Toma Caragiu

Ca să vezi comuniune întru genialitate precoce fără penetrare: azi m-am trezit întrebându-mă dacă lui Petreanu i-o fi spus cineva vreodată „Penetreanu”. Asta după ce am citit un snippet din Gmail „Kitty Cepraga” în timp ce el scria „City break la Praga”. Şi după ce am aflat că „amăruiul” îşi spune uneori el însuşi aşa şi că Groparu Nemernic l-a insectarizat chiar sub acest nume la el în blogroll, un alt distins m-a provocat la introspecţii nominale de data asta în propria ogradă. Căci da, numele meu „de familie” a fost întotdeauna mană cerească pentru erori sau glume mai mult sau mai puţin bune. Cât despre apelative şi porecle…ţin-te, pânză!

Copilovici. Uneori în comunicări oficiale venite prin poştă. Copulovici. Nu mai are nevoie de explicaţii sau exemplificări. Uneori simpatic, alteori de-a dreptul dezagreabil, ca în cazul unui copylefter din Pro, veşnic îmbuibat de diverse substanţe pe care-şi baza genialitatea pentru promo-uri cu Cichi Cean. Oponovici. În scrisoarea de la Şcoala Populară de Artă Piteşti, în care eram anunţat că am fost admis la clasa de…violă :) Nu m-am dus să deprind cu violajul, că nu era treabă cuşeră. Toporovici. Citat într-un articol dintr-un ziar băcăuan, pe vremea când făceam cumul de funcţii (secretar literar/piarist novice/buzdugan antemergător/vânzător de nasuri de plastic/încărcător-descărcător) la chestia aia numită, într-un moment de rătăcită infatuare, „Teatrul” Masca. Unii, puţini, mi-au spus Copel după ce au aflat originea numelui. Ba într-o zi, la câteva luni după ce a apărut Kopel’s, m-am trezit în curte cu Moscu Kopel, regizorul, pe undeva curios şi în mare parte îngijorat că poate încearcă cineva să tragă foloase de pe urma celebrităţii lui neprotejate la OSIM. Bine, mă, Microsoft… În general, mai toată lumea mi-a spus Copo, mulţi îl folosesc şi astăzi. L-am folosit şi pentru contul meu „brazilian” de Facebook şi abia apoi am aflat că înseamnă „pahar”. (La faza asta cineva, la Singapore, rânjeşte cu satisfacţie şi îşi dictează „Păi sigur că da, e predestinat, alcoolicule bisexual bolnav psihic care eşti!”)

Nici cu poreclele n-am stat chiar rău. La Piteşti, în curtea blocului, lucrurile au fost tranşate rapid. „Cei mari” îmi spuneau Papagalul. Pentru că vorbeam mult şi îi îngânam. Ceilalţi, de vârsta mea sau pe-aproape – Porcu’. Go figure… De la un timp, a apărut şi a treia poreclă. „Marşîncasă!”. Asta deoarece aşa eram eu invitat, cu (s)urlet reverberant din blocul vecin, la cină sau la explicaţii casnice despre cine ştie ce mai făcusem pe neplacul „săpânirii”. Ţin minte că am avut o perioadă, înainte de şapte ani, când începusem să înghit tot felul de corpuri străine. Bucăţi de jucării, bolduri, chestii gustoase. „Iubitul” (tată de altă familie) tutorelui meu legal mi-a atribuit atunci simpaticul Ţiţi Piuneză. Apoi tot el, „Tata Mircea”, mi-a stabilit un alt apelativ pe termen lung. Pentru că mai tot timpul aveam pe faţă şi pe braţe vânătăi, urme de bătător de covoare, dungi de la furtunul de evacuare al maşinii de spălat sau zgârieturi făcute cu unghiile lungi, perfect întreţinute şi date cu ojă, am devenit Zdrelea. „Tata Mircea” era activ în structurile comuniste de la Piteşti şi foarte combativ la adresa istoriei legionare. Dar un mare admirator al lui Toma Caragiu. Pentru cei care nu ştiu, „Zdrelea” este apelativul ironic atribuit de pesonajul Caratase lui Corneliu Zelea Codreanu în „Actorul şi sălbaticii”.

Cam astea ar fi. Dacă aveţi poveşti despre poreclele voastre, abia aştept să le citesc :)

• Asta-i ţuică de Tulcea.
• Ieri am avut „one of those urges”. În răstimpuri de câteva săptămâni, mă cuprinde o febrilă poftă de a porţiona un pui întreg. În meniu am doar piept de pui, pe care-l cumpăr gata fasonat. Măcar odată la o lună-olună şi jumătate, TREBUIE să cumpăr un pui întreg de două kile şi ceva şi să-l hăcuiesc chirurgical. Întâi copanele, pe rând, din încheietura femurală. Apoi aripile, pe rând, din humerus. Apoi două secţiuni laterale, cu care desprind spatele de piept. Apoi spatele în două segmente, torace şi târtiţă. Apoi, cu alte două tăieturi lungi şi două scurte, lăsat osul pieptului aproape curat. Spate, gât, aripi, măruntaie – la supă. Copanele (separate şi ele în câte două părţi cu tendoanele întregi) şi pieptul – la cuptor. Procesul în sine e tot chichirezul, prepararea e deja deznodământ.
• Ieri m-am gândit din nou la cât de tare şi de util şi de activ ar fi Linked IN dacă nu ar fi devenit în ultimul an o chestie utilă doar pentru cine mai are nevoie de CV şi pentru spammeri. De la faza cu acel „recommend” absolut irelevant, parcă totul s-a dus pe copcă. Primesc zilnic cereri de rating de la oameni pe care nu-i cunosc, mesaje despre tot felul de conferinţe băşinoase şi în continuu cereri de conectare cu utilizatori care abia acum îl descoperă. Nu, nu copii la început de carieră, oameni în toată firea, mulţi plătitori de TVA. Puteau doar să copieze Facebook şi să-l structureze după specificul lor. Asta ca să mă gândesc la cea mai simplă variantă.
• Forró e lambada contemporană.  (articol dedicat, în curând)
• Într-o săptămână urmează să se umple oraşul. Peste o sută de sportivi, jumătate brazilieni, jumătate străini. Fiecare, cu măcar încă o persoană după el plus oficiali, jurnalişti etc. Primul weekend – competiţie naţională de sur-boarding, al doilea – competiţie internaţională de surf-boarding, al treilea – competiţie naţonală de body-boarding şi două nopţi de concert cu vreo patru nume sonore plus umplutură. Adică, îm principiu, cam toată lumea stă până la sfârşit. Bârfa prin oraş estimează vreo 10,000 la recitalul O Rappa. Ceea ce pentru orăşelul ăsta e puţin peste enorm.
• Să mă uit la Touch? Am primele două sezoane.
• Pregătesc pe mail un party pentru un grup de douăzeci de americani în noiembrie, cu sărbătoritul de 40 activ în armata lui O’Bummer. Plannerul oficial e mama Debbie, care sigur că mă adoră deja. Eu cu mamele altora am avut mereu un succes nebun.
• Anul ăsta Carnavalul e pe final de februarie şi început de martie, ceea ce înseamnă că sezonul va fi ceva mai lung decât anul trecut, când pe la jumătatea lui februarie era deja linişte. Martie e lună cu străini mulţi, brazilieni mai puţini, deci mai multă treabă pentru un restaurant cu meniu internaţional. În plus, aici, la ocean, după carnaval vine repede şi sărbătoarea de Iemanja, care durează o săptămână şi care e chiar mai frumoasă decât Carnavalul, cu care alegorice pe ambarcaţiuni ieşit în larg, salve te puşcă şi petreceri multe. Deci eu o iau din loc după toate astea. Să fie Chapada? Să fie Malaga? Să fie Bucureşti pentru câteva luni? Viitorul sună liber.

Lencois, Chapada Diamantina, Bahia, Brazilia. By night.

Mă mai întreabă unul-altul cam cum ar fi bine să-şi plănuiască o vacanţă pe-aici, prin Brazilia, şi în general nu ajungem la discuţii serioase ori cât de cât concrete. Poate că, înainte de orice gând, cel mai bine ar fi să căutaţi prin împrejurumile internaute, câteva date de-astea banale, gen suprafaţă, populaţie, să vedeţi o hartă, să identificaţi o listă de „top destinations” recomandate de alţii etc.  Treaba asta e valabilă în general pentru orice teritoriu nou pentru voi, unde nu aţi mai fost niciodată şi unde intenţionaţi să petreceţi o vacanţă. Şi pentru că, repet, încă nu am ajuns la nimic concret până acum cu niciunul dintre aceia care mi-au pus întrebări în treacăt, iată o listă scurtă de premise şi motive despre cum nu ar trebui să te gândeşti să vii în Brazilia în concediu.

• Dacă nu vii la Carnaval, la Rio, nu-ţi plănui o vacanţă de zece zile în Brazilia. Patru zile sunt doar drumul. O zi de cazare şi de odihnă după un drum foarte lung, în care de obicei mergi cu minimum două avioane. O zi e aceea „înainte de plecare”, zi din care măcar o parte o pierzi cu chestiuni administrative. Rămâi cu vreo patru zile „full” în care, dacă eşti genul „turist maratonist”, eşti sortit extenuării. Costul biletului de avion reprezintă o parte foarte consistentă a bugetului tău de vacanţă, ar fi absurd să plăteşti atât în condiţiile în care experienţa turistică în sine ar fi lipsită de valoare.
• Nu veni în Brazilia dacă nu ştii dinainte ce vrei să vezi şi ce tip de experienţă vrei să-ţi oferi. Vrei party? Vrei plajă? Vrei natură? Vrei surfing? (serios, ultimele trei nu sunt neapărat congruente din punctul de vedere al timpului şi energiei pe care le presupun) Vrei experienţe culturale? Vrei senzaţii tari? Le poţi avea pe toate, dar nu în două săptămâni. Pentru maximum de experienţă, ai nevoie de mobilitate mare, toate astea sunt întinse pe toată suprafaţa Braziliei şi, dacă nu te-ai uitat încă pe o hartă, ţara asta e cât toată Europa, iar cursele interne cu avionul nu sunt chiar neglijable ca preţ. Drumurile sunt bune, dar lungi.
• Nu veni în Brazilia pentru că ţi s-a spus că e ieftin. E drept, cu puţină chibzuială poţi cheltui în două săptămâni de stat aici cam tot atât cât ai dat pe biletul de avion, dar e bine să nu uiţi că eşti turist şi că eşti în vacanţă. Şi brazilienii ştiu asta. Dacă nu vii „la punct fix”, la cineva care stă aici şi e cu tine de când ai sosit la aeroport şi până pleci, cineva care să vorbească limba, să ştie unde să te ducă şi să-ţi dea informaţii vitale, ai toate şansele să plăteşti de multe ori cel puţin dublu sau triplu faţă de preţul real. O fi euro azi 3,01 reali brazilieni, dar asta înseamnă şi inflaţie, asta înseamnă şi că localnicii în multe cazuri speculează psihologia turistului cu card de euro.
• Nu te gândi la Brazilia ca la o destinaţie de vacanţă în următoarele câteva condiţii de natură personală. Ai o repulsie pentru oamenii de culoare, îmbrăcaţi sumar. Te deranjează discuţiile pe ton ridicat (fără urmă de contradicţie sau ceartă) şi oamenii gălăgioşi. Faptul că moneda ta e de trei ori mai puternică decât cea locală, că poporul tău are o istorie de patru-cinci ori mai lungă decât a brazilienilor sau că porţi haine „de firmă” îţi asigură un sentiment de superioritate. Nu accepţi că fiecare individ are un ritm propriu, că societatea din care provii e diferită şi prezintă, în general, tendinţa uniformizării oamenilor.
• Nu te pregăti, ca bărbat, pentru turism sexual. Adică bine-ar fi să nu-ţi propui ca şi „must” să bifezi o experienţă sexuală în Brazilia. Primejdiile sunt multe şi legile despre asta, cam incomode… Poţi să dai lesne peste o minoră fără să ştii, poţi să pici în vreo ambuscadă „familială” pentru care ai şanse să plăteşti un preţ măricel şi diversificat, poţi să-ţi strici vacanţa. Dacă nu ştii portugheză, în câteva zile e aproape imposibl „să agăţi” ceva care să-ţi îndeplinească în mod pozitiv memorabil curiozitatea. Desigur, poţi să plăteşti pentru astfel de servicii dacă te împlineşte sexul pe bani, „asta devine după facultăţi”. Pentru fete e mult mai simplu, ca de obicei. Dacă mai eşti şi blondă, cu ochi deschişi la culoare, preferabil plinuţă şi amatoare de experienţe ebenine, poţi rezolva problema din prima oră după ce ai ajuns.

[youtube http://youtu.be/tZ7Y1-0bNeQ]

Atâtea sute de ani de civilizaţie, atâtea mii de generaţii educate în spiritul performanţei, atâtea şi atâtea descoperiri şi atâţia paşi uriaşi către atâtea ţinte, peste noi şi noi bariere doborâte la răstimpuri din ce în ce mai scurte… Şi totuşi parcă ne lipseşte ceva… Din ce în ce mai vizibil, din ce în ce mai măsurabil şi mai palpabil. Omenirea îşi ghidează indivizii după excepţii. Modelele excepţionale sunt idolatrizate şi indicate spre copiere. Să fii ca ACEL chirurg, ca ACEL matematician, ca ACEL geniu financiar, ca ACEL sportiv, ca ACEL vizionar în business sau în politică. Să fii Einstein, Gates sau Ronaldo. Să fii cel puţin ca mine, părintele tău, şi să mă depăşeşti pentru că eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu ţie.

Abia în ultimul deceniu, câteva minţi au început să se trezească şi să explice că toate aceste modele au avut şansa, aparent spectaculoasă pentru unii şi de-a dreptul bagatelizată de alţii, de a-şi identifica vocaţia pe care apoi, cu şansă şi pracică, că o aşeze pe drumul îndeplinirii misiunii lor în această instanţă a existenţei. Oamenii ăştia au avut o chemare, chemarea a fost susţinută de aceia care i-au format, după care ei înşişi, nelăsînd Luminăţia Sa ŞANSA să treacă pe lângă ei, au muncit şi au fructificat-o. Unii s-au bucurat de înlesniri financiare venite din partea familiei, alţii nu. Însă averile consistente au venit abia după ce tot procesul descris până aici a fost împlinit. Ba, în multe cazuri, îmi permit să cred că averile au survenit abia după ce toate aceste modele au luat piciorul de pe acceleraţie în propriile procese de împlinire a misiunii. Şi, mai mult, succesul financiar a influenţat în unele cazuri chiar năruirea imperiilor create cu muncă şi exuberanţă.

Poate că ar fi bine să facem o diferenţă cât de cât clară între misiune şi vocaţie, asupra succesiunii şi interdependenţei cărora încă nu sunt nici eu foarte lămurit. Într-o ecuaţie simplă de Marketing, misiunea ar fi reprezentată de obiectiv, în timp ce vocaţia se substituie strategiei. Activităţile întreprinse în virtutea vocaţiei devin, astfel, tactici. Într-o discuţie vitală astăzi pentru proiectul pe care l-am creionat împreună cu Alis şi de care ne vom ocupa în următorii doi ani, a fost pentru prima oară când mi-am pus misiunea în cuvinte şi mi-am verbalizat diferenţa dintre ea şi ceea ce am îmbrăţişat ca vocaţie.  Astfel, misiunea mea este aceea de a crea celor din jurul meu momente memorabile care să le influenţeze în mod util sau capital existenţa de zi cu zi. Asta se poate traduce şi prin „cel mai bun orez pe care l-am gustat până acum”, dar şi prin „povestea ta m-a ajutat să-mi schimb complet modul de a-mi preţui fiecare zi pe care o trăiesc”. „Strategia” mea conţine şi felul în care îmi mângâi peştii când vin bărcile din larg, şi frimiturile minuscule de oregano uscat pe care le aşez pe marginea albă a unei farfurii pregătite să iasă din bucătărie, şi prin chiar cuvintele pe care le scriu acum, şi prin cover-ul după Sting pe care-l voi urca luni pe Youtube…

Trebuie să intri la un liceu teoretic pe care-l vei absolvi fără să ştii să faci nimic concret. Trebuie să alegi o facultate care-ţi oferă perspectiva unei profesii asiguratoare financiar, indiferent dacă la momentul alegerii nici măcar nu ai aflat ce-ţi motivează existenţa şi ce te apropie de fericire. Trebuie să te căsătoreşti, să faci copii, să poţi susţine credite la bănci şi să-ţi menţii sănătatea bună ca să poţi munci ca să produci pentru familie, pentru copii, pentru credite şi pentru asigurări medicale. Şi da, trebuie să-ţi câştigi dreptul la cele două sau trei săptămâni pe an în care pleci în vacanţă cu laptop, şi roaming, şi VPN, şi GPS, şi TBD, şi FYI, şi PLM!!! Şi toate astea în condiţiile în care motivaţiile tale principale sunt recompensele financiare şi de vizibilitate. În condiţiile în care îţi desconsideri superiorii, condiţiile în care munceşti şi colegii. În condiţiile în care de cele mai multe ori ştii că o proporţie din ce în ce mai alarmantă din ceea ce faci este inutil şi, mai ales, din ce în ce mai departe de a-ţi provoca starea de bine a misiunii reale momentan şi episodic împlinite.

E doar un preambul. Îmi dau peste degete şi mă opresc doar pentru că vă vom oferi continuarea şi dezvoltarea ilustrată a acestor gânduri în ceea ce pregătim, consistent şi documentat. Poate că uneori, pe măsură ce vom înainta, voi mai fura bucăţele pe care vi le voi arăta cu bucurie aici în primul rând pentru că abia aştept să vă spun despre ce e povestea asta. N-am răbdare. Ţineţi minte că, mai ales în copilărie, lăsam la sfârşit partea din prăjitură care ne plăcea cel mai mult? Luam cu linguriţa de pe margini, din părţile care nu ni se păreau la fel de interesante, pentru ca ultimele înghiţituri să fie „acelea”, bucata cu adevărat delicioasă. Vă fac o destăinuire: eu nu mai fac asta. E un semn ;)

Cinstită adunare, haideţi să facem o convenţie. Un pact dintre acelea multe pe care, dacă nu le facem cu noi înşine, pe tăcute, cu privirea complet întoarsă către sine fără reproş dar şi fără tendinţe eufemiste alintătoare, vom continua să persistăm în greşeli care ne transformă şi ne menţin în postura acelora care nu vrem să fim. Asta de aici e banală, dar zău că majoritatea par. Dar ele, scăpările, mici şi banale, se adună şi rod ca termitele în noi. Eu le ştiu, le-am văzut ;)

Deci. Începând de azi, din momentul ăsta, după „nu e treaba mea” nu mai urmează nimic. E punct. În niciun caz „dar” şi o propoziţie subordonată. Şi, împreună cu asta, punem în aceeaşi clasă exprimările de tip „nu că mă bag”, „nu am căderea să”, „nu sunt în măsură să judec/analizez/dau verdicte/presupun/dau sfaturi etc.” şi ÎNTOTDEAUNA prima opţiune e să punem punct după ele. Desigur, înainte de panta asta a unei conversaţii avem discernământul asupra a oferi sau nu din propria experienţă în respectivul contrext, iar dacă forurile noastre interioare ne spun că nu, atunci după formulările de mai sus punem un mare şi grăitor de rotund PUNCT.

Drept ajutor în momentul în care am plasat această intenţie pentru mine însumi, mi-am dat şi un ajutor. Am asociat „nu sunt în măsură să judec dar mie mi se pare că” unei replici din „Gaiţele” (1932, Alexandru Kiriţescu), la rândul ei asociată cu imaginea aferentă din ecranizarea piesei, „Cuibul de viespi” (1986, Horea Popescu): „…Că nu suntem noi d’alea şi nu stă în caracterul nostru să blestemăm, da’ i s-ar cuveni. Prafu’ să se-aleagă de ea!…ăăă…Prafu’ şi pulberea să dea Dumnezeu şi Maica Domnului!”. Replica mi se asociază acum instantaneu aproape de fiecare dată când, într-o conversaţie, mă pregătesc să intru din nou pe cărarea abruptă a judecăţilor neavenite. Mă amuză de fiecare dată şi mă scoate de pe direcţia etichetărilor sau a sugestiilor nefondate. Funcţionează din ce în ce mai automatizat, ceea ce vă doresc şi vouă.

Că speculezi în sens macrosocial un pocinog dubios, cu miros de flatulenţă piaristică de joasă energie, ca scandalul starletei blonde pocnite la mufarină de iubitul impresar protector, nu e nici vreo premieră, nici vreun superlativ absolut al fariseismului global. Dar scenariul mizeriei de mai jos e demn de un viitor şi absolut necesar compendiu de psihiatrie onanist-creativă. Regia! Caseta vă rog!

[youtube http://youtu.be/e92YiH7EoyM]

(via zoso) Trec peste prima parte, deşi la faza cu „copiii proveniţi din familii abuzive” ar fi vreo două dude. Ce înseamnă „familie abuzivă”? Sau „părinţi abuzivi” suna prea direct şi concret? Pe de altă parte, poate că fraza respectivă mergea citită chiar de burtosul care i-a modificat acum câteva săptămâni saxobeat-ul. Apoi încep halucinaţiile „creativului”. Deci: o fetiţă blondă (bănuiesc că deloc la întâmplare aleasă la casting să amintească oarecum şi de departe de starleta prezentă anterior la cadru) strânge un ursuleţ în braţe şi se uită cu groază cum un nene (ne permitem să presupunem lesne că e tatăl) măcelar îşi exercită activitatea cotidiană tranşând o pulpă de porc. Fie, trec şi peste faptul că el se face că face asta pe o buturugă pe care nici măcar un barbut cinsitit nu ai loc să” dai”, căci ne plictisesc astfel de amănunte la pipiem (n.t. pre-production meeting, adică acolo unde se stabileşte şi forma, şi dimensiunea, şi culoarea, şi consistenţa, şi arborele genealogic al suprafeţei pe care personajul răstoarnă ditai halca de carne).

Bre, dar unde e violenţa şi de ce? Şi ce caută blondina cea amică în şopronul în care tatăl măcelăreşte în condiţii improprii de ordin sanitar-veterinar? Şi unde se întâlnesc arta măcelăriei cu violenţa în familie? A….dacă la un moment dat tăticul (personaj care şi el aduce uşor a filosof reorientat profesional) se opreşte din ciopărţit (de adunat carnea de pe jos mai degrabă, cu buturuguţa aia), apucă satârul (pare un Tramontina sau ceva asemănător, oricum e un satâr profesional modern şi, desigur, atât de prezent în gospodăriile ciopârţitorilor amatori casnici) şi îşi ţintuieşte cu privire dezumanizată progenitura urlând: „Asta crăpi în tine la masa de seară! Pomana porcului din pulpă de scroafa asta de mă-ta!” Eheeeei….altă treabă…alt filon de emoţie reală, altă forţă de penetrare a mesajului-cheie…

La final, divulina vexată se apropie de copilul înspăimântat (tatăl putea, la fel de bine, să fie întruchipat în vidanjeur, căci groaza putea fi mai lesne înţeleasă) şi, cu alură de asistent social de la oraş, îi dă fetiţei primul motiv să zâmbească: „Bună! Eu sunt Alexandra Stan şi sunt vegetariană. Am aflat de cazul tău şi vrem să te ajutăm. Te vom lua şi te vom duce departe de aceşti carnivori nesuferiţi.” Nu bate! Mai bine pune de-un grătar!

Încă o picătură în preaplinul rezevor cu motive de a nu-ţi mai ridica privirea conştientă la campaniile sociale pe care ar trebui să le susţii cu adevărat…

Am început luni o serie de însemnări despre descoperiri muzicale (şi nu numai) pe care mă bucur să vi le împărtăşesc chiar dacă unele vor fi descoperiri doar pentru mine. Şi primul artist ales a fost Cæcilie Norby pentru că ascultând piesa propusă luni mi-a venit şi ideea acestor însemnări recurente.

Am ales piesa de astăzi pentru că „Schenerazade” mi se pare cu adevărat o demonstraţie de măiestrie a Cæciliei Norby. Să vă exlic. Piesa este o adaptare după o lucrare clasică, scrisă în 1888 de compozitorul rus Nikolai Rimsky – Korsakov. Ceea ce daneza reuşeşte să facă din ea, e cel puţin interesant. Dar vă propun mai întâi originalul.

[youtube http://youtu.be/2mV3VWW3THc]

Ce aţi auzit? După părerea mea, pur romantism rus într-o incursiune spre tematica atât de plăcută întregii epoci creative care o conţine. Vezi deşert, vezi nisip purtat de vânt, beduini, o oază, un palat strălucitor, vezi chiar şi bieţii persani înfricoşaţi şi îndureraţi de moartea atât de crudă a sute şi sute de fecioare… Apoi iatacul în care o femeie trupeşă, cu trăsături nobile, îşi însoţeşte poveştile cu gesturi şi sprâncene, aproape că îi auzi vocea şi cadenţa ce par să-l ţină pe temutul rege într-o transă permanentă, mereu în aşteptarea finalului. Am auzit glasul Sheherezadei în curgerea repetitivă, cu sugestie de cutie muzicală, a temei principale. L-am văzut pe însuşi regele Shahryar urmărind cu privirea fixă toate istorioarele picurate în urechi de abila povestitoare…

Ce se întâmplă în varianta interpretată de Norby? Absolut tot ce v-am împărtăşit mai sus, se îmbracă într-un swing cu inflexiuni puternic nordice. Parcă pe undele Mării Baltice (Cæcilie Norby este daneză), piesa filtrează aceleaşi simboluri arabe prin sensibilitatea compozitorului, dar le înfăşoară în voalurile cu conotaţii magice ale mitoligiei popoarelor germanice de nord. E o întreagă cheie profund personală şi în mod plăcut contemporanizată, o îmbinare cel puţin fermecătoare între simboluri atât de puternice din două lumi care aparent n-ar putea avea nicio legătură: poveştile pline de pilde ale Persiei şi măreţia de tunet generator de aspiraţii, a zeităţilor scandinave. Plus…nemuritorul romantism. Ascultaţi-o. Sigur o să vă placă.

[youtube http://youtu.be/04yoclwV5-k]

Vine o vreme. Ar fi prea mult de spus şi de repetat despre ce a însemnat prânzuldincaserolă.ro pentru drumul meu în bucătărie. Şi nu doar pentru acel drum. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru al câtorva dintre voi deopotrivă. Şi însemnarea asta sigur nu e pentru aceia care nu ştiu la ce mă refer. Am abandonat povestea mai întâi din lipsă de timp, mai apoi pentru că am înţeles că am încheiat un capitol. Unul dintre capitole. Stă de câţiva ani părăsit şi încă mai dă unora şi altora sugestii utile şi motive de bucurie. Şi e păcat să stea. Serverul pe care şade încă liniştit va trece şi el în tăcere peste câteva zile. Aş putea pur şi simplu să-l las să existe undeva, aproape live, însă parcă mi-ar părea rău să nu-l folosească cineva în mod util, poate să-l dezvolte mai departe, poate să-l integreze cu tot tacâmul într-o platformă de gen, deja existentă. Îl dau cu dragă inimă, cu toate ale lui (inclusiv pagina de Facebook cu peste 7,500 de abonaţi la care se adaugă zilnic, natural, fără să-i fi plătit vreodată vreo campanie) dacă primesc o ofertă promiţătoare pentru existenţa conţinutului şi rezonabilă pentru calitatea şi cantitatea lui. Chiar gratis parcă nu mă lasă dragul de el să-l dau. Dacă e, daţi un semn. Sau ceva :)

Vă tot spun despre ea şi mi-am dat seama că ar fi bine să vă spun povestea mea cu ea. Însă e nevoie de puţină „istorie” înainte, despre „fetele noastre” de la Oasis. Când am ajuns eu aici, la începutul anului, Oasis îl avea pe Yui. Japonez sadea (în Brazilia sunt foarte mulţi, iar în São Paulo este cea mai mare comunitate de japonezi din afara patriei-mamă, adică peste cinci milioane), bronzat bine, cu părul ars de soare şi pe alocuri aproape blond, surfer şi chitarist. Şi vorbitor de portugheză şi de engleză. Exotic de-a dreptul şi foarte foarte corect. Am convenit cu Florian să ne despărţim prieteni. Era, totuşi, japonez veritabil, cu trăsături aspre şi o figură natural imobilă, care în general nu prea „face succes” în ospătărie.

Apoi am avut-o pe Bela, pe care eu am vrut-o aici foarte convins de comunicativitatea ei, de populaitatea ei în oraş şi de apariţia ei de punkeriţă de treabă. De ea ne-am despărţit după câteva luni pentru că a plecat din oraş. A venit rândul lui Florian să aleagă, eu îmi primisem prima încercare. Şi aşa a venit Fernanda. Cu facultate, cu şapte ani de lucrat în bancă, în Brasilia, cu iubit rasta argentinian din evreu polonez şi manager de pub mai sus pe stradă. De ea ne-am despărţit brusc, într-o seară cât Florian era în România, după ce ea a decis că e prea mult de muncă şi că are nevoie de un timp de „reculegere”. Era luni noaptea şi marţi la ora cinci supă-amiază aveam nevoie de cineva care s-o înlocuiască.

Natalia trecuse pe la ni cu nici zece zile în urmă, căutând de lucru. O remarcasem în oraş, mai mereu cu prietenul ei tot columbian, blond arian. Aproape că îmi păruse rău că nu putusem să-i ofer nimic atunci când m-a întrebat de job. În noaptea cu pricina m-am gândit întâi la Margot, o franţuzoaică foaaaaarte decorativă, care şi ea căutase de muncă în urmă cu mai multă vreme. Un băiat m-a alutat să dau de ea pentru că locuia în aceeaşi casă cu el, dar Margot era în seara aceea atât de „incapacitată” şi de confuză, încât am renunţat rapid la idee. Şi m-am pus pe întrebat de Natalia. Aproape nimeni n-o recuonştea din descrierea mea şi începusem să cred că visasem că am văzut-o şi că am vorbit.

Într-un târziu, Vanouza, barmaniţa de la cel mai frecventat loc de băut şi de dansat din oraş, mi-a spus că a doua zi, la ora opt dimineaţa, urma să se prezinte la postul de bucătăreasă al bufetului de peste drum de bar, unde trecuse de ziua „de probă” şi deja acceptase condiţiile patronului. A doua zi, la opt fără un sfert, Copolovici era pe strada mare, survolând locul cu pricina şi aşteptând să-i pice Natalia în ambuscadă. A apărut pe la opt şi un sfert, târându-şi tenişii pe piatra cubică, cocoşată de entuziasm că începe treaba şi cu o faţă de ziceai că merge la priveghi. Habar n-a avut în primă fază cine sunt şi ce vreau. Apoi a început să se dumirească şi ne-am plimbat vreo oră în care i-am povestit şi ce nu ştiusem vreodată despre Oasis, despre bucătărie şi aşa mai departe. La 2 PM a venit să-i arăt meniul şi treburile la faţa locului, iar la 5 PM a început treaba ca şi cum ar fi lucrat acolo de câteva luni bune. În prima săptămână a avut parte de aglomeraţie mare şi de recorduri de public şi încasări pentru Oasis. S-a mişcat ca peştele în apă.

Natalia e columbiancă, direct din Bogota. A venit în oraş de un an de zile, după ce a studiat bucătărie doi ani, la Buenos Aires. Nu ştiu dacă-mi place mai mult la ea bucuria cu care trăieşte, copilăria pe care o ţine încă foarte natural în braţe, în gesturi şi în reacţii, pasiunea pentru gust, faptul că e foarte frumoasă şi tonică sau sensibilitatea ei pentru oameni şi suflete în general. Am fost convins din prima săptămână că aş lăsa-o liniştit să mă înlocuiască în bucătărie atunci când voi decide să plec de aici. Dar Natalia se caută şi nu m-ar mira dacă într-o zi ar accepta să plece voluntar în Africa, să aibă grijă de copii sau de animale în pericol.

În seara asta mi-a povestit cum, foarte mică fiind, mama ei a găsit-o jucându-se cu puii unei enorme femele de ciobănesc caucazian chiar sub ochii acesteia,  în spaţiul pe care până atunci mama feroce îl străjuise cu furie de prezenţa oricărui străin. Femeia a rămas împietrită şi a încercat să-şi cheme odrasla de la distanţă, cu voce cât mai blândă pentru urechile  foarte uşor iritabile ale blănoasei lăuze. Căţeaua s-a postat circumspect cu spatele spre pui şi spre Natalia, apoi a lătrat gros şi ameninţător către femeie, a „dacă mai faci un pas sau dacă mai scoţi un sunet, te spintec!”. Natalia s-a ridicat, a luat-o de capul enorm, a pupat-o şi a împins-o, în joacă, din drum. Apoi s-a dus liniştită la mama ei. O să vă mai spun despre Natalia.

Îmi amintesc cu greu visele. Visez o grămadă, aproape în fiecare noapte, dar foarte rar reuşesc să recompun un vis la trezire. Uneori mă trezesc în timpul nopţii, din vis, fie pentru că în interiorul lui îmi spun că întâmplările nu sunt aievea şi îmi doresc să-mi confirm asta, fie pentru că-mi doresc, tot în spaţiul oniric, să nu-l uit. În spaţiul şi spiritul meu proxim visele sunt o temă foarte prezentă şi activă, astfel încât sunt convins că niciun vis nu e întâmplător, că amintirea lor e un semn de bună legătură cu propriul suflet, că a-ţi scrie visele e o bună practică pentru conectarea cu sine şi pentru a nu le lăsa să moară, pentru a le da măcar o finalitate simbolică în „viaţa trează”.

Alis studiază şi dobândeşte în profunzime tehnicile de activare a viselor, iar metodeleşi temele propuse de Robert Moss mi se par cel puţin un exerciţiu util, departe de atât de consumata „interpretare” mai mult sau mai puţin fantezistă a viselor. Şi atunci, dacă tot am unde, aleg să îmi „înregistrez” propriile vise în compania voastră. Demersul principal ar fi posibilitatea de a mă întoarce periodic le ele, aşa cum am făcut parţial şi în cazul însemnărilor pe teme culinare. În plan secund, eventualele dialoguri ce ar putea să se nască în jurul lor nu pot fi decât de bun augur pentru cei care au decis sau vor decide să-şi privească visele din perspective ceva mai profunde decât „foc de visezi, e semn de putere” sau mai ştiu eu ce baliverne.

Am decis asta în urma unui vis al nopţii trecute, mai scurt de o jumătate de oră (am privit ceasul înainte să adorm şi când m-am trezit) pe care mi l-am adus aminte aproape integral în cursul zilei.

O spaimă silenţioasă

Am visat că dormeam într-un pat aproape identic cu cel în care dorm în fiecare noapte, un pat mare, indian, cu tăblii cu stinghii la cele două capete. Visam chiar moschetera, perdeaua king size împotriva ţânţarilor care atârnă din tavan şi îmbracă tot spaţiul de deasupra şi dimprejurul patului. Îmi aduc aminte de asta pentru că am văzut tot visul prin ţesătura ei, puţin voalat. Visam că dorm pe o parte, probabil exact în poziţia în care chiar dormeam, dar ţinându-mă cu mâinile, pe sub cap, de unul dintre stâlpii patului şi în sens opus celui din realitate.

În jur erau mai mulţi oameni, dar mi-l amintesc doar pe Florian. Parcă să zic că era puţină zarvă şi că discuţiile din jur erau în contradictoriu. La un moment dat, pe deasupra capului meu, prin perdea, a intrat capul lunguieţ al unui câine negru, cu păr scurt şi bot ţuguiat. Avea alura unui câine „de luptă”, car nu avea o atitudine fioroasă. În jurul botului avea un fel de brăţară roşie, din cauciuc, foarte asemănătoare cu acelea cunoscute din diverse campanii umanitare. Părea un fel de botniţă improvizată.

Cred că i-am primit prezenţa cu o oarecare teamă, chiar dacă nu a dat nicio clipă semne de agresivitate. S-a întins cu mişcări de câine vesel spre mâinile mele care au continuat să rămână împreunate, sub cap, prinzând stâlpul tăbliei. Şi-a adâncit botul între antebraţele mele unite şi a zăbovit acolo, mişcându-şi capul, mai multe clipe. Apoi s-a retras şi a dispărut din raza vizuală a visului meu. Am continuat să simt teamă, fără niciun fel de durere. I-am spus lui Florian că poate ar fi mai bine să mergem la un medic şi mi-am privit interiorul braţelor. Am văzut nişte vagi perforaţii rozalii, mai mult urme decât răni, şi un lichid albicios despre care am gândit în vis că e saliva câinelui.

Nu ţin minte exact cum s-au desfăşurat lucrurile în continuare. Nu mă durea nimic, iar teama era mai mult una raţională, nicidecum impulsivă. Ştiam că aveam ceva în neregulă, ştiam că ceva nu e bine, îmi doream să ajung la medic în ciuda faptului că nu simţeam nici panică, nici teamă. În cursul acestei etape a visului, am încercat să mă conving dacă nu cumva visez şi am făcut eforturi să mă trezesc, am visat că mă mişc pentru a-mi da seama dacă lucrurile se întâplau în realitate sau nu. Ţin minte că am privit conştient tot ce era în jurul meu şi că am fost convins că nu visez. Parcă încercam să verific dacă poziţia corpului meu este cea din pat sau alta şi din nou m-am convins pe mine că e realitate.

Apoi mi-am privit din nou interiorul antebraţelor. Carnea era acum ruptă pe lungimea lor, unind parcă urmele de perforaţii de mai devreme. Fire albe de ţesuturi de răsfrângeau la capete spre exterior, ca fibrele unei funii care s-a rupt sub tensiune. În unele locuri, pielea părea uscată şi spartă, iar dedesubt, prin crăpături, am văzut pustule de lichid închis la culoare. Atunci m-am ridicat din pat şi  l-am căutat din nou pe Florian, ca să-i arăt şi să-l conving că trebuie să ajung la un doctor. Nu am mai visat reacţia lui, m-am trezit.

La trezire nu am simţit nici panică şi nici bucuria obişnuită unei reveniri din coşmar. Nici măcar nu am gândit despre vis ca despre un coşmar. Mi-am impus să mă dumiresc complet ca să pot rememora totul cât mai detaliat şi să încerc să mă asigur că îmi voi aminti totul de dimineaţă. Conform propunerilor lui Moss de analiză rapidă a unui vis, am dat deja un titlu. Al doilea pas ar fi identificarea trăirii principale cu care m-am trezit din el şi cred că am simţit pur şi simplu bucurie, dar nu acea bucurie pentru că totul a fost vis, ci pur şi simplu un sentiment de bucurie generală, o stare de bine fără un generator anume.

Al treilea pas vorbeşte despre identificarea eventualei legături în realitate a visului tocmai rememorat. Aici cred că mă pot gândi la o temă foarte prezentă pentru mine în ultima vreme. Mă îndepărtez de frică, de panicile generate pe termen foarte lung de o anumită persoană, pierd frica de atacurile ei şi încerc să o înlocuiesc cu empatie, E un proces greu, în care principala dificultate sunt eu însumi şi bagajul emoţional ataşat acestei relaţionări. Faptul că mi-am privit carnea sfârtecată fără să simt nici durere, nici frică, nici panică, îmi sugerează că procesul meu din existenţa conştientă decurge în sens curativ.

Al patrulea pas conţine acţiunea volntară generată de vis în realitate. Moss zice că poţi faci absolut orice simţi că ar avea legătură cu ceea ce ai preluat din vis. Poţi să scrii ceva, să mergi undeva, să cumperi ceva, să dai un telefon, să desenezi… Orice. L-am întâlnit pe Florian în oraş la vreo două ore după ce m-am trezit şi l-am îmbrăţişat de parcă nu ne văzusem de câteva luni. Apoi toată ziua am avut un sentiment de lumină şi de armonie cu tot şi toate.

Îmi doresc foarte mult să-mi mai amintesc vise şi să le scriu. Ştiu că unii dintre voi visează acelaşi şi acelaşi lucru uneori de ani de zile. Sunt convins că visele nu sunt „doar nişte vise” şi că ele pot conţine mesaje utile pentru noi, pentr a înţelege mai bine ce suntem, ce avemd e făcut, ce putem schimba sau ce trebie să lăsăm să treacă. Şi multe altele. Iar dacă aveţi un vis pe care v-aţi bucura să-l împărtăşiţi şi, scriindu-l, să-l înţelegeţi în plan mai profund, nu vă promit, dar am ptea să vorbim aici despre el. Somn bun! Şi bună dimineaţa!