Sigur că poţi compara o cămilă cu o girafă. Una are cocoaşe şi blană pe alocuri lungă, în timp ce alta are blană scurtă şi gât foarte lung. Amândouă sunt ierbivore şi, aparent, amândouă scuipă. Pe amândouă le găseşti în aceeaşi grădină zoologică, asta chiar dacă mediul lor natural este diferit. Dar poţi compara o maimuţă cu un cangur? Sigur că poţi. Amândoi sar, fiecare în felul său. Amândoi pot produce pagube în culturile agricole şi amândoi te pot speria zdravăn dacă-ţi apar în trafic pe neaşteptate. Dar dacă ar fi să testăm o girafă şi o cămilă la condiţii identice de hidratare? Sau dacă ar fi să testăm maimuţa şi cangurul la viteza cu care se urcă fiecare într-un copac? Sună absurd, nu?

A oferi oamenilor şi, în speţă, copiilor, drepturi egale la informaţie şi educaţie nu este egal cu a-i considera pe toţi egali sau egalabili cu un numitor comun. Faptul că un grup de copii merge la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală sau la acelaşi liceu, că toţi membrii grupului respectiv primesc aceeaşi informaţie din aceeaşi sursă (pofesorii din faţa lor, cărţile identice de pe bancă) nu înseamnă nici pe departe că toţi sunt obligaţi să reţină informaţiile primite în acelaşi fel, iar asta să se reflecte identic în calificativele primite la teste şi examene. Nu, nici pe departe. Era o vorbă de pomină „la noi în casă” pe vremea primilor ani de profesorat la ţară ai dascălului de la apartamentul 5. „Tovarăşa profesoară, ce-mi trebuie mie franceza la vaci?”. Din punctul de vedere al sistemului, faptul că elevul respectiv avea vreo şaptesprezece ani şi era în clasa a şasea era numai şi numai problema lui, a familiei lui, a probabil capacităţilor sale mintale reduse. În niciun caz problema unui sistem de educaţie care de zeci de ani se ocupă cu un singur lucru: încercarea de a uniformiza împotriva firii şi a esenţei umane.

Unealta comparaţiei în educaţia de bază a unui individ este una dintre cele mai complexe întruchipări ale absurdului. Lidioara a luat premiul al treilea. N-a luat premiul al doilea sau premiul întâi pentru că e o toantă, dar tu nici măcar atât nu ai putut să iei. Nu vi se pare că o astfel de perspectivă nu numai că nu conţine nimic cu adevărat aspiraţional, dar forţează logica doar din motive banale şi meschine, ca poziţia în comunitate şi nevoia de auto-recompensă a formatorilor noştri? Başca mesajul subsidiar care, de cele mai multe ori, rămâne cel cu adevărat memorabil: etichetarea altora în demersul pseudoeducativ.

Deci nu numai că mă compari, din start, cu un copil pe care îl etichetezi drept tont, ci îmi şi reduci la zero orice alte calităţi pe care e posibil să nu ai timp să stai să mi le descoperi, fiind mult mai simplu să mă raportezi la şablonul pe care ţi-l construieşti din vecini şi colegi de clasă. Dacă „dobitocul” nu e bun la matematică, poate ar fi interesant să-l verifici în condiţii de studiu intensiv al unei limbi străine. Sau poate ar fi mai nimerit ca, în loc să-i deteriorezi simţul muzical (cu care, apropo, se pare că ne naştem toţi la nivel optim şi intact) cu urlete şi palme peste urechi, să încerci să-i cultivi acest avantaj fără teama că, mai târziu, cei din jur te vor considera un părinte iresponsabil că ai crescut „un lăutar”. Lăutarii nu prea mor de foame şi, surprinzător, iubesc ceea ce fac. Generează experienţe memorabile altora, care plătesc pentru asta.

De ce ar fi un medic inferior sau superior unui lăutar din punctul de vedere al menirii individuale în decursul instanţei lor momentane de viaţă? Un medic ajută inimile să continue să bată. Un lăutar le poate ajuta să bată mai tare, poate uneori chiar să le ajute să nu ajungă să se oprească şi să ajungă la medic. Păi da, dar medicul e mai predispus studiului, ocupaţiilor intelectuale. Sigur. Ca oricine altcineva. Pentru că, aşa cum un medic cu diplomă poate decide să se oprească definitiv şi irevocabil din orice fel de studiu după ce şi-a asigurat o poziţie mulţumitoare din punct de vedere profesional şi material, un muzician fără niciun fel de patalama dispune de libera alegere de a exersa zece ore pe zi numai şi numai ştiind că doar aşa va fi mai bun şi mai apreciat de ultimii zece tâmpiţi care încă mai storc nişte damigene la trei ore după ce s-a terminat nunta.

Apoi mai vine un plan. Acela al comparaţiei adaptate, manipulate în beneficiul argumentaţiei mincinoase şi unilaterale. Popescu e mai bun decât tine, Popescu ia premiu în fiecare an, Popescu scrie frumos, Popescu nu e gras ca tine, Popescu e bun, tu eşti prost. Trebuie să fii ca Popescu, fii prieten cu Popescu, ai ce învăţa de la el. Şi peste o săptămână întârzii două ore de la şcoală. Unde-ai fost? Am jucat ping-pong cu Popescu. De ce miroşi a tutun? Am vrut să văd cum e. Cu cine-ai fost? Cu Popescu. De ce ai spart geamul? Am făcut concurs la ţintă cu Popescu. De ce ai pantalonii rupţi? Am făcut întrecere cu Popescu şi m-am împiedicat. Împiedicatule! Să nu te mai prind cu pramatia aia de Popescu!

Şi alt plan. Tatăl lui Popescu e curvar şi alcoolic, iar maică-sa e o ţoapă. Deci trebuie să fii mai bun ca Popescu pentru că noi suntem mai buni (nu bem, nu curvăsărim şi ne îmbrăcăm cu gust) decât părinţii lui Popescu. După două luni eşti constant mai bun decât Popescu. Aţi văzut? Sunt mai bun decât Popescu! Este egal cu zero! Ţi-am spus că Popescu e copil de inginer alcoolic şi de funcţionară la Tribunal. Doar n-o să te compari cu Popescu… Tu ai luat premiu cu media 9, dar Georgescu a luat cu 10. Georgescu e mai bun decât tine. E olimpic la matematică! Dar mie nu-mi place matematica! Ba să-ţi placă, nu faci nimic în viaţă fără logaritmi şi funcţii. Să fii ca Georgescu! Unde te duci? Să-i fut o mamă de bătaie lui Popescu!

Dacă tot suntem unici, oare de ce nu am fi comparaţi cu noi înşine? A acorda progeniturilor noastre recunoaşterea şi incredibilul cadou al susţinerii unicităţii cred că ar trebui să fie principala preocupare a părinţilor. E cel mai simplu să construim, ca părinţi, structura de bază a viitorilor oameni nefericiţi pe care-i modelăm. Avem la îndemână, drept model, propria nefericire şi propriile frustrări generate şi susţinute, la rândul lor, de aceia care ne-au educat. Şi probabil tot asta stă şi la baza grabei cu care facem copii înainte să ne dăm seama pe unde ne-a fost şi cum a arătat copilăria noastră.

Cred că sunt foarte puţini aceia pe care i-am întâlnit până acum lipsiţi de amintirea marcantă a comparaţiilor din copilărie. Şi modelul este de fiecare dată acelaşi: întotdeana, indiferent dacă erai mai bun decât X sau Y, apărea un Z care întruchipa un nou nivel de aspiraţie iluzorie. Şi când îl ajungeai pe Z, pica rapid în dizgraţie, acum Ţ era noul model. Şi tot aşa. Rezultatul? Traume. Model fundamental greşit de poziţionare socială şi intelectuală. Competitivitate strâmbă sau, şi mai greu de vindecat, lipsa stimei de sine şi condamnarea la continuă autominimalizare. De aici – veşnica identificare şi condamnare a greşelilor şi incapacităţilor celorlalţi. Hai că e simplu: nefericire.

Cred că zilele astea sunt într-o legătură profundă cu personajele copilăriei mele de la Piteşti. După episodul anterior, parcă o întreagă paradă  mi se perindă prin memorie şi atâtea feţe vechi se iţesc de prin cotloane aparent adormite ale memoriei. Şi apoi figurile nasc fapte, istorioare cu cap şi coadă, situaţii, întâmplări. Sunt multe şi de toate felurile, aşa că astăzi voi scrie despre cei tineri, copiii din curtea blocului. Şi aici trebuie să-i împart în două categorii, pentru că acei ani s-au desfăşurat „în faţa” şi „în spatele” blocului, adică pe partea cu ferestrele apartamentului şi pe partea cu uşa scării. În principiu, pe partea cu ferestrele aveam mai degrabă voie să mă joc. Pe partea cealaltă nu puteam fi zărit de la geam, ceea ce întotdeauna putea naşte (şi adesea declanşa) scandaluri – monstru. Cel mai enervant era la „pititea” (numele sub care am jucat noi „v-aţi-ascunselea”), când trebuia să ies de oriunde aş fi fost şi să răspund prompt la primul „Viorel!” urlat de la fereastră. Dacă răspunsul meu venea la al doilea sau al treilea „apel”, mă asiguram automat de o bătaie, o pedeapsă pe termen mediu sau măcar de eternul şi invariabilul „marrrrşîncasă!”

Bun. Deci era Dani. Stătea în blocul „din spate”, la etajul al patrulea. Cred că mi-era un fel de „cel mai bun prieten” în ciuda faptului că nici nu eram în stare şi nici nu prea aveam voie să deţin aşa ceva. În principiu, oricine mi-ar fi arătat semne de amiciţie devenea automat susceptibil de milă sau condescendenţă amicală pentru condiţia mea socială. Asta pe de-o parte. Pe de alta, părinţii lor erau veşnic etichetaţi sau judecaţi la noi în casă. Nu cred să fi fost vreunul demn de admiraţie din perspectiva de dincoace de pereţii apartamentului cu trei camere, semidecomandat. Dani era blond, pistruiat şi cu ochi albaştri. Infinit mai bine îmbrăcat decât mine şi, în general, un băiat curăţel. Îi plăcea să se joace cu mine, mă striga la geam să ies afară şi cred că şi vorbeam câte ceva. Ţin minte că aveam des perioade în care nu ne vorbeam, în funcţie de gradul meu general de dezirabilitate printre cei de pe acea parte a blocului. Învăţa bine, la un moment dat parcă a ajuns la clubul oarecum ilegal de Karate tradiţional al lui Şerban Valeca. Acasă mi se spunea mereu că e înfiat, treabă care mie nici nu-mi dădea, nici nu-mi lua. Dar poziţionarea asta îmi cerea mie să fiu măcar la fel  de bun ca el la şcoală, ceea ce nu cred că mi-a ieşit niciodată. Nu aveam voie să primesc copii în casă, dar uneori ne jucam la el. Până într-o zi când, după ce a primit instrucţiuni ca asta să nu se mai întâmple, i-am luat la şuturi preşul de la uşă până jos, în faţa blocului.

Tot în blocul vecin era Lidioara. Fata unui personaj despre care vă voi spune în capitolul dedicat maturilor din vecini. Era ceva ciudat cu fetiţa asta în ceea ce priveşte, din nou, poziţionarea veşnic schimbătoare pe care ar fi trebuit s-o adopt conform „instrucţiunilor”. Lidioara era când „fata puşcăriaşei”, când „toanta lui Teofilia”, când altă „premiantă” al cărei exemplu ar fi trebuit să-l urmez. Finalurile de trimestru şi de an şcolar o aduceau mereu pe Lidia în casă, ca model aproape halucinant. Adică ea, o toantă şi un copil cu un părinte care „a făcut puşcărie pentru avorturi ilegale”, putea să ia premiu aproape de fiecare dată, iar eu nu. Lidia avea şi ea partea ei de supliciu când venea vorba de batjocură publică. Strigătul preferat al mamei ei era „Lidioara, treci dragă în casă să te spăl, că ai făcut clăbuci la cur de-atâta joacă!”. Lidia a crescut înaltă, cu picioare lungi şi zvelte, sâni frumoşi şi un fund bombat. Cred că a făcut parte din pleiada primelor mele fantezii erotice ascunse.

Pe aceeaşi parte mai ţin minte un grup de fetiţe, un fel de personaj colectiv care mă trata cu o amiciţie distantă şi cu răceală probabil alimentată de poveştile primite de la părinţii şi bunicii lor despre ce/cine eram şi de unde veneam. Oana, care mai apoi cred că s-a mutat pe la Arad cu părinţii şi care mai apărea doar în vacanţe. Surorile Verdete, Ana şi Sanda, urâte şi având aerul unor domnişoare de pension cărora cuminţenia imobilă părea să le fi fost transmisă dimpreună cu teama că zâmbetul sau zburdălnicia ar fi fost în rândul păcatelor de moarte. Surorile Olivia şi Andreea, nepoatele „lu’ madam Dulgheru”, amândouă cu defecte de vorbire şi cu totul nesuferite. Teodora, probabil cea mai drăcoasă dintre componentele grupului, şi ea o nepoată crescută de bunici şi mai apoi vizitatoare de vacanţă. Ţin minte că uneori celelalte o numeau „stricată”, probabil de pe urma cine ştie căror poveşti auzite prin casele lor. Angi Boambeş, sora lui Andrei, îmi plăcea cel mai mult. Pentru că era grăsuţă, băieţoasă, avea strungăreaţă şi a acceptat să nu se mai joace cu mine abia după ce bunicii ei au convins-o că, pentru că stătusem în spital pentru o răceală puternică şi mi se umflaseră ganglionii, eram potenţial purtător de alţi microbi periculoşi. Aşa că mi-a zis şi am fost de acord cu ea. Probabil că a fost important felul în care mi-a zis-o.

Andrei, fratele ei, era un individ la fel de simpatic. Cu un an sau doi mai mare decât mine, de cele mai multe ori mă trata ca pe o ciudăţenie. Dintre toţi băieţii „din gaşcă”, el părea cel mai curios în legătură cu traiul meu de dincoace de geamuri, care de cele mai multe ori devenea parte din cotidianul cartierului prin efectele sonore sau chiar prin „preludiile” de facto, desfăşurate în curtea blocului. Mai era „Şulă”, tot un Daniel. Un fel de tolomac despre care toţi spuneau că e tocilar, ieşea din casă mai rar şi cred că era cel mai stângaci la joacă sau la alergat. Adică mai rău decât mine, ceea ce era o adevărată performanţă. Mie mi se părea un individ interesant, citea mult şi ştia multe despre al doilea război modial, cred că era oarecum fascinat de cultura germană şi parcă să zic că vorbea şi neţeşte.

L-am lăsat la sfârşitul „spatelui blocului” pe Costel pentru că face, oarecum, trecerea către partea cealaltă. Costel era vecin cu mine de scară. Stătea la parter. Avea două surori: Mariana, care cred că suferea de ceva retard pentru că vorbea împleticit şi cred că fusese automat înscrisă într-o şcoală specială, şi Camelia, o femeie mare, cu privire dispreţuitoare, care cred că la un moemnt dat s-a mutat din casa lor. În casa lor erau deseori scandaluri, ceea ce-i plasa pe locul doi, după noi, în topul apartamentelor zgomotoase din bloc. Costel era astmatic, deseori îl vedeam folosind pompa (pe care o ştiam atât de bine de la mama mea, indisolubil legată de imaginea ei în cele mai vechi amintiri ale mele) şi în vacanţe mergea gratis în sanatoriile de pe lângă salinele de prin ţară.

Cu Costel eram când prieten, când duşman de moarte. Mi-am luat atâta bătaie de la el în toată copilăria, încât mult după ce am plecat din Piteşti şi nu l-am mai văzut, îmi imaginam cum îl întâlnesc pe stradă şi îl calc în picioare. La noi în casă se vorbea foarte urât despre familia lor şi el ştia asta, era tratat cu mult dispreţ al cărui efecte le simţeam foarte des, prin cotonogelile pe care le primeam de la el. Într-o zi l-am lăsat singur la noi în casă, în ciuda tuturor avertismentelor de a nu primi pe nimeni. Nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu cred că aveam mai mult de zece ani. A furat tot ce i-a picat sub ochi: clasoare cu timbre (neştampilate, cumpărate cu religiozitate în fiecare lună de la magazinul Filatelia, serii complete şi coliţe de toate felurile) mingi de tenis de câmp, colecţii de surprize cu maşini, bile de pingpong, palete, maşinuţe faine de metal… La descoperirea veştii, „gardianul” meu a năvălit peste el în casa lor, a recuperat mare parte din pagubă şi l-a bătut muncitoreşte câteva zeci de minute, în lipsa mamei lui plecată la serviciu. Cred că am fost aproape invidios pentru asta, un asemenea tratament îmi era rezervat doar mie…

Ani de zile, Costel (Tractor după poreclă, uneori îşi punea pe cap o jumătate de minge tăiată şi imita mersul şi zgomotele unui tractor) m-a hăituit ca să-şi scoată pârleala acelui masacru. Mama lui n-a depus plângere la poliţie pentru că, parcă să zic, Costel mai vizitase în treacăt perspectiva şcolii de corecţie, spectru la fel de prezent ca ameninţarea orfelinatului în toţi anii copilăriei mele. Cum mă prindea, cum mă lua la şuturi şi pumni direct în faţă. Ştia că sunt familiarizat cu pedepsele corporale şi că nu i se poate întâmpla nimic mai tragic decât ceea ce încasase deja la episodul cu furtul. Cred că, pe undeva, încerca să provoace o nouă ocazie în care să-şi ia revanşa faţă de acel moment. Şi, cum asta întârzia, exersa pe mine.

De la un moment încolo, şi-a găsit şi un partener de distracţie. Pe Remus Busuioc, nepotul temutului domn Gogoncea, multă vreme spaima blocului. Remus ăsta apăruse prin zonă în urma mutării familiei lui în cartierul nou Popa Şapcă, ridicat pe terenul fostei mari ţigănii a oraşului. Nu-l văzusem niciodată, însă de când a apărut şi până a terminat liceul, din „curva aia de mă-ta” şi din „evreu împuţit” nu m-a scos. La un moment dat am fost colegi de grupă la clubul de Shotokan din liceu şi era de multe ori bătaia de joc a antrenorului şi a secunzilor săi. Pentru că fusesem martor la mai multe momente ridicole cu el pe post de protagonist, îşi exersa uneori loviturile de picior pe faţa mea în timp ce prietenul lui, Tractor, mă imobiliza. Mulţi ani mai târziu, când el deja lucra pentru un mare operator de telecomunicaţii şi devenise un loial vânzător pe conturi corporate, am aflat de la o cunoştină comună că împreună cu mai mulţi prieteni identificase mormântul mamei şi al bunicilor mei şi că urinase pe el pentru cine ştie ce satisfacţie hrănită de imaginaţia lui din care fanteziile fasciste nu lipseau. La rândul meu, uneori mi-am imaginat cum îl ademenesc într-un subsol unde nişte gorile plătite îl leagă de un scaun, după care eu vin, îl dezleg la ochi şi… neah… n-are niciun rost…

Anca făcea pipi pe ea. Până târziu. Suferea de enurezis şi mânca la fel de multă bătaie ca mine. Mă jucam cu ea prin curtea blocului până i se umezeau pantalonii şi începea să miroasă urât. Peste asta nu puteam trece în ruptul capului şi fugeam mâncând pământul. La fel ca mine, era adunată de pe-afară cu drăcuieli şi blesteme dar, spre deosebire de mine, ea riposta identic. Similitudinile copilăriei noastre mă făceau uneori să-mi imaginez cum vom fugi împreună, cum vom scăpa de toată urgia şi ne vom juca fără griji. Ea a exersat fuga de-acasă de mai multe ori, eu o singură dată. Mama ei era divorţată, cu ceva averi potenţiale pe la Horezu şi cu un post de proiectant care cred că îi era suficient pentru blănurile orbitoare pe care le purta iarna. Era grasă, cochetă, fardată puternic şi avea o voce piţigăiată, cu accente plângăcioase. Anca, în schimb, era îmbrăcată prost, mai prost ca mine. Am încetat să-i mai caut compania la joacă, însă, când am auzit poveşti despre cum maltrata căţeii şi pisicile de prin zonă. Când n-a mai făcut pipi pe ea, Anca a devenit şi ea o femeie stânjenitor de atrăgătoare însă n-am reuşit niciodată s-o văd altfel decât cu pantalonii uzi la fund şi ţinând în mână un pisoi de câteva săptămâni, înfipt într-un băţ.

George şi Cosmin, aproape niciodată separaţi. Stăteau în celălalt bloc vecin, ultimul de pe strada noastră. George era la clasa paralelă, de aceeaşi vârstă, la aceeaşi şcoală la care învăţam. Micuţ, firav, un suflet foarte larg şi unul dintre copiii care nu cred că mă judecau prea mult pentru ce reprezentam eu printre vecini. E posibil ca asta să se fi datorat, în general, părinţilor colegilor mei de joacă. Părinţii lui George erau oameni foarte simpli şi tăcuţi, aproape neobservaţi, fără pretenţii sau aere. Sigur că am avut şi cu el conflicte, dar cred că mama lui nu m-a admonestat niciodată cu apelative gen „orfan” sau „vegabond”, destul de prezente în vocabularul celorlalţi vecini. Cozmin era la fel de liniştit. Cu el mă băteam mai mult din spirit sportiv. M-a încăierat de mai multe ori doar ca să-şi demonstreze că poate doborî un individ de aproape aceeaşi vârstă cu el, dar mult mai masiv. L-am dovedit şi eu de câteva ori, când a pretextat că am învins din cauză că fie purta nişte pantaloni noi, fie îi fusese teamă să nu-şi zgârie ceasul de la mână. Un lucru era sigur: ne uneam toţi (adică ne luam bătaie în grup de cele mai multe ori) în opoziţie cu copiii ţiganilor din Popa Şapcă. Eu eram uşor de neutralizat în momentele de genul ăsta. Deveneam complet necombatant în faţa armei principale a inamicului din ţigănie: scuipatul. Mă apucau instantaneu icnetele şi aproape că nici nu mai simţeam durerile loviturilor ce urmau, eram prea ocupat să-mi vomit maţele. Şi asta, ciudat, în condiţiile în care acasă primeam antrenament susţinut în sensul ăsta. Scuipaţii pe faţă şi uneori în gură erau adesea parte integrantă din metodele de coerciţie menite, probabil, să-mi îmbunătăţească performanţele şcolare sau să-mi diminueze apetitul aparent de nestăvilit.

Cătălina. Hm… Te scuturi de paragraful anterior şi zâmbeşti puţin? :) Cătă… Ei îi revine norişorul uneia dintre primele şi devoratoarele iubiri ale copilăriei, cu urmări profunde în adolescenţa mea târzie/întârziată. Cătălina era un copil frumos şi cuminte. Cel mai frumos şi cel mai cuminte din curtea aia dintre blocuri. Familia ei avea şi ea „episodul” bine zugrăvit la noi în casă, cu poveşti de dragoste aparent împărtăşite dar modificate de personaje apărute pe parcurs, cu „păcăleli” ale căror sensuri aveam să le pricep mult mai târziu. Am crescut cam în acelaşi timp, eu privind-o cu stânjeneală şi ruşine pentru ceea ce eram eu convins să cred că sunt în comparaţie cu ea, ea probabil prospectându-mă uneori cu multă curiozitate pentru ceea ce păream să fiu dincolo de realităţile vecinătăţii şi alteori cu tristeţe sau compasiune pentru ceea ce auzea şi vedea în legătură cu mine. Dar Cătălina a crescut să descopere şi să se descopere dincolo de educaţia riguroasă, dar lipsită de mari traume. Şi a ştiut că eu eram cel care, după o grămadă de ani în care ne ştiam „de la bloc”, i-am scris prima epistolă de dragoste ca venind din partea „unui prieten” care aparent se îndrăgostise de ea la prima vedere. Şi Cătă, premianta şi delicata fetiţă-model de sârguinţă şi cuminţenie, a acceptat să ne plimbăm prin parc, să ne ţinem de mână, să pretexteze diverse prostii ca să poată dormi „la bunica”, din casa căreia ieşea noaptea pe ascuns ca să stea cu mine de vorbă „la bancă”. Ba chiar să meargă cu noi, pramatiile, la furat pepeni din piaţă, una dintre marile distracţii estivale de pe acea parte a blocului, în condiţiile în care toţi aveam acasă cel puţin câte un pepene în frigider. Şi poezii, şi descoperiri, şi dorinţe, şi vise cu ochii deschişi… Povestea Cătălinei duce mult mai departe, în ere şi capitole pe care probabil încă nu sunt pregătit să le aşez în cuvinte.

Pe Bogdan l-am lăsat separat pentru că el nu stătea la bloc. Stătea la casă. Era cumva la mijlocul distanţei dintre cele două „lumi de-afară”, dar în general se alătura grupului despre care am povestit la început. Din nou din perspectiva informaţiilor primite în sânul „familiei”, Bogdan era şi el copil de curvă, copil „de bani gata” şi de „casă mare”. E drept, Bogdan stătea într-o casă măricică, la curte, cu bunicii din partea mamei şi cu mătuşa lui. Aveau un câine, Cezar, mai bătrân ca noi, care cred că vreme de mai bine de cincisprezece ani „a prevestit” moartea fiecărui vecin din zonă. Bogdan era un tip foarte amuzant, foarte bine îmbrăcat, cu cele mai frunoase şi mai moderne jucării din universul acelor ani ai copilăriei mele. Ne jucam uneori la el în curte, dar de la un timp eram obligat să aduc şi eu măcar o jucărie dacă voiam să primesc acces dincolo de gard. Costel (Tractor) dăduse de mai multe ori iama în jucăriile lui, ceea ce nu reuşise să le strice în vreun fel prietenia. Dacă nu aveam jucării, ne distram aruncând cu pământ în maşinile care treceau pe stradă sau şutind ornamente de la maşinile parcate în zona dintre blocuri. Un astfel de episod a deviat în scandal cu poliţie şi repercusiuni monstruoase după ce am lăsat fără insignele „UAP” cu vultur şi fără inscripţiile „Dacia 1300” probabil mai mult de zece maşini în aceeaşi zi. Bogdan le-a ascuns în coteţul lui Cezar, care ne-a dat în vileag probabil pentru că-l deranjasem de prea multe ori cu distracţiile noastre zgomotoase.

Poziţionarea mea faţă de toate aceste personaje era de  fiecare dată influenţată de bagajul de informaţii pe care-l primeam acasă. Ştiam despre toţi copiii lucruri care, în ciuda inutilităţii lor, probabil că îmi generau din start abordări mai mult sau mai puţin defectuoase, traduse prin gesturi mai mult sau mai puţin schizoide. Şi, culmea, nici măcar nu aveam voie să folosesc informaţiile astea în momentul în care ceilalţi scoteau pe gură adevărurile inutile pentru copiii care eram. Cătălin, un alt vecin, un personaj prea puţin important în economia amintirilor mele de aici, mi-a spus şi el într-o zi, din cine ştie ce motiv momentan, că mama murise pentru că fusese o curvă. Apoi m-a îmbrâncit şi am căzut în fund pe aleea de asfalt. Probabil că referirea la mama mea m-a durut mai puţin pe moment, doar auzeam asta frecvent şi acasă, dar groaza că mi-am murdărit şi mi-am rupt pantalonii în cădere mi-a scos pe gură primul „du-te dracu” pe care-l adresam cu voce tare unui străin. Şi probabil că am spus-o cu destul năduf din moment ce asta a fost singura replică recepţionată în apartamentul de la etajul I. A fost una dintre primele bătăi cu adevărat memorabile, cu întregul arsenal de ameninţări cu orfelinatul şi şcoala de corecţie, pe care le-am primit în decursul celor treisprezece ani de educare preponderent contondentă. Şi o ţin minte în primul rând pentu că şocul major de atunci, la fel de prezent şi de puternic şi azi, a fost că nu mi-a venit a crede că tot eu eram cel snopit în bătaie în condiţiile în care eram convins că trebuie să mi se facă dreptate, să mi se ia apărarea.

Revin cu panoplia vecinilor maturi.

Nici nu mai ţin minte când l-am văzut prima oară. Îl ştiam „dintotdeauna”. Genul acela de figură care în jurul tău e o fiinţă familiară chiar de dinainte să-ţi dai seama de asta. Cred că prima amintire despre el e, paradoxal, o poză. O siluetă sportivă, în blugi clasici şi o cămaşă în carouri parcă. O faţă mică, arămie, cu o mustaţă bogată, încărunţită. Şi cu un mare sombrero azuriu pe cap. Fotografia era făcută într-o sufragerie în care aveam să calc ulterior, ca oaspete. În poză mai apăreau nişte siluete, părea o întâlnire de familie, cu ceva invitaţi.

Cel puţin în primii ani după moartea, în decurs de un an şi jumătate, a mamei mele şi a părinţilor ei, Tata Mircea a fost o prezenţă frecventă în casa în care m-am născut. Venea de obicei seara sau în weekend. Uneori îl vedeam puţin pentru că „cei mari” stăteau ore lungi în spatele uşii închise de la bucătărie sau, de cele mai multe ori, de la holul mic, care separa singura baie din apartament şi dormitorul în care muriseră bunicii. Fratele meu şi cu mine nu mai aveam acces la acea baie în aceste condiţii. Uneori făceam pipi în sticle sau chiar în chiuveta de la bucătărie din cauza asta.

Tata Mircea era senzaţional. Îmbrăcat întotdeauna de-ţi plesneau măselele, veşnic bronzat şi dischisit, plin de umor şi radiind mereu de bună dispoziţie. Hainele stăteau perfect pe el pentru că făcea sport, mergea la schi multe săptămâni din an şi cred că nu mânca niciodată. În treisprezece ani cât l-am văzut în preajma noastră, nu cred să-l fi observat mâncând de cinci ori. Apoi garderoba… Oh, dear! Nu semăna cu a niciunui vecin, cu a niciunui român pe care-l văzusem vreodată pe stradă înainte de 1989.

Blugi de marcă, probabil dorinţa mai mult sau mai puţin ascunsă a oricărui românaş pe acele vremuri. Cămăşi sport, în culori frumoase care ţipau cu voioşie prin culorile terne ale garderobei româneşti comuniste majoritare. Costume impecabile, cravate asortate, ace de cravată din metale preţioase care inspirau respect, stil şi disponibilităţi financiare. Foarte des, câte o insignă minusculă pe rever, purtând însemne ale organizaţiilor comuniste în funcţiune la acel moment: UTC, PCR, UASCR. Batistă la buzunarul exterior de la piept al sacoului, mereu potrivită culorilor şi texturii cravatei. Pantofi pe care niciodată nu-i vedeai în magazinele din oraş, care întotdeauna aveau o poveste cu miros de piele de calitate şi de lumea „de dincolo”. „Pe-ăştia mi i-a luat X din….” Şi întotdeauna era vorba de un nume de oraş care mie îmi deschidea imaginaţia, îmi genera fotograme cu locuri pe care mi le construiam singur.

„Tata Mircea” nu era un apelativ special, folosit doar la noi în casă. Aşa îl pomeneau mai toţi cei care-l ştiau şi cu care lucra. În anii de dinainte de 1989, era directorul unei instituţii culturale comuniste din oraşul în care m-am născut. Era, aşa cum auzeam des la noi în casă, „şef peste un caloriferist şi două femei de serviciu”. Avea relaţii apropiate cu conducătorii de-atunci ai clubului local de fotbal, cu oameni influenţi din uzina de autoturisme şi, în general, cu mai toţi fruntaşii locali ai erei. Toţi îi spuneau aşa. Inclusiv studenţii din organizaţiile cu care avea el treabă. Acasă existau variaţiuni diverse: tati, tăticuţu, tăicuţu…

Jachetele sport, pardesiurile sau pelerinele de ploaie veneau şi ele din aceleaşi lumi rezervate parcă acestui personaj atât de atipic pentru tot ceea ce reprezenta societatea românească înainte de 1989. Vecinii mei, colegi de joacă, îl recunoşteau după curelele late din piele, pe care aproape invariabil purta un fel de borsetă de mici dimensiuni, în care-şi ţinea tabachera sau pachetul de ţigări şi bricheta. Tabachera asta era din alpaca şi îi aparţinuse bunicului meu. Ar părea uluitor pentru unii, dar personajul despre care vă povestesc fuma invariabil Carpaţi, Mărăşeşti sau Bucegi, ţigări fără filtru, al căror fum duhnea imund. În mirosul ăsta se scufunda întreaga casă de fiecare dată când Tata Mircea era la noi, în vizită. Fumul ieşea gros, pe sub uşa închisă a bucătăriei din care răzbăteau uneori voci vesele şi râsete, alteori voci răstite şi plânsete.

Tata Mircea era plin de istorioare şi veşnic la curent cu cele mai noi bancuri din târg. În mare parte, lui îi datorez bagajul interminabil de bancuri vechi şi stilul în a le spune. Mima, se contorsiona, îşi schimonosea faţa în funcţie de personajele poveştii sau bancului, gesticula, imita voci. Povestirile lui erau mereu la limita extremă a hiperbolei şi mie toate astea mi-au creat un întreg univers paralel, mult mai agreabil decât cel din viaţa de zi cu zi. Cel puţin în primii ani, mă bucuram când venea Tata Mircea. În primul rând pentru că era amuzant şi, de fiecare dată când descoperea urme noi ale bătăilor pe care le încasasem între vizitele lui, ajungeam să râd în hohote de felul în care mă ridiculiza şi îmi analiza situaţia. În al doilea rând, pentru că prezenţa lui în casă însemna că, măcar pentru câteva ore, aveam şanse să scap de „radarul” care de cele mai multe ori îmi provoca suferinţe, urlete, bătăi, înjurături, blesteme.

Dar erau şi alte faţete ale prezenţei lui în apartamentul de la Scara A, etajul I. Tata Mircea venea de fiecare dată cel puţin „ciupit”, iar pe măsură ce au trecut anii, în stadii din ce în ce mai înalte de alcoolizare. Mă lua în braţe şi mă pupa de fiecare dată când intra pe uşă. Asta până ce a început să înţeleagă că prezenţa lui îmi devenise nocivă şi nesuferită. De fapt, paradoxal, absenţele lui din ce în ce mai lungi îmi provocau suferinţe directe, în mod indirect. Şi pentru asta ajunsesem să-l dispreţuiesc. Dar ajung şi acolo. Când mă pupa pe obraji, gâdilându-mă cu mustaţa stufoasă, simţeam şi amestecul de mirosuri. Parfum bun, cu nuanţe de tabac, tutunul cel infect şi… Aici începusem să fac deosebiri, în funcţie de accentele olfactive. Când bea bere, identificam ca nuanţă predomiantă a respiraţei lui un iz puternic, asemănător celui de rahat. Dacă la bord avea vin, nuanţa era de fructe stricate, fermentate. Când era pe vodcă, inspiram miros de spirt.

Ţin minte două episoade aproape amuzante cu care „tati” mi-a marcat memoria în mod profund. Unul s-a petrecut într-o dimineaţă de weekend, când secondam ca şi cap numărabil eterna şi nelipsita coadă la produse lactate, la Alimentara din piaţa mare, alături de ceilalţi doi membri ai „familiei”. Ne-am trezit brusc cu Tata Mircea lângă noi, la coadă (el locuia cu familia lui în celălalt capăt al oraşului), ţinând în mână un bidon mare de plastic, pe fundul căruia clipoceau agonic câteva degete de vin alb, de casă. A horcăit cu privirea injectată ceva ce aducea a „am venit să vă ajut să luaţi mai mult lapte”. A fost de pomină, mai ales că vecinii ştiau şi cine e, şi ce hram poartă prin cartier. Al doilea episod etilic profund a fost într-o după-amiază când, prezentându-se la uşa apartamentului probabil mai devreme decât ora fixată sau pur şi simplu neanunţat, a zăbovit o vreme în camera noastră (am dormit în acelaşi pat cu fratele meu mai mare până pe la treisprezece ani). Era atât de „obosit”, încât pur şi simplu nu am reuşit să pricep ce voia să-mi spună. S-a întins pe patul nostru cu ladă pentru câteva secunde după care, ridicat pe o parte şi cu faţa spre marginea patului, a început să vomite abundent, cu icnete şi contracţii, pe parchet şi pe covor. Roşu, lichid, aburind a fructe stricate şi fermentate.

Tata Mircea trecea drept un erudit printre cei care-l cunoşteau sau care avuseseră ocazia să stea de vorbă cu el, de cele mai multe ori la o masă cu sticle şi pahare. Ştia multă istorie pe care, însă, o interpreta conform propriilor convingeri. În zilele bune, la noi în casă era tratat ca un zeu al ştiinţelor. Când nu era bine, aflam despre el că e „profesor de limbrici”, titulatură atribuită formaţiei sale profesionale, profesor de biologie, care pentru un profesor de limbi străine, să zicem, părea mult inferioară. Aşa am aflat şi am crezut multă vreme că profesorii de sport, de exeplu, sunt „profesori de tumbe”, ceea ce-i plasa la marginea repudiablă a tagmei profesorale şi, în general, a intelectualităţii sau profesionalismului. Ca un alt exemplu, învăţătorii erau pur şi simplu impostori, întrucât ajungând la catedră direct din liceul pedagogic fără a urma cursuri universitare, nu trebuiau incluşi printre intelectuali.

Dar Mircea era complet lipsit de abilităţi manuale sau tehnice. Pe la opt sau nouă ani, printre multele boli care mi se inventau permanent şi pentru care primeam la întâmplare medicaţii uneori cu efecte dezastruoase, am fost diagnosticat cu strabism sau miopie. Nu mai ştiu exact, dar mi s-au prescris ochelari de vedere. Ochelari care au venit direct strâmbi din fabricaţie. Tata Mircea a luat problema în propriile mâini şi ne-a asigurat că, dacă sunt de plastic, ramele pot fi lesne îndreptate la cald. Aşa că a luat ochelarii şi, deasupra flăcării de la aragazul Ignis cu patru ochiuri şi cuptor, a încercat să rezolve probema. Rama a luat foc instantaneu, iar bucătăria s-a umplut de un miros oribil şi de funigei lipicioşi. În timp ce răcea ochelarii în castronul de salată din chiuvetă, Tata Mircea a concluzionat cu expertiză şi dispreţ „Mda…ramele sunt din gutapercă…o porcărie, de-asta au luat foc.” Şi după aceea n-am mai purtat ochelari.

Prietenul nostru „de familie” era căsătorit şi avea două fete. Excepţionale la învăţătură, din câte mi se spuneau măcar din când în când, spre comparaţie cu lepra care eram. Tot din ceea ce mi s-a spus de timpuriu ştiam că Mircea se căsătorise dintr-o eroare. Povestea era aşa: cătrănit după o poveste de amor care se terminase prost, într-o noapte a intrat într-o cârciumă să-şi ostoiască amarul. A cunoscut acolo un fel de „damă de consumaţie” căreia i-a pus o mână pe fund şi a cerut-o de nevastă. Asta am ştiut eu din zorii prezenţei lui la noi în casă şi până am crescut suficient să văd şi să înţeleg mai multe. Ca, de exemplu, motivul pentru care, fie că Mircea era sau nu la noi în vizită, telefonul suna de câteva ori pe zi şi uneori noaptea, iar în receptor o voce cavernoasă şi înspăimântătoare scrâşnea cu ură de fiecare dată acelaşi lucru: „Curvăăă!”. Apoi închidea.

Ziceam că vizitele lui Tata Mircea erau tot atâtea momente de acalmie pentru atmosfera în care-mi cocleam copilăria. Îmi lua de multe ori apărarea şi încerca să convingă pe cine nu avea niciun gând să accepte că probabil nu eram nici obez, nici răuvoitor, nici pramatie. E posibil ca el să fi văzut destul de devreme sistemul de apărare pe care probabil că încercam să mi-l construiesc instinctiv în faţa unor metode de educaţie cel puţin defectuoase şi că mă transformam din ce în ce mai tare, prin comportament şi reacţii, în ceva ce eram din ce în ce mai puţin de fapt. În săptămânile în care nu venea pe la noi, urgia era generalizată. Eram informat în diverse moduri că „nenorocitul” era „la curve”. Nu ştiu de ce, eu mi-l imaginam mereu cu familia lui. „Familia Roademult”, aşa cum era numită la noi în casă din vreun motiv care-mi scapă. Trebuia să mergem şi mai pe vârfuri decât de obicei, trebuia să fim şi mai puţin prezenţi prin activităţi sau rezultate şcolare proaste (cele bune nu contau, indiferent de situaţie), trebuia să avem cât mai puţine reacţii şi să vorbim cât se poate de puţin şi de încet. Pentru că senzitivitatea „mediului familial” atingea în perioadele respective cote neprevăzute, iar repercusiunile năvăleau cu frecvenţe şi maniere la fel de neaşteptate.

După 1993, când Tata Mircea a dispărut complet din interacţiunile mele obişnuite, l-am mai întâlnit o singură dată. Într-o cârciumă unde ne-a dat întâlnire mie şi fratelui meu şi unde a venit cu propria băutură în buzunar, din care s-a servit pe tot parcursul discuţiei. Care discuţie n-a fost cu nimic mai revelatoare decât însuşi parcursul nostru comun din anii precedenţi. Un singur lucru mi-a rămas în minte din acea întâlnire. Încercând să-şi definească foarte clar poziţionarea faţă de prezenţele şi absenţele lui de la noi din casă, ne-a spus cu o privire care parcă încerca să găsească rezonanţă şi comuniune comportamentală în bărbaţii care devenisem: „Voi trebuie să înţelegeţi de-acum…eu în toată povestea asta am fost ca în reclamă…urmează-ţi setea! Eu chiar asta am făcut în anii respectivi.”

Nu ştiu dacă mai trăieşte. Nici nu vreau să ştiu dacă sau pe unde îşi mai duce zilele. Dat fiind că era născut parcă prin 1943, ar putea avea acum în jur de şaptezeci de ani. Aş avea multe motive pentru care aş putea să-i mulţumesc, dar am preferat să pun şi povestea asta în cutia în care aleg să aşez toate vechiturile apăsătoare ale jumătăţii de viaţă pe care mă preocup s-o recuperez.

happy cove juicer

Dacă ar fi să aleg primul lucru de care mă bucur în Brazilia din grămada de chestii bune care mi se întâmplă, sucurile verzi, făcute în casă, sare de doi coţi deasupra grămezii. Cât pot eu de zilnic :) Adică atunci când nu uit sau când nu mi-e lene. Şi tâmpenia e că unul dintre cele două pe care mi le fac de obicei ar fi fost la îndemână şi în România, dar na…treabă de conştiinţă şi consecvenţă.

Taraba ambulantă a celor doi îngeri păzitori de verzituri de la care cumpăr în fiecare zi salată, rucola, ceapă verde şi ierburi aromatice e chiar în dreapta, pe stradă, cum ies din bârlog. Şi ei le aduc zilnic din satele apropiate, proaspete de numa-numa. Uneori, când se apropie de miezul zilei şi eu încă nu am apărut, par să se îngrijoreze. „Credeam că nu vii azi, rapaz…” „Cum să nu vin, companheros?” E un ritual. Întâi îmi aleg căpăţânile mari de lollo bionda, apoi tufe (cu tulpinile unite şi urme de rădăcină) cărnoase de rucola, legături de ceapă verde veşnic tânără, busuioc, coriandru, mentă, pătrunjel… Toate arată ca plantele carnivore din desene animate. Cu frunze groase, tari, vii. Mai au o grămadă de alte chestii, dar de obicei asta cumpăr. Apoi le punem în pungi. Apoi ei caută nota de plată de ieri. Apoi o fac pe cea de azi, pe care o voi plăti mâine. Şi gata.

cove

Cove. E clar din familia verzei. Frunze cerate, groase, uneori mari cât suprafaţa a trei palme de zdrahon. Cu nervuri puternice, pline de sevă. De obicei tai cotorul din mijloc pentru că e prea tare, dar cu părere de rău. Nu e tare pentru că ar fi lemnos sau uscat, ci viu de-a dreptul. Înghesui în blender (repetaţi după mine „liqüidificador”)  fâşii de frunze, pulpă de portocală, uneori lămâie sau ananas proaspăt, câteva cuburi de gheaţă şi puţină apă filtrată, ca să pornească maşinăria. Îl las cam un minut pentru că încerc să mărunţesc cât mai bine fbrele şi pulpa de fructe. Niciodată pe „turbo” pentru că Vita-Mix (un fel de Mercedes al blnederelor electrice) încălzeşte în opţiunea aia şi distruge bunătate de viaţă. Uneori am chef să-l strecor. Nu tot timpul. Când n-am chef de cove, îl fac cu pătrunjel. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Fie doar să-i vezi culoarea şi e clar că faci bine ce faci. N-are rost să vă povestesc la ce e bun. Căutaţi pe la specialişti sau, mai simplu, mergeţi şi voi pe principiul că „dacă e verde, e bine”. Dacă aveţ probleme cu aroma prea „ciorboasă” de pătrunjel, puteţi să-l păcăliţi uşor cu un strop de miere, o bucăţică de măr sau de ghimbir. Şi apropo de ghimbir, că tot vin frigurile peste voi: în zorii răcelii, când simţiţi că vă ia amocul, aruncaţi în blender o falangă de blender, pulpa unui lime întreg şi două linguri de miere. Poate şi două linguri de apă, să pornească mai uşor, dar consistenţa finală trebuie să rămână destul de groasă. Aur curat.

Asta de mai jos e o dorinţă mai veche d’a mea. Voce trasă cu telefonul, apoi trimisă pe la prieteni, prin RO, s-o cureţe şi s-o ajute să sune cât de cât omeneşte :)) Nu spui cine, persoană însemnată, da’ pentru că lucrează la cu totul alt nivel mi-e nu ştiu cum să-i pun aşa ceva în „sivi”. Şi cu delay tare, să moduleze şi-n fund, asta merge pentru Ruxandra şi nostalgiile ei karaokiste, cu „I Got You, Babe”, dar şi pentru Costel, mare artist cu microfonu’. Al poporului.

mail iunie

Îmi fac datoria să vă aduc aminte că nicio părere  nimănui nu e general valabilă şi că tot demersul meu scris de pe acest blog este şi a fost tot timpul unul foarte personal şi destul de complex. De vindecare, de tranformare, de eliberare după ani mulţi de negări şi treceri cu vederea, de împărtăşire măcar pentru câteva secunde de reflecţie în tăvălugul atâtor şi atâtor griji sau insecurităţi în care vă desfăşuraţi existenţa. E drept, poate că nu am avut chiar o copilărie de basm, dar am depăşit, în sfârşit, stadiul de victimă perpetuă şi de etern abandonat. E un câştig recent şi un dar pe care încă îl primesc cu braţele, raţiunea şi sufletul larg deschise. Mă întorc în scris către acel trecut din ce în ce mai rar cu durere şi din ce în ce mai des cu convingerea că părţi din el îi pot ajuta pe alţii într-un proces asemănător fie doar şi tangeţial cu al meu sau în împlinirea dorinţei de a evita situaţii similare.

În ultimele luni, un personaj pe care nu mi-l doresc în nicio formulă printre obiceiurile zilnice şi pe care lucrez să-l neutralizez complet şi prin prisma urmelor adânci lăsate în mine de o interacţiune pe care n-am avut nici opţiunea şi nici puterea de a o evita se agaţă şi se autoinclude cu forţa în fiecare cuvânt pe cre-l scriu şi nu numai. Pe unii dintre voi a încercat să vă convingă, cu insinuări sau în cuvinte foarte puternice, că am probleme psihice, că mă droghez, că am furat, că sunt un gunoi. N-au fost evitaţi nici apropiaţii de pe contul meu „brazilian” de Facebook, nici mama celui mai bun prieten, nici măcar unii oameni care abia dacă au auzit de mine. O persoană apropiată a primit ameninţări cu moartea scrise negru pe alb, unele explicite, alte aproape amuzante, gen „mă concentrez telepatic şi te arunc în faţa metroului”… Despre prienii mei români de aici, ce să mai zic? Fotografii însuşite ilegal şi umplute de insulte, mesaje calomnioase, injurii. Aproape fiecare însemnare publicată aici, ajunge pe un timeline de Facebook cu comentarii tendenţioase şi uneori vulgare.

Am făcut ce mi-a stat în putinţă. Am blocat pagina de Facebook, am făcut zeci de raporate în care am reclamat practicile respective şi încălcările unor drepturi umane bazice, am blocat toate clasele de IP-uri alocate providerilor de Internet din ţara în care această persoană locuieşte, am ripostat, am rugat frumos, am tratat cu sarcasm, am cerut răspicat să nu mai fiu băgat în seamă. De azi, Analytics îmi raportează din aceeaşi ţară (de unde un singur utilizator are motivele sale să zăbovească, în medie, mai multe minute la fiecare intrare) un vizitator, acelaşi de fiecare dată, venit de pe un domeniu „unknown”, cu IP ascuns şi date neidentificabile. Chiar dacă pe pagina de Facebook şi pe Twitter v-am mai arătat câte o mostră, din decenţă nu v-am dezvăluit identitatea acestei persoane. Pentru că, în timp ce referirile mele la propriul trecut ar putea conţine date şi fapte care doar pentru o mână de oameni ar putea sugera identitatea respectivei persoane, eu şi cei din jurul meu suntem insultaţi în mod direct, cu nume şi uneori cu imagini.

Vă scriu încercând să aflu noi soluţii reale de rezolvare a acestei situaţii. Pentru că pur şi simplu m-am săturat şi m-am plictisit de toată treaba asta. Desigur, ştiu foarte bine că problema e tot la mine pentru că îmi dau voie ca toate aceste acte să mă afecteze şi să mă sâcâie, sunt conştient că rezolvarea este integral în puterea mea şi că voi ajunge şi acolo. Dar uite că încă nu am ajuns şi pe drumul ăsta am nevoie de puţin ajutor dacă priceperea voastră zice că există.

…sau „când Fuego meets Justin Bieber în Brazilia”. Râdem, glumim, dar pitpalacu’ are prezenţă şi grămada aia de fete umectate nu e chiar o glumă proastă. Daţi-mi şi mie un echivalent pe bune în România.

[youtube http://youtu.be/-YzDsDMYqdw]

O Rappa

Băjeţii ăştia vin în orăşel luna asta şi sunt unul dintre grupurile destul de apreciate în „off-mainstream”. Au o istorie destul de interesantă, dar o discografie sărăcuţă. Ultimul album a apărut prin 2008 şi probabil că încă sug din succesele anterioare. Dincolo de faptul că probabil îi voi vedea live în curând, ce am ascultat până acum mi se pare spălăţel şi ascultabil. Am ales pentru voi „Minha Alma ( A Paz Que Eu Não Quero )” ca primă experienţă pentru că e piesa care i-a scos din anonimat, abia la al treilea dintre cele cinci albume de studio pe care le-au lansat până acum. Hai să zicem „reggae fusion” ca să-i etichetăm oarecum corect din punct de vedere muzical.

[youtube http://youtu.be/vF1Ad3hrdzY]

Pandelică şi Costel

S-a întors Anuschka de la São Paulo şi de la Brasilia şi ne-a făcut nişte poze artistice.

• Amicul Marco (Marco Antonio, ok?), artisUL grafic al oraşului, care are magazinul cu suveniruri din dreapta, două vitrine mai jos pe stradă, şi-a luat inima-n dinţi şi a scos-o pe Nazca la o cină oarecum romantică. Cu Nazca asta e o istorie. Chiliancă. Acum aproape un an de zile, împreună cu iubitul ei italian viajor (adică doar în răstimpuri prin oraş, în rest probabil lipit de patria-mamă) au închiriat o ditamai hardughia de căsălău. Cu etaj. Cu intenţia unui restaurant vegetarian la parter şi a unui magazin cu produse organice la etaj. Aş estima chiria aia un pic pe la 1,500 de reali pe lună. Bă, deci n-au făcut nimic. A, ba da, au mai băgat nişte bănişori în ceva mobilier, zugrăveală, un bar frumos, cu o placă din lemn masiv… Dar business – ioc. Au abandonat ideea după vreo zece luni de plătit chirie degeaba. Eh, povestea sugerează că italianul cel chelbos s-a cam răsucit cu totul spre Macaronaria şi Nazca e pe piaţă, ceea ce pentru Marco pare interesant. Cu atât mai interesant cu cât bănişorii catapultaţi pe geam au fost mai mult ai ei. Acuma alta: fata vrea să se apuce de făcut înconjurul lumii cu pisica din dotare. Cu autostopul. Mkay…
• Azi a plouat toată ziua şi cică o să plouă până la sfârşitul săptămânii. Chiar e frig.
• Săptămâna asta avem petrecere locală cu aromă belgiană. Să vă esplic. Draga de Nele, prietena noastră belgiancă, trăită vreo douăj’ de ani în Canada şi de vreo patru ani în Itacare cu motel fain lângă plajă, cu vedere la frumuseţe de ocean, a primit ultimul verdict în legătură cu proprietatea ei de aici. Ideea e că aici, ca străin, ca să faci o firmă pe care să începi să imporţi capital, să investeşti şi/sau să-ţi deschizi procesul de obţinere a rezidenţei, e nevoie de un partener legal rezident sau cetăţean. Şi pentru că prietena noastră avea un iubit cu aceste calităţi, urmările au fost cele fireşti. Au făcut, au dres, cu investiţia 100% dinspre ea. Şi când s-a rupt lanţul de iubire şi-a-nceput a rugini, omu’ a ridicat pretenţii. Şi n-a ridicat doar pretenţii, a spart şi nişte uşi în câteva rânduri, a intrat cum ar veni prin efracţie în motel şi aşa mai departe. Procesul a durat aproximativ un an de zile, iar nele azi a primit rezoluţia în favoarea ei. Ceea ce ne bucurăm, că e fată bună şi sufletistă.
• Dacă v-a trecut până acum prin păhărele cachaça „51” în afara Braziliei, să ştiţi că e ok. Nu, „Pitú” nu e  cachaça. E orice altceva şi e chiar mai rea decât „51” local brazilian, că asta voiam de fapt să vă zic. Dacă ajungeţi prin Brazilia, ocoliţi „51” făcut pentru piaţa internă. E alcool industrial cu aromă chimică de ceea ce trebuie. E „mitilic”. Întrebaţi de sortimentele de Minas, de Sagatiba, de Ypioca sau măcar ceva ce începe de la douăzeci de reali sticla. Asta de care vă zic e vreo şase reali la supermarket, deci vreo patru sau mai puţin în magazinele mai low profile.
• Bă, cum nu vor dumnezeii brazilieni să ne lase să muncim… Plănuisem să vopsim faţada de la Oasis exact azi. Şi tocmai azi plouă. Pfuai…câtă nedreptate… Asta e negarea dreptului la muncă!
• Pe-aici se practică mult ofertele cu farfurii pentru doi în restaurante. Majoritatea au meniul compus astfel. Nu zic că e rău, mai ales că mare parte din mâncarea tradiţională e cu sos, e mai simplu pentru bucătărie, dar mi se pare oarecum forţat să  mănânc acelaşi lucru cu partenerul meu de cină dacă nu vreau. Pentru că poţi să comanzi şi porţie pentru o singură persoană dar, desigur, costă mai mult decât jumătate din preţul pentru doi. Noi avem porţii individuale şi mari. Şi preţuri sub jumătate din preţul porţiilor pentru doi de la vecini (unii dintre ei practică un adaus comercial care uneori depăşeşte şi 1000% (o mie la sută, da) costurile ingredientelor. Invariabil, brazilienii ne întreabă după ce citesc meniul „porţiile sunt pentru doi, nu?”. În seara asta am avut un cuplu plus o cotoroanţă şi o premieră absolută: „Porţiile sunt pentru doi?” „Nu, sunt individuale.” „Dar o porţie de peşte în sos de vin ajunge pentru TREI?” Au comandat două farfurii şi două sucuri şi au plecat cu atitudinea unor oameni traşi pe sfoară. Şaisprezece euro.
• Mi-am adus aminte de alta. OK, ştiu să deosebesc un cuplu sau doi prieteni sau două fete care vor doar să guste ceva şi comandă o singură porţie pentru amândoi şi acelaşi „duo” care face chestia asta din zgârcenie, în condiţiile în care preţurile de aici sunt uneori ridicole comparativ cu ţările din care vin ei. Îi vezi, le simţi energia, cel puţin mie, lui Florian şi fetelor ne e uşor să-i deosebim. La mine-n creieri asta se umflă şi mai tare când automat îmi aduc aminte că ei sunt în vacanţă. Cărpănoşenia în vacanţă mi se pare mai tristă decât cea ce zi cu zi. Să-mi fie ruşine, dar eu la fazele de genul ăsta am comanda „French style!”. Adică facem o farfurie normală, pentru o persoană, dar cu mai puţină garnitură decât de obicei. Când îi văd că împart şase creveţi şi cinci linguri de orez la două guri, îmi vine să mă apuc de împletit bambus.

Te crezi tare-n limbi? Uite un joc de-a dreptul şi de-a lungul util şi interesant pentru pasionaţii de limbi străine şi ureche muzicală.

The Great Language Game