OT PITESTI. LICEUL.
O noua vizita rapida prin orasul natal mi-a permis sa ajung si la liceu, drum pe care n-am reusit sa-l fac data trecuta. Liceul Teoretic Nicolae Balcescu. Colegiul National IC Bratianu. Sau Puscaria. Sau Bastilia. Sau fabrica de lemne. Sau Balcica. Lenebe. Liceul de baieti. Probabil, intre timp, de baieti-baieti. Asta cu „fabrica de lemne” era dintr-o butada demonstrata de-a lungul istoriei. Din ce se fabrica viorile? Din lemnele de la Balcescu si coardele de la Zinca – liceul de fete.
Am intrat ca in scara blocului. Ba nu, mai usor, intrucit la scara blocului am interfon. Portile auto – larg deschise. Cosmelia portarului – goala. Nu m-a intrebat nimeni absolut nimic si, in cele citeva zeci de minute cit am stat in zona, nici picior de paznic sau bategard. Ca doar nu mi-am rezumat vizita , dupa atita amar de ani, la exterioare. Am intrat in liceu, am intrat si in clase, dupa cum veti vedea mai jos. Am trecut pe linga o gramada de profi care nu m-au intrebat nici macar daca am un foc sau daca nu cumva stiu la ce clasa au ei ora.
Trebuie sa recunoasteti ca arhitectura face toti banii. Noi eram tare mindri de cum arata pe vremuri, chiar daca uneori gaseam porecle dintre cele mai infricosatoare pentru cladirea care ne inghitea ore pe care le-am fi petrecut oriunde in alta parte. Ei bine, nici n-am intrat bine pe poarta, ca am si intilnit figuri cunoscute, asa cum se poate observa in imaginile de mai sus.
Arcada asta imi inspira acum aerul unei scoli britanice de tradintie, chiar daca pe vremuri priveam cu alti ochi toata adunatura asta de caramizi. In curtea interioara, laboratorul de chimie si cele doua aripi asezate simetric.
In stinga – vechea sala de sport. Vechea, pentru ca am descoperit-o si pe cea noua. In a doua fotografie am imortalizat un loc istoric: fumoarul clandestin, aflat la baza treptelor ce duceau catre terenul de sport. Aici posteam „la doua fumuri” o tigara la patru sau cinci insi. Ajunsesem la performanta de a „suge” jumatate de tigare din doua fumuri, spre disperarea celorlalti. Treptele catre terenul de sport treceau ep linga custile porcilor care, in principiu, alimentau cantina internatului. In principiu, pentru ca „internii” nu prea vedeau din carnita porcilor crescuti aici. Acum cotetele sint goale si paraginite, ca intregul liceu.
Iata si sala cea noua, infaptuire pesedista amplasata pe jumatate din ceea ce pe vremuri era terenul de fotbal si basket. Infaptuirea pesedista are o intrare meschina inspre vechiul teren si una cu usi mari cu termopan, catre ripa din spatele liceului. Treptele din ciment nu vin de nicaieri. Si mai am o nedumerire. Daca are cineva idee cine a fost sau este Ioana Nicolescu din punctul de vedere al vietii sportive romanesti? Eu n-o identific in galeria marilor sportivi romani. Si daca nimeni nu reuseste, nu pot sa cred decit ca sala a fost botezata dupa fiica cea mica a prefectului pesedist Nicolescu. Daca gresesc, sa ma lumineze cineva. In dreapta, tribunele paraginite ale vechiului stadion. Sala cea nou apoarta numele unei foste profesoare de sport si director al liceului si, din cite inteleg, omul care a insistat cel mai mult pentru ca aceasta sala sa fie construita.
Am gasit coridoarele intr-o stare deplorabila, probabil nereconditionate inca de pe vremea cind le bintuiam in fiecare zi. Vopseaua are exact aceeasi culoare ca atunci, de unde si presupunerea mea. Da, in ultimele doua imagini – clasa in care am invatat in ultimii doi ani de liceu. Doar citeva lucruri noi, parchetul, cuierul, tablele si usa sint aceleasi. Eu stateam colo sa, in prima banca din dreapta ultimei imagini. In clasa mirosea, ca pe vremuri, a haine incinse.
In stinga, nu doar un semn graitor de emancipare a noilor generatii de liceeni, ci buda in care Mme Ulmeanu, profesoara de lat(r)ina, facea vizite inopinate pentru a depista fumatorii mai comozi sau alungati de frig, din fumoarul de la porci. In buda asta i-am prezentat doamnei cu pricina mindrete de penis adolescentin, surprins in plina actiune fiziologica si foarte mirat de intreruperea neanuntata. Poza din mijloc e cu dedicatie pentru decent pentru ca aici a invatat el cel putin doi ani. Ironia sortii: vechea clasa de informatica este astazi cabinet de religie.
Citindu-ti insemnarile despre orasul natal am rememorat cateva dintre amintirile mele din orasul meu natal…
Imi vine in minte un citat din Eliade: „Orice loc natal constituie o geografie sacra; pentru cei care l-au parasit orasul copilariei si al adolescentei devine întotdeauna un oras mitic”.
…pe care, in lipsa ta, au altii grija sa-l faneze, sa-l distruga sau sa-l lase, pur si simplu, in paragina.
partea cu vopseaua de pe culoare s-ar putea rezolva usor: pe mine de cate ori ma prindeau ca fumez la buda sau pe hol, ma puneau sa dau cu var pe tavan… multe straturi din actualul liceu CA Rosetti sunt opera subsemnatului
si zau daca mi se pare deplasat… Numai ca, la vremurile actuale, probabil ca te-ar pune sa si cumperi toate cele…
Nu-mi dau seama cine va rămâne mai uşor în conştiinţa: Bălcescu sau Turcescu?
Anyway, te întorci uneori în locuri despre care crezi că e firesc să rămână aşa cum l-ai stâns la piept atunci când ţi-ai luat inima-n dinţi şi te-ai pierdut în lume pentru o carieră. Când ajungi acolo, tresari. Vezi un bloc înalt, cu ferestre fumurii şi cu body-guard la uşă. Te întrebi ce s-a petrecut… Într-un final, găseşti că familia de rromi căreia bunica ta îi oferea orez cu lapte în week-end, tocmai şi-a recuperat terenul stră-stră-bunicilor şi a făcut acolo sediu de firmă.
E un caz fericit cazul tău, Copolovici. Du-te şi tu şi dă cu var! Te ajut cu scara…
mi-a ramas ceva „spor” dupa vopseala din decembrie, o donez cu drag. hai, se mai baga cineva?
Viorel, doamna Ioana Nicolescu a fost profesoara de sport pe vremea cand eu eram elev la Balcescu, ba mie chiar mi-a fost si diriginta. Din cate mi-aduc aminte, eu sunt cu un an mai mare decat tine (cred ca ai terminat in 94), asa ca nu ai de unde sa stii ca peste cativa ani, doamna Nicolescu a devenit directoarea liceului. A insistat foarte mult ca sa se construiasca sala de sport (stii si tu cum era cea veche), desi eu unul, intr-o vizita pe care am facut-o la fel ca tine, incognito, dintr-un impuls nostalgic, asadar eu cred ca nu e prea fericita amplasarea ei. Poate si pentru ca a mancat terenul de fotbal pe unde incingeam multe si interesante meciuri de fotbal… Revenind la doamna Nicolescu, a decedat recent dupa o lunga suferinta, de cancer, si in memoria ei noua sala de sport a fost denumita asa. Ca sa-ti faci o idee si mai completa, sotul Ioanei Nicolescu este fost arbitru de fotbal la nivel destul de inalt, actual inspector ITM, iar fata, Florentina Nicolescu, a jucat handbal in echipa nationala a Romaniei, la Oltchim si daca nu ma insel a castigat in 95 aur cu tineretul la Mondiale.
Ma bucur ca nu e ce credeam. S-o odihneasca Dumnezeu acolo unde s-a dus.