• Nu ştiu dacă v-aţi prins cât sunt de patriot până-n unghii, dar din punct de vedere temporal eu îmi poziţionez aceste neştiri de importanţă universală după ora României. Eh? Să candidez?
• Deci am aflat ce era cu Jonas. Jonas e bateristul oraşului. În sensul că în orăşelul ăsta cât banu’ de zece (centavos) şi care zici că e un fel de Hollywood de Bahia, sunt vreo cinci-şase trupe. Mai fac eu una din noiembrie, ceea ce înseamnă că vor fi şi mai multe. Jonas e THE drummer. Bate cu toate. Înalt, grăsuţ, simpatic, rupe pă englezeşte (a luat lecţii de la Lala, americanca, poate vă zic şi de ea într-o istorioară) şi e, în general, un băiat curios. Deci ok. De vreo trei zile era pământ. Eu rezervat şi taciturn, după datină, „ce faci, bueeeei? cum merge treaba, coaeeee? high five, să-ţi trăiască famelia! ce-ai, cine ţ-a murit, Bonzo?”. El – pământ. Apropo de famelie: Jonas are două surori blonde pufoase, de vreo şaiş’pe ani, zici că-s gemene şi mai zici că au măcar un 22-23, acolo. Părinţii lor… O poezie! Genul de cuplu cu trei copii mari (Jonas are nouăsprezece) şi care zici că abia s-au cunoscut. Merg pe biciclete şi fac întrecere (doamna mama lu’ Jonas, Miriãn şi Fabiane are tricicletă), se ţin de mână pe stradă şi la petreceri pur şi simplu nu se pot stăpâni să se pipăie. să se mângâie etc. De poveste. În fine, revenim la Jonas. Nimic n-am scos de la el. Dar mi-a povestit Natalia, columbianca mea, că era de faţă. Cică acum câteva nopţi, la Bar Espaço Aberto, adică terasa pe care Jonas a închiriat-o de vreo două luni ca să facă acolo petreceri cu muzică live, a luat-o la capete-n gură şi măturat curtea pe Éveni, iubita lui (18, superbă, lucrază la vecinul francez cu cafeneaua). Bre, nu ştiu motive, habar n-am de la ce s-au luat, dar n-aş fi crezut vreodată că Jonas e în stare de aşa ceva. Ideea e că n-a apucat să-i facă mare lucru, că tac’su (al lui) i-a plonjat în cârcă şi l-a liniştit rapid cu un cot în încisivi. „Unde morţi mă-tii ai învăţat tu să loveşti o femeie? (Zi-mi şi mie, să iau lecţii hehehehe)”. S-a terminat repede scandalul şi petrecerea a murit subit. Aseară l-am văzut pe Jonas cu dădea semicercuri pe lângă cafenea cu aceeaşi faţă de şobolan opărit. Io zic că s-a lins pe bot de fondanta asta cu ciocolată, să zică merci că nu l-a dus tac’su la poliţie direct. Poză cu porumbeii.

• Cu puţin noroc, săptămâna viitoare mă duc cu Florică să vedem fraţii şi surorile balene în largul lor. N-am mai văzut balene din 2001, din Alaska. Stăteam pe puntea de la etajul doisprezece, pe vasul de croazieră, şi făceam mişto de baborniţele turiste de 80+ care ieşeau să prindă şi ele măcar o codiţă de balenă în colţu’ cataractei. Cercetau imensul sperând să vadă cogea-bazdârca (erau unele şi de 150 de metri lungime) sărind din apă. Prindeam un grup mai mare, treceam pe lângă ele şi, fără să arăt în nicio direcţie, strigam „Look! Look! It’s a whale!” Săreau electrocutate, cu lentilele pe mine „WHEEEEREEEE????”. Le răspundeam cu o plecăciune: „Right here, at your service, ladies! hehehehe! who wants to take a picture with me?”

Vedeţi voi, eu n-am copii. Şi după ce am trecut deja prin diverse tipuri de depresii sau angoase din cauza asta, mi-am dat seama că ar trebui să fiu fericit. Nu pentru că nu-i am deocamdată, ci pentru că nu i-am avut înainte de vreme. Am convingerea din ce în ce mai clară că nu suprapopularea e problema fundamentală a societăţii omeneşti contemporane, ci goana asta tâmpă după a avea copii înainte de a fi pregătiţi pentru asta. Suprapopularea planetei cu cópii ale nerezolvaţilor şi necristalizaţilor intelectual şi emoţional care suntem noi, cei care anatomic vorbind avem toate atributele pentru a ne duplica.

„Cea mai mare realizare a mea în viaţă sunt copiii mei.” Serios? Păi uite, i-am făcut. Ei există, respiră, mănâncă, sunt sănătoşi măcar în aparenţă şi spun poezii. Iau note bune. I-am dat la pian şi la balet. Le plac calculatoare, sigur o să se facă oameni de ştiinţă. Seamănă cu mine. În mare, nu facem decât să repetăm pattern-uri pe care le-am preluat, la rândul nostru, de la părinţi şi de la mediul în care ne-am dezvoltat spre maturitate. Singurele griji majore pe care le urmărim înainte de a fi convinşi că putem avea un copil sunt cele de natură materială. Să avem bani, să avem casă, să avem ce pune în farfurie şi ce îmbrăca. Dacă întrunim condiţiile-astea şi pe aceea de a fi biologic apţi de procreere, ne considerăm pregătiţi să lucrăm programatic la „proiect”.

Şi nu-i aşa. Simplul fapt că avem copii pe care nu-i vedem decât câteva ore sau nici atât într-o săptămână, că ne punem remindere pentru timpul pe care ne propunem să-l petrecem cu ei, că ne aducem crizele şi nepregătirile în existenţa lor şi că ne e mai lesne să duplicăm în educaţia lor principiile inoculate nouă de cei care ne-au educat în loc să le încurajăm şi să le ocrotim unicitatea demonstrează că nu e suficient să ai doar bani de scutece şi de mâncare la borcan „pentru copii”. E o temă pe care am neobrăzarea să gândesc şi să scriu în nasul borcănat ofuscat al gospodinelor de toate vârstele şi de toate „nivelurile de carieră”, care îşi pun mâinile în şoldurile fecunde şi-mi aruncă pe toate tonalităţile: „Ce uşor e să vorbeşti când nu ai trecut prin experienţa educării unui copil… Ţie ţi-e simplu, că nu ştii cum e!”. A… Păi dacă vi se pare atât de greu şi dacă experienţa asta v-a martirizat, de ce rahat i-aţi mai făcut? Doar ca să aveţi cu ce vă lăuda la revederea de douăzeci de ani?

Sunt multe drumuri pe care-mi plimb gândul în legătură cu asta şi probabil că o să scriu despre mai multe capitole care compun subiectul ăsta aproape necuprins. Şi cred că marele meu avantaj în faţa fertilelor sacoşiste e că-mi permit să vorbesc despre asta din punctul de vedere al copilului, nicidecum erijându-mă în vreun cercetător al meandrelor parentale. Dada… Copilul acela interior pe care eu tocmai l-am îmbrăţişat şi cu care m-am împăcat după o jumătate de viaţă. Acela pe care unele dintre mamele în exerciţiu fie nu l-au regăsit niciodată, fie l-au abandonat. Abandonul ăsta ca fals gest suprem de maturizare şi „pregătire pentru viaţă” conţine de cele mai multe ori o pură şi aprigă fugă de tot ceea ce, poate, ar trebui să înţelegem şi să rezolvăm înainte de a avea copii.

Care ar fi acele lucruri pe care nu i le-aş spune şi nu i le-aş face niciodată copilului meu? E firesc să pornesc de la experienţele mele. Şi nu e rost de generalizare şi poate veţi fi unii care vă veţi ridica în scări şi veţi spune că voi niciodată nu v-aţi făcut şi nu vă veţi face niciodată vinovaţi de aşa ceva. Sunt convins că superba noastră unicitate şi minunatele noastre imperfecţiuni vor aduna şi alte exemple pe care contextul personal nu mi le-a dezvăluit, contribuţii cu adevărat valoroase pentru aceia care vor ajunge să citească aceste paragrafe. Dar voi apela şi la pluralul naţional în sprijinul exemplificărilor mele, măcar de dragul de a nu-mi restrânge contribuţia la nivel pur subiectiv. Iată prima poruncă.

SĂ NU-ŢI ÎNJURI NICIODATĂ COPILUL.

Ştiu, aşa ceva se întâmplă doar în „familii dezorganizate”… Poţi să ieşi puţin din postura de român pus să răspundă unui operator de sondaj? Poţi să fii sincer cu conştiinţa ta şi să te dezbaci de pelerina lui „ce cred alţii că ar trebui să răspund”? Nici măcar nu era o întrebare, nici măcar n-am spus „să nu-ţi MAI înjuri niciodată copilul”, deşi aş fi putut să fac asta fără să greşesc decât în măsura în care ştiam că vreau să te scot din pepeni. Sau poate că „tu-ţi curu’ tău de copil”, dacă e spus cu drag şi cu zâmbetul pe buze, e mai puţin nociv. Ştiu şi eu…? Poate că data viitoare nu va fi cu zâmbet. Poate că a treia oară va fi însoţit de o palmă. Poate că a patra oară, când pramatia a mai crescut, va fi însoţit de o căutătură veninoasă şi de un băţ pe spinare. Şi de un ajutor gen „marş la tine-n cameră şi să nu mai ieşi de-acolo până nu te chem eu!”.

Înjurătura cu peliculă de zahăr pentru copii e o jalnică valoare naţională perpetuată de atâta şi atâtea generaţii de români trăiţi la ţară, apoi mutaţi cu forţa la oraş, apoi deveniţi toţi absolvenţi de facultate. Mai mult, înjurăturile care conţin şi ceva cât de cât sacru par a avea un fel de certificat protector. Astfel, „Dumnezeii şi grijania ta/mă-tii de copil”, fiind relaţionate „sus”, probabil că generează un fel de siguranţă părintelui în culpă. Da, îl înjur, dar îl familiarizez deopotrivă şi cu cele sfinte. Şi, de-a dreptul stupefiant, pe măsură ce copilul creşte, părinţii-infractori au nevoie de cuvinte din ce în ce mai contondente, care să penetreze cât mai bine exact ceea ce ştiu sigur că doare mai tare. Speculează nesiguranţe, frici, puncte slabe pe care, într-un fel sau altul, ei înşişi le-au predat, le-au girat şi le-au întreţinut în comportamentul odraslei lor.

Mă feresc să aprofundez aici planul personal. Eu oricum am fost „un copil rău”, care a crezut până de curând că, indiferent de ceea ce va face în viaţă, născându-se fără tată şi pentru că „mă-ta a fost o curvă”, timpul trecut fiind din punctul ăsta de vedere prezentul întregii mele dezvoltări, aceste aspecte vor plana etern deasupra personalităţii sale. Bagajul meu de înjurături primite pe toată durata copilăriei şi adolescenţei au fost o parte fundamentală a dezvoltării mele lingvistic-creative. Când eşti înjurat cu complexitate şi conotaţii profunde, când ocările pe care le primeşti uneori de la prima oră până la culcare sau chiar în somn, eşti nevoit să pătrunzi singur înţelesurile, simbolistica sau efectele lor.

Când am început să-mi depăşesc pornirile şi complexele de eternă victimă a deciziilor altora, am putut să privesc parţial cu umor demersurile verbale în care am fost educat. Până să ajung acolo, la momentul schimbărilor voluntare de percepţie asupra propriei mele existenţe, mi-am petrecut vremea vizualizând şi dând înţelesuri ludice chiar dacă uneori demersul ăsta mi-a creat şi mai multă durere. Dar probabil că asta a fost formula mea de rezistenţă la realitate, antidotul care m-a ajutat să nu devin ceea ce au şanse să ajungă copiii care şi-au împlinit educaţia în furie şi violenţă de toate tipurile.

„Bastard”, de exemplu, era un puşti într-un fel de salopetă bleumarin, cu şapcă de poştaş şi cârlionţi blonzi ieşindu-i pe sub boruri. Îi ieşea puţin cămaşa rozalie din pantaloni şi-l vizualizam mereu în mişcare, parcă fugit de-acasă dar foarte bucuros şi liber în atitudinea lui. Avea şi o batistă care-i atârna şmechereşte din buzunarul de la spate al pantalonilor. Pe la zece ani, favorita mea era „praful şi pulberea să se-aleagă de tine, în sfânta zi de azi!”. De obicei, asta venea în urma unui întreg şir de blesteme urlate şi înspumate, o lungă compoziţie în care se încorporau alternanţe repetate între subteranul diavolesc şi extracerescul angelic, deopotrivă ameninţătoare. Uneori aproape că le murmuram în paralel cu „sursa” şi făceam pariuri cu partenerul meu imaginar de dialog dacă tirada se va încheia din nou cu clişeul despre „sfânta zi de azi”.

Poate tocmai pentru că am auzit atât de des cuvântul „curvă” pe tot parcursul copilăriei mele, de cele mai multe ori asociat cu trimiterile către mama mea pe care nici măcar nu pot spune că am cunoscut-o, apelativul ăsta mi-a devenit oarecum drag, a-nceput să-mi sune dulce în urechi şi în conştiinţă. Doar pervertirea la şabloanele sociale şi furia viscerală dobândită m-au făcut să-l folosesc uneori în sens negativ, ca expresie a desconsiderării faţă de, să zicem, o femeie care m-a păcălit. Altfel, pentru mine cuvântul ăsta conţine un amestec de-a dreptul atrăgător de tandreţe, lascivitate, căldură umană, generozitate şi candoare. În adolescenţă, dacă amicii îmi spuneau despre o fată care-mi plăcea „cine, Ygrecela? e o curvă, frate! s-a lins cu Xinel şi Zetoniu zice că a stat s-o tragă de părţile moi!”, asta îmi tripla automat atracţia faţă de respectiva. Şi nu mă îmbăt cu apă rece, ştiu că asta se întâmpla parţial pentru că, din postura supraponderaluli simpatic dar plin de complexe mascate, eram mai degrabă amator de „easy prey”, dar pentru mine toate „curvele” erau frumoase şi demne de a fi iubite şi (ghici ce?) salvate.

Şi, ca parte dintr-un demers personal de supravieţuire, toate aceste vizualizări şi plăsmuiri ale imaginarului chiar au fost un lucru bun. Mi-au dezvoltat imaginaţia şi cu siguranţă capacitatea de vizualizare a viecărui cuvânt pe care-l rostesc sau pe care-l aud, lucru de care mă bucur şi azi. Dar ştiţi la fel de bine ca mine că e mai nimerit să nu creăm contextul unui asemenea proces. Sau, dimpotrivă, să încercăm să-i prevenim apariţia sau efectele de toate felurile. Carnea nu mai doare acolo unde a fost lovită cu douăzeci de ani în urmă. Pielea se reface şi uneori nu rămân nici măcar semne acolo unde unghiile au săpat şi au rupt cu furie. Dar conştiinţa copilului înjurat cred că e mult mai greu de oblojit, iar dacă nu există şansa modificărilor personale prin demersuri volntare, uneori nu se vindecă niciodată. Copilul tău sgur va fi înjurat la un moment dat de alţii. Oare chiar e nevoie să ne ascundem în spatele intenţiei fals-profilactice atunci când îi adrsăm copilului nostru invective cu menire educativă?

Ştirea are vreo săptămână şi nu e nicidecum o premieră. Fraţii şi prietenii chinezi (da, bre, ăia care după atâta amar de ani de luat în gură bocanci de la omul alb îşi duc acum cu obstinaţie planul perfect de a deţine planeta şi de a-l pune pe omul alb cu nasul în ţărână) au reuşit performanţa de a „copia” carnea de vacă. Adică să facă vită din porc, ce nu pricepeţi? În fine, ştirea e şi cu detalii complete criminalistice, pentru amatorii de gen.

Parcă Nichita, bun prieten consumator, zicea undeva stupefiat despre ciudăţenia denumirilor din meniurile cârciumilor contemporane lui şi amintea de „picior de vacă a la porc”. Treaba asta cu falsurile chinezeşti mie mi-e foarte banal explicabilă. Chinezii înşişi, prin structura lor moleculară, sunt falşi prin definiţie. Or fi bune în afaceri şi în demersuri de autoprotecţie inexpresivitatea facială şi inegalabila lor capacitate de disimulare, dar esenţa acestor mari calităţi chinezeşti nu e nimic altceva decât falsitate umană pusă la rang de virtute. Ce mi-e că zic una şi gândesc alta, ce mi-e că vând rumeguş şi-i convng pe boi că-i aur curat? De acord, ca să aduci falsul la rang de artă şi să bazezi pe ea o bună parte din economia mondială, ai nevoie de istorie, tată… Ai nevoie de sute de generaţii de mincinoşi profesionişti şi de modificări genetice induse de la un brotac la altul, predate cu suport filosofic din tată-n mamă şi din surior în verişoară. Că uite-aşa se cucereşte lumea, hahalere europene ce suntem!

În fine… Potenţial avem şi noi, o scriu poeţii şi o cântă truverii, da’ dăm chix la finalizare.

• S-a-mpăcat Natalia, ospătăriţa columbiancă, cu Mateo, columbianul ei blond. Altă treabă, rapaz! Altfel calcă printre mese, altfel se concentrează Shakirinha la treabă de când i s-a-ntors barja la ecluză… În curând ar trebuie s-o bag în bucătărie măcar două ore pe zi, aşa cum i-am promis. În martie îi pun frumos tigaia cu autograf în mânuţă şi o las regină, în locul meu. Natalia are doi ani de şcoală culinară la Buenos Aires, îi lipseşte practica, însă are cu siguranţă simţul care-i trebuie.
• Cică au venit ţestoasele să depună ouă la Concha, una dintre plajele din jur, dar când m-am dus să vi le arăt, iaca maree înaltă. Mai insist.
• Ieri dimineaţă mi s-a-ntors peştele la treabă. De trei luni mai mult vânam un peşte proaspăt pe la fraţii pescari. Grămezi de marfă congelată, de la Ilheus şi din Canavieras – cât cuprinde. Dar aia nu e marfă pentru mine. Ieri la 9 AM eram înfipt în două picioare la uşa prăvăliei lui João. Ăsta m-a făcut la portofel cu preţuri pentru „gringos” vreo trei luni, până când, mai mult din plictiseală, s-a hotărât să-i fiu simpatic. Şi a-nceput să-mi verse istorii despre braconajul de zi cu zi, dar a umblat şi la preţuri, a-nceput să rotunjească şi pentru mine, nu doar pentru el. Ieri l-am prins nervos. Îl sunase omul din barcă la ora opt dimineaţa (duminică), după două zile de stat pe mare, că la nouă ancorează cu vreo şase sute de kilograme de Dourado, vreo două sute – ton şi vreo douăzeci de homari frumoşi. Am ars-o cu el până pe la unsprezece, când în sfârşit au început verişorii să care ciortani de opt-zece kilograme, frumoşi de-mi venea să mă tăvălesc prin ei. Gata despicaţi de maţe, spălaţi cu apă de ocean, o splendoare. S-a supt cu crevetele până prin noiembrie, e prohibiţie şi mă jur că-l las să depună ouă şi să se facă mare şi frumos. Aşa că…să fie peşte, caracatiţe şi homari, că de restul ne-ngrijim noi. El e  João.

• Scriu o poezie. De vreo două nopţi. Pe drumul cel bun sunt sigur, da’ e greu al naibii. Sextine, patru versuri cu rimă îmbrăţişată, două în pereche (vechi obsesii dinspre Vilon), versuri duble şi, stupoare! – chestii pe bune, scrise din mine. Poate reuşesc s-o dovedesc în câteva zile, e aci, în draft-uri.
• Pati şi Kevin cred că trec vremuri nasoale. Au plecat pe rând în vacanţă în iarna asta (fiecare la părinţi, el în Belgia, ea acilea-n sud, la São Paulo) şi într-o noapte de men bonding, cât era ea plecată, Kev’o a cam ars-o albastru, de unde am tras eu concluzia că nu sunt chiar în Nirvana. Ca să mă înţelegeţi: Kevin  e surferul perfect, 1.90, blond cu cârlionţi, mandibulă în colţuri, ochi albaştri, buze de negru. Pati e o supercăprioară cu valori şi bun simţ cât încape. Au şi golden retriever. Ce vreţi mai mult? Alaltăieri m-au întrebat despre Chapada Diamantina, vor să meargă împreună acolo o săptămână. Ce, nu ştie Copo să miroasă o criză? Poză cu ăştia doi. Deci da?

• Marcia, mama lu’ Raffiky, copil de traficant discret dar celebru, s-a mutat din cartier. S-a lăsat cu păruială în stradă, pe motiv seros de neplată chirie. Proprietăreasa nemulţumită a scos-o la protest şi pe zdrahoanca de fiică-sa, în caz de ceva. Asta, Marcia, e micuţă şi tăcută, au făcut-o harcea parcea. A plecat învârtindu-se la propriu. Raffiky a fost super tare, n-a plâns, n-a zis nici „miau!”. S-a uitat mirat la ce se petrece în jurul lui , pe sub fruntea bombată, de potenţial geniu. N-a plâns, n-a ripostat, dar sigur a ţinut minte.
• Sunt din ce în ce mai sigur că noile degeneraţii de evrei contemporani au fost educate cu compendii de bancuri despre ei. Adică nimic din materialul didactic nu mai pare exagerat în faţa ăstora pe stil nou. Când termină armata, băieţi după trei ani şi fetele după doi, guvernul israelian le dă nişte bani să se odihnească şi să se diverteze o vreme. Sănătos obicei. Şi nu le dă după tradiţie, ci o sumă mai mult decât rezonabilă. Mi-e greu să cred că ăştia cheltuiesc mai mult de un sfert din ce primesc. Stau în cele mai ieftine hosteluri şi nu doar pentru că sunt zgârciţi, ci pentru că proprietarii de cazări mai civilizate nu prea vor să audă de ei. După o lună de invazie, se rebnovează camere, se văruiesc pereţi, se scoate mirosul de mâncare stricată de prin toate cotloanele. Unde mănâncă evreii vilegiaturişti? La supermarket, desigur. Şi ce nu dovedesc acolo, iau „pă cameră”. Ce nu se strică, gătesc. Restul lasă prin camere, pentru „săraci”. Mi-am adus aminte de asta pentru că aseară am avut un Iţic şi-o Raşelă la masă. Şi dă-i: „Peştele a venit azi, încă nu l-am congelat, caracatiţa e cu cracii cât Iordanu’, homarul e dulce ca vinu’ de-mpărtăşanie…” Şi mi-au făcut jocul: „Serios? De azi? Şi homarul chiar mişca acum trei ore? Oivei…ce frumos… Şi aia cât e? Şi aia? Şi aia? Aham… Şi berea? Cinci reali??? Oivei… Două pahare de apă!”
• Dacă nu-i ştiţi, să-i vedeţi pe Gabriel Iglesias şi pe Dane Cook. Primul mi s-a părut delicios. Al doilea – devastator.
• Mai stau în Itacare până după sezon, adică martie 2014. După care fie mă urc înapoi în Chapada Diamantina şi deschid un bistro cu un elveţian într-un orăşel care mi s-a lipit de suflet în doar şase zile, fie. Aici e cu punct, pentru că a doua variantă e încă în prospecţie. Adică trebuie să aibă mare frumoasă şi mediu social tentant, că în Itacare e mai greu cu socialul. Adică da, sigur, câmpenii, fetele cu care lucrez, bavardeala cu clienţii şi cu câţiva omuleţi din proximitate îmi sunt suficienţi mai ales în condiţiile în care am mult de vorbit cu mine, dar cred că îmi trebuie mai mult. Vă pupă Jean, de-aici, din nisip.

Nu ştiu să existe vorbă mai dulce decât „fă-mi ce sos vrei tu” pentru un mânuitor de experienţe culinare. Creezi un meniu la începutul unui segment nou din drumul tău printr-o bucătărie. Pui în el inspiraţia experienţei, pe cea de moment, tot ceea ce ai reuşit să descoperi despre publicul pe care urmează să-l acompaniezi din respectiva bucătărie, îl adaptezi la sursele pe care le ai la dispoziţie şi la calitatea furnizorilor, te înscrii într-un buget valabil pentru următoarele câteva luni, ţii cont de întreaga simbolistică şi de tema generală a locului, uneori ai chiar bucuria să dai tu acea temă… Restrângi mult din avântul căişorilor creativi şi îi consolezi cu perspectiva „specialelor”, care te vor ajuta să fentezi rutina şi să te exprimi în afara stricteţii meniului standard pe care, pragmatic vorbind, e absurd să-l dimensionezi la mai mult de douăzeci-treizeci de propuneri. Dar parcă niciodată nu-i destul.

Uneori fie şi culoarea sau forma unui file, consistenţa unor boabe de mazăre ori combinaţia întâmplătoare a două fructe îţi „spun” o întreagă poveste nouă pe care o poţi vizualza pe farfurie cu mult înainte să ai timpul necesar sau ocazia să o şi pui în practică. Oraşele turistice au cele mai mari şanse de plictiseală când vine vorba de industria lor de restauraţie. Oaspeţii sunt mereu alţii, deci meniurile pot rămâne la fel uneori şi ani de zile. Perversa inerţie adoarme astfel pasiunea şi atenţia bucătarilor, omoară bucuria repetitivităţii cu noimă şi adesea auzi expresia dezamăgirii celui care ţi-a călcat pragul de câteva ori pentru acelaşi preparat: „L-au stricat, nu mai e ca înainte.” Pune la socoteală şi fluxul de personal conjugat cu încăpăţânarea patronatului de a menţine farfuriile-vedetă indiferent de numărul echipelor care s-au perindat într-o perioadă de timp prin aceeaşi bucătărie…

Săptămâna asta am rămas fără homar întreg. Sunt două tipuri de homar în apele mele de proximitate. Ei bine, unul dintre ele o ia la sănătoasa prin august şi se mai întoarce abia prin decembrie, când vine vara. Consecinţa e că numărul exemplarelor se înjumătăţeşte, diminuând astfel şi apetitul pescarilor pentru capturi din rândul celor rămaşi. Principiul e simplu: „Păi e mai greu acum, că ăilalţi au plecat…Mai bine nu mai ieşim deloc la homar.” Nu cumpăr decât homar viu. Pentru că mai proaspăt decât viu e posibil să nu existe. Cultiv relaţii mai apropiate decât mi-e în natură cu câţiva pescari sau samsari de vietăţi acvatice doar că sa-mi cresc şansele de a beneficia măcar printre primii de conţinutul bărcilor care se întorc din larg. Dar săptămâna asta – canci.

Vă zic pe scurt. Vine, să zicem, Pacato („Pacatão”) cu câteva zeci de kilograme de încrustaţi vioi direct din barcă, uneori chiar înainte să-i transfere în apă cu gheaţă, pentru a-i trece în veşnica amorţire. Îmi triez homarii de peste patru sute de grame pentru „piese” destinate farfuriilor pentru doi, cu lighioana păstrată în carapace. tăiată pe din două. Exaltat şi talentat la a-mi complica viaţa, suntem singura bucătărie din oraş care-şi permite extravaganţa de a servi homar întreg în mai mult de un fel, ca restul colegilor: fript pe grătar, cu sos de unt, usturoi şi ieburi aromatice (asta fac şi ei, dar fără usturoi), fript pe grătar, cu guacamole, în tigaie, cu sos de roşii proaspete şi spaghete, şi tot în tigaie, cu vin, usturoi şi ceapă verde.  Pun deoparte „plevuşca” pentru farfuriile individuale, pe bază de file, de obicei risotto şi paste. Opăresc tot în apă de ocean clocotită, imediat după livrare. Ţin totul în frigider două zile, timp în care fac tumbe de comunicare ca să vând, dacă se poate, tot. Ce rămâne, congelez.

Aseară mai rămăsesem doar cu câteva fracţii de file şi nicio porţie de homar întreg. Nemţii blocaţi în homar indiferent de formulă au ales o formulă de compromis, pe care o mai făcusem o singură dată, tot pentru nişte fixişti. Adică file pe grătar. Dar mi-au cântat lirele olimpiene în urechi la clinchetul diafanului „cu ce sos vrei tu”. A, da? Bine… Nemţi în Brazilia. Hai să le dăm cu amprentă locală atunci.

Cinci codiţe de homar, în curu’ gol, pe grătarul incandescent. O lingură de unt bun (80%) în tigaia adâncă, abia încălzită. Trei căţei de usturoi daţi pe răzătoarea mică, în untul topit. Nimic nu sfârâie, nimic nu fierbe, e totul un molatec şi lasciv dans ritualic. Codiţele abia rumenite, de pe grătar în tigaie. Foc mai mare sub tigaie, să ştie homarul că vorbim serios. O ploaie de ceapă verde tăiată fin. Şi sfârâie. Sucul de la un lime mic, stors direct în tigaie. Şi sfârâie cu abur înţepător. Aproape simt gustul lămâii pe carnea albă, cu accente uşor afumate. Şi sfârâie. Trei duşti zdravene de cachaça. Şi sfârâie cu clocot mic. Aburii sunt acum mai puternici, alcoolul ce se evaporă deasupra tigăii potenţează acum aroma de verde viu şi acru şi pe aceea de val proaspăt, de ocean cu luna în creştere. Apoi două linguri de smântână de 20%.

Şi parcă totul adoarme… Iazul lăptos scaldă cu tandreţe bucăţile de homar care şi-au recăpătat suculenţa după arşiţa grătarului. Au primit în esenţa lor de vietate paşnică şi candidă (lagosta nu are nici măcar cleşti) bogăţia untului bun, şocul acid al lămâii proaspete, picanteria domolită a usuroiului adormit în unt şi voioşia protestatar-impertinentă a alcoolului din trestie de zahăr. Sare şi piper proaspăt măcinat. În mijlocul platoului alb, întins. Între razele aurii ale sferturilor de cartof fiert în coajă, apoi prăjit, apoi pomădat cu oregano uscat. Încă o ploaie de ceapă verde şi o salată din frunze organice lângă.

Astea au fost aseară minutele mele de fericire crocantă. Uneori un răspuns, pentru unii banal, pentru alţii de complexitatea unui tom de elaborate divagaţii filosofice, la întrebări înfricoşătoare despre de unde venim, cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

„La noi, în Brazilia”, e târg în fiecare duminică. Adică piaţă mare, deschisă, cu de toate de prin grădinile şi grajdurile oamenilor. De-aia nici nu există „luni” :) Zilele săptămânii au primit nume prin prisma acestui eveniment recurent dumnical. Adică Segunda (feira), Terça, Quarta, Quinta, Sexta. Doar ultimele două zile au şi ele nume creştin, adică Sábado şi Domingo. La piaţă…ca la piaţă. Lume multă, paporniţe de cărat. Nu vine nimeni cu maşina. Târgul e la doar câteva străzi de centru şi, oricum, mai mult localnicii se trezesc devreme şi se avântă prin mulţime, în primul rând pentru că la piaţă e puţin mai ieftin decât la toate aprozarele din oraş. Şi ei nu prea au maşini. Din rândul nostru, al „comersanţilor”, doar cei mai harnici (sic!) se trezesc duminica devreme, ca să fie la târg cel târziu la şapte şi jumătate.

Aşa că mulţi dintre aceia care au mai multe de cumpărat vin cu roaba proprietate personală, o încarcă şi îşi duc frumuşel bunătăţile acasă. Asta a stârnit simţul antreprenorial al băieţeilor de prin cartiere, care vin cu roaba de prin curte şi fac un ban pe post de cărăuşi. „Carrega” îi zice la treaba asta. Mişună prin tot târgul şi, dacă te văd cu greutate în sacoşe, te bagă în seamă. Azi eram convins că mă descurc singur, lista mea nu era chiar impresionantă. Salată verde, rucola, ceapă verde, roşii, usturoi, maracuja (passion fruit, dar măricel şi galben, nu ca acela pe care-l ştiţi), usturoi, lămâi, ananas, mentă, coriandru verde, cartofi… Cantităţi mici, că nu-mi place să se strice. Am mai agăţat şi două fructe mari, de graviola, ca să văd dacă sunt în stare să-mi fac un suc. În glumă, am reuşit să mă încarc destul de grav şi am început să analizez varianta unei roabe.

Şi aşa a apărut Ebert („Eberci”). Sfios, cu voce mică, firav şi frumos ca orice copil de pe-aici. Mă duci? Unde? Pe Pituba. A scuturat din cap că merge. Cât face? S-a gândit puţin, şi-a plimbat de două ori privirea asta de minune de la mine la roaba deja plină şi către el însuşi, probabil încercând să vizualizeze drumul şi să aproximeze distanţa, apoi, pe sub sprâncene, mi-a arătat patru degete şi a şoptit „quatro reais”. Bine, hai. Şi brusc mi-am dat seama că nu aveam nevoie, cu adevărat, decât de maşinuţa lui pe o roată. Şi mi-am adus aminte că la ora aia toţi copiii din lumea asta ar merita să se bucure de somnul cel mai dulce de duminică dimineaţa, să se trezească încetişor, zâmbind pe furiş ultimelor imagini ale visului de pe urmă al nopţii bune, să se spele pe dinţi şi apoi să-şi bea laptele cu cacao la o masă curată, înconjurată de dragoste şi aşternută cu cer senin. I-am dat umbrela (plouă în fiecare zi, măcar dimineaţa, de vreo două săptămâni), am apucat coarnele roabei şi am pornit prin nămol. L-am pus să-şi deschidă umbrela când a început din nou să picure şi a mers tot drumul la câţiva metri de mine, zgâindu-se la oameni şi la vitrine. Mi-a zis pe drum că are nouă ani şi că merge la şcoală în fiecare zi.

La Oasis m-a aşteptat să-mi duc catrafusele înăuntru, mi-a mulţumit pentru bani, i-am mulţumit pentru ajutor, i-am cerut voie să-i fac poză şi ne-am despărţit urându-ne reciproc „duminică plăcută”.

Anushka şi Morritz (la dracu, n-aţi fi ghicit, nemţi din Frankfurt! ba încă el nici măcar evreu, aşa cum ar fi trebuit, măcar din bun simţ, să fie după nume) au venit azi în oraş. De fapt, Anushka a revenit, întrucât acum doi ani a păpat puţină lumină cu paiul prin Piracanga (la şase kilmetri de-aici, o să vă zic eu la un moment dat mai pe lărguţ cum e cu Piracanga asta) şi acum e doar în vacanţă. Una-alta, dume de europeni în Prazilia, zice ea: „Da’ voi ştiţi că după ce m-am întors, acum doi ani, din Brazilia, pe mine nu m-a mai ciupit niciun ţânţar în Germania?”

Păi nu e logic? Oricât nu mi-ar mai surâde mie Mama Europa din niciun punct de vedere, sunt forţat să accept şi să recunosc public că ţânţarul german are bun simţ, tată. Îşi cunoaşte lungul trompetei şi îşi respectă nivelul european de civilizaţie. Păi mă, după ce ai stat fie şi doar o lună în Brazilia, lângă ocean şi pe buza junglei, de Amazonia nici nu mai pomenesc, niciun ţânţar din lumea mare n-ar mai avea tupeul să te inoportuneze. „Băieţi! Hoit umblător la ora 4! Atacăm pe flancuri, încercăm întâi la gleznă şi desfăşurăm în formaţie Messerschmitt dacă e.” De la vreo două poşte anofelice, auzi bâzâitul dezamăgit din turnul de control: „La loc comanda… Subiect imun, rerageţi efectivele, sursa de haleală e fost în Brazilia. Rămâneţi în formaţie până la următorul ordin.” Îi şi văd cum te privesc cu un respect ofticos, nu numai că ai trecut prin sita aprigelor efective bâzâitoare carioca, dar te-ai şi întors printre famelicii şi subnutriţii vampirei europeni în pantaloni scurţi…

Mă sparg de râs de fiecare dată când aud cum străinii (adică şi Românii, ata ete…) se vaccinează înainte să pornească într-aici. Dacă vii în Brazilia, mai cu seamă la ocean sau la Amazon, dacă nu te ciupesc ţânţatrii, e ca şi cum n-ai fi fost. Pe de altă parte, orice brazilian sau expat care nu se simte bine, răceşte şi muceşte câteva zile sau chiar face niscai febră, e clar că are dengue. Asta chiar şi fiind complet conştient că aedes aegypti, responsabilul cu boala asta atât de temută şi care mai degrabă se manifestă după ce săptămâna în care boleşti a trecut, e diurn, băi tată! Şi mai are şi o înfăţişare cu totul originală comparativ cu confraţii lui sugători. Adică e ca şi cum aş umbla eu gol, pe Magheru, la patru după-amiaza, cu o pancartă de gât pe care scrie „sunt exhibiţionist, adică îmi place să-mi arăt cocoşelu’ pe stradă!”. Ţânţarii ordinari o ard de obicei de pe la 5-6 PM până spre ziuă, când începe să se lumineze.

Desigur, dacă te decizi să călătoreşti în Brazilia ştiind că ai un apetit special pentru apa de chiuvetă, fructele şi legumele nespălate, carnea crudă cumpărată de la târgul în aer liber sau ouăle eco din surse neverificate, be my guest, dar vaccinurile anticretinism au efect mai puternic şi mai sigur doar dacă stai cuminte şi rămâi cu ţânţarii de bloc cu subsol infect. Altfel, ţânţarii de pe-aici sunt unul dintre eventualele neajunsuri ale oricărei zone geografice în care natura are prioritate faţă de ciment, fabrici şi uzine. La fel ca fluturii, liliecii, muştele sau şopârliţele. Când am ajuns la Pedra do Sabia, în sfincterul pădurii atlantice, primul meu domiciliu brazilian, şi Laura mi-a deschis uşa camerei din casa voluntarilor, în care urma să locuiesc pentru următoarea perioadă de timp, mi-a trecut liliacul la câţiva centimetri de ureche. Băi, deci cred că i-am simţit şi răsuflarea! M-am albit. „Şi pânza asta albastră care dublează tavanul ce e?” „A, păi asta e tot pentru lilieci, că noaptea se mai aciuează pe la olanele acoperişului, mai fac un caca în zbor…”

Aşa cum vă zicea şi Petreanu acum ceva timp, liliecii nu numai că nu au nicio intenţie să atingă în vreun fel oamenii, dar sunt şi suficient de bine dotaţi încât să fie siguri că asta nu se va întâmpla niciodată. Revenind la ţânţari, probabl cea mai cruntă experienţă a fost în august, când între capătul expediţiei cu barca pe Roncador şi Sosego, o cascadă din zonă, am luat-o vreme de vreo cinsprezece minute la picior, prin pădure. Fără repelent de-ăsta sau cum îi zice, că l-am cumpărat, da’ de ce să-l luăm în sac? (asta a fost soră bună cu momentul în care ne-am prezentat ca floricelele la intrarea uneia dintre cele mai complicate peşteri din Chapada Diamantina şi ghidul ne-a întrebat „aveţi lanterne?” Da’ deja zâmbea, deci ne-am prins că e la mişto.) Eh, în pădure, lângă apă, nici ordinarii cei mici nu mai sunt nocturni. A fost ca în desene animate. Eram trei oameni, fiecare cu norul lui de ţânţari pe urme. Nu exagerez, NOR! Cred că fiecare avea asignaţi măcar o sută pe cap de vită furajată. Eu fluturam hanoracul şi mă învârteam ca un derviş în transă şi vreme de o jumătate de oră (că de, ne-am şi întors) mi-aş fi dorit să fiu o vacă cu zece cozi. Şi ăştia chiar nu erau mofturoşi. Faţă, gât, braţe, picioare…nimic nu refuzau. Şi, vorba cântecului, „unde sugeau, buboi lăsau”. Fără exagerare. Sigur, umflături micuţe, care dispăreau la aproximativ zece minute, fără cel mai mic efect secundar. Dar totuşi…

Şi zău că prefer să aud cum respiră jungla şi nu bormaşinile vecinilor din bloc, care veşnic „amenajează” câte ceva. Şi zău că sunt convins că niciodată, niciun liliac nu va fi mai rău intenţionat decât un „locatar” de profesie, care deşi n-a plătit niciodată nimic la Administraţia Străzilor, are „locul lui de parcare”. Şi zău că de fiecare dată când văd un gândac (pădurea naşte gândaci mari, graşi, sănătoşi, nu ca viperele alea roşii de bucătărie, care scot suta mai ceva ca un bugatti), îmi aduc aminte că e mai curat decât mulţi dintre locuitorii canalizărilor din „civilizaţie”.

• Deci să crape fierea-n Gigi Marga dacă eu mai înţeleg ceva din banii ăstora şi din felul în care fac ei socoteli şi preţuri. Deci chirie pe un an de zile, casă cu două dormitoare şi living, mobilată, curticică, vedere frumoasă, zonă civilizată – mais ou menos echivalentul a trei mii de euroi. Reparat un amărât de acoperiş cu schimbat complet de ţigle, prelungit structura de bază şi făcut un burlan nou – două mii de euroi. Anapoda.
• Natalia, columbianca (devine personaj frecvent în pseudoştiri), nu mai face cafeneaua cu fostul (mă rog, e ambiguă şi treaba asta, eu îi bănuiesc că se întâlnesc pe ascuns, ca să nu li se pară că s-au împăcat) iubit. După ce l-au scos din ecuaţie pe Pedro, argentinianul care-şi face hostel la Concha (una dintre zonele dinspre plajă), care are discotecă de trei mii de locuri şi restaurant bazat în Argentina şi care pentru că intrase în combinaţie cu o sumă importantă începuse să preseze pe toate planurile, au făcut rost de bani ca să suplinească ieşirea lui şi au ajuns la concluzia că nu mai au chef s-o facă. Eu cred că ar trebui să facă altceva. Împreună.
• Aseară am surprins-o pe Joice, „suşefa” mea cea mititică, admirându-şi propriile nuduri în telefon. Acuma ea are un iubit, poliţai, care vine în vizită o zi pe săptămână, întrucât prestează siguranţă publică într-un oraş apropiat, dar eu pe Joisica o bănuiesc de apucături ambidextre. Cu fete. Gen.
• Plouă.
• Aseară am făcut jeleu de caşasa. De lămâie. După aia de zmeură. Pe vas, acum 12 ani, englezii erau tătici la metoda asta de matoleală crâncenă care te dobora pe neaşteptate. Veneau cu ele gata făcute, cu vodcă, în forme de hârtie ca alea pentru brioşe, dar mai mici. Dacă le mestecai, erai lache. Ideea era să le aspiri direct, piftia alcoolizată să ajungă direct în stomac, unde treaba ei în cât timp se dizolva şi o lua la sănătoasa spre creier. Mă gândesc să-i dobor la următorul jam session.
• În seara asta am avut clienţi (recurenţi) din curu’ Pământului. Adică din sudul insulei Capului Verde. Adică din curu’ curului Pământului.
• Am făcut poze.
• Nu prea dorm noaptea. Nu mă frământă nimic. Cred că de-asta.
• Era să mă apuc să vă povestesc cum m-am întâlnit eu cu Viorel Copolovici, dar cred că mai stau un pic, să mă gândesc mai bine, ca să iasă ceva frumos.
• Alicia Keys a cântat în seara asta în Porto Allegre şi Bon Jovici cântă pe 21 la Sao Paulo. Mă ţin departe de oraşele mari şi cred că asta o să fac în următorii ani, câţi or fi. Şi nu cred că mai pot să trăiesc departe de ocean.
• Unde a fost Kopel’s e acum o cârciumă cu pinguini (ospătari cu feţe de interlopi şi papion negru la cămaşă albă). „Servesc” „lounch” la prânz şi „preparate deosebite”. Din vechea echipă înţeleg că a rămas doar una dintre fetele de la curăţenie, iar din pozele intitulate „echipa restaurantului” lipseşte orice urmă de bucătar. Ochiometric şi grosier, cam 83.6% din meniu e ce am lăsat eu acolo :) Să le fie de bine. Mi-am zărit şi Altec-urile într-o poză, semn că „moştenitorii” au lăsat cheile fără să se mai uite în urmă. Audiţie plăcută!
• Una mişto, pentru perechile cu personalitate. Dacă aveţi des discuţii în contradictoriu şi mereu încercaţi amândoi să demonstraţi că aveţi dreptate, dacă vă iubiţi suficient şi vă şi admiraţi reciproc, încercaţi următorul şpil: împărţiţi-vă zilele în care fiecare are dreptate. Sau perioada zilei. O zi el, o zi ea. Dimineaţa ea, seara el. Un weekend el, un weekend ea. Asta înseamnă că atunci când nu e rândul tău, n-ai voie să-ţi impui argumentele şi traseul cerebral pe care clar că nu e musai să meargă şi celălalt. E fun. Şi sănătos.
• M-am uitat la primele episoade din sezonul 1 din Derek. Îl urmăresc pe Ghervase ăsta pe Twitter şi m-am tot minunat de câte recenzii pozitive a primit. Bă, dacă un serial cu un fel de azil în care personajul principal e autist poate fi considerat una dintre cele mai apreciate comedii ale momentului, atunci eu m-am întors la Buftea, unde pentru că nu aveai cum să zici „soap”, „dramedy” sau „teen drama”, toate ajungeau pe Pro TV cu „genul programului, comedie”. Şi nu râdea nici cel mai fumat dintre copiraitării din Pache. Gervais e jmecher, cred că e rolul carierei lui TV, dar mie-mi aduce aminte de „Awakenings” sau „I Am Sam”. Dă-o-n doamneiartămă de comedie, că Derek ăsta e trist rău.

Pentru că Cetin are mici nelămuriri întemeiate în legătură cu miturile despre femeile braziliene, chiar dacă n-oi fi eu expert în localnice, hai să dau o mână de ajutor.

Despre pilozităţi. Ştim sigur că „epilarea braziliană” s-a cam inventat aici. Adică inghinal ca-n palmă şi anal ca-n gaura cheii. Sub treizeci de ani nu prea vezi tuleie pe la subţioară. Fetele cam merg pe la salon săptămânal pentru procedee complete. Braziliencele, în majoritate, gustă din plăcerile carnale de timpuriu, probabil că media de vârstă pentru începerea vieţii sexuale pendulează undeva între 13 şi 16 ani. Asta pentu că se dezvoltă fizic foarte devreme şi soarele arde tare. Ceea ce nu e neapărat un lucru bun, căci până de curând mă întrebam de ce văd atâţia copii frumoşi cu mame atât de urâte. Sexul timpuriu şi cachaca în exces urâţesc şi consumă repede. Şi mi-e teamă de generalizări, ştiu o fată de 22 de ani care are trei copiii şi care arată de înţepeneşti, probabl că va fi atrăgătoare şi dincolo de 30, dar cu siguranţă e un caz rar. Pe de altă parte, înclin să dau dreptate mitului privind preferinţele masculilor brazilieni pentru păr pubian şi „naturel” în general. În segmentul „hardcore”, dincolo de zonele comerciale şi turistice, la ţară cu precădere, obiceiul cu inghinalul nu se bucură de prea mare succes.

Un lucru e cert: braziliencele fac măcar două-trei duşuri pe zi. Plus băile în ocean, dacă-l au. Am îmbrăţişat brazilience în toate momentele zilei: dimineaţa, după jogging, la distracţie cu dans, după o tură de muncă în bucătărie sau în căldură etc. N-am simţit niciodată nici măcar cel mai fin iz suspect.

Dinspre partea cu sexul anal, mi-e teamă că o să-i dezamăgesc pe fantezişti. Treaba asta e atât de personală şi subiectivă, încât înclin să cred nu e un sport practicat mai abitir decât prin alte părţi. Brazilienii sunt un popor foarte amestecat ca origini. Europoizii au rădăcini portugheze, italieneşti, spaniole sau franţuzeşti. În ordinea asta ca procentaj al populaţiei. Negroizii sunt în majoritate cu bunici şi străbunici africani. Oricât aş lăsa să vorbească aptitudinile fizice superioare ale celor cu pielea închisă la culoare, mi-e greu să extapolez asta automat şi la performanţele musculare şi de apetit ale anusului. Dacă mai pun la socoteală şi că brazilienii posesori de penis nu sunt chiar cei mai fini cunoscători ai tehnicilor cavalereşti amoroase, e posibil ca multe răspunsuri ale superbelor brazilience să fie identice cu ale minunatelor românce: „Am încercat de curiozitate, dar nu mi-a plăcut. M-a durut.” Apăi să nu-i blastămi că ne strică ploile, mama lor de brute?

Dspre „femei uşoare”… Ce ştiu eu din cercetările efectuate până în prezent? Că localnicele din zonele turistice sunt atât de plictisite de clişeul ăsta, încât nici măcar nu se mai sinchisesc să privească lateral. Dacă au ele chef, ies la pescuit ştiind că vor avea parte de o captură indiferent de situaţie. Că localnicele din zonele neturistice sunt atât de hămesite după prospături încât le este imposibil să refuze tot ce arată cât de cât a bărbat care nu pare localnic. O categorie distinctă pare cea a albelor celibatare din zona Sao Paolo, care cam dau kilometrajul peste cap dacă scapă în concediu la ocean. În rest, „abundenţa de sex” poate fi susţinută de două teorii destul de credibile: 1. clima şi educaţia sănătoasă le permit fetelor să se simtă libere şi să-şi urmeze instinctele mai mult decât în alte culturi; 2. orice societate care conţine un număr mare de familii sărace încurajează automat sexul pe bani, aspect de care Brazilia cu siguranţă că nu duce lipsă.

Băieţi, în orice femeie potrivită există o braziliancă nedescoperită. E misiunea voastră să o găsiţi şi să vă bucuraţi de asta ;)

Băi, am o problemă. Şi e serioasă, pentru că nu reuşesc să scap de ea de câţiva ani. Îmi plac copiii. Şi ei pe mine. Exceptând momentele de nesimţire în care, din motive obiective, mi-am lăsat barba să crească la modul odios şi de fiecare dată asta se conjuga cu o energie de nivel minier. Atunci copiii mici urlau ca din gură de şarpe, iar irezistibila mea imitaţie de Donald Duck eşua lamentabil. Altfel, avem un lipici teribil la boraci.

Numai că nu suport să aud copii lăsaţi să urle şi să se zbânţuie nesupravegheaţi şi nestruniţi într-un restaurant. Mă ia capu’! Şi problema mea nu e cu ei, ci cu părinţii lor care îşi văd tihniţi de leorpăit în strachină în timp ce clienţii fără copii înghit cu noduri, iar cei care decid să deschidă uşa localului o iau la goană crezând că au nimerit la vreo petrecere privată sau, mai rău, în vreo grădiniţă a infernului. Îmi pierd cumpătul. Mă concentrez cu greu la tigăi şi mi se schimbă brusc starea de spirit.

Brazilienii nu-şi „dresează” copiii. Mai mult, cei veniţi de pe alte continente aleg exemplul brazilian şi îşi lasă odraslele să se exprime, să descopere, să aleagă, să înveţe din propriile experienţe. Şi bine fac. Foarte bine fac! Se face aproape anul şi eu n-am văzut copil pocnit sau abuzat verbal în Brazilia. Sigur că, în situaţi izolate, strategia asta creşte şi lepre care merg pe plajă şi cerşesc cu textul „azi e ziua mea şi mama n-a avut cu ce să-mi facă tort, dă şi mie 50 de centavos să-mi iau o prăjitură”, dar toţi sunt aşa de frumoşi, că ţi se înmoaie orice urmă de vigilenţă la gândul că poţi să contribui la bucuria lor. Am văzut chiar clienţi bucuroşi că pot lua cina într-un spaţiu în care ăştia mici orăcăie, cad, se lovesc, urlă ca din gură de şarpe .

Cred că reacţia mea se datoreşte unor fixaţii. Una ar fi interesul exagerat pentru confortul celor care-mi trec pragul în virtutea experienţei culinare. De multe ori teama mea ca ei să nu fie deranjaţi devine mai mare decât însuşi eventualul lor disconfort. Teama asta e confundabilă uneori cu obsesia pentru fidelizare, atât de preţioasă pentru restauratori. A doua e clar generată de firca pierderii clienţilor de moment, aceia care ar face cale întoarsă de îndată ce ar auzi chiotele şi trilurile micuţilor.

Da’ mie chiar îmi plac copiii şi nici măcar pe părinţii în cauză nu mă supăr la modul serios. Adică pe moment mă uit chiorâş la ei cu ochiul către mine, dar treaba asta face parte din confortul lor, cel care oricum mă interesează mai presus de orice. Cum o dau, cum o sucesc, tot la mine e problema, numai că încă nu ştiu cum s-o rezolv. Mulţi dintre voi aveţi copii, mulţi dintre voi aveţi aceeaşi problemă ca şi mine chiar dacă aveţi copii. Daţi-mi şi mie o sugestie, o mantră, o ceva :)