canapea, o perna…